În numărul 177, din 15-21 iulie 2003, revista „Observator cultural” a publicat un text amplu al lui Radu Ioanid. Autorul încerca o analiză a cărţilor lui Paul Goma, Basarabia[1] şi Săptămâna Roşie, 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii[2], pentru a ajunge la concluzia: că avem de-a face cu o producţie şi, în mod conex, cu un autor „negaţionist”, care face un „decupaj istoric arbitrar”; cu un „istoric naţionalist” care culpabilizează populaţia evreiască fără apărare din acei ani; care „se luptă din greu cu o dilemă a antisemiţilor români” – şi, desigur, nu o depăşeşte –, pentru a încheia cu: „teoria lui Goma reprezintă exact pretextul folosit de Ion Antonescu şi de propaganda regimului său pentru începerea Holocaustului din România”[3].
Ca unul care nu doar că am citit cărţile în discuţie, dar am şi recenzat una dintre ele[4], frapat fiind de aceste aserţiuni, folosesc prilejul pentru a cîntări concluziile lui Radu Ioanid, făcînd totodată abstracţie de gravitatea acuzelor puse în joc. Pentru aceasta îi voi urmări argumentaţia şi modul în care lucrează cu sursele, tocmai pentru a mă lămuri eu însumi despre ce este vorba aici: despre o analiză şi, în mod similar, de acuze temeinic dovedite sau despre altceva? Pentru că Radu Ioanid doreşte să-şi întemeieze istoric concluziile prezentate mai sus, voi proceda la analiza unui număr redus, dar suficient de relevant de pasaje din lucrările sale, tocmai pentru a vedea dacă şi/sau cum le susţin.
O privire rapidă asupra primului colaj de citate din Basarabia arată că Radu Ioanid nu stăpîneşte procedeul citării. Altfel nu se explică diferenţele, în interiorul ghilimelelor, între ceea ce autorul crede că citează şi textul original. Iată doar trei dintre ele: în loc de „evreul (...) ar fi putut să fie consăteanul nostru” din textul original – găsim: „evreul (...) ar fi putut fi consăteanul nostru”; în loc de: „ordinul de a fi ucis şi unchiul meu, Ion Goma (...) prin foame şi prin sete” – „ordinul de a fi ucis unchiul meu, Ion Goma (...) prin foame şi sete”; şi, în fine, în loc de „Este adevărat, în România evreii şi ungurii din Securitate” – „E adevărat, în România evreii şi ungurii din Securitate”[6].
Frapat de o asemenea manieră de a cita, am procedat la o verificare sumară a unuia dintre textele istorice ale lui Radu Ioanid. În urma căreia am constatat că „diferenţe” de tipul indicat mai sus există nu doar între ceea ce citează Radu Ioanid şi documentele de epocă, ci şi între ceea ce acelaşi autor citează, de la un text la altul, din aceleaşi documente de epocă. Neputînd insista, mă voi limita, şi aici, doar la trei exemple, relevante atît pentru subiectul în discuţie – evreii în perioada 1940-1944 –, cît şi pentru „probatoriul” concluziilor autorului cu privire la Goma şi la lucrările acestuia. Iată-le, prezentate în forma lor cea mai nudă.
(1a) De fapt, pe 28 iunie 1941, la ora 23, Ion Antonescu i-a dictat, prin telefon, colonelului Constantin Lupu, comandantul garnizoanei din Iaşi, un lung ordin care conţinea instrucţiuni ce specificau că «evacuarea populaţiei evreieşti din Iaşi este necesară şi trebuie să fie totală (inclusiv femeile si copiii). Evacuarea se va face pachete-pachete [limbajul lui Antonescu – notă R.I.] întîi la Roman şi apoi la Tîrgu Jiu.»[6]
(1b) În noaptea de 28 spre 29 iunie, la ora 23, colonelul Lupu a avut o convorbire telefonică cu Ion Antonescu, raportîndu-i situaţia. Ion Antonescu a ordonat «evacuarea totală (inclusiv femeile şi copiii) populaţiei evreieşti din Iaşi, considerând această evacuare ca „necesară”. Evacuarea trebuia făcută pe „pachete”, mai întâi la Roman şi apoi la Târgu-Jiu»[7].
După cum se poate constata cu uşurinţă, avem aici o primă neconcordanţă între citate – ambele reproduse de Radu Ioanid. Mai întîi, topica frazei este diferită. Situaţia ar putea fi explicată prin retraducerea citatului – în română în original – o dată cu textul englez (?) al autorului. În mod normal însă, autorul şi/sau traducătorii săi ar fi fost obligaţi, în această situaţie, nu să retraducă documentele în română, după ce au făcut-o iniţial într-o altă limbă, ci să le reproducă pe cele din limba de origine. Însă nu avem confirmarea că situaţia stă aşa, dat fiind că diferenţele de tip inversiune a frazei nu apar şi în cazul altor citări ale lui Radu Ioanid – vezi, de pildă, primul colaj din Basarabia –, ci doar în cazul în care acesta citează documente de epocă.
În plus, cuvintele „necesar” şi „pachete”, care i-au aparţinut lui Ion Antonescu sînt deghilimetate, iar cuvîntul „pachete” este dublat, sub formula „pachete-pachete”. Întrucît nu am la dispoziţie documentul original, mă pot limita la a conchide că nu este credibil ca Antonescu să fi folosit această din urmă formulare, întrucît... ea nu există în limba română, care atestă pentru limba vorbită simplu, fără înflorituri – cea în care se exprima militarul Antonescu – doar expresia: „Îi faci pachet şi îi evacuezi...” Situaţia pare să fie confirmată şi de faptul că prima „citare”, tot a lui Radu Ioanid, nu o înregistrează.
Ca unul care nu doar că am citit cărţile în discuţie, dar am şi recenzat una dintre ele[4], frapat fiind de aceste aserţiuni, folosesc prilejul pentru a cîntări concluziile lui Radu Ioanid, făcînd totodată abstracţie de gravitatea acuzelor puse în joc. Pentru aceasta îi voi urmări argumentaţia şi modul în care lucrează cu sursele, tocmai pentru a mă lămuri eu însumi despre ce este vorba aici: despre o analiză şi, în mod similar, de acuze temeinic dovedite sau despre altceva? Pentru că Radu Ioanid doreşte să-şi întemeieze istoric concluziile prezentate mai sus, voi proceda la analiza unui număr redus, dar suficient de relevant de pasaje din lucrările sale, tocmai pentru a vedea dacă şi/sau cum le susţin.
O privire rapidă asupra primului colaj de citate din Basarabia arată că Radu Ioanid nu stăpîneşte procedeul citării. Altfel nu se explică diferenţele, în interiorul ghilimelelor, între ceea ce autorul crede că citează şi textul original. Iată doar trei dintre ele: în loc de „evreul (...) ar fi putut să fie consăteanul nostru” din textul original – găsim: „evreul (...) ar fi putut fi consăteanul nostru”; în loc de: „ordinul de a fi ucis şi unchiul meu, Ion Goma (...) prin foame şi prin sete” – „ordinul de a fi ucis unchiul meu, Ion Goma (...) prin foame şi sete”; şi, în fine, în loc de „Este adevărat, în România evreii şi ungurii din Securitate” – „E adevărat, în România evreii şi ungurii din Securitate”[6].
Frapat de o asemenea manieră de a cita, am procedat la o verificare sumară a unuia dintre textele istorice ale lui Radu Ioanid. În urma căreia am constatat că „diferenţe” de tipul indicat mai sus există nu doar între ceea ce citează Radu Ioanid şi documentele de epocă, ci şi între ceea ce acelaşi autor citează, de la un text la altul, din aceleaşi documente de epocă. Neputînd insista, mă voi limita, şi aici, doar la trei exemple, relevante atît pentru subiectul în discuţie – evreii în perioada 1940-1944 –, cît şi pentru „probatoriul” concluziilor autorului cu privire la Goma şi la lucrările acestuia. Iată-le, prezentate în forma lor cea mai nudă.
(1a) De fapt, pe 28 iunie 1941, la ora 23, Ion Antonescu i-a dictat, prin telefon, colonelului Constantin Lupu, comandantul garnizoanei din Iaşi, un lung ordin care conţinea instrucţiuni ce specificau că «evacuarea populaţiei evreieşti din Iaşi este necesară şi trebuie să fie totală (inclusiv femeile si copiii). Evacuarea se va face pachete-pachete [limbajul lui Antonescu – notă R.I.] întîi la Roman şi apoi la Tîrgu Jiu.»[6]
(1b) În noaptea de 28 spre 29 iunie, la ora 23, colonelul Lupu a avut o convorbire telefonică cu Ion Antonescu, raportîndu-i situaţia. Ion Antonescu a ordonat «evacuarea totală (inclusiv femeile şi copiii) populaţiei evreieşti din Iaşi, considerând această evacuare ca „necesară”. Evacuarea trebuia făcută pe „pachete”, mai întâi la Roman şi apoi la Târgu-Jiu»[7].
După cum se poate constata cu uşurinţă, avem aici o primă neconcordanţă între citate – ambele reproduse de Radu Ioanid. Mai întîi, topica frazei este diferită. Situaţia ar putea fi explicată prin retraducerea citatului – în română în original – o dată cu textul englez (?) al autorului. În mod normal însă, autorul şi/sau traducătorii săi ar fi fost obligaţi, în această situaţie, nu să retraducă documentele în română, după ce au făcut-o iniţial într-o altă limbă, ci să le reproducă pe cele din limba de origine. Însă nu avem confirmarea că situaţia stă aşa, dat fiind că diferenţele de tip inversiune a frazei nu apar şi în cazul altor citări ale lui Radu Ioanid – vezi, de pildă, primul colaj din Basarabia –, ci doar în cazul în care acesta citează documente de epocă.
În plus, cuvintele „necesar” şi „pachete”, care i-au aparţinut lui Ion Antonescu sînt deghilimetate, iar cuvîntul „pachete” este dublat, sub formula „pachete-pachete”. Întrucît nu am la dispoziţie documentul original, mă pot limita la a conchide că nu este credibil ca Antonescu să fi folosit această din urmă formulare, întrucît... ea nu există în limba română, care atestă pentru limba vorbită simplu, fără înflorituri – cea în care se exprima militarul Antonescu – doar expresia: „Îi faci pachet şi îi evacuezi...” Situaţia pare să fie confirmată şi de faptul că prima „citare”, tot a lui Radu Ioanid, nu o înregistrează.
Dar să continui cu tipul de „citare” propriu autorului, confruntîndu-l, de această dată, cu documentele publicate de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România.
(2a) Un comunicat oficial, datat la 1 iulie de Preşedinţia Consiliului de Miniştri, anunţa moartea a 500 de evrei. În comunicat se putea citi: «Sovietele urmăresc pe toate căile să producă acte de sabotaj, de dezordine şi de agresiune, în spatele frontului. În acest scop, lansează din avion, cu paraşutele, spioni şi agenţi terorişti care i-au contact cu agenţii rezidenţi din ţară şi cu populaţia iudeo-comunistă, pentru a organiza împreună acte de agresiune. Câţiva dintre aceşti agenţi au fost prinşi, iar actele de agresiune au fost sancţionate. La Iaşi au fost executaţi 500 de iudeo-comunişti care trăseseră focuri de armă din case asupra soldaţilor germani şi români. Toate încercările ce se vor mai face de a tulbura liniştea şi ordinea vor fi reprimate pe loc, fără cruţare.»[8]
(2b) «Sovietele urmăresc pe toate căile să producă acte de sabotaj, de dezordine şi de agresiune în spatele frontului. În acest scop, lansează din avion cu paraşutele spioni şi agenţi terorişti, care iau contactul cu agenţii rezidenţi din ţară şi cu populaţia iudeo-comunistă pentru a organiza împreună acte de agresiune. Câţiva din aceşti agenţi au fost prinşi, iar actele de agresiune încercate au fost sancţionate. La Iaşi au fost executaţi 500 iudeo-comunişti care trăseseră focuri de arme din case asupra soldaţilor germani şi români. Toate încercările ce se vor mai face de a tulbura liniştea şi ordinea vor fi reprimate pe loc, fără cruţare.»[9]
În afară de faptul că Radu Ioanid reface ortografia documentului original, textul său introduce o greşeală gramaticală, adaugă o prepoziţie, înlocuieşte cuvinte sau chiar le elimină. Modificările nu sînt radicale şi grave – ca în alte cazuri, aşa cum voi arăta –, însă ele indică, încă o dată, lipsa funciară de respect pentru surse, în general, şi pentru document, în special. Ceea ce, pentru un istoric, este grav. În plus, citarea din comunicatul oficial al guverului Antonescu păcătuieşte prin parţialitate. Iar aici schimbarea sensului documentului este radicală. Iat-o:
Populaţia paşnică are datoria de a obliga [denunţa – n. m.] imediat autorităţilor locale pe toţi cei suspecţi şi pe toţi străinii apăruţi de curând în localitate. Cine nu divulgă la timp pe aceşti turburători ai ordinii şi siguranţei vor fi executaţi împreună cu toată familia[10].
Această omisiune – intenţionată ca orice decupare de citate – are ca efect falsificarea sensului întregului document, care acum devine clar pentru orice cititor: populaţiei române îi era rezervată, de către regimul Antonescu, aceeaşi soartă ca şi celei evreieşti („iudeo-comuniste” în limbajul regimului), dacă nu îi denunţa autorităţilor pe suspecţii din spatele frontului. Cum şi cît a fost aplicat ordinul sau, altfel zis, dacă evreii şi românii au fost trataţi în mod egal de către regim din acest punct de vedere este o altă problemă. Însă sensul măsurii, pe care Radu Ioanid o ascunde, acesta a fost. Dar să continui:
(3a) De asemenea, în dimineaţa zilei de 29 iunie [1941 – n. m.], Mihai Antonescu a ordonat prefecturii judeţului Iaşi ca «populaţia evreiască din oraş să fie evacuată cu bărbaţi, femei şi copii, pe grupuri, un transport fiind îndreptat spre Tîrgu Frumos, iar altul spre Podul Iloaiei»[11].
(3b) - Populaţia evreiască din oraşul Iaşi urmează să fie evacuată, cu bărbaţi, femei şi copii. - Evacuarea se va face pe grupuri, punându-se la dispoziţie numărul de trenuri necesare. - Domnia sa [Mihai Antonescu – n.m.] a ordonat a se hotărî de Ministerul Afacerilor Interne localităţile unde se evacuează. - Numărul evreilor din Iaşi este de circa 45 000 (bărbaţi, femei, copii). Rog a da dispoziţiuni pentru efectuarea acestei operaţiuni. Prefect, (ss) Col. Captariu nr. 1052 din 29.VI.1941[12].
Am citat documentul pînă la final pentru a nu exista nici un dubiu: pe lîngă lucrul haotic şi neprofesionist cu sursele, Radu Ioanid este şi un falsificator de citate cu intenţie, şi aceasta pentru două motive, anume: „refacerea” citatelor şi adăugarea unei întregi fraze. Fraza subliniată de mine în textul său nu există în ordinul lui Mihai Antonescu, fiind adăugată de autor tocmai pentru a produce o argumentaţie pe care, altfel, nu ar fi putut-o susţine.
Pe document există, însă, o rezoluţie din ziua următoare, care, desigur, ca orice rezoluţie, nu putea să-i aparţină lui Mihai Antonescu. Iat-o:
30.VI. – Dl. gl. Popescu a dat ordinul ca din Iaşi să se evacueze toţi evreii suspecţi. Ei vor fi evacuaţi în Podu Iloaiei şi Târgul Frumos. - Cei din seara de 29.VI.1941 se evacuează: 1/2 Slobozia, 1/2 Caracal, unde vor fi puşi la muncă şi din ceea ce câştigă se întreţin[13].
Radu Ioanid a „captat” rezoluţia şi a introdus-o în textul care reproducea ordinul lui Mihai Antonescu. El îi atribuie deci lui Mihai Antonescu un ordin – atestat documentar, cum am văzut – folosind un procedeu istoric nepermis: „refacerea” citatului prin asimilarea documentului cu rezoluţia prezentă pe el. Şi aceasta cu scopul de a-i imputa şi ordinul de evacuare parţială a populaţiei evreieşti, ordin pe care l-a dat în realitate ministrul de Interne, Dumitru I. Popescu.
Voi reda, pe scurt, istoria Pogromului de la Iaşi şi a continuării sale – „Trenurile Morţii”, conform documentelor care rezistă la o confruntare între ele şi/sau la o confruntare cu alte surse.
În noaptea de 27 spre 28 iunie 1941, sergentul major TR Mircea Manoliu, membru al Mişcării Legionare, a arestat şi împuşcat, din proprie iniţiativă (a se citi: fără să fi avut vreun ordin de la superiorii săi militari), şase evrei. În acest timp la Iaşi se găseau trupe române şi germane care aşteptau plecarea în direcţia frontului. Sergentului major, care făcea parte din aceste trupe, i s-au alăturat grupe germane de poliţie militară care au maltratat populaţia evreiască, sub pretextul căutării unui aparat de radio-emisie. În cursul zilei de 28 iunie, soldaţi români şi germani au atacat cu armele locuinţele evreieşti, rănind, ameninţînd cu moartea, maltratînd şi jefuind numeroase persoane. În noaptea de 28 spre 29 iunie au avut loc provocări la adresa trupelor germane şi române – puse la cale, după toate datele cunoscute, de către legionari din Iaşi de conivenţă cu germanii –, cu scopul de a face să se creadă că evreii sînt responsabilii. Astfel, au fost trase focuri de armă cu arme de salon şi au fost aruncate petarde.
În cursul zilei de 29 iunie au fost arestate, de către trupele germane şi române, cca 3 000 de persoane, majoritatea evrei, şi duse la Chestură pentru a fi interogate şi triate. După trierea făcută de către patrulele militare, de jandarmerie şi poliţie, un număr de evrei au fost eliberaţi, însă germanii i-au arestat din nou şi au făcut de gardă ca niciunul să nu mai fie pus în libertate. Arestările au continuat, ajungînd la cca 5 000 de persoane. În seara aceleiaşi zile, Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, a ordonat evacuarea întregii populaţii evreieşti din Iaşi (estimată la cca 45 000 de persoane), măsură care ulterior a fost doar parţial aplicată sub forma criminală a „Trenurilor Morţii”.
Pe 30 iunie, printr-un ordin telegrafic, Ion Antonescu a ordonat ca toţi „evreii comunişti” şi cei găsiţi cu arme şi cu steaguri roşii să fie executaţi în aceeaşi noapte. În total, pînă la această dată, fuseseră împuşcaţi cca 300 de evrei, iar 50 au fost răniţi. Execuţiile au continuat însă şi după 30 iunie, întrucît comunicatul lui Antonescu din 2 iulie vorbeşte despre un total de 500 de persoane executate.
Pogromul de la Iaşi poate fi delimitat cu precizie în timp, desfăşurîndu-se în perioada 28 iunie-2 iulie 1941. Această perioadă corespunde cu cea din anul precedent, numită de Paul Goma „săptămîna roşie”. Pogromul, care a debutat din iniţiativa unui militar legionar român şi a germanilor, a fost continuat de autorităţile militare române, interesate la început de restabilirea ordinii, iar apoi de răzbunarea pe nişte oameni nevinovaţi. El reprezintă deci o „comemorare neagră” a evenimentelor din timpul retragerii trupelor române din Basarabia şi Bucovina.
În urma Pogromului de la Iaşi, pe 30 iunie 1941 au fost formate două trenuri, luate în primire de Corpul Gardienilor Publici. Pînă la îmbarcarea evreilor, trupele germane de poliţie militară – între care se remarca o echipă de 10-12 membri ai organizaţiei „Todt” – au fost în prim-plan.
Primul tren, cu un număr de 2 530 de evrei, a fost evacuat la Tîrgu Frumos. Cel de-al doilea, cu un număr de 1 974 de evrei, a fost trimis la Podu Iloaiei.
Cînd cel de-al doilea tren a ajuns la destinaţie, în aceeaşi zi, din pricina maltratărilor prealabile şi a condiţiilor îngrozitoare de transport – sufocare, lipsă de apă şi supraaglomerare, vagoanele fiind închise ermetic – au murit 1 198 de persoane. 776 au supravieţuit.
După ce a făcut un prim popas la Tîrgu Frumos, unde a lăsat un număr de 654 de morţi, primul tren a fost dirijat, la ordinul Ministerului de Interne, către Călăraşi, unde a ajuns pe 7 iulie. Pe acest din urmă traseu el a fost luat în primire de către Jandarmerie. Bilanţul total al victimelor este de 1 519 morţi (din care doi împuşcaţi pentru că au încercat să fugă).
Evacuarea şi tratamentul evreilor pe traseul „trenurilor morţii” fac, în mod egal, parte din represiunea organizată pentru a răzbuna atacurile evreilor din timpul retragerii din Basarabia şi Bucovina şi de a „soluţiona problema evreiască”. Ele au fost opera Poliţiei, Jandarmeriei, Armatei şi Corpului Gardienilor Publici, măsurile represive fiind supervizate de ofiţeri de la Marele Cartier General al Armatei Române.
În cartea sa, Evreii sub regimul Antonescu, Radu Ioanid s-a confruntat cu următoarea problemă: aceea a absenţei documentare care să probeze că Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au ordonat personal declanşarea şi desfăşurarea Pogromului, ca şi „soluţia” criminală a „trenurilor morţii”. În tot acest timp, Ion Antonescu se găsea pe frontul de Est, pentru a asista la operaţiunile militare, locul său fiind ţinut de Mihai Antonescu. Astfel se explică implicarea, la începutul Pogromului, doar a lui Mihai Antonescu. Apoi, este sigur că o situaţie destabilizatoare pentru situaţia internă şi pentru linia frontului ca cea de la Iaşi explică (şi asta tocmai pentru că nu justifică!) planul de evacuare a populaţiei evreieşti de care vorbea Mihai Antonescu şi implicarea ulterioară foarte dură a lui Ion Antonescu personal. Cert este apoi că, fiind situaţie de război, autorităţile militare şi de poliţie locale puteau lua orice măsuri urgente pe care le credeau de cuviinţă, cu sau fără consultarea Marelui Cartier General al Armatei sau a Ministerului de Interne. În fine, persoane cu autoritate politică şi militară ca Ion Antonescu şi Mihai Antonescu obişnuiau să traseze o directivă generală, pe care autorităţile militare din subordine o detaliau şi apoi o executau.
În absenţa documentelor, şi în primul rînd a celor indubitabile, tot ceea ce putem spune în plus nu poate fi decît un amestec de certitudini şi presupuneri.
Fals este însă cu siguranţă că autorităţile militare şi politice ar fi pregătit din timp Pogromul de la Iaşi şi „trenurile morţii”, aşa cum crede Radu Ioanid invocînd neverosimila declaraţie de după război a fostului secretar general al SSI, Traian Borcescu, dată în faţa unui asesor popular. Citez concluzia lui Ioanid: „Cu privire la vinovaţi, după cât se pare rolul SSI-ului român a fost doar acela de a pregăti masacrul de la Iaşi. Totuşi, ulterior, în depoziţia sa, locotenent-colonelul Traian Borcescu, din cadrele SSI, avea să declare: «În ce priveşte masacrul propriu-zis, deşi eşalonul (operaţional al SSI, nota autorului[14]) nu a avut misiune executorie, el a luat, totuşi, parte la măcel prin echipe alcătuite din membrii săi: o echipă condusă de Grigore Petrovici şi de căpitanul Gheorghe Balotescu; o altă echipă condusă de maiorul Tulbure; o alta, condusă de Cristescu Gică, fratele lui Eugen Cristescu. Toate aceste echipe au acţionat sub conducerea directorului Florin Becescu-Georgescu.»[15]. / Este limpede că legionarii, care au incitat la pogrom, au fost înarmaţi şi instruiţi de agenţi ai SSI.”[16]
Nu este deloc, dar deloc limpede că legionarii care au incitat la pogrom au fost instruiţi şi înarmaţi de SSI, aşa cum conchide Ioanid, iar motivele le voi detalia mai jos. Şi de acest fapt este lămurit însuşi autorul, atunci cînd trece – involuntar cred! – de la certitudinea implicării SSI în pogrom, la probabilitatea ei, un singur paragraf mai jos. Citez: „În afară de SSI, în legătură cu care există o mare probabilitate că ar fi fost vinovat de declanşarea pogromului de la Iaşi (beneficiind, în acest sens, şi de posibila complicitate a Biroului Doi al Statului Major al Armatei Române) autorităţile militare locale au avut şi ele o responsabilitate grea.”[17]
Mult mai credibilă decît declaraţia lui Traian Borcescu dată în faţa unui asesor popular, mi se pare declaraţia lui Eugen Cristescu, fostul şef al SSI, care afirma, în timp ce era stors de informaţii la Securitate, că în acea perioadă „S.S.I. nu avea pe nimeni [la Iaşi – n. m.], nici staţie de radio, deoarece centrul de informaţii de pe frontieră plecase cu trupele pe[ste] Prut.”[18] Ordinul lui Ion Antonescu către Prefecturile de Poliţie, Legiunile de Jandarmi şi autorităţile locale din 4 iulie 1941 – care înfiera crimele, maltratările şi jefuirile neorganizate asupra populaţiei evreieşti, şi rezervà guvernului prerogativa soluţionării „problemei evreieşti” – infirmă el însuşi o interpretare de acest gen. Citez documentul aproape în întregime:
„Domnul general Antonescu a dat următorul ordin stop. Dezordinile întâmplate acum câteva zile la Iaşi au pus armata şi autorităţile într-o lumină cu totul nefavorabilă. Cu ocaziunea evacuării Basarabiei a fost pentru armată o adevărată ruşine că s-a lăsat insultată şi atacată de evrei şi comunişti, fără a reacţiona stop. Ruşinea este şi mai mare când soldaţii, din proprie iniţiativă şi de multe ori numai în scopul de a jefui şi maltrata, atacă populaţia evreiască şi omoară la întâmplare, astfel cum a fost la Iaşi stop. Neamul evreiesc a supt, a sărăcit, a speculat şi a oprit desvoltarea neamului românesc timp de câteva secole stop. Nevoia de a ne scăpa de această plagă a românismului este de nediscutat, dar numai guvernul are drept de a lua măsurile necesare stop. Aceste măsuri se află în curs de aplicare şi ele vor fi continuate după normele ce voi hotărî stop. Nu este admis ca fiecare cetăţean sau fiecare soldat să-şi asume rolul de a soluţiona problema evreiască prin jafuri şi masacre stop. Prin asemenea proceduri arătăm lumii că suntem un popor nedisciplinat şi necivilizat şi punem autoritatea şi prestigiul statului român în o lumină cu totul neplăcută stop. Opresc dar cu desăvârşire orice acţiune pornită din iniţiativă individuală şi fac răspunzăto[a]r[e] autorităţile militare şi civile de executarea întocmai a acestui ordin stop. Crimele de asemenea natură constituie o pată ruşinoasă pentru neamul întreg şi ele sunt plătite mai târziu de către alte generaţii decât aceia care le-au comis stop. Cei ce se vor abate sau s-au abătut de la ordinul de mai sus, vor fi daţi în judecată şi li se vor aplica sancţiunile cele mai severe prevăzute de lege stop. / Semnat, general I. Antonescu / Luaţi imediat măsuri pentru executarea întocmai stop[19].”
Pe baza documentelor de care dispunem, putem dovedi implicarea celor doi Antoneşti în evenimente cu două ordine generale. Apoi, putem presupune, pe bună dreptate, că ei au fost la curent cu desfăşurarea Pogromului şi cu soluţia criminală a „trenurilor morţii”, însă pentru aceasta nu este nevoie în nici un caz de falsificare şi nici de omisiune intenţionată de citate. Iar lucrurile stau aşa din raţiuni de: gramatică, cronologie, istorie şi lucru cu sursele.
Suficient deci pentru „analiza istorică” pe care o face Radu Ioanid. Să mă întorc însă la concluzii şi/sau la acuzele sale privitoare la Goma.
Şi să încep cu titlul articolului, care sună exact aşa: Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti şi cu prima lui propoziţie: „Paul Goma trăieşte la Belleville”. Pentru a restabili topografia în datele ei reale, e util să spun că scriitorul nu poate locui „la Belleville”, ci „în Belleville”, întrucît nu este vorba de o localitate, ci de un cartier al Parisului. La fel cum nu poate trăi între „Belleville şi Bucureşti” din acelaşi motiv, plus încă unul: acela că în Franţa el este (încă) refugiat politic, „în exil” adică, aşa cum Ioanid ne arată el însuşi că ştie. Şi tocmai de aceea ironia cinică, alimentată de jubilaţia că fostul dizident trăieşte în izolare, este cu totul problematică. O asemenea retorică este singură în măsură să te descalifice intelectual şi să te excludă din rîndul celor care aspiră la o discuţie şi/sau polemică academice.
Trecînd peste retorica problematică a lui Ioanid, trec, la fel, şi peste biografia pe care i-o face lui Goma, destinată unui public străin (american?), care este plină de erori, pentru a ajunge la acuza de „negaţionism” – una din cele centrale, prin gravitatea sa. Citez: „Cînd vine vorba despre Holocaust, Goma nu este un negaţionist absolut. El nu neagă Holocaustul în general. (…) Problema lui Goma începe cînd încearcă să explice cauzele Holocaustului din România ca fiind generate de victimele evreieşti ale acestuia. De fapt, principalele ţinte ale lui Goma în cartea sa Basarabia şi în articolul publicat în două numere consecutive ale revistei Vatra de la Tîrgu Mureş sînt evreii ca părtaşi la crimele comuniştilor în timpul verii lui 1940. Dacă cineva vrea să înţeleagă cauzele Holocaustului din România, trebuie, după părerea lui Goma, să înceapă cu crimele comise de evrei în Basarabia şi Bucovina de Nord, cînd România a pierdut cele două regiuni în faţa Uniunii Sovietice, în vara lui 1940. Goma este un caz clasic a ceea ce Michael Shafir numeşte «negaţionism deviant» (deflective negationism) [corect fiind, de fapt, „negaţionism deflector” sau „prin deviere”, devianţa fiind cu totul altceva – n. m.], un caz în care se deturnează vina de la făptaşi la victime.”[20]
Nimic mai fals. Iar proba o reprezintă citatele şi doar ele. Goma nu „neagă” nicăieri ceea ce Ioanid îi atribuie, întrucît nu încearcă să explice (în fapt, să aibă pretenţia că justifică!) faptul că la originea vreunui presupus „Holocaust din România” s-ar afla victimele evreieşti însele. Problema în studiu din Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii (eseu, iar nu „articol”, cum depreciativ notează Ioanid, şi al cărui titlu nici măcar nu-l citează, crezînd/sperînd astfel, că ceea ce nu este spus nici nu există!) nu este vreo constituţională vină a evreilor pentru masacrarea la care au fost supuşi de către regimul Antonescu, ci: „Care să fi fost motivul, pretextul, temeiul – sau/şi cauza – pentru care, din prima zi a Campaniei antisovietice a celui de al Doilea Război Mondial (22 iunie 1941), cu o nebănuită cruzime românii i-au masacrat pe evrei, atât pe solul naţional – Pogromul de la Iaşi, Trenul Morţii, Basarabia şi Bucovina liberate de bolşevici – cât mai ales în Transnistria?”[21] „Motiv”, „pretext”, „temei”, „cauză” sînt termeni care angajează un demers explicativ, şi în nici un caz justificativ pentru crime, crime pe care citatul arată că Goma le recunoaşte, deci: nu le neagă. El îşi aşează astfel discursul în logica explicaţiei cauzale, care presupune că ceea ce a fost cronologic înainte explică – şi în nici un caz nu justifică! – ceea ce a fost mai apoi.
În plus, el nu glisează vina de la autori la victime, aşa cum îi impută Ioanid, ci din contră: ca intelectual şi ca scriitor şi-o asumă. Să citez iarăşi: „Oricum, în sarcina şi pe conştiinţa României rămîn în jur de 200 000 de suflete – şi se ştie: crima începe de la unu.”[22] Se poate mai clar de-atît? Din cîte ştiu, este singurul intelectual român care şi-a asumat această culpă. Şi nu sînt semne că cineva doreşte să-l urmeze, ceea ce înseamnă că este de aşteptat, mai degrabă, ca intelighenţia română să înfiereze imaginarul antisemitism al lui Goma. Tocmai pentru a evita asumarea vinei sau, în termenii lui Ioanid, ca să o „devieze”.
La fel de fals este şi că principalele ţinte ale autorului ar fi „evreii”, atît în Basarabia cît şi în Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii. În prima lucrare titlul este pe deplin revelator pentru tematica centrală. În cea de-a doua revelator este subtitlul, în timp ce conţinutul arată că nu atît evreii sînt tema, cît mai ales atitudinile şi comportamentele criticabile şi/sau reprobabile ale unor evrei, fie că este vorba de istorie, de memorie sau de politică.
Aşa stînd lucrurile, Goma nu are nici o „problemă”. În mod sigur însă o problemă are Ioanid cu contrasensurile pe care le face, după ce am văzut că are una fundamentală şi cu utilizarea surselor. O problemă cu – iarăşi – cronologia istorică şi cu istoria selectivă pe care le practică are şi atunci cînd în istoria sa nu găsim nici un cuvînt cu privire la atrocităţile din „săptămîna roşie”, explicaţia pentru masacrele românilor din timpul regimului Antonescu fiind, la fel ca şi la sionistul comunist Matatias Carp, „continuarea firească a zeci de ani de antisemitism în România”[23]. Recunoaşterea de acum a lui Ioanid, anume: că evreii din Basarabia şi Bucovina de Nord „au participat la acţiuni anti-româneşti”, este cît se poate de binevenită, însă el o face abia după apariţia studiului lui Goma, ceea ce înseamnă că ştia adevărul şi că studiul pe care acum îl acuză de „negaţionism” este tocmai cel care l-a obligat să-l şi spună public. Ceea ce îi pune iarăşi o problemă: de onestitate istorică faţă de date şi faţă de surse.
Neargumentată şi, pe cale de consecinţă, nulă este şi afirmaţia că Goma este un istoric „naţionalist”. La fel de frauduloasă logic este şi spusa că: „pentru Goma este mult mai uşor să vadă şi să atribuie vina unei populaţii evreieşti fară apărare”, împreună cu interpelarea – Doamne, Dumnezeule! – asupra statutului de „terorişti bolşevici” pentru cei 33 de copii evrei masacraţi în 1941 de către militari români la Sculeni.
Întrucît Paul Goma s-ar lupta „din greu” cu „o dilemă comună antisemiţilor români” şi n-ar ieşi din ea, Ioanid ajunge în cele din urmă să-l declare ca „antisemit”. Să sondăm dilema pe care i-o atribuie asertorul: „Pe de o parte, aceştia [antisemiţii români dilematici din care ar face parte şi Goma – n. m.] sînt gata să accepte că PCR era un partid mic dominat de minorităţi (unguri, evrei, slavi), din cauză că aceasta le serveşte scopul – acela de a demonstra originile ne-româneşti ale PCR şi fragilitatea sa. Pe de altă parte, semnul de egalitate pe care ei îl pun între evrei şi comunism îi tentează să afirme că majoritatea evreilor erau comunişti sau simpatizanţi evrei. Aceste două teorii nu se potrivesc. Ori PCR-ul era o forţă politică minusculă, insignifiantă, ori era un partid majoritar evreiesc, important. Şi această dilemă trebuie să fie rezolvată de cei care au creat-o.”[24] Lăsîndu-i deocamdată de-o parte pe cei care au creat dilema în cauză, la fel ca şi pe Ioanid care le cere să o rezolve, să vedem cum analizează Goma chestiunile de fapt.
PCR era, într-adevăr, un partid mic, în care minorităţile (ungurii, evreii şi slavii) erau dominante nu în cifre absolute, ci proporţional cu numărul pe care ele îl reprezentau în ansamblul populaţiei României. Apoi, între evrei şi comunism nu se poate pune semnul de egalitate, şi Goma nu o face, întrucît vorbeşte de „o mare parte din ei [evrei – n. m.] (nu chiar toţi – numai circa 98%)”[25]. Iar Ioanid nu va face nimănui vreun serviciu recunoscînd că „o mare parte din” nu este totuna cu „toţi”, la fel cum 98 % nu este totuna cu 100 %. Şi acestea sînt chestiuni de fapt, justificabile pe textele lui Goma, care servesc cunoaşterii istorice, iar nu prejudecăţi atribuite în mod nejustificat, aşa cum face Ioanid, pentru a-l asimila unor false dileme cu care nu are vreo legătură.
Că Ioanid cunoaşte care este relevanţa statistică a cifrelor este ilustrat chiar în textul său: „Chiar dacă presupunem că eşantionul nostru nu este reprezentativ pentru întreaga Basarabie, este totuşi evident că procentul de evrei deportaţi de sovietici din acea provincie în perioada 1940-1941 este cu mult peste 7,15%, care era procentul lor, raportat la numărul total al populaţiei”[26]. Însă o face selectiv, adică numai atunci cînd îi slujeşte: „Din cauza slăbiciunii PCR, aceste grupuri (chiar întărite de sabotori NKVD care au trecut Nistrul) erau în mod sigur o minoritate, prin comparaţie cu totalul populaţiei evreieşti din aceste două regiuni.”[27] Căci în acest din urmă caz semnificaţia statistică, din punct de vedere etnic, a numărului membrilor PCR, întărit sau nu cu sabotori NKVD, nu se stabileşte prin constatarea că era vorba despre o majoritate sau de o minoritate a populaţiei evreieşti – aşa cum fraudulos logic şi istoric susţine Ioanid –, ci prin procentul pe care el îl reprezenta în ansamblul populaţiei evreieşti, procent care se compară apoi cu cel al populaţiei evreieşti din ansamblul populaţiei ţării. Iar acesta era – o susţine Goma şi o susţin şi datele – foarte ridicat prin comparaţie, ceea ce înseamnă: foarte semnificativ statistic.
Şi ca să închei cu ultima concluzie a lui Ioanid: „teoria lui Goma reprezintă exact pretextul folosit de Ion Antonescu şi de propaganda regimului său pentru începerea Holocaustului din România, şi anume că zeci de mii de evrei au fost executaţi şi peste o sută de mii deportaţi pentru că erau aşa-zişi bolşevici în masă care au primit cu braţele deschise în masă [sic!] trupele sovietice din 1941 [sic!]. De fapt, Paul Goma recunoaşte că, pentru el, «Ion Antonescu a fost, a rămas… Mareşalul dezrobitor» care «după ce a fost executat a devenit şi martir». Nu e de mirare că, în pofida unor dovezi foarte clare privitoare la implicarea directă a lui Ion Antonescu în deportarea evreilor din Iaşi în timpul abominabilului pogrom din iunie 1941, Goma continuă să scrie că eroul său era absolut neimplicat în acest incident.”[28]
Procedînd la un discurs istoric, Goma nu are nici o „teorie”. Ştiinţă a individualului, a-teoretică, istoria nu are alte pretenţii decît explicarea evenimentelor determinate. Dacă în explicaţia sa istorică Goma se concentrează asupra motivelor crimelor regimului antonescian, nu rezultă de nicăieri că el ar şi împărtăşi motivaţiile criminalilor. Iar o asemenea acuză, aruncată tocmai pentru a rămîne nedovedită, e de o gravitate pe măsura subiectului în discuţie. După Holocaust, acuze ca cele aduse de Ioanid pot înmormînta un om fără ca lumea să se mai întrebe dacă sînt şi adevărate. La fel ca şi acuza că Goma urăşte „evreii din Belleville”, securiştii, intelighenţia şi clasa politică române. Ură pe care Ioanid nu o găseşte în lucrările lui Goma, dat fiind că e de negăsit, însă pe care fostul activist bolşevic trecut fără zăbavă şi fără crize de conştiinţă la sionism o proiectează asupra a ceea ce citeşte. Tocmai pentru că a practicat-o şi, după cum se vede, continuă să o practice.
Nu m-aş fi aşteptat, de pildă, ca Ioanid să ne lămurească dacă prietenul său, Eduard Reichmann, a fost, aşa cum îl indică Goma, un „fidel auxiliar al lui Iliescu în echipa morţii UTM din 1956, apoi agent al securistului Eugen Barbu“ şi nici dacă el însuşi este un „falsificator de citate”, aşa cum tot Goma afirmă. Dar m-aş fi aşteptat de la un istoric – fie el şi sionist – şi, mai cu seamă, de la un director de Memorial, să nege acuzele, fie şi sub forma unei „negări care nu neagă”. Ce face, în schimb, Ioanid, vînătorul de antisemiţi? Nu neagă niciuna din cele două acuze – ceea ce este identic cu: le confirmă – mizînd pe faptul că nimeni nu va mai avea curaj să le reia, de frică să nu fie tratat de antisemit. Proba că Ioanid este un falsificator de citate fiind făcută în textul de faţă, îi mulţumesc aceluiaşi că a confirmat involuntar cealaltă acuză.
Trec, însă semnalînd-o, peste eroarea de datare a primirii cu braţele deschise a trupelor sovietice de către o parte a evreilor din Basarabia şi Bucovina, care a avut loc în 1940, şi nu în 1941, căci m-am obişnuit deja cu erori de acest gen. Şi asta ca să afirm că nicăieri, dar nicăieri Goma nu-l disculpă pe Antonescu pentru crimele făcute. Discuţia cu privire la gradul de implicare a lui Ion Antonescu în crime, nici un falsificator de citate sau autor de contrasensuri şi grave acuze nedovedite nu o poate împiedica. La fel cum nimeni nu poate împiedica un român basarabean, pentru care ordinul lui Antonescu de recucerire a Basarabiei a fost salvator, atît pentru sine, cît şi pentru ai săi, să-i poarte – pentru acest motiv şi numai pentru acesta – o bună amintire. Este dreptul cel mai legitim la memorie al martorului de epocă să ţină minte ceea ce este demn în amintirea lui Ion Antonescu, şi aceasta în condiţiile în care, din punct de vedere istoric, Goma îi afirmă Mareşalului dimensiunea criminală. Şi, în mod egal, în condiţiile în care Goma recunoaşte dreptul la memorie al evreilor de a mulţumi Armatei Roşii şi lui Stalin pentru schimbarea în bine a tragicei lor situaţii produsă odată cu avansarea trupelor sovietice către vest şi cu ocuparea României.
În ambele cazuri indicate, memoria intră în conflict cu istoria sau, cel puţin, nu i se subsumează. Susţinînd dreptul altora – în speţă al evreilor – la propria lor memorie, Goma reuşeşte astfel să treacă dincolo de bariera sa identitară. Că nu reuşeşte pe deplin, aşa cum ar dori, să-l înţeleagă şi să-l ierte pe Celălalt în calitatea sa de criminal poate nu este doar vina sa, cum o arată în exemplul de umilinţă sinceră citat de însuşi Ioanid din Basarabia. Aceasta se datorează nu doar faptului că identificarea cu Celălalt (şi, mai ales, identificarea cu Celălalt în calitate de călău) nu poate fi niciodată totală, ci şi absenţei din partea acestuia a ceea ce cultura europeană, creştină la bază, numeşte căinţă.
Nu pot încheia fără a repune toată această problematică – în egală măsură de istorie, de memorie, de analiză politică şi morală – în contextul disciplinelor ştiinţifice şi în context social-politic.
Problematica adusă de Goma în discuţie – pentru prima dată în spaţiul de limbă română – ca şi modul în care o face sînt exemplare pentru statutul intelectualului. Deoarece acesta este chemat să ridice tabùurile impuse asupra subiectelor de istorie şi de memorie, să le scoată din perimetrul simţului comun şi al instrumentalizării politice şi simbolice, şi să le transforme în discurs ştiinţific (a se citi: obiectiv). Totodată, este la fel de important ca demitizarea istorică şi detabùizarea subiectelor istorice să nu rămînă fără consecinţe morale asupra cercetătorului. Înţelegerea crimelor conaţionalilor tăi, în toată oroarea lor, cheamă nu doar la condamnarea, ci şi la asumarea lor. O asumare nu pentru ceea ce tu n-ai făcut, ci una în calitate de membru responsabil al unei comunităţi ai cărei membri s-au dedat în trecut la asemenea crime, o comunitate care se vrea responsabilă şi care aspiră la iertarea şi la respectul Celuilalt.
Un asemenea demers nu este pe placul foştilor istorici „de front” (a se citi: naţional-comunişti), deveniţi istorici sionişti, ca Radu Ioanid, unul dintre directorii Memorialului Holocaustului şi unul dintre cei pentru care analiza istorică nu este decît pretextul, iar nu scopul unui demers de acest tip. Şi de aici terorismul intelectual şi fantasmagoricele acuze de antisemitism şi negaţionism pe care le practică. La fel cum nu poate fi pe placul său nici că Goma nu ezită să se întrebe – într-un mod similar lui Adam Michnik pentru Polonia[29] – dacă evreii nu au ei înşişi ceva a-şi reproşa în această istorie comună. Este vorba nu doar despre „săptămîna roşie”, anterioară cronologic masacrelor româneşti, ci şi despre angajarea fostelor victime dintre evrei în acţiunile criminale ulterioare ale regimului comunist. O angajare majoră, gravă şi documentabilă. Fără această analiză cinstită şi cu documentele pe masă, de o parte şi de cealaltă a identităţii, nu poate fi vorba nici de înţelegere, nici de căinţă, nici de iertare şi, în mod conex, nici de reconciliere.
Primul comentariu la Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii nu îi aparţine însă lui Ioanid, ci lui Michael Shafir. Citez: „Cum lucrarea mi-a parvenit foarte recent şi mult după ce acest studiu fusese încheiat [cel din care citez – n. m.], nu voi intra în polemică cu [sic!] Paul Goma. Dar şi o parcurgere superficială a lucrării sale arată că Goma nu cunoaşte sau nu vrea să ia cunoştinţă de unele documente care i-ar arăta că cea mai mare parte a «demonstraţiilor» sale se bazează pe falsificări ale comandanţilor armatei române în retragere.”[30] Shafir a parcurs deci superficial textul lui Goma. Dar fie şi la o lectură superficială îţi poţi da seama că baza „demonstraţiilor” lui Goma – vorba lui Shafir – nu sînt în nici un caz rapoartele comandanţilor armatei române, ci autori precum: sionistul comunist Matatias Carp – incontestabil pentru Shafir –, evreul fost comunist Mihail Bruhis şi fostul comunist utopic Z.K.-Gr. Vindeleanu. Ceea ce înseamnă că Michael Shafir a frunzărit cel mult studiul lui Goma, fapt care revine la a spune că nu l-a citit. Nu l-a citit, dar s-a pronunţat asupra lui.
Tocmai pentru că Shafir vorbeşte fără să citească, tot ceea ce urmează pasajului pe care l-am reprodus este nu doar eronat, ci fără sens. Şi, adaug: cu atît mai grav. Iată continuarea: „Dreptul la memorie al scriitorului Paul Goma este de netăgăduit şi nimeni nu poate pune la îndoială că familia Goma a avut de suferit din cauza unor evrei comunişti basarabeni. Dreptul la memorie al «istoricului» Goma este însă, din păcate, mai puţin respectabil. Adevărul este că metamorfoza lui Goma fusese anunţată de mai mult timp (de exemplu, Goma 2000[31]). Scriitorul fusese considerat de mulţi (inclusiv de mine) a fi un «Soljeniţîn al României». Din păcate, se pare că aşa a şi fost. O dovedeşte evoluţia (politică, nu literară) celor doi în perioada postcomunistă, chair [chiar – n. m.] dacă Goma a rămas în exil, iar Soljeniţîn a revenit în patrie. Aceeaşi evoluţie arată însă şi ceea ce Goma nu a fost niciodată: un Havel al românilor. În rest, ce importanţă poate avea pentru cititorul acestei lucrări că s-a adăugat încă un nume la lista deziluziilor postcomuniste ale individului Michael Shafir?”[32]
Am citat integral pasajul pentru a arăta că lipsa lui de sens derivă din completa lipsă de argumente a autorului. Căci Shafir nu ne explică de ce dreptul la memorie al lui Goma, atunci cînd scrie texte mai degrabă istorice, ar fi mai puţin respectabil decît atunci cînd scrie texte mai degrabă literare. Care-i criteriul de discriminare? Cum se poate apoi ca un analist să folosească ghilimelele depreciative faţă de cineva – a se vedea referinţa la „istoricul” Goma – fără o examinare a argumentelor acestuia? Ambigua comparare a lui Goma cu Havel nu indică în nici un fel de ce Goma nu este, pentru Shafir, un Havel român. Ce vrea să spună? Că Goma ar fi un dizident de mai mică însemnătate decît similarul său ceh? Sau că el nu a devenit preşedinte de republică? În primul caz tot ce am putea face ar fi să înregistrăm judecata de gust a individului Shafir, iar în cel de-al doilea ar trebui să începem o altă discuţie; dar tot cu argumente şi explicaţii. Cît priveşte compararea lui Goma cu Soljeniţîn, el nu arată prin ce se justifică, atîta vreme cît ne semnalează că, la fel ca şi la Soljeniţîn, în cazul lui Goma am avea de-a face cu o metamorfoză „politică”. Suita de întrebări se porneşte şi mai abitir aici. În ce ar constă numita „evoluţie politică” a lui Goma? Apoi, de ce regretă Shafir că Goma a fost „un Soljeniţîn român” (şi nu „al României”!)? Şi încă: în ce constă deziluzia pe care i-a produs-o lui Shafir persoana lui Goma dimpreună cu textele lui? Iar dacă această deziluzie nu are vreo importanţă, de ce deziluzionatul ne face totuşi părtaşi la ea? Ca să închei: pot înţelege că politologul Shafir nu a citit Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii, însă dacă el nu doar observă presupusa metamorfoză a lui Goma, ci poate să o şi dateze cu precizie, de ce nu ne-o probează şi nouă?
Şi totuşi, textul pretins ştiinţific al lui Shafir, scris în doi peri, este purtător al unui mesaj, căci dacă el nu semnifică nimic, semnalează totuşi ceva: faptul că pentru istoriografia de extracţie sionistă demistificatoarele texte ale lui Paul Goma sînt puse la index din motive politice. Fiind vorba despre aserţiuni cuprinse într-o carte care pe coperţi poartă cuvintele „negare” şi „trivializare” a Holocaustului, ele au rolul – ca şi la alţi membri ai Industriei Holocaustului – de a-l situa pe Goma în rîndul autorilor neagreaţi de propagandiştii din perimetrul ştiinţelor sociale (ca „negaţionişti” şi „minimalizatori” ai Holocaustului, cum altfel?), numai şi numai pentru că textele sale aduc atingere politicii sioniste. Tocmai de aceea, un asemenea tip de discurs – atunci cînd nu o face complet, ca în cazul lui Shafir – tinde să se lipsească de argumente cu desăvîrşire.
Lucrurile nu stau altfel nici de cealaltă parte a identităţii, la intelighenţia română adică. În recenzia sa la cartea lui Shafir, indicată mai sus, şi, ulterior, în polemica iscată cu autorul cărţii, Gabriel Andreescu spune că aserţiunea lui Shafir, şi anume: „dreptul la memorie al «istoricului» Goma este (...) mai puţin respectabil”, ar fi îndreptăţită, întrucît el, Shafir adică: „Are toată legitimitatea să o facă cînd [sic!] Goma califică pogromurile antievreieşti ca forme de autoapărare ale românilor.”[33] Pretinsa explicare şi/sau justificare a pogromurilor antievreieşti ca „forme de autoapărare ale românilor”, pe care Andreescu i-o atribuie lui Goma, este – pe cît de eronată istoric şi respingătoare moral –, pe atît de inexistentă în textul său. De acest fapt îţi poţi da foarte uşor seama – dacă nu ai interesul sau răbdarea să citeşti eseul – accesînd textul autorului de pe Internet, la adresa www.paulgoma.free.fr, şi căutînd, în mod automat, cuvîntul „autoapărare”. Termenul apare instanţiat într-un singur mod: ca sintagmă a „limbii de lemn” şi ca formă de organizare a terorii bolşevice de după ocupaţia sovietică a Basarabiei şi Bucovinei, începînd cu 26 iunie 1940. El este folosit nu de către Goma, ci de Z.K.-Gr. Vindeleanu. Fără nici o legătură deci cu imputarea lui Andreescu. Explicaţia pentru această imputare este nu rezultatul vreunui contrasens al lecturii, ci tocmai absenţa ei. Gabriel Andreescu mi-a spus, după încheierea polemicii sale cu Shafir, că nu citise Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii.
Desigur că nu Goma era subiectul polemicii dintre Shafir şi Andreescu, însă, întrucît ambii se străduiesc să arate cît de mult empatizează cu emblematica figură a lui Paul Goma, nu ar fi fost normal să se întreacă nu în a o proclama, ci şi în a o demonstra? Ar fi putut să o facă fie şi numai citindu-i lucrarea[34]. În loc de aceasta ce avem? Un autor – Gabriel Andreescu – care se pronunţă asupra unui text pe care nu l-a citit, pe baza unei note a unui alt autor – Michael Shafir – care nici el nu-l citise. Dacă analişti precum Shafir şi Andreescu îşi permit să utilizeze acest procedeu inacceptabil din punct de vedere intelectual – a vorbi/a scrie fără să fi citit –, nu mai este de mirare că în urma lor nu fac şi nu vor face altceva decît să se înghesuie figuri de tipul lui Dan Pavel – vezi referinţa acestuia la „antisemiţii expliciţi (de la Corneliu Vadim Tudor până la Paul Goma)”[35] – pentru care nu mai este nevoie nu doar de vreo lectură, ci nici de vreo brumă de argumentaţie.
Ar fi de indicat apoi luările de poziţie asupra Basarabiei şi a Săptămânii Roşii a trei intelectuali: Laszlo Alexandru, Ion Solacolu şi Ovidiu Pecican. În schimbul său epistolar cu Ion Solacolu, Laszlo Alexandru vorbeşte despre „pasa antisemită în care [Paul Goma – n. m.] a eşuat în ultimele luni”, de „înverşunarea antievreiască a lui Goma, relevabilă mai ales în ultimele lui scrieri” şi despre „rătăcirea din ultimele luni a lui Paul Goma în elogierea mareşalului [Ion Antonescu – n. m.]”[36]. Tot despre asta este vorba, ca şi la Ioanid? Şi, în plus? „Problema în legătură cu Săptămîna roşie, analiză istorică propusă de Paul Goma, este în altă parte. Avem aici o dovadă palpabilă a felului în care un cercetător poate cădea în eroare chiar relatînd fapte adevărate.”[37] Să vedem dară care-i pretinsa „eroare”... „antisemită” a lui Goma. Citez pe larg: „Nu cunosc în detaliu atrocităţile comise de evreii din Basarabia împotriva românilor şi deci, pînă la proba contrară, îi acord deplin credit lui Goma în descrierea faptelor. Dar datoria de obiectivitate îi pretindea să aşeze în pagină informaţia în mod echilibrat. (...) / Fapt este că autorul pune cap la cap o serie întreagă de ignominii săvîrşite de anumiţi evrei împotriva anumitor români. Pot fi toate acestea adevărate. Dar să te sprijini pe asemenea premise disparate pentru a încerca atenuarea (ba chiar, pînă la un punct, explicarea) valului antisemit românesc care a urmat mi se pare o groasă exagerare.”[38] Mai întîi remarc că pretenţia de a-i imputa unui autor faptul că nu respectă „criteriile” a ceea ce ar trebui să conţină un studiu, fie el istoric, fie de investigaţie literară pentru a fi „echilibrat” este – în termenii lui Laszlo Alexandru însuşi – „o groasă exagerare”. Apoi virulenţa polemică a lui Goma nu scuză în nici un fel contrasensul pe care tot Laszlo Alexandru îl face atunci cînd găseşte, la fel ca şi Radu Ioanid, că Goma încearcă în cărţile sale să justifice măsurile şi crimele împotriva evreilor.
De altfel, întreaga discuţie a celor trei intelectuali – Laszlo Alexandru, Ion Solacolu şi Ovidiu Pecican – porneşte de la o întrebare falsă: dacă Goma este sau nu antisemit, iar nu de la o evaluare critică a acuzelor puse în joc de asertori cu profilul lui Radu Ioanid. Fapt care face ca toată discuţia ce urmează să fie falsificată, căci diferenţa dintre un discurs strict istoric ori de investigaţie literară şi altul care iese din acestă sferă, nu este aceea dintre „obiectivitate” şi „subiectivitate”, ci dintre „aserţiuni verificabile intersubiectiv” şi cele care nu pot fi astfel. Or pentru aceasta este nevoie de o discuţie cu şi despre surse, iar nu de acuze de antisemitism lipsite de orice temei. Că vor fi în textul lui Goma şi afirmaţii neverificabile intersubiectiv, iată o „eroare antisemită” pe care nu o pot înţelege.
Prin urmare, echilibristica cerută de Laszlo lui Goma nu joacă nici un rol în acest proces de validare. Ba, din contră: ea iese din sfera ştiinţei. Discursul lui Laszlo Alexandru nu este deloc cel al unui „spectator independent”, cum se doreşte a fi, nici atunci cînd se identifică explicit cu evreii persecutaţi („eu, ca scriitor, aleg să mă transpun în pielea evreilor persecutaţi de Antonescu, discriminaţi, spoliaţi, alungaţi şi decimaţi în Transnistria, iar nu în pielea basarabenilor care, pentru puţini ani, s-au regăsit printr-un accident istoric fericit la pieptul patriei”), şi nici atunci cînd afirmă că: „singura posibilitate de a descrie onest o circumstanţă istorică [este]: din perspectiva victimei”[39]. Din punct de vedere etic este foarte important ca cercetătorul să fie aliatul victimelor, însă nu această atitudine dă valoare discursului ştiinţific, ci cu totul şi cu totul altceva. Apoi, dacă Laszlo Alexandru se declară doar aliatul victimelor evrei, nu şi al victimelor basarabeni, aici argumentaţia sa etică este şi chioară şi şchioapă. Iar reproşul făcut lui Goma, că susţine un discurs „neechilibrat”, capătă un caracter cu totul straniu.
O argumentaţie de acelaşi tip subîntinde şi textele lui Ovidiu Pecican. Nu voi mai stărui asupra ei, căci nu aduce nimic nou. De aceea o voi expedia în notă[40]. Pe de altă parte, este de mirare că un analist cu experienţa lui Ion Solacolu foloseşte un argument de acest tip: „În realitate, Paul Goma n-are dreptate.” Pentru că: „Evenimentele asupra cărora [Goma – n. m.] se opreşte au fost folosite pînă la epuizare de propaganda regimului Antonescu, care căuta să convingă că «evreii bolşevizaţi» sînt de vină, nu numai pentru umilinţele suferite de armata română în retragere, în cele cîteva zile cît a durat evacuarea din iunie 1940, ci şi pentru tot ce a suferit populaţia românească în acel an de ocupaţie sovietică.”[41] Faptul că „evenimentele” în cauză au fost folosite de propaganda antonesciană nu spune nimic despre veracitatea lor, la fel cum nu le-o anulează. Argumentul lui Solacolu vine astfel în contra unei discuţii raţionale, sfîrşind prin a perpetua el însuşi un tip de vulgată intelectuală. Apoi, legătura pe care Solacolu o face între „evenimentele” asupra cărora se opreşte Goma şi justificarea crimelor antonesciene este, la fel ca la Laszlo şi Pecican, abuzivă, căci este de negăsit în textele sale.
În concluzie, s-ar putea spune: o operaţiune reuşită. Căci în loc să discutăm chestiunea de istorie ridicată de Goma, dimpreună cu consecinţele sale moral-politice, discutăm acum despre imaginarul antisemitism al autorului.
Revenind însă la Ioanid, iată de ce pentru curajosul şi neobositul voiajor între Statele Unite şi România pe probleme de „Holocaust în România”, şi pentru cei asemenea lui, pericolul îl reprezintă tocmai autenticul demers intelectual al lui Paul Goma. Nu declaraţiile politice ale preşedintelui şi membrilor guvernului român, şi nici discursurile naţionalist-comuniste ale unui istoric precum Ioan Scurtu, consilier pe probleme de istorie al lui Ion Iliescu şi inspirator al nefericitelor declaraţii. Scurtu este totodată autor şi coordonator al unui manual de istorie de clasa a XII-a – împins în sistemul de învăţămînt în poziţie dominantă prin metodele administrative ale partidului la putere – un manual în mod evident şi naţionalist (de extracţie comunistă) şi negaţionist. Citez din Istoria sa: „Regimul antonescian a promovat o politică antisemită, luând măsuri mai ales împotriva evreilor din Basarabia, pe care-i acuza de comunism. S-au înregistrat pogromuri (Iaşi şi Odessa), numărul evreilor morţi şi dispăruţi ridicându-se la circa 250.000 de persoane. Totuşi, Antonescu nu a admis „soluţia finală” (exterminarea evreilor), cerută de Hitler.”[42] Revelator, nu?
Fără exerciţiul intelectual ilustrat de Paul Goma vom asista în continuare la declaraţii politice nu doar iresponsabile – ca cele privitoare la existenţa sau inexistenţa „Holocaustului în România” – ale reprezentanţilor guvernului şi preşedinţiei de la Bucureşti, ci şi inepte. Din punct de vedere istoric termenul de Holocaust, folosit cu precădere în spaţiul anglo-saxon, semnifică – la fel ca şi sinonimele sale Şoah, din spaţiul francez şi soluţie finală (Endlösung) sau exterminare (Vernichtung), din cel german – masacrarea evreilor (şi, în acelaşi timp, a handicapaţilor şi romilor) de către nazişti sau, în tot cazul, cea care s-a subsumat proiectului nazist. Or, cea mai mare parte a crimelor în masă ale regimului Antonescu s-a subsumat unui proiect propriu de exterminare, diferit de cel german. Prin urmare, însăşi folosirea, de către istoricul Radu Ioanid, a sintagmei „Holocaustul în România” este dacă nu complet eronată din punct de vedere istoric, atunci de o relevanţă foarte redusă, slujind unor scopuri para-ştiinţifice. Ea arată, încă o dată, că enunţurile sale întreţin o anumită legătură cu ştiinţa istorică, însă aceasta este, în mod egal, precară şi perversă.
Problema, din punct de vedere istoric, nu este existenţa doar a crimelor înfăptuite de către nazişti în România sau în Transnistria ocupată ori a crimelor făcute de români sub umbrela dispozitivului genocidar german, ci realitatea crimelor regimului antonescian, crime programate sau neprogramate care au legătură cu Holocaustul (sau Şoahul, sau soluţia finală, sau exterminarea), dar care nu s-au subsumat întreprinderii naziste de exterminare a evreilor din Europa. Problema criminalităţii pe care o pune regimul antonescian nu este că doar „a promovat o politică antisemită”, „luând măsuri mai ales împotriva evreilor din...” şi, cu atît mai puţin, că „s-au înregistrat pogromuri” (teribil impersonalul „limbii de lemn”, nu?!) ori că „Antonescu nu a admis «soluţia finală»”[43] – aşa cum spune consilierul lui Iliescu pe probleme de Holocaust – ci, repet: că a masacrat evrei (şi romi) fie şi independent de nazişti.
Şi ca să închei, trebuie să spun că reflexele totalitare, de sorginte bolşevică, ale membrilor guvernului şi preşedinţiei României, de a-şi da avize şi de a da directive politice în materie de istorie, pe cît sînt de stupide din punct de vedere intelectual, pe atît sînt de iresponsabile din punct de vedere politic şi de potrivnice intereselor României. Fapt pe care abila diplomaţie israeliană şi activişti sionişti internaţionali ca Radu Ioanid, specializaţi de multă vreme în instrumentalizarea Şoahului, vor şti să îl exploateze. În contra cercetării istorice autentice şi a intereselor României, deopotrivă[44].
Bucureşti, 29 iulie 2003
23 ianuarie 2004
NOTE
[1] Editura „Jurnalul Literar”, Bucureşti, 2002.
[2] Editura Museum, Chişinău, 2003.
[3] V. Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, loc. cit., pp. 4-9.
[4] V. Goma şi „legea tăcerii”, în „Aldine”, supliment al cotidianului „România liberă”, nr. 371, 21 iunie 2003, p. 4.
[5] R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 4, col. 1.
[6] R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 7, col. 1 jos, traducere [din engleză?] de Ilinca Anghelescu şi Mihaela Precup, subl. îmi aparţine.
[7] R. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998, p. 116, subl. mea.
[8] Ibidem, pp. 116-117, subl. îmi aparţin.
[9] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, partea I, Editura Hasefer, Bucureşti, 1997, p. 250, subl. îmi aparţin.
[10] Ibidem, p. 250, subl. mea.
[11] R. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p. 116, subl. îmi aparţin.
[12] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, partea I, p. 227, subl. îmi aparţin.
[13] Ibidem.
[14] Este vorba, desigur, de Radu Ioanid.
[15] Aici Radu Ioanid face trimitere la cartea lui Matatias Carp. Citatul este însă, şi de această dată, fals. Iată textul pe care autorul are pretenţia că-l citează: „În ce priveşte execuţia masacrului, deşi Eşalonul nu avea misiuni de execuţie, totuşi au luat parte la măcel următoarele echipe formate din membrii ai Eşalonului: o echipă condusă de Grigore Petrovici şi căpitanul Gheorghe Balotescu, altă echipă condusă de maiorul Tulbure, alta condusă de Gheorghe Cristescu-Gică, fratele lui Eugen Cristescu. Eu de atâtea ştiu, însă poate să fi fost şi altele. Aceste echipe au lucrat sub conducerea directorului Florin Becescu-Georgescu.” Matatias Carp, Cartea neagră. Suferinţele evreilor din România în timpul dictaturii fasciste (1940-1944). Vol. al II-lea. Pogromul de la Iaşi, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Diogene, 1996, p. 52. Subl. italice sînt ale textului original, iar cele cu litere îngroşate îmi aparţin.
[16] R. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p. 114.
[17] Ibidem, p. 115, subl. îmi aparţin.
[18] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, partea I, p. 247.
[19] Ibidem, pp. 256-257.
[20] R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 6, col. 1, subl. lui R. Ioanid.
[21] Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii, p. 5.
[22] Ibidem, p. 6, subl. în text.
[23] R. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p. 87.
[24] R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 6, col. 3-4.
[25] Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii, p. 18.
[26] Privitor la fondul argumentaţiei, Ioanid face trimitere la Cartea Memoriei, Catalog al victimelor totalitarismului comunist, Chişinău, 1999, editată de Muzeul Naţional de Istorie al Republicii Moldova, care repertoriază persoanele deportate de sovietici între 1937 şi 1953, şi în urma consultării căreia afirmă că: „Am selectat nouă localităţi cu un procent substanţial de evrei şi am făcut o analiză rapidă a numărului de evrei şi ne-evrei care au fost închişi şi/sau deportaţi de autorităţile sovietice doar între 1940-1941.” (R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 7). Fiind vorba despre o „selecţie” şi despre o interpretare „rapidă”, iar nu despre o analiză comparativă a tuturor datelor prezente în lucrare şi, în plus, de una care poate fi verificată, sînt tentat să cred că ne aflăm, şi în acest caz, în plină manipulare statistică.
[27] R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 7, col. 2 sus, subl. îmi aparţin.
[28] Ibidem, p. 7, col. 1, subl. lui R. Ioanid.
[29] V. Restauraţia de catifea, Editura Polirom, Iaşi, 2001, trad. de Daciana Branea, Dana Chetrinescu, Cristina Chevereşan, Dana Crăciun şi Ioana Copil-Popovici, pp. 319-340.
[30] Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, Polirom, Iaşi, p. 77, în notă.
[31] Aici Michael Shafir trimite la articolul lui Paul Goma Pe ei i-a întrebat cineva dacă sunt anti-goi?, publicat în „Jurnalul literar”, nr. 9-12, mai-iunie, pp. 1 şi 24-25.
[32] Michael Shafir, Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, Polirom, Iaşi, p. 77, în notă.
[33] V. „Observator cultural”, nr. 156, 18-24 februarie 2003, p. 16, col. 4 jos, subl. mea.
[34] V., de asemenea, „Observator cultural”, nr. 162, din 1-7 aprilie 2003, p. 12 şi 163, din 8-14 aprilie 2003, p. 18.
[35] V. cotidianul „Ziua”, din 28 iulie 2003, subl. mea.
[36] V. Ion Solacolu – Laszlo Alexandru, Polemici pe internet: Goma şi Basarabia, pe situl www.electra.tk, nr. 1 (12)/2003, subl. mea.
[37] Ibidem, subl. mea.
[38] Ibidem, subl. mea.
[39] Ibidem.
[40] „(...) intervenţia lui Radu Ioanid, tăioasă şi bogată în triste detalii, nu mai lasă loc de fantazări idealizante şi alibiuri morale” (s. m). Înţeleg că intervenţia lui Ioanid e tăioasă şi bogată în detalii, însă problema pentru un istoric este dacă afirmaţiile asertorului sînt şi adevărate. Iar dacă nu sînt, „fantazările idealizante”, pe de o parte, şi „alibiurile morale”, pe de alta, cui aparţin?
„Concluzia cu privire la antisemitismul lui Goma provine dinspre generalizările operate de autor în pagină.” (s. m) Ar fi interesant de reprodus cel puţin un citat aici, întrucît doar el ne-ar putea lămuri dacă lucrurile stau aşa. Dar cum să-l „produci” dacă e de negăsit?
„(...) când trupele româneşti ar fi fost victimele unor provocări din partea unora dintre evrei. Lucrul este cunoscut şi acceptat ca autentic, după cum arată şi Radu Ioanid.” (s. m) Ca să restabilesc adevărul, iar nu ca să-i zdruncin credinţa lui Ovidiu Pecican voi da patru citate:
a) „După minuţioase studii făcute în arhivele militare, d-sa [Mihai Pelin – n. m.] continuă şi dovedeşte că nimic nu este adevărat în această acuzaţie adusă evreilor [privitoare la „groaznicele «orori» săvârşite atunci de evrei” – n. m.]” (s. m.) Rabin Moses Rosen, Cuvinte introductive la Sionişti sub anchetă: A.L. Zissu. Declaraţii, confruntări interogatorii 10 mai 1951 – 1 martie 1952, introducere, note şi indice de nume de Mihai Pelin, pp. 9-10.
b) „În legătură cu veracitatea unor afirmaţii privind comportamentul populaţiei evreieşti în cursul evacuării Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa, dl. M[ihai]. Pelin face o analiză amplă a neconcordanţei între unele fapte imputate acestei populaţii şi realitate, în lucrarea Legendă şi adevăr, 1994, Ed. «EDART»– Bucureşti.” (s. m.); Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, partea I, p. 31. Este important să precizez că acesta este tot comentariul editorilor culegerii de documente citată. Rolul său este acela de a nega veracitatea unei părţi neprecizate – posibil toate – a informaţiilor privitoare la atrocităţile din „săptămîna roşie”. Şi aceasta se întîmplă pentru că ea se bazează, la rîndul ei, pe un fals: în lucrarea indicată, dezinformatorul de profesie şi antisemitul la comandă din epoca ceauşistă, devenit filosemit, tot la comandă, pe nume M. Pelin neagă integral veracitatea documentelor în discuţie.
c) „Cu toate acestea, actele sus menţionate [atrocităţile din „săptămîna roşie” – n. m.] au fost mult mai izolate decît o va susţine propaganda oficială.” (s. m.) susţine şi Michael Shafir în Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, p. 78, şi îl indică drept analist de încredere pe... acelaşi Pelin. În plus, argumentaţia lui Shafir este, pe cît de falacioasă, pe atît de dezinformatoare, căci rapoartele autorităţilor române din teritoriile ocupate de sovietici în vara lui 1940, despre care este vorba, erau de uz informativ intern, nefiind subsumate vreunui dispozitiv propagandistic. Rolul ei este, la fel ca şi în cazul precedent, de a le anula integral veracitatea.
d) „Într-adevăr, dacă unele dintre rapoartele privitoare la aceste incidente sînt credibile, altele sînt simple născociri.” (s. m.), R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti. Iar trimiterea din nota nr. 26 a textului este... la producţia aceluiaşi oracol: M. Pelin. Inutil să întreb: care sînt acele rapoarte credibile? Însă, dacă Ovidiu Pecican se bazează pe aserţiunile lui Radu Ioanid, pentru a anula veracitatea afirmaţiilor lui Goma, şi dacă Ioanid se bazează, la rîndul lui, pe Pelin, atunci ar fi cazul ca Pecican să înceapă cu validarea aserţiunilor lui Pelin.
Continui cu afirmaţiile lui O. Pecican:
„Dar a spune că evreii – în general – s-au dedat la asemenea acte şi că ele ar justifica tratamentul la care au fost ulterior supuşi evreii – iarăşi în general – în România este inexact şi imprudent.” Idem: unde sînt citatele din Goma?
„La o privire atentă, deci, «antisemitismul» lui Paul Goma se dovedeşte mai curând o pripeală logică.” În absenţa dovezilor, pripeala este a lectorului neatent Ovidiu Pecican. Una gravă!
„(...) finele disocieri conceptuale operate [de Ioanid – n. m.] atunci când vine vorba să îl califice pe autorul comentat [pe Goma – n. m.].” (s. m.) Reamintesc: prin aceste „fine disocieri” R. Ioanid îl numea pe Goma: „negaţionist” şi „antisemit”.
„(...) în Basarabia, scriitorul a sărit peste cal .” (s. m.) Tot o „eroare” de... echilibristică!
„Va trebui, deci, să ne obişnuim cu imaginea unui Goma luptător pentru drepturile omului, însă în acelaşi timp antisemit? (...) Dacă va trebui să ne obişnuim cu acest fel de Goma (sic!), fără îndoială că o vom face.” (s. m.) Frumoasă invitaţie la auto-demascare!
„Mă alătur acestora [comentatorilor critici ai lui Goma, Ioanid y compris] în sublinierea greşelilor de informare şi de interpretare acolo unde ele apar”. (s. m.) Chiar aşa: care sînt acelea şi unde apar ele? Căci din textele lui Ovidiu Pecican nu avem absolut nici o mostră. V. www.eleonardo.tk, Sub flamuri vechi, nume noi. (Paul Goma antisemit?), nr. 2/2003.
„(...) romanul [Basarabia – n. m.] nu este o scriere antisemită, deşi conţine pasaje care pot fi citite în această cheie”. (s. m.) Afirmaţie, la fel de contrafactuală, care nu face onoare niciunui istoric. Ce-ar zice Ovidiu Pecican de un argument similar: aceste aserţiuni – ale sale – sînt ale unui istoric, deşi ele ar putea fi citite ca şi cum n-ar fi?
„(...) pasajele cu zăngănit antisemit din romanul Basarabia sunt mărturia unei inabilităţi scriitoriceşti sau a unui crez antisemit propriu-zis. Personal, înclin să pariez pe prima variantă, dar nu pentru că textul însuşi m-ar îndemna către aceasta, ci fiindcă trecutul de democrat şi de luptător pentru drepturile omului al autorului mă încurajează să o fac”. (s. m.) V. www.eleonardo.tk, Basarabeni, români, pogrom, genocid. Opinii şi precizări, ipoteze şi amintiri, nr. 3/2004.
În concluzie, dacă Ovidiu Pecican nu a reuşit într-adevăr să se convingă pre sine că Goma nu este un scriitor antisemit, atunci în mod sigur pe lectorul său a reuşit să-l convingă de următorul crez: anume că nu se poate spune despre Goma că este un autor fără prejudecăţi împotriva evreilor. Bizară „argumentaţie”!
[41] V. www.eleonardo.tk, Instigare, pogrom, genocid, nr. 3/2004.
[42] V. Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă şi Aurel Constantin Soare, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Manual pentru clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Petrion, 1999, p. 116.
[43] Desigur, subl. îmi aparţin.
[44] În 20 februarie 2002 (data de pe ştampila Poştei Franceze) Paul Goma mi-a expediat de la Paris prima variantă a Săptămânii Roşii, pe care nu am primit-o decît... în 17 aprilie 2002 (data ştampilei Biroului de Schimb Bucureşti). În acest răstimp am făcut o călătorie de studii la Paris, prilej cu care Paul Goma m-a întrebat dacă am primit eseul trimis. La răspunsul meu negativ mi-a dat un exemplar pe care în 2 aprilie 2002 l-am trimis soţiei mele, Flori Stănescu, la Bucureşti, şi care a ajuns după... patru (4) zile.
Istoria nu se opreşte însă aici. În 16 februarie 2004 i-am trimis prin poştă lui Paul Goma Săptămâna Roşie redactată pentru prezenta ediţie, pentru a primi avizul său de publicare. De această dată ea a ajuns după... patruzeci şi patru (44) de zile şi după ce am trimis un nou exemplar printr-o persoană care pleca la Paris. În ambele cazuri avem de-a face cu acelaşi scenariu şi întrebarea este: care ar fi motivul pentru care „cenzura corespondenţei” din perioada comunistă ar funcţiona, în acest caz, şi în post-comunism? Răspunsul este unul singur: relaţiile româno-israeliene.
Pentru „cenzura corespondenţei” practicată de serviciile secrete din România în post-comunism, v. şi cuvîntul Hertei Müller, în Împovăraţi de moştenirea Securităţii şi Stasi. Răspunsuri germane, române şi maghiare la o provocare istorică / Die Erblast von Stasi und Securitate. Eine Debatte mit deutschen, rümänischen und hungarischen Antworten, Editura Compania, Bucureşti, 2002, pp. 71-72, care reproduce discuţiile de la simpozionul organizat de Institutul Goethe Inter Nationes, Bucureşti, 6-8 iunie 2001. (notă din 31 martie 2004)
Publicat ca studiu-anexă la Paul Goma, Săptămâna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, Bucureşti, Editura Vremea XXI, 2004, pp. 307-338. O primă variantă a acestui text a fost trimisă spre publicare suplimentului cotidianului „România liberă” – „Aldine” şi revistei „Origini”, din Statele Unite. Ambele redacţii au refuzat să-l publice fără nici un răspuns.
(2a) Un comunicat oficial, datat la 1 iulie de Preşedinţia Consiliului de Miniştri, anunţa moartea a 500 de evrei. În comunicat se putea citi: «Sovietele urmăresc pe toate căile să producă acte de sabotaj, de dezordine şi de agresiune, în spatele frontului. În acest scop, lansează din avion, cu paraşutele, spioni şi agenţi terorişti care i-au contact cu agenţii rezidenţi din ţară şi cu populaţia iudeo-comunistă, pentru a organiza împreună acte de agresiune. Câţiva dintre aceşti agenţi au fost prinşi, iar actele de agresiune au fost sancţionate. La Iaşi au fost executaţi 500 de iudeo-comunişti care trăseseră focuri de armă din case asupra soldaţilor germani şi români. Toate încercările ce se vor mai face de a tulbura liniştea şi ordinea vor fi reprimate pe loc, fără cruţare.»[8]
(2b) «Sovietele urmăresc pe toate căile să producă acte de sabotaj, de dezordine şi de agresiune în spatele frontului. În acest scop, lansează din avion cu paraşutele spioni şi agenţi terorişti, care iau contactul cu agenţii rezidenţi din ţară şi cu populaţia iudeo-comunistă pentru a organiza împreună acte de agresiune. Câţiva din aceşti agenţi au fost prinşi, iar actele de agresiune încercate au fost sancţionate. La Iaşi au fost executaţi 500 iudeo-comunişti care trăseseră focuri de arme din case asupra soldaţilor germani şi români. Toate încercările ce se vor mai face de a tulbura liniştea şi ordinea vor fi reprimate pe loc, fără cruţare.»[9]
În afară de faptul că Radu Ioanid reface ortografia documentului original, textul său introduce o greşeală gramaticală, adaugă o prepoziţie, înlocuieşte cuvinte sau chiar le elimină. Modificările nu sînt radicale şi grave – ca în alte cazuri, aşa cum voi arăta –, însă ele indică, încă o dată, lipsa funciară de respect pentru surse, în general, şi pentru document, în special. Ceea ce, pentru un istoric, este grav. În plus, citarea din comunicatul oficial al guverului Antonescu păcătuieşte prin parţialitate. Iar aici schimbarea sensului documentului este radicală. Iat-o:
Populaţia paşnică are datoria de a obliga [denunţa – n. m.] imediat autorităţilor locale pe toţi cei suspecţi şi pe toţi străinii apăruţi de curând în localitate. Cine nu divulgă la timp pe aceşti turburători ai ordinii şi siguranţei vor fi executaţi împreună cu toată familia[10].
Această omisiune – intenţionată ca orice decupare de citate – are ca efect falsificarea sensului întregului document, care acum devine clar pentru orice cititor: populaţiei române îi era rezervată, de către regimul Antonescu, aceeaşi soartă ca şi celei evreieşti („iudeo-comuniste” în limbajul regimului), dacă nu îi denunţa autorităţilor pe suspecţii din spatele frontului. Cum şi cît a fost aplicat ordinul sau, altfel zis, dacă evreii şi românii au fost trataţi în mod egal de către regim din acest punct de vedere este o altă problemă. Însă sensul măsurii, pe care Radu Ioanid o ascunde, acesta a fost. Dar să continui:
(3a) De asemenea, în dimineaţa zilei de 29 iunie [1941 – n. m.], Mihai Antonescu a ordonat prefecturii judeţului Iaşi ca «populaţia evreiască din oraş să fie evacuată cu bărbaţi, femei şi copii, pe grupuri, un transport fiind îndreptat spre Tîrgu Frumos, iar altul spre Podul Iloaiei»[11].
(3b) - Populaţia evreiască din oraşul Iaşi urmează să fie evacuată, cu bărbaţi, femei şi copii. - Evacuarea se va face pe grupuri, punându-se la dispoziţie numărul de trenuri necesare. - Domnia sa [Mihai Antonescu – n.m.] a ordonat a se hotărî de Ministerul Afacerilor Interne localităţile unde se evacuează. - Numărul evreilor din Iaşi este de circa 45 000 (bărbaţi, femei, copii). Rog a da dispoziţiuni pentru efectuarea acestei operaţiuni. Prefect, (ss) Col. Captariu nr. 1052 din 29.VI.1941[12].
Am citat documentul pînă la final pentru a nu exista nici un dubiu: pe lîngă lucrul haotic şi neprofesionist cu sursele, Radu Ioanid este şi un falsificator de citate cu intenţie, şi aceasta pentru două motive, anume: „refacerea” citatelor şi adăugarea unei întregi fraze. Fraza subliniată de mine în textul său nu există în ordinul lui Mihai Antonescu, fiind adăugată de autor tocmai pentru a produce o argumentaţie pe care, altfel, nu ar fi putut-o susţine.
Pe document există, însă, o rezoluţie din ziua următoare, care, desigur, ca orice rezoluţie, nu putea să-i aparţină lui Mihai Antonescu. Iat-o:
30.VI. – Dl. gl. Popescu a dat ordinul ca din Iaşi să se evacueze toţi evreii suspecţi. Ei vor fi evacuaţi în Podu Iloaiei şi Târgul Frumos. - Cei din seara de 29.VI.1941 se evacuează: 1/2 Slobozia, 1/2 Caracal, unde vor fi puşi la muncă şi din ceea ce câştigă se întreţin[13].
Radu Ioanid a „captat” rezoluţia şi a introdus-o în textul care reproducea ordinul lui Mihai Antonescu. El îi atribuie deci lui Mihai Antonescu un ordin – atestat documentar, cum am văzut – folosind un procedeu istoric nepermis: „refacerea” citatului prin asimilarea documentului cu rezoluţia prezentă pe el. Şi aceasta cu scopul de a-i imputa şi ordinul de evacuare parţială a populaţiei evreieşti, ordin pe care l-a dat în realitate ministrul de Interne, Dumitru I. Popescu.
Voi reda, pe scurt, istoria Pogromului de la Iaşi şi a continuării sale – „Trenurile Morţii”, conform documentelor care rezistă la o confruntare între ele şi/sau la o confruntare cu alte surse.
În noaptea de 27 spre 28 iunie 1941, sergentul major TR Mircea Manoliu, membru al Mişcării Legionare, a arestat şi împuşcat, din proprie iniţiativă (a se citi: fără să fi avut vreun ordin de la superiorii săi militari), şase evrei. În acest timp la Iaşi se găseau trupe române şi germane care aşteptau plecarea în direcţia frontului. Sergentului major, care făcea parte din aceste trupe, i s-au alăturat grupe germane de poliţie militară care au maltratat populaţia evreiască, sub pretextul căutării unui aparat de radio-emisie. În cursul zilei de 28 iunie, soldaţi români şi germani au atacat cu armele locuinţele evreieşti, rănind, ameninţînd cu moartea, maltratînd şi jefuind numeroase persoane. În noaptea de 28 spre 29 iunie au avut loc provocări la adresa trupelor germane şi române – puse la cale, după toate datele cunoscute, de către legionari din Iaşi de conivenţă cu germanii –, cu scopul de a face să se creadă că evreii sînt responsabilii. Astfel, au fost trase focuri de armă cu arme de salon şi au fost aruncate petarde.
În cursul zilei de 29 iunie au fost arestate, de către trupele germane şi române, cca 3 000 de persoane, majoritatea evrei, şi duse la Chestură pentru a fi interogate şi triate. După trierea făcută de către patrulele militare, de jandarmerie şi poliţie, un număr de evrei au fost eliberaţi, însă germanii i-au arestat din nou şi au făcut de gardă ca niciunul să nu mai fie pus în libertate. Arestările au continuat, ajungînd la cca 5 000 de persoane. În seara aceleiaşi zile, Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, a ordonat evacuarea întregii populaţii evreieşti din Iaşi (estimată la cca 45 000 de persoane), măsură care ulterior a fost doar parţial aplicată sub forma criminală a „Trenurilor Morţii”.
Pe 30 iunie, printr-un ordin telegrafic, Ion Antonescu a ordonat ca toţi „evreii comunişti” şi cei găsiţi cu arme şi cu steaguri roşii să fie executaţi în aceeaşi noapte. În total, pînă la această dată, fuseseră împuşcaţi cca 300 de evrei, iar 50 au fost răniţi. Execuţiile au continuat însă şi după 30 iunie, întrucît comunicatul lui Antonescu din 2 iulie vorbeşte despre un total de 500 de persoane executate.
Pogromul de la Iaşi poate fi delimitat cu precizie în timp, desfăşurîndu-se în perioada 28 iunie-2 iulie 1941. Această perioadă corespunde cu cea din anul precedent, numită de Paul Goma „săptămîna roşie”. Pogromul, care a debutat din iniţiativa unui militar legionar român şi a germanilor, a fost continuat de autorităţile militare române, interesate la început de restabilirea ordinii, iar apoi de răzbunarea pe nişte oameni nevinovaţi. El reprezintă deci o „comemorare neagră” a evenimentelor din timpul retragerii trupelor române din Basarabia şi Bucovina.
În urma Pogromului de la Iaşi, pe 30 iunie 1941 au fost formate două trenuri, luate în primire de Corpul Gardienilor Publici. Pînă la îmbarcarea evreilor, trupele germane de poliţie militară – între care se remarca o echipă de 10-12 membri ai organizaţiei „Todt” – au fost în prim-plan.
Primul tren, cu un număr de 2 530 de evrei, a fost evacuat la Tîrgu Frumos. Cel de-al doilea, cu un număr de 1 974 de evrei, a fost trimis la Podu Iloaiei.
Cînd cel de-al doilea tren a ajuns la destinaţie, în aceeaşi zi, din pricina maltratărilor prealabile şi a condiţiilor îngrozitoare de transport – sufocare, lipsă de apă şi supraaglomerare, vagoanele fiind închise ermetic – au murit 1 198 de persoane. 776 au supravieţuit.
După ce a făcut un prim popas la Tîrgu Frumos, unde a lăsat un număr de 654 de morţi, primul tren a fost dirijat, la ordinul Ministerului de Interne, către Călăraşi, unde a ajuns pe 7 iulie. Pe acest din urmă traseu el a fost luat în primire de către Jandarmerie. Bilanţul total al victimelor este de 1 519 morţi (din care doi împuşcaţi pentru că au încercat să fugă).
Evacuarea şi tratamentul evreilor pe traseul „trenurilor morţii” fac, în mod egal, parte din represiunea organizată pentru a răzbuna atacurile evreilor din timpul retragerii din Basarabia şi Bucovina şi de a „soluţiona problema evreiască”. Ele au fost opera Poliţiei, Jandarmeriei, Armatei şi Corpului Gardienilor Publici, măsurile represive fiind supervizate de ofiţeri de la Marele Cartier General al Armatei Române.
În cartea sa, Evreii sub regimul Antonescu, Radu Ioanid s-a confruntat cu următoarea problemă: aceea a absenţei documentare care să probeze că Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au ordonat personal declanşarea şi desfăşurarea Pogromului, ca şi „soluţia” criminală a „trenurilor morţii”. În tot acest timp, Ion Antonescu se găsea pe frontul de Est, pentru a asista la operaţiunile militare, locul său fiind ţinut de Mihai Antonescu. Astfel se explică implicarea, la începutul Pogromului, doar a lui Mihai Antonescu. Apoi, este sigur că o situaţie destabilizatoare pentru situaţia internă şi pentru linia frontului ca cea de la Iaşi explică (şi asta tocmai pentru că nu justifică!) planul de evacuare a populaţiei evreieşti de care vorbea Mihai Antonescu şi implicarea ulterioară foarte dură a lui Ion Antonescu personal. Cert este apoi că, fiind situaţie de război, autorităţile militare şi de poliţie locale puteau lua orice măsuri urgente pe care le credeau de cuviinţă, cu sau fără consultarea Marelui Cartier General al Armatei sau a Ministerului de Interne. În fine, persoane cu autoritate politică şi militară ca Ion Antonescu şi Mihai Antonescu obişnuiau să traseze o directivă generală, pe care autorităţile militare din subordine o detaliau şi apoi o executau.
În absenţa documentelor, şi în primul rînd a celor indubitabile, tot ceea ce putem spune în plus nu poate fi decît un amestec de certitudini şi presupuneri.
Fals este însă cu siguranţă că autorităţile militare şi politice ar fi pregătit din timp Pogromul de la Iaşi şi „trenurile morţii”, aşa cum crede Radu Ioanid invocînd neverosimila declaraţie de după război a fostului secretar general al SSI, Traian Borcescu, dată în faţa unui asesor popular. Citez concluzia lui Ioanid: „Cu privire la vinovaţi, după cât se pare rolul SSI-ului român a fost doar acela de a pregăti masacrul de la Iaşi. Totuşi, ulterior, în depoziţia sa, locotenent-colonelul Traian Borcescu, din cadrele SSI, avea să declare: «În ce priveşte masacrul propriu-zis, deşi eşalonul (operaţional al SSI, nota autorului[14]) nu a avut misiune executorie, el a luat, totuşi, parte la măcel prin echipe alcătuite din membrii săi: o echipă condusă de Grigore Petrovici şi de căpitanul Gheorghe Balotescu; o altă echipă condusă de maiorul Tulbure; o alta, condusă de Cristescu Gică, fratele lui Eugen Cristescu. Toate aceste echipe au acţionat sub conducerea directorului Florin Becescu-Georgescu.»[15]. / Este limpede că legionarii, care au incitat la pogrom, au fost înarmaţi şi instruiţi de agenţi ai SSI.”[16]
Nu este deloc, dar deloc limpede că legionarii care au incitat la pogrom au fost instruiţi şi înarmaţi de SSI, aşa cum conchide Ioanid, iar motivele le voi detalia mai jos. Şi de acest fapt este lămurit însuşi autorul, atunci cînd trece – involuntar cred! – de la certitudinea implicării SSI în pogrom, la probabilitatea ei, un singur paragraf mai jos. Citez: „În afară de SSI, în legătură cu care există o mare probabilitate că ar fi fost vinovat de declanşarea pogromului de la Iaşi (beneficiind, în acest sens, şi de posibila complicitate a Biroului Doi al Statului Major al Armatei Române) autorităţile militare locale au avut şi ele o responsabilitate grea.”[17]
Mult mai credibilă decît declaraţia lui Traian Borcescu dată în faţa unui asesor popular, mi se pare declaraţia lui Eugen Cristescu, fostul şef al SSI, care afirma, în timp ce era stors de informaţii la Securitate, că în acea perioadă „S.S.I. nu avea pe nimeni [la Iaşi – n. m.], nici staţie de radio, deoarece centrul de informaţii de pe frontieră plecase cu trupele pe[ste] Prut.”[18] Ordinul lui Ion Antonescu către Prefecturile de Poliţie, Legiunile de Jandarmi şi autorităţile locale din 4 iulie 1941 – care înfiera crimele, maltratările şi jefuirile neorganizate asupra populaţiei evreieşti, şi rezervà guvernului prerogativa soluţionării „problemei evreieşti” – infirmă el însuşi o interpretare de acest gen. Citez documentul aproape în întregime:
„Domnul general Antonescu a dat următorul ordin stop. Dezordinile întâmplate acum câteva zile la Iaşi au pus armata şi autorităţile într-o lumină cu totul nefavorabilă. Cu ocaziunea evacuării Basarabiei a fost pentru armată o adevărată ruşine că s-a lăsat insultată şi atacată de evrei şi comunişti, fără a reacţiona stop. Ruşinea este şi mai mare când soldaţii, din proprie iniţiativă şi de multe ori numai în scopul de a jefui şi maltrata, atacă populaţia evreiască şi omoară la întâmplare, astfel cum a fost la Iaşi stop. Neamul evreiesc a supt, a sărăcit, a speculat şi a oprit desvoltarea neamului românesc timp de câteva secole stop. Nevoia de a ne scăpa de această plagă a românismului este de nediscutat, dar numai guvernul are drept de a lua măsurile necesare stop. Aceste măsuri se află în curs de aplicare şi ele vor fi continuate după normele ce voi hotărî stop. Nu este admis ca fiecare cetăţean sau fiecare soldat să-şi asume rolul de a soluţiona problema evreiască prin jafuri şi masacre stop. Prin asemenea proceduri arătăm lumii că suntem un popor nedisciplinat şi necivilizat şi punem autoritatea şi prestigiul statului român în o lumină cu totul neplăcută stop. Opresc dar cu desăvârşire orice acţiune pornită din iniţiativă individuală şi fac răspunzăto[a]r[e] autorităţile militare şi civile de executarea întocmai a acestui ordin stop. Crimele de asemenea natură constituie o pată ruşinoasă pentru neamul întreg şi ele sunt plătite mai târziu de către alte generaţii decât aceia care le-au comis stop. Cei ce se vor abate sau s-au abătut de la ordinul de mai sus, vor fi daţi în judecată şi li se vor aplica sancţiunile cele mai severe prevăzute de lege stop. / Semnat, general I. Antonescu / Luaţi imediat măsuri pentru executarea întocmai stop[19].”
Pe baza documentelor de care dispunem, putem dovedi implicarea celor doi Antoneşti în evenimente cu două ordine generale. Apoi, putem presupune, pe bună dreptate, că ei au fost la curent cu desfăşurarea Pogromului şi cu soluţia criminală a „trenurilor morţii”, însă pentru aceasta nu este nevoie în nici un caz de falsificare şi nici de omisiune intenţionată de citate. Iar lucrurile stau aşa din raţiuni de: gramatică, cronologie, istorie şi lucru cu sursele.
Suficient deci pentru „analiza istorică” pe care o face Radu Ioanid. Să mă întorc însă la concluzii şi/sau la acuzele sale privitoare la Goma.
Şi să încep cu titlul articolului, care sună exact aşa: Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti şi cu prima lui propoziţie: „Paul Goma trăieşte la Belleville”. Pentru a restabili topografia în datele ei reale, e util să spun că scriitorul nu poate locui „la Belleville”, ci „în Belleville”, întrucît nu este vorba de o localitate, ci de un cartier al Parisului. La fel cum nu poate trăi între „Belleville şi Bucureşti” din acelaşi motiv, plus încă unul: acela că în Franţa el este (încă) refugiat politic, „în exil” adică, aşa cum Ioanid ne arată el însuşi că ştie. Şi tocmai de aceea ironia cinică, alimentată de jubilaţia că fostul dizident trăieşte în izolare, este cu totul problematică. O asemenea retorică este singură în măsură să te descalifice intelectual şi să te excludă din rîndul celor care aspiră la o discuţie şi/sau polemică academice.
Trecînd peste retorica problematică a lui Ioanid, trec, la fel, şi peste biografia pe care i-o face lui Goma, destinată unui public străin (american?), care este plină de erori, pentru a ajunge la acuza de „negaţionism” – una din cele centrale, prin gravitatea sa. Citez: „Cînd vine vorba despre Holocaust, Goma nu este un negaţionist absolut. El nu neagă Holocaustul în general. (…) Problema lui Goma începe cînd încearcă să explice cauzele Holocaustului din România ca fiind generate de victimele evreieşti ale acestuia. De fapt, principalele ţinte ale lui Goma în cartea sa Basarabia şi în articolul publicat în două numere consecutive ale revistei Vatra de la Tîrgu Mureş sînt evreii ca părtaşi la crimele comuniştilor în timpul verii lui 1940. Dacă cineva vrea să înţeleagă cauzele Holocaustului din România, trebuie, după părerea lui Goma, să înceapă cu crimele comise de evrei în Basarabia şi Bucovina de Nord, cînd România a pierdut cele două regiuni în faţa Uniunii Sovietice, în vara lui 1940. Goma este un caz clasic a ceea ce Michael Shafir numeşte «negaţionism deviant» (deflective negationism) [corect fiind, de fapt, „negaţionism deflector” sau „prin deviere”, devianţa fiind cu totul altceva – n. m.], un caz în care se deturnează vina de la făptaşi la victime.”[20]
Nimic mai fals. Iar proba o reprezintă citatele şi doar ele. Goma nu „neagă” nicăieri ceea ce Ioanid îi atribuie, întrucît nu încearcă să explice (în fapt, să aibă pretenţia că justifică!) faptul că la originea vreunui presupus „Holocaust din România” s-ar afla victimele evreieşti însele. Problema în studiu din Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii (eseu, iar nu „articol”, cum depreciativ notează Ioanid, şi al cărui titlu nici măcar nu-l citează, crezînd/sperînd astfel, că ceea ce nu este spus nici nu există!) nu este vreo constituţională vină a evreilor pentru masacrarea la care au fost supuşi de către regimul Antonescu, ci: „Care să fi fost motivul, pretextul, temeiul – sau/şi cauza – pentru care, din prima zi a Campaniei antisovietice a celui de al Doilea Război Mondial (22 iunie 1941), cu o nebănuită cruzime românii i-au masacrat pe evrei, atât pe solul naţional – Pogromul de la Iaşi, Trenul Morţii, Basarabia şi Bucovina liberate de bolşevici – cât mai ales în Transnistria?”[21] „Motiv”, „pretext”, „temei”, „cauză” sînt termeni care angajează un demers explicativ, şi în nici un caz justificativ pentru crime, crime pe care citatul arată că Goma le recunoaşte, deci: nu le neagă. El îşi aşează astfel discursul în logica explicaţiei cauzale, care presupune că ceea ce a fost cronologic înainte explică – şi în nici un caz nu justifică! – ceea ce a fost mai apoi.
În plus, el nu glisează vina de la autori la victime, aşa cum îi impută Ioanid, ci din contră: ca intelectual şi ca scriitor şi-o asumă. Să citez iarăşi: „Oricum, în sarcina şi pe conştiinţa României rămîn în jur de 200 000 de suflete – şi se ştie: crima începe de la unu.”[22] Se poate mai clar de-atît? Din cîte ştiu, este singurul intelectual român care şi-a asumat această culpă. Şi nu sînt semne că cineva doreşte să-l urmeze, ceea ce înseamnă că este de aşteptat, mai degrabă, ca intelighenţia română să înfiereze imaginarul antisemitism al lui Goma. Tocmai pentru a evita asumarea vinei sau, în termenii lui Ioanid, ca să o „devieze”.
La fel de fals este şi că principalele ţinte ale autorului ar fi „evreii”, atît în Basarabia cît şi în Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii. În prima lucrare titlul este pe deplin revelator pentru tematica centrală. În cea de-a doua revelator este subtitlul, în timp ce conţinutul arată că nu atît evreii sînt tema, cît mai ales atitudinile şi comportamentele criticabile şi/sau reprobabile ale unor evrei, fie că este vorba de istorie, de memorie sau de politică.
Aşa stînd lucrurile, Goma nu are nici o „problemă”. În mod sigur însă o problemă are Ioanid cu contrasensurile pe care le face, după ce am văzut că are una fundamentală şi cu utilizarea surselor. O problemă cu – iarăşi – cronologia istorică şi cu istoria selectivă pe care le practică are şi atunci cînd în istoria sa nu găsim nici un cuvînt cu privire la atrocităţile din „săptămîna roşie”, explicaţia pentru masacrele românilor din timpul regimului Antonescu fiind, la fel ca şi la sionistul comunist Matatias Carp, „continuarea firească a zeci de ani de antisemitism în România”[23]. Recunoaşterea de acum a lui Ioanid, anume: că evreii din Basarabia şi Bucovina de Nord „au participat la acţiuni anti-româneşti”, este cît se poate de binevenită, însă el o face abia după apariţia studiului lui Goma, ceea ce înseamnă că ştia adevărul şi că studiul pe care acum îl acuză de „negaţionism” este tocmai cel care l-a obligat să-l şi spună public. Ceea ce îi pune iarăşi o problemă: de onestitate istorică faţă de date şi faţă de surse.
Neargumentată şi, pe cale de consecinţă, nulă este şi afirmaţia că Goma este un istoric „naţionalist”. La fel de frauduloasă logic este şi spusa că: „pentru Goma este mult mai uşor să vadă şi să atribuie vina unei populaţii evreieşti fară apărare”, împreună cu interpelarea – Doamne, Dumnezeule! – asupra statutului de „terorişti bolşevici” pentru cei 33 de copii evrei masacraţi în 1941 de către militari români la Sculeni.
Întrucît Paul Goma s-ar lupta „din greu” cu „o dilemă comună antisemiţilor români” şi n-ar ieşi din ea, Ioanid ajunge în cele din urmă să-l declare ca „antisemit”. Să sondăm dilema pe care i-o atribuie asertorul: „Pe de o parte, aceştia [antisemiţii români dilematici din care ar face parte şi Goma – n. m.] sînt gata să accepte că PCR era un partid mic dominat de minorităţi (unguri, evrei, slavi), din cauză că aceasta le serveşte scopul – acela de a demonstra originile ne-româneşti ale PCR şi fragilitatea sa. Pe de altă parte, semnul de egalitate pe care ei îl pun între evrei şi comunism îi tentează să afirme că majoritatea evreilor erau comunişti sau simpatizanţi evrei. Aceste două teorii nu se potrivesc. Ori PCR-ul era o forţă politică minusculă, insignifiantă, ori era un partid majoritar evreiesc, important. Şi această dilemă trebuie să fie rezolvată de cei care au creat-o.”[24] Lăsîndu-i deocamdată de-o parte pe cei care au creat dilema în cauză, la fel ca şi pe Ioanid care le cere să o rezolve, să vedem cum analizează Goma chestiunile de fapt.
PCR era, într-adevăr, un partid mic, în care minorităţile (ungurii, evreii şi slavii) erau dominante nu în cifre absolute, ci proporţional cu numărul pe care ele îl reprezentau în ansamblul populaţiei României. Apoi, între evrei şi comunism nu se poate pune semnul de egalitate, şi Goma nu o face, întrucît vorbeşte de „o mare parte din ei [evrei – n. m.] (nu chiar toţi – numai circa 98%)”[25]. Iar Ioanid nu va face nimănui vreun serviciu recunoscînd că „o mare parte din” nu este totuna cu „toţi”, la fel cum 98 % nu este totuna cu 100 %. Şi acestea sînt chestiuni de fapt, justificabile pe textele lui Goma, care servesc cunoaşterii istorice, iar nu prejudecăţi atribuite în mod nejustificat, aşa cum face Ioanid, pentru a-l asimila unor false dileme cu care nu are vreo legătură.
Că Ioanid cunoaşte care este relevanţa statistică a cifrelor este ilustrat chiar în textul său: „Chiar dacă presupunem că eşantionul nostru nu este reprezentativ pentru întreaga Basarabie, este totuşi evident că procentul de evrei deportaţi de sovietici din acea provincie în perioada 1940-1941 este cu mult peste 7,15%, care era procentul lor, raportat la numărul total al populaţiei”[26]. Însă o face selectiv, adică numai atunci cînd îi slujeşte: „Din cauza slăbiciunii PCR, aceste grupuri (chiar întărite de sabotori NKVD care au trecut Nistrul) erau în mod sigur o minoritate, prin comparaţie cu totalul populaţiei evreieşti din aceste două regiuni.”[27] Căci în acest din urmă caz semnificaţia statistică, din punct de vedere etnic, a numărului membrilor PCR, întărit sau nu cu sabotori NKVD, nu se stabileşte prin constatarea că era vorba despre o majoritate sau de o minoritate a populaţiei evreieşti – aşa cum fraudulos logic şi istoric susţine Ioanid –, ci prin procentul pe care el îl reprezenta în ansamblul populaţiei evreieşti, procent care se compară apoi cu cel al populaţiei evreieşti din ansamblul populaţiei ţării. Iar acesta era – o susţine Goma şi o susţin şi datele – foarte ridicat prin comparaţie, ceea ce înseamnă: foarte semnificativ statistic.
Şi ca să închei cu ultima concluzie a lui Ioanid: „teoria lui Goma reprezintă exact pretextul folosit de Ion Antonescu şi de propaganda regimului său pentru începerea Holocaustului din România, şi anume că zeci de mii de evrei au fost executaţi şi peste o sută de mii deportaţi pentru că erau aşa-zişi bolşevici în masă care au primit cu braţele deschise în masă [sic!] trupele sovietice din 1941 [sic!]. De fapt, Paul Goma recunoaşte că, pentru el, «Ion Antonescu a fost, a rămas… Mareşalul dezrobitor» care «după ce a fost executat a devenit şi martir». Nu e de mirare că, în pofida unor dovezi foarte clare privitoare la implicarea directă a lui Ion Antonescu în deportarea evreilor din Iaşi în timpul abominabilului pogrom din iunie 1941, Goma continuă să scrie că eroul său era absolut neimplicat în acest incident.”[28]
Procedînd la un discurs istoric, Goma nu are nici o „teorie”. Ştiinţă a individualului, a-teoretică, istoria nu are alte pretenţii decît explicarea evenimentelor determinate. Dacă în explicaţia sa istorică Goma se concentrează asupra motivelor crimelor regimului antonescian, nu rezultă de nicăieri că el ar şi împărtăşi motivaţiile criminalilor. Iar o asemenea acuză, aruncată tocmai pentru a rămîne nedovedită, e de o gravitate pe măsura subiectului în discuţie. După Holocaust, acuze ca cele aduse de Ioanid pot înmormînta un om fără ca lumea să se mai întrebe dacă sînt şi adevărate. La fel ca şi acuza că Goma urăşte „evreii din Belleville”, securiştii, intelighenţia şi clasa politică române. Ură pe care Ioanid nu o găseşte în lucrările lui Goma, dat fiind că e de negăsit, însă pe care fostul activist bolşevic trecut fără zăbavă şi fără crize de conştiinţă la sionism o proiectează asupra a ceea ce citeşte. Tocmai pentru că a practicat-o şi, după cum se vede, continuă să o practice.
Nu m-aş fi aşteptat, de pildă, ca Ioanid să ne lămurească dacă prietenul său, Eduard Reichmann, a fost, aşa cum îl indică Goma, un „fidel auxiliar al lui Iliescu în echipa morţii UTM din 1956, apoi agent al securistului Eugen Barbu“ şi nici dacă el însuşi este un „falsificator de citate”, aşa cum tot Goma afirmă. Dar m-aş fi aşteptat de la un istoric – fie el şi sionist – şi, mai cu seamă, de la un director de Memorial, să nege acuzele, fie şi sub forma unei „negări care nu neagă”. Ce face, în schimb, Ioanid, vînătorul de antisemiţi? Nu neagă niciuna din cele două acuze – ceea ce este identic cu: le confirmă – mizînd pe faptul că nimeni nu va mai avea curaj să le reia, de frică să nu fie tratat de antisemit. Proba că Ioanid este un falsificator de citate fiind făcută în textul de faţă, îi mulţumesc aceluiaşi că a confirmat involuntar cealaltă acuză.
Trec, însă semnalînd-o, peste eroarea de datare a primirii cu braţele deschise a trupelor sovietice de către o parte a evreilor din Basarabia şi Bucovina, care a avut loc în 1940, şi nu în 1941, căci m-am obişnuit deja cu erori de acest gen. Şi asta ca să afirm că nicăieri, dar nicăieri Goma nu-l disculpă pe Antonescu pentru crimele făcute. Discuţia cu privire la gradul de implicare a lui Ion Antonescu în crime, nici un falsificator de citate sau autor de contrasensuri şi grave acuze nedovedite nu o poate împiedica. La fel cum nimeni nu poate împiedica un român basarabean, pentru care ordinul lui Antonescu de recucerire a Basarabiei a fost salvator, atît pentru sine, cît şi pentru ai săi, să-i poarte – pentru acest motiv şi numai pentru acesta – o bună amintire. Este dreptul cel mai legitim la memorie al martorului de epocă să ţină minte ceea ce este demn în amintirea lui Ion Antonescu, şi aceasta în condiţiile în care, din punct de vedere istoric, Goma îi afirmă Mareşalului dimensiunea criminală. Şi, în mod egal, în condiţiile în care Goma recunoaşte dreptul la memorie al evreilor de a mulţumi Armatei Roşii şi lui Stalin pentru schimbarea în bine a tragicei lor situaţii produsă odată cu avansarea trupelor sovietice către vest şi cu ocuparea României.
În ambele cazuri indicate, memoria intră în conflict cu istoria sau, cel puţin, nu i se subsumează. Susţinînd dreptul altora – în speţă al evreilor – la propria lor memorie, Goma reuşeşte astfel să treacă dincolo de bariera sa identitară. Că nu reuşeşte pe deplin, aşa cum ar dori, să-l înţeleagă şi să-l ierte pe Celălalt în calitatea sa de criminal poate nu este doar vina sa, cum o arată în exemplul de umilinţă sinceră citat de însuşi Ioanid din Basarabia. Aceasta se datorează nu doar faptului că identificarea cu Celălalt (şi, mai ales, identificarea cu Celălalt în calitate de călău) nu poate fi niciodată totală, ci şi absenţei din partea acestuia a ceea ce cultura europeană, creştină la bază, numeşte căinţă.
Nu pot încheia fără a repune toată această problematică – în egală măsură de istorie, de memorie, de analiză politică şi morală – în contextul disciplinelor ştiinţifice şi în context social-politic.
Problematica adusă de Goma în discuţie – pentru prima dată în spaţiul de limbă română – ca şi modul în care o face sînt exemplare pentru statutul intelectualului. Deoarece acesta este chemat să ridice tabùurile impuse asupra subiectelor de istorie şi de memorie, să le scoată din perimetrul simţului comun şi al instrumentalizării politice şi simbolice, şi să le transforme în discurs ştiinţific (a se citi: obiectiv). Totodată, este la fel de important ca demitizarea istorică şi detabùizarea subiectelor istorice să nu rămînă fără consecinţe morale asupra cercetătorului. Înţelegerea crimelor conaţionalilor tăi, în toată oroarea lor, cheamă nu doar la condamnarea, ci şi la asumarea lor. O asumare nu pentru ceea ce tu n-ai făcut, ci una în calitate de membru responsabil al unei comunităţi ai cărei membri s-au dedat în trecut la asemenea crime, o comunitate care se vrea responsabilă şi care aspiră la iertarea şi la respectul Celuilalt.
Un asemenea demers nu este pe placul foştilor istorici „de front” (a se citi: naţional-comunişti), deveniţi istorici sionişti, ca Radu Ioanid, unul dintre directorii Memorialului Holocaustului şi unul dintre cei pentru care analiza istorică nu este decît pretextul, iar nu scopul unui demers de acest tip. Şi de aici terorismul intelectual şi fantasmagoricele acuze de antisemitism şi negaţionism pe care le practică. La fel cum nu poate fi pe placul său nici că Goma nu ezită să se întrebe – într-un mod similar lui Adam Michnik pentru Polonia[29] – dacă evreii nu au ei înşişi ceva a-şi reproşa în această istorie comună. Este vorba nu doar despre „săptămîna roşie”, anterioară cronologic masacrelor româneşti, ci şi despre angajarea fostelor victime dintre evrei în acţiunile criminale ulterioare ale regimului comunist. O angajare majoră, gravă şi documentabilă. Fără această analiză cinstită şi cu documentele pe masă, de o parte şi de cealaltă a identităţii, nu poate fi vorba nici de înţelegere, nici de căinţă, nici de iertare şi, în mod conex, nici de reconciliere.
Primul comentariu la Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii nu îi aparţine însă lui Ioanid, ci lui Michael Shafir. Citez: „Cum lucrarea mi-a parvenit foarte recent şi mult după ce acest studiu fusese încheiat [cel din care citez – n. m.], nu voi intra în polemică cu [sic!] Paul Goma. Dar şi o parcurgere superficială a lucrării sale arată că Goma nu cunoaşte sau nu vrea să ia cunoştinţă de unele documente care i-ar arăta că cea mai mare parte a «demonstraţiilor» sale se bazează pe falsificări ale comandanţilor armatei române în retragere.”[30] Shafir a parcurs deci superficial textul lui Goma. Dar fie şi la o lectură superficială îţi poţi da seama că baza „demonstraţiilor” lui Goma – vorba lui Shafir – nu sînt în nici un caz rapoartele comandanţilor armatei române, ci autori precum: sionistul comunist Matatias Carp – incontestabil pentru Shafir –, evreul fost comunist Mihail Bruhis şi fostul comunist utopic Z.K.-Gr. Vindeleanu. Ceea ce înseamnă că Michael Shafir a frunzărit cel mult studiul lui Goma, fapt care revine la a spune că nu l-a citit. Nu l-a citit, dar s-a pronunţat asupra lui.
Tocmai pentru că Shafir vorbeşte fără să citească, tot ceea ce urmează pasajului pe care l-am reprodus este nu doar eronat, ci fără sens. Şi, adaug: cu atît mai grav. Iată continuarea: „Dreptul la memorie al scriitorului Paul Goma este de netăgăduit şi nimeni nu poate pune la îndoială că familia Goma a avut de suferit din cauza unor evrei comunişti basarabeni. Dreptul la memorie al «istoricului» Goma este însă, din păcate, mai puţin respectabil. Adevărul este că metamorfoza lui Goma fusese anunţată de mai mult timp (de exemplu, Goma 2000[31]). Scriitorul fusese considerat de mulţi (inclusiv de mine) a fi un «Soljeniţîn al României». Din păcate, se pare că aşa a şi fost. O dovedeşte evoluţia (politică, nu literară) celor doi în perioada postcomunistă, chair [chiar – n. m.] dacă Goma a rămas în exil, iar Soljeniţîn a revenit în patrie. Aceeaşi evoluţie arată însă şi ceea ce Goma nu a fost niciodată: un Havel al românilor. În rest, ce importanţă poate avea pentru cititorul acestei lucrări că s-a adăugat încă un nume la lista deziluziilor postcomuniste ale individului Michael Shafir?”[32]
Am citat integral pasajul pentru a arăta că lipsa lui de sens derivă din completa lipsă de argumente a autorului. Căci Shafir nu ne explică de ce dreptul la memorie al lui Goma, atunci cînd scrie texte mai degrabă istorice, ar fi mai puţin respectabil decît atunci cînd scrie texte mai degrabă literare. Care-i criteriul de discriminare? Cum se poate apoi ca un analist să folosească ghilimelele depreciative faţă de cineva – a se vedea referinţa la „istoricul” Goma – fără o examinare a argumentelor acestuia? Ambigua comparare a lui Goma cu Havel nu indică în nici un fel de ce Goma nu este, pentru Shafir, un Havel român. Ce vrea să spună? Că Goma ar fi un dizident de mai mică însemnătate decît similarul său ceh? Sau că el nu a devenit preşedinte de republică? În primul caz tot ce am putea face ar fi să înregistrăm judecata de gust a individului Shafir, iar în cel de-al doilea ar trebui să începem o altă discuţie; dar tot cu argumente şi explicaţii. Cît priveşte compararea lui Goma cu Soljeniţîn, el nu arată prin ce se justifică, atîta vreme cît ne semnalează că, la fel ca şi la Soljeniţîn, în cazul lui Goma am avea de-a face cu o metamorfoză „politică”. Suita de întrebări se porneşte şi mai abitir aici. În ce ar constă numita „evoluţie politică” a lui Goma? Apoi, de ce regretă Shafir că Goma a fost „un Soljeniţîn român” (şi nu „al României”!)? Şi încă: în ce constă deziluzia pe care i-a produs-o lui Shafir persoana lui Goma dimpreună cu textele lui? Iar dacă această deziluzie nu are vreo importanţă, de ce deziluzionatul ne face totuşi părtaşi la ea? Ca să închei: pot înţelege că politologul Shafir nu a citit Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii, însă dacă el nu doar observă presupusa metamorfoză a lui Goma, ci poate să o şi dateze cu precizie, de ce nu ne-o probează şi nouă?
Şi totuşi, textul pretins ştiinţific al lui Shafir, scris în doi peri, este purtător al unui mesaj, căci dacă el nu semnifică nimic, semnalează totuşi ceva: faptul că pentru istoriografia de extracţie sionistă demistificatoarele texte ale lui Paul Goma sînt puse la index din motive politice. Fiind vorba despre aserţiuni cuprinse într-o carte care pe coperţi poartă cuvintele „negare” şi „trivializare” a Holocaustului, ele au rolul – ca şi la alţi membri ai Industriei Holocaustului – de a-l situa pe Goma în rîndul autorilor neagreaţi de propagandiştii din perimetrul ştiinţelor sociale (ca „negaţionişti” şi „minimalizatori” ai Holocaustului, cum altfel?), numai şi numai pentru că textele sale aduc atingere politicii sioniste. Tocmai de aceea, un asemenea tip de discurs – atunci cînd nu o face complet, ca în cazul lui Shafir – tinde să se lipsească de argumente cu desăvîrşire.
Lucrurile nu stau altfel nici de cealaltă parte a identităţii, la intelighenţia română adică. În recenzia sa la cartea lui Shafir, indicată mai sus, şi, ulterior, în polemica iscată cu autorul cărţii, Gabriel Andreescu spune că aserţiunea lui Shafir, şi anume: „dreptul la memorie al «istoricului» Goma este (...) mai puţin respectabil”, ar fi îndreptăţită, întrucît el, Shafir adică: „Are toată legitimitatea să o facă cînd [sic!] Goma califică pogromurile antievreieşti ca forme de autoapărare ale românilor.”[33] Pretinsa explicare şi/sau justificare a pogromurilor antievreieşti ca „forme de autoapărare ale românilor”, pe care Andreescu i-o atribuie lui Goma, este – pe cît de eronată istoric şi respingătoare moral –, pe atît de inexistentă în textul său. De acest fapt îţi poţi da foarte uşor seama – dacă nu ai interesul sau răbdarea să citeşti eseul – accesînd textul autorului de pe Internet, la adresa www.paulgoma.free.fr, şi căutînd, în mod automat, cuvîntul „autoapărare”. Termenul apare instanţiat într-un singur mod: ca sintagmă a „limbii de lemn” şi ca formă de organizare a terorii bolşevice de după ocupaţia sovietică a Basarabiei şi Bucovinei, începînd cu 26 iunie 1940. El este folosit nu de către Goma, ci de Z.K.-Gr. Vindeleanu. Fără nici o legătură deci cu imputarea lui Andreescu. Explicaţia pentru această imputare este nu rezultatul vreunui contrasens al lecturii, ci tocmai absenţa ei. Gabriel Andreescu mi-a spus, după încheierea polemicii sale cu Shafir, că nu citise Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii.
Desigur că nu Goma era subiectul polemicii dintre Shafir şi Andreescu, însă, întrucît ambii se străduiesc să arate cît de mult empatizează cu emblematica figură a lui Paul Goma, nu ar fi fost normal să se întreacă nu în a o proclama, ci şi în a o demonstra? Ar fi putut să o facă fie şi numai citindu-i lucrarea[34]. În loc de aceasta ce avem? Un autor – Gabriel Andreescu – care se pronunţă asupra unui text pe care nu l-a citit, pe baza unei note a unui alt autor – Michael Shafir – care nici el nu-l citise. Dacă analişti precum Shafir şi Andreescu îşi permit să utilizeze acest procedeu inacceptabil din punct de vedere intelectual – a vorbi/a scrie fără să fi citit –, nu mai este de mirare că în urma lor nu fac şi nu vor face altceva decît să se înghesuie figuri de tipul lui Dan Pavel – vezi referinţa acestuia la „antisemiţii expliciţi (de la Corneliu Vadim Tudor până la Paul Goma)”[35] – pentru care nu mai este nevoie nu doar de vreo lectură, ci nici de vreo brumă de argumentaţie.
Ar fi de indicat apoi luările de poziţie asupra Basarabiei şi a Săptămânii Roşii a trei intelectuali: Laszlo Alexandru, Ion Solacolu şi Ovidiu Pecican. În schimbul său epistolar cu Ion Solacolu, Laszlo Alexandru vorbeşte despre „pasa antisemită în care [Paul Goma – n. m.] a eşuat în ultimele luni”, de „înverşunarea antievreiască a lui Goma, relevabilă mai ales în ultimele lui scrieri” şi despre „rătăcirea din ultimele luni a lui Paul Goma în elogierea mareşalului [Ion Antonescu – n. m.]”[36]. Tot despre asta este vorba, ca şi la Ioanid? Şi, în plus? „Problema în legătură cu Săptămîna roşie, analiză istorică propusă de Paul Goma, este în altă parte. Avem aici o dovadă palpabilă a felului în care un cercetător poate cădea în eroare chiar relatînd fapte adevărate.”[37] Să vedem dară care-i pretinsa „eroare”... „antisemită” a lui Goma. Citez pe larg: „Nu cunosc în detaliu atrocităţile comise de evreii din Basarabia împotriva românilor şi deci, pînă la proba contrară, îi acord deplin credit lui Goma în descrierea faptelor. Dar datoria de obiectivitate îi pretindea să aşeze în pagină informaţia în mod echilibrat. (...) / Fapt este că autorul pune cap la cap o serie întreagă de ignominii săvîrşite de anumiţi evrei împotriva anumitor români. Pot fi toate acestea adevărate. Dar să te sprijini pe asemenea premise disparate pentru a încerca atenuarea (ba chiar, pînă la un punct, explicarea) valului antisemit românesc care a urmat mi se pare o groasă exagerare.”[38] Mai întîi remarc că pretenţia de a-i imputa unui autor faptul că nu respectă „criteriile” a ceea ce ar trebui să conţină un studiu, fie el istoric, fie de investigaţie literară pentru a fi „echilibrat” este – în termenii lui Laszlo Alexandru însuşi – „o groasă exagerare”. Apoi virulenţa polemică a lui Goma nu scuză în nici un fel contrasensul pe care tot Laszlo Alexandru îl face atunci cînd găseşte, la fel ca şi Radu Ioanid, că Goma încearcă în cărţile sale să justifice măsurile şi crimele împotriva evreilor.
De altfel, întreaga discuţie a celor trei intelectuali – Laszlo Alexandru, Ion Solacolu şi Ovidiu Pecican – porneşte de la o întrebare falsă: dacă Goma este sau nu antisemit, iar nu de la o evaluare critică a acuzelor puse în joc de asertori cu profilul lui Radu Ioanid. Fapt care face ca toată discuţia ce urmează să fie falsificată, căci diferenţa dintre un discurs strict istoric ori de investigaţie literară şi altul care iese din acestă sferă, nu este aceea dintre „obiectivitate” şi „subiectivitate”, ci dintre „aserţiuni verificabile intersubiectiv” şi cele care nu pot fi astfel. Or pentru aceasta este nevoie de o discuţie cu şi despre surse, iar nu de acuze de antisemitism lipsite de orice temei. Că vor fi în textul lui Goma şi afirmaţii neverificabile intersubiectiv, iată o „eroare antisemită” pe care nu o pot înţelege.
Prin urmare, echilibristica cerută de Laszlo lui Goma nu joacă nici un rol în acest proces de validare. Ba, din contră: ea iese din sfera ştiinţei. Discursul lui Laszlo Alexandru nu este deloc cel al unui „spectator independent”, cum se doreşte a fi, nici atunci cînd se identifică explicit cu evreii persecutaţi („eu, ca scriitor, aleg să mă transpun în pielea evreilor persecutaţi de Antonescu, discriminaţi, spoliaţi, alungaţi şi decimaţi în Transnistria, iar nu în pielea basarabenilor care, pentru puţini ani, s-au regăsit printr-un accident istoric fericit la pieptul patriei”), şi nici atunci cînd afirmă că: „singura posibilitate de a descrie onest o circumstanţă istorică [este]: din perspectiva victimei”[39]. Din punct de vedere etic este foarte important ca cercetătorul să fie aliatul victimelor, însă nu această atitudine dă valoare discursului ştiinţific, ci cu totul şi cu totul altceva. Apoi, dacă Laszlo Alexandru se declară doar aliatul victimelor evrei, nu şi al victimelor basarabeni, aici argumentaţia sa etică este şi chioară şi şchioapă. Iar reproşul făcut lui Goma, că susţine un discurs „neechilibrat”, capătă un caracter cu totul straniu.
O argumentaţie de acelaşi tip subîntinde şi textele lui Ovidiu Pecican. Nu voi mai stărui asupra ei, căci nu aduce nimic nou. De aceea o voi expedia în notă[40]. Pe de altă parte, este de mirare că un analist cu experienţa lui Ion Solacolu foloseşte un argument de acest tip: „În realitate, Paul Goma n-are dreptate.” Pentru că: „Evenimentele asupra cărora [Goma – n. m.] se opreşte au fost folosite pînă la epuizare de propaganda regimului Antonescu, care căuta să convingă că «evreii bolşevizaţi» sînt de vină, nu numai pentru umilinţele suferite de armata română în retragere, în cele cîteva zile cît a durat evacuarea din iunie 1940, ci şi pentru tot ce a suferit populaţia românească în acel an de ocupaţie sovietică.”[41] Faptul că „evenimentele” în cauză au fost folosite de propaganda antonesciană nu spune nimic despre veracitatea lor, la fel cum nu le-o anulează. Argumentul lui Solacolu vine astfel în contra unei discuţii raţionale, sfîrşind prin a perpetua el însuşi un tip de vulgată intelectuală. Apoi, legătura pe care Solacolu o face între „evenimentele” asupra cărora se opreşte Goma şi justificarea crimelor antonesciene este, la fel ca la Laszlo şi Pecican, abuzivă, căci este de negăsit în textele sale.
În concluzie, s-ar putea spune: o operaţiune reuşită. Căci în loc să discutăm chestiunea de istorie ridicată de Goma, dimpreună cu consecinţele sale moral-politice, discutăm acum despre imaginarul antisemitism al autorului.
Revenind însă la Ioanid, iată de ce pentru curajosul şi neobositul voiajor între Statele Unite şi România pe probleme de „Holocaust în România”, şi pentru cei asemenea lui, pericolul îl reprezintă tocmai autenticul demers intelectual al lui Paul Goma. Nu declaraţiile politice ale preşedintelui şi membrilor guvernului român, şi nici discursurile naţionalist-comuniste ale unui istoric precum Ioan Scurtu, consilier pe probleme de istorie al lui Ion Iliescu şi inspirator al nefericitelor declaraţii. Scurtu este totodată autor şi coordonator al unui manual de istorie de clasa a XII-a – împins în sistemul de învăţămînt în poziţie dominantă prin metodele administrative ale partidului la putere – un manual în mod evident şi naţionalist (de extracţie comunistă) şi negaţionist. Citez din Istoria sa: „Regimul antonescian a promovat o politică antisemită, luând măsuri mai ales împotriva evreilor din Basarabia, pe care-i acuza de comunism. S-au înregistrat pogromuri (Iaşi şi Odessa), numărul evreilor morţi şi dispăruţi ridicându-se la circa 250.000 de persoane. Totuşi, Antonescu nu a admis „soluţia finală” (exterminarea evreilor), cerută de Hitler.”[42] Revelator, nu?
Fără exerciţiul intelectual ilustrat de Paul Goma vom asista în continuare la declaraţii politice nu doar iresponsabile – ca cele privitoare la existenţa sau inexistenţa „Holocaustului în România” – ale reprezentanţilor guvernului şi preşedinţiei de la Bucureşti, ci şi inepte. Din punct de vedere istoric termenul de Holocaust, folosit cu precădere în spaţiul anglo-saxon, semnifică – la fel ca şi sinonimele sale Şoah, din spaţiul francez şi soluţie finală (Endlösung) sau exterminare (Vernichtung), din cel german – masacrarea evreilor (şi, în acelaşi timp, a handicapaţilor şi romilor) de către nazişti sau, în tot cazul, cea care s-a subsumat proiectului nazist. Or, cea mai mare parte a crimelor în masă ale regimului Antonescu s-a subsumat unui proiect propriu de exterminare, diferit de cel german. Prin urmare, însăşi folosirea, de către istoricul Radu Ioanid, a sintagmei „Holocaustul în România” este dacă nu complet eronată din punct de vedere istoric, atunci de o relevanţă foarte redusă, slujind unor scopuri para-ştiinţifice. Ea arată, încă o dată, că enunţurile sale întreţin o anumită legătură cu ştiinţa istorică, însă aceasta este, în mod egal, precară şi perversă.
Problema, din punct de vedere istoric, nu este existenţa doar a crimelor înfăptuite de către nazişti în România sau în Transnistria ocupată ori a crimelor făcute de români sub umbrela dispozitivului genocidar german, ci realitatea crimelor regimului antonescian, crime programate sau neprogramate care au legătură cu Holocaustul (sau Şoahul, sau soluţia finală, sau exterminarea), dar care nu s-au subsumat întreprinderii naziste de exterminare a evreilor din Europa. Problema criminalităţii pe care o pune regimul antonescian nu este că doar „a promovat o politică antisemită”, „luând măsuri mai ales împotriva evreilor din...” şi, cu atît mai puţin, că „s-au înregistrat pogromuri” (teribil impersonalul „limbii de lemn”, nu?!) ori că „Antonescu nu a admis «soluţia finală»”[43] – aşa cum spune consilierul lui Iliescu pe probleme de Holocaust – ci, repet: că a masacrat evrei (şi romi) fie şi independent de nazişti.
Şi ca să închei, trebuie să spun că reflexele totalitare, de sorginte bolşevică, ale membrilor guvernului şi preşedinţiei României, de a-şi da avize şi de a da directive politice în materie de istorie, pe cît sînt de stupide din punct de vedere intelectual, pe atît sînt de iresponsabile din punct de vedere politic şi de potrivnice intereselor României. Fapt pe care abila diplomaţie israeliană şi activişti sionişti internaţionali ca Radu Ioanid, specializaţi de multă vreme în instrumentalizarea Şoahului, vor şti să îl exploateze. În contra cercetării istorice autentice şi a intereselor României, deopotrivă[44].
Bucureşti, 29 iulie 2003
23 ianuarie 2004
NOTE
[1] Editura „Jurnalul Literar”, Bucureşti, 2002.
[2] Editura Museum, Chişinău, 2003.
[3] V. Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, loc. cit., pp. 4-9.
[4] V. Goma şi „legea tăcerii”, în „Aldine”, supliment al cotidianului „România liberă”, nr. 371, 21 iunie 2003, p. 4.
[5] R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 4, col. 1.
[6] R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 7, col. 1 jos, traducere [din engleză?] de Ilinca Anghelescu şi Mihaela Precup, subl. îmi aparţine.
[7] R. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998, p. 116, subl. mea.
[8] Ibidem, pp. 116-117, subl. îmi aparţin.
[9] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, partea I, Editura Hasefer, Bucureşti, 1997, p. 250, subl. îmi aparţin.
[10] Ibidem, p. 250, subl. mea.
[11] R. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p. 116, subl. îmi aparţin.
[12] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, partea I, p. 227, subl. îmi aparţin.
[13] Ibidem.
[14] Este vorba, desigur, de Radu Ioanid.
[15] Aici Radu Ioanid face trimitere la cartea lui Matatias Carp. Citatul este însă, şi de această dată, fals. Iată textul pe care autorul are pretenţia că-l citează: „În ce priveşte execuţia masacrului, deşi Eşalonul nu avea misiuni de execuţie, totuşi au luat parte la măcel următoarele echipe formate din membrii ai Eşalonului: o echipă condusă de Grigore Petrovici şi căpitanul Gheorghe Balotescu, altă echipă condusă de maiorul Tulbure, alta condusă de Gheorghe Cristescu-Gică, fratele lui Eugen Cristescu. Eu de atâtea ştiu, însă poate să fi fost şi altele. Aceste echipe au lucrat sub conducerea directorului Florin Becescu-Georgescu.” Matatias Carp, Cartea neagră. Suferinţele evreilor din România în timpul dictaturii fasciste (1940-1944). Vol. al II-lea. Pogromul de la Iaşi, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Diogene, 1996, p. 52. Subl. italice sînt ale textului original, iar cele cu litere îngroşate îmi aparţin.
[16] R. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p. 114.
[17] Ibidem, p. 115, subl. îmi aparţin.
[18] Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, partea I, p. 247.
[19] Ibidem, pp. 256-257.
[20] R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 6, col. 1, subl. lui R. Ioanid.
[21] Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii, p. 5.
[22] Ibidem, p. 6, subl. în text.
[23] R. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p. 87.
[24] R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 6, col. 3-4.
[25] Săptămâna Roşie sau Basarabia şi Evreii, p. 18.
[26] Privitor la fondul argumentaţiei, Ioanid face trimitere la Cartea Memoriei, Catalog al victimelor totalitarismului comunist, Chişinău, 1999, editată de Muzeul Naţional de Istorie al Republicii Moldova, care repertoriază persoanele deportate de sovietici între 1937 şi 1953, şi în urma consultării căreia afirmă că: „Am selectat nouă localităţi cu un procent substanţial de evrei şi am făcut o analiză rapidă a numărului de evrei şi ne-evrei care au fost închişi şi/sau deportaţi de autorităţile sovietice doar între 1940-1941.” (R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 7). Fiind vorba despre o „selecţie” şi despre o interpretare „rapidă”, iar nu despre o analiză comparativă a tuturor datelor prezente în lucrare şi, în plus, de una care poate fi verificată, sînt tentat să cred că ne aflăm, şi în acest caz, în plină manipulare statistică.
[27] R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti, p. 7, col. 2 sus, subl. îmi aparţin.
[28] Ibidem, p. 7, col. 1, subl. lui R. Ioanid.
[29] V. Restauraţia de catifea, Editura Polirom, Iaşi, 2001, trad. de Daciana Branea, Dana Chetrinescu, Cristina Chevereşan, Dana Crăciun şi Ioana Copil-Popovici, pp. 319-340.
[30] Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, Polirom, Iaşi, p. 77, în notă.
[31] Aici Michael Shafir trimite la articolul lui Paul Goma Pe ei i-a întrebat cineva dacă sunt anti-goi?, publicat în „Jurnalul literar”, nr. 9-12, mai-iunie, pp. 1 şi 24-25.
[32] Michael Shafir, Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, Polirom, Iaşi, p. 77, în notă.
[33] V. „Observator cultural”, nr. 156, 18-24 februarie 2003, p. 16, col. 4 jos, subl. mea.
[34] V., de asemenea, „Observator cultural”, nr. 162, din 1-7 aprilie 2003, p. 12 şi 163, din 8-14 aprilie 2003, p. 18.
[35] V. cotidianul „Ziua”, din 28 iulie 2003, subl. mea.
[36] V. Ion Solacolu – Laszlo Alexandru, Polemici pe internet: Goma şi Basarabia, pe situl www.electra.tk, nr. 1 (12)/2003, subl. mea.
[37] Ibidem, subl. mea.
[38] Ibidem, subl. mea.
[39] Ibidem.
[40] „(...) intervenţia lui Radu Ioanid, tăioasă şi bogată în triste detalii, nu mai lasă loc de fantazări idealizante şi alibiuri morale” (s. m). Înţeleg că intervenţia lui Ioanid e tăioasă şi bogată în detalii, însă problema pentru un istoric este dacă afirmaţiile asertorului sînt şi adevărate. Iar dacă nu sînt, „fantazările idealizante”, pe de o parte, şi „alibiurile morale”, pe de alta, cui aparţin?
„Concluzia cu privire la antisemitismul lui Goma provine dinspre generalizările operate de autor în pagină.” (s. m) Ar fi interesant de reprodus cel puţin un citat aici, întrucît doar el ne-ar putea lămuri dacă lucrurile stau aşa. Dar cum să-l „produci” dacă e de negăsit?
„(...) când trupele româneşti ar fi fost victimele unor provocări din partea unora dintre evrei. Lucrul este cunoscut şi acceptat ca autentic, după cum arată şi Radu Ioanid.” (s. m) Ca să restabilesc adevărul, iar nu ca să-i zdruncin credinţa lui Ovidiu Pecican voi da patru citate:
a) „După minuţioase studii făcute în arhivele militare, d-sa [Mihai Pelin – n. m.] continuă şi dovedeşte că nimic nu este adevărat în această acuzaţie adusă evreilor [privitoare la „groaznicele «orori» săvârşite atunci de evrei” – n. m.]” (s. m.) Rabin Moses Rosen, Cuvinte introductive la Sionişti sub anchetă: A.L. Zissu. Declaraţii, confruntări interogatorii 10 mai 1951 – 1 martie 1952, introducere, note şi indice de nume de Mihai Pelin, pp. 9-10.
b) „În legătură cu veracitatea unor afirmaţii privind comportamentul populaţiei evreieşti în cursul evacuării Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa, dl. M[ihai]. Pelin face o analiză amplă a neconcordanţei între unele fapte imputate acestei populaţii şi realitate, în lucrarea Legendă şi adevăr, 1994, Ed. «EDART»– Bucureşti.” (s. m.); Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, partea I, p. 31. Este important să precizez că acesta este tot comentariul editorilor culegerii de documente citată. Rolul său este acela de a nega veracitatea unei părţi neprecizate – posibil toate – a informaţiilor privitoare la atrocităţile din „săptămîna roşie”. Şi aceasta se întîmplă pentru că ea se bazează, la rîndul ei, pe un fals: în lucrarea indicată, dezinformatorul de profesie şi antisemitul la comandă din epoca ceauşistă, devenit filosemit, tot la comandă, pe nume M. Pelin neagă integral veracitatea documentelor în discuţie.
c) „Cu toate acestea, actele sus menţionate [atrocităţile din „săptămîna roşie” – n. m.] au fost mult mai izolate decît o va susţine propaganda oficială.” (s. m.) susţine şi Michael Shafir în Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, p. 78, şi îl indică drept analist de încredere pe... acelaşi Pelin. În plus, argumentaţia lui Shafir este, pe cît de falacioasă, pe atît de dezinformatoare, căci rapoartele autorităţilor române din teritoriile ocupate de sovietici în vara lui 1940, despre care este vorba, erau de uz informativ intern, nefiind subsumate vreunui dispozitiv propagandistic. Rolul ei este, la fel ca şi în cazul precedent, de a le anula integral veracitatea.
d) „Într-adevăr, dacă unele dintre rapoartele privitoare la aceste incidente sînt credibile, altele sînt simple născociri.” (s. m.), R. Ioanid, Paul Goma – între Belleville şi Bucureşti. Iar trimiterea din nota nr. 26 a textului este... la producţia aceluiaşi oracol: M. Pelin. Inutil să întreb: care sînt acele rapoarte credibile? Însă, dacă Ovidiu Pecican se bazează pe aserţiunile lui Radu Ioanid, pentru a anula veracitatea afirmaţiilor lui Goma, şi dacă Ioanid se bazează, la rîndul lui, pe Pelin, atunci ar fi cazul ca Pecican să înceapă cu validarea aserţiunilor lui Pelin.
Continui cu afirmaţiile lui O. Pecican:
„Dar a spune că evreii – în general – s-au dedat la asemenea acte şi că ele ar justifica tratamentul la care au fost ulterior supuşi evreii – iarăşi în general – în România este inexact şi imprudent.” Idem: unde sînt citatele din Goma?
„La o privire atentă, deci, «antisemitismul» lui Paul Goma se dovedeşte mai curând o pripeală logică.” În absenţa dovezilor, pripeala este a lectorului neatent Ovidiu Pecican. Una gravă!
„(...) finele disocieri conceptuale operate [de Ioanid – n. m.] atunci când vine vorba să îl califice pe autorul comentat [pe Goma – n. m.].” (s. m.) Reamintesc: prin aceste „fine disocieri” R. Ioanid îl numea pe Goma: „negaţionist” şi „antisemit”.
„(...) în Basarabia, scriitorul a sărit peste cal .” (s. m.) Tot o „eroare” de... echilibristică!
„Va trebui, deci, să ne obişnuim cu imaginea unui Goma luptător pentru drepturile omului, însă în acelaşi timp antisemit? (...) Dacă va trebui să ne obişnuim cu acest fel de Goma (sic!), fără îndoială că o vom face.” (s. m.) Frumoasă invitaţie la auto-demascare!
„Mă alătur acestora [comentatorilor critici ai lui Goma, Ioanid y compris] în sublinierea greşelilor de informare şi de interpretare acolo unde ele apar”. (s. m.) Chiar aşa: care sînt acelea şi unde apar ele? Căci din textele lui Ovidiu Pecican nu avem absolut nici o mostră. V. www.eleonardo.tk, Sub flamuri vechi, nume noi. (Paul Goma antisemit?), nr. 2/2003.
„(...) romanul [Basarabia – n. m.] nu este o scriere antisemită, deşi conţine pasaje care pot fi citite în această cheie”. (s. m.) Afirmaţie, la fel de contrafactuală, care nu face onoare niciunui istoric. Ce-ar zice Ovidiu Pecican de un argument similar: aceste aserţiuni – ale sale – sînt ale unui istoric, deşi ele ar putea fi citite ca şi cum n-ar fi?
„(...) pasajele cu zăngănit antisemit din romanul Basarabia sunt mărturia unei inabilităţi scriitoriceşti sau a unui crez antisemit propriu-zis. Personal, înclin să pariez pe prima variantă, dar nu pentru că textul însuşi m-ar îndemna către aceasta, ci fiindcă trecutul de democrat şi de luptător pentru drepturile omului al autorului mă încurajează să o fac”. (s. m.) V. www.eleonardo.tk, Basarabeni, români, pogrom, genocid. Opinii şi precizări, ipoteze şi amintiri, nr. 3/2004.
În concluzie, dacă Ovidiu Pecican nu a reuşit într-adevăr să se convingă pre sine că Goma nu este un scriitor antisemit, atunci în mod sigur pe lectorul său a reuşit să-l convingă de următorul crez: anume că nu se poate spune despre Goma că este un autor fără prejudecăţi împotriva evreilor. Bizară „argumentaţie”!
[41] V. www.eleonardo.tk, Instigare, pogrom, genocid, nr. 3/2004.
[42] V. Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă şi Aurel Constantin Soare, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Manual pentru clasa a XII-a, Bucureşti, Editura Petrion, 1999, p. 116.
[43] Desigur, subl. îmi aparţin.
[44] În 20 februarie 2002 (data de pe ştampila Poştei Franceze) Paul Goma mi-a expediat de la Paris prima variantă a Săptămânii Roşii, pe care nu am primit-o decît... în 17 aprilie 2002 (data ştampilei Biroului de Schimb Bucureşti). În acest răstimp am făcut o călătorie de studii la Paris, prilej cu care Paul Goma m-a întrebat dacă am primit eseul trimis. La răspunsul meu negativ mi-a dat un exemplar pe care în 2 aprilie 2002 l-am trimis soţiei mele, Flori Stănescu, la Bucureşti, şi care a ajuns după... patru (4) zile.
Istoria nu se opreşte însă aici. În 16 februarie 2004 i-am trimis prin poştă lui Paul Goma Săptămâna Roşie redactată pentru prezenta ediţie, pentru a primi avizul său de publicare. De această dată ea a ajuns după... patruzeci şi patru (44) de zile şi după ce am trimis un nou exemplar printr-o persoană care pleca la Paris. În ambele cazuri avem de-a face cu acelaşi scenariu şi întrebarea este: care ar fi motivul pentru care „cenzura corespondenţei” din perioada comunistă ar funcţiona, în acest caz, şi în post-comunism? Răspunsul este unul singur: relaţiile româno-israeliene.
Pentru „cenzura corespondenţei” practicată de serviciile secrete din România în post-comunism, v. şi cuvîntul Hertei Müller, în Împovăraţi de moştenirea Securităţii şi Stasi. Răspunsuri germane, române şi maghiare la o provocare istorică / Die Erblast von Stasi und Securitate. Eine Debatte mit deutschen, rümänischen und hungarischen Antworten, Editura Compania, Bucureşti, 2002, pp. 71-72, care reproduce discuţiile de la simpozionul organizat de Institutul Goethe Inter Nationes, Bucureşti, 6-8 iunie 2001. (notă din 31 martie 2004)
Publicat ca studiu-anexă la Paul Goma, Săptămâna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, Bucureşti, Editura Vremea XXI, 2004, pp. 307-338. O primă variantă a acestui text a fost trimisă spre publicare suplimentului cotidianului „România liberă” – „Aldine” şi revistei „Origini”, din Statele Unite. Ambele redacţii au refuzat să-l publice fără nici un răspuns.
