Două întrebări istorice și una
arhivistică adresate Elenei Dragomir
Istoric, specializată în
politica externă a regimului comunist român postbelic, Elena Dragomir răspunde
întrebărilor noastre cu ocazia publicării cărții sale, „Pericolul sovietic.
Percepții și relații româno–sovietice în România postbelică“ (Humanitas, 2019, versiune
electronică la adresa:
Cum caracterizați raporturile
româno–sovietice în perioada studiată, să-i spunem epoca Gheorghiu–Dej?
Contactele româno–sovietice
din perioada Gheorghiu–Dej trebuie privite în contextul general al alianței de
securitate în care România a intrat după război. Spre sfârşitul anului 1944, țara
noastră era un fost aliat al Germaniei, învins în război, aflat sub ocupaţie militară
sovietică, față de care Marea Britanie și Statele Unite ale Americii nu
manifestau vreun interes special, dar față de care Uniunea Sovietică nutrea
planuri de pedepsire. În octombrie 1944, societatea românească şi elitele ei
politice se temeau că însăşi existenţa statului român era în pericol. Conform
acestor percepții, în cel mai rău caz URSS avea să transforme România într-o
republică sovietică, iar în cel mai bun caz să impună aici un regim comunist. Temându-se
de repercusiunile sovietice împotriva României, ca pedeapsă pentru participarea
la războiul antisovietic, la sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945
mulţi români se pronunțau pentru o politică de prietenie, colaborare şi alianţă
cu sursa pericolului (cu URSS), considerând că aceasta era singura soluţie care
i-ar fi putut calma pe sovietici şi care ar fi putut oferi garanţii de
securitate României. Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Gheorghe Tătărescu, Constantin Vişoianu, Regele Mihai, dar și Petru Groza, Vasile Luca, Gheorghiu–Dej
sau Ana Pauker vedeau situația în acest fel.
Al doilea factor care explică intrarea României în
alianța cu URSS ține de experienţa
anterioară a țării în materie de
alianţe. După Primul Război Mondial, România căutase să obţină garanţii de
securitate prin încheierea unor alianţe defensive cu Franţa sau Marea Britanie,
într-o tentativă de a balansa împotriva statelor revizioniste din regiune –
Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică. Pentru că cele două puteri occidentale
nu erau interesate să încheie alianţe militare cu statele est-europene, în 1921
România a decis să intre în Mica Antantă,
iar în 1934 în Înțelegerea Balcanică.
Nici aceste alianțe, dar nici tratatele încheiate cu Franţa, Italia sau Polonia
în 1926 nu au garantat securitatea României în caz de război. În noiembrie 1940, România s-a aliat (a balansat) cu
Germania, pentru a contrabalansa URSS, dar şi această alianţă de securitate a
eşuat.
Astfel, luând în considerare experienţele istorice ale României în materie de alianțe de securitate, precum
şi percepţiile asupra ameninţării sovietice iminente, în a doua parte a anilor
’40 elitele politice ale României (nu numai cele comuniste) au conceptualizat
viitoarea strategie de securitate a statului român în termeni de prietenie,
colaborare şi alianţă cu URSS, sursa pericolului. Nu a fost deloc ușor pentru
oficialii români din anii 1945–1947 să-i convingă pe sovietici să primească România în
sistemul lor de tratate de prietenie. Pentru a atinge acest scop, România a adoptat
o „politică de împăcare“ cu URSS, caracterizată de
satisfacerea cererilor sovietice. Se spera ca, odată obținută „încrederea“ Uniunii Sovietice în prietenia României, aceasta din
urmă să poată obține o uşurare a condiţiilor economice, politice, militare sau
administrative impuse de Acordul de Armistițiu. Abia în februarie 1948 între
România și URSS s-a încheiat un tratat de prietenie, primul acord postbelic româno–sovietic care a tratat
România (chiar dacă doar formal) ca pe un partener egal, iar nu ca pe un inamic
înfrânt în război.
În perioada cuprinsă între 1948 și sfârșitul anilor ’50,
conducătorii români au continuat să acționze în cadrul general al unei politici
de liniștire a Uniunii Sovietice. Această politică urmărea să reducă lipsa de
încredere a Moscovei față de România și era bazată pe compromisuri și pe
respectarea intereselor și cererilor sovietice, chiar și când acestea
contraveneau intereselor naționale. În acest fel, liderii români sperau, pe de
o parte, să îi convingă pe conducătorii sovietici să reducă o parte dintre
poverile impuse asupra României la finalul războiului, iar pe de altă parte, să
prevină alte măsuri sovietice care să afecteze securitatea și interesele țării.
Când URSS a acceptat să își retragă trupele și consilierii din România sau să
desființeze sovromurile (în anii ’50), conducătorii români au formulat concluzia
că politica lor de calmare a Uniunii Sovietice se dovedise eficientă și că,
deci, trebuia continuată. La începutul anilor ’60 însă, în contextul oferit de
încercările sovietice de integrare și coordonare a blocului estic, conducătorii
români au început să percepeapă noi și iminente amenințări sovietice la adresa
securității și intereselor României. Ca răspuns, au început să combine politica
de loialitate și împăcare, pe de o parte, cu opoziția față de Uniunea Sovietică,
pe de alta.
Care sunt resorturile opoziției
României comuniste față cu sovieticii și cum s-a manifestat ea concret?
Situații și exemple
când românii s-au opus unor propuneri, inițiative sau cereri sovietice pot fi
găsite încă de la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50. Această
opoziție era însă nepublică. La începutul anilor ’60, luând în considerare
factori precum apropierea geografică a Uniunii Sovietice, puterea militară și
economică a acesteia, dar și intențiile sale agresive (așa cum erau ele
percepute la București), liderii români apreciau că prezervarea alianței cu
sursa percepută a pericolului (URSS) era singura opțiune prin care se putea
realiza securitatea statului român. Aceiași lideri erau convinși, însă, că
transpunerea în practică a proiectelor sovietice de integrare și coordonare ar
fi dăunat puternic intereselor naționale ale României, poate chiar integrității
sale teritoriale (a se vedea, de exemplu, reacțiile lor față de Planul Valev).
De aceea, conducerea română și-a propus scopul aparent contradictoriu de a se
opune amenințărilor sovietice și de a bloca proiecte sovietice precum
integrarea blocului estic fără a periclita însă relația de prietenie și alianță
cu URSS.
Pentru a atinge acest scop, românii subliniau de regulă
existența unei distincții formale între, pe de o parte, nivelul prieteniei și
alianței bilaterale (pe care România nu l-a contestat și nu avea să îl
conteste, subliniau ei) și nivelul unor probleme (chipurile) concrete, mărunte,
al unor diferențe de opinie, al unor divergențe palpabile, în chestiuni precum
colaborarea economică, integrarea CAER, coordonarea Pactului de la Varșovia sau
a ripostei împotriva Chinei, relațiile cu statele vestice etc. Deseori, în
discuțiile sale cu sovieticii, conducerea română susținea că România și URSS
puteau avea poziții diferite într-un număr de probleme concrete, dar că relația
de prietenie și alianță nu trebuia să sufere din această cauză. În august 1964,
după ani de discuții tensionate, conducerea sovietică a accceptat acest punct
de vedere și a promis că poziția diferită a României avea să fie respectată în
toate problemele. Se cerea, în schimb, ca România să se abțină de la a mai
discuta în public divergențele bilaterale.
Una dintre cele mai grele întrebări pentru specialiști a
fost aceasta: cum explicăm faptul că România s-a opus uneori Uniunii Sovietice,
dar alterori nu; că uneori a susținut proiecte și inițiative sovietice, dar
alteori le-a contestat și blocat, chiar public? În opinia mea, liderii români au pus bazele unui anumit
model (sau tipar) de opoziţie față de Uniunea Sovietică, definit de câteva
elemente principale: opoziţia era un răspuns dat unei (percepute) ameninţări
iminente (cum au fost, de exemplu, propunerile de integrare CAER); scopul
opoziției era de a amâna sau elimina exact acea ameninţare (percepută);
opoziţia faţă de o (percepută) ameninţare specifică era construită în trepte,
de la împotrivire indirectă şi nepublică la contestare publică şi oficială;
acţionând pentru a bloca o anumită ameninţare sovietică, conducătorii români
erau preocupaţi în mod special să nu antagonizeze cu Uniunea Sovietică, să nu-i
provoace pe sovietici la noi acte ostile faţă de România; a face publice
neînţelegerile româno–sovietice era o tactică „de rezervă“, pe care românii o foloseau doar ca ultimă soluţie: cu
cât era mai mare ameninţarea (percepută), cu atât creştea probabilitatea ca
liderii români să folosească acestă tactică; după ce ameninţarea era amânată
sau eliminată, conducătorii români reduceau intensitatea opoziţiei lor,
renunţând la contestarea categorică, publică şi oficială în favoarea unei
opoziţii secrete (ţinute departe de public) şi indirecte.
În ce măsură arhivele românești
ajută studierii acestei problematici și unde considerați că nu?
Cercetătorii
interesați de istoria României postbelice au acces foarte larg la sursele
deținute de Arhivele Naționale ale României. Noi fonduri devin accesibile în
fiecare an, condițiile din sălile de studiu sunt din ce în ce mai bune,
atitudinea personalului este una profesionistă. Se pot fotografia și xerocopia
documente și articole din presa vremii. Taxa foto este simbolică, se poate
plăti online, iar dovada plății poate fi trimisă prin poșta electronică.
Custozii îți dau telefon și te informează dacă sala este închisă, astfel încât
să nu călătorești degeaba din provincie. Toate aceste aspecte sunt foarte importante.
Accesul la sursele din Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Externe nu este
la fel de ușor, dar chiar și acolo s-au produs îmbunătățiri considerabile în
ultimii ani. Pe scurt, de foarte multă vreme, accesul la surse nu mai este o
problemă pentru cercetător.
Rămâne însă întrebarea cum folosim aceste surse? Cum
încorporăm informațiile în studiile noastre? Cum interpretăm? Cât suntem de
onești cu sursele noastre și cu noi înșine? Ce facem când sursele de arhivă nu
confirmă tezele susținute de vocile consacrate din istoriografia domeniului?
Dar când sursa oferă informații vagi, incomplete sau chiar contradictorii? Cum
procedăm când o informație nu este disponibilă și pare a fi de negăsit în hățișul
arhivistic?
Tocmai pentru că există larg acces la sursele de arhivă,
relațiile româno–sovietice pentru perioada Gheorghiu–Dej se află în plin proces
de revizuire istoriografică. Foarte încet, dar foarte sigur, alături de vechea
abordare începe să se contureze o nouă perspectivă și încep să apară noi
paradigme de interpretare. Această afirmație este, de altfel, valabilă nu numai
pentru perioada în care la conducere s-a aflat Gheorghe Gheorghiu–Dej, ci și
pentru deceniile ulterioare, și nu numai pentru relațiile româno–sovietice, ci
pentru politica externă a României postbelice în general.
În viziunea istoriografică dominantă lucrurile sunt
relativ clare și stau astfel: după Al Doilea Război Mondial comuniștii au venit
la putere în România; datorită afilierii lor ideologice și dorind să ajungă și
să se mențină la putere cu orice preț, aceștia în mod voluntar au subordonat
interesele României intereselor sovietice; mai târziu, când destalinizarea
părea să aducă și în România înlocuirea celor aflați la putere, aceștia au
decis o distanțare de linia Moscovei, adoptând, în schimb, o politică autonomă
sau independentă (care, de fapt, spun aceiași autori, nu era tocmai autonomă
sau independentă, de vreme ce România a rămas membră în CAER și în Pactul de la
Varșovia). Sigur, am simplificat, dar acestea sunt tezele acestei interpretări,
care nu este tocmai confirmată de sursele de arhivă, nici românești, nici
străine.
Originea acestei poziții poate fi căutată în unele studii
apărute în Occident încă din anii Războiului Rece, o perioadă când nu exista
acces la arhive. Autorii lor erau tributari, într-un fel sau altul, confruntării
ideologice Est–Vest. Unii fugiseră din Estul comunist și scriau în Vest din
postura de politologi sau sovietologi, adică nu din cea de istorici.
Imaginați-vă, după cum spunea cineva foarte inspirat odată, cum ar fi arătat o
istorie a Primului Război Mondial dacă ar fi fost scrisă înainte ca acesta să
se fi sfârșit. Sau dacă autorul ar fi fost unul dintre soldații combatanți.
După căderea regimului comunist, unii foști sovietologi,
reveniți în țară, și-au făcut un titlu de glorie din a demonstra că tezele lor publicate
în anii Războiului Rece – care se bazaseră (după propriile mărturii scrise) pe
„cititul printre rânduri“
al documentelor Partidului Comunist Român și al articolelor din presa vremii –
erau confirmate în totalitate de noile surse de arhivă. Rămâne însă întrebarea
cum au fost folosite și selectate aceste surse – asta dacă s-a intrat cu
adevărat în vreo arhivă.
Ulterior, unii cercetători mai tineri, care nu avuseseră ocazia
să scrie și să publice înainte de 1989 și care au avut acces la sursele de
arhivă, au căzut într-o dublă capcana istoriografică. Pe de o parte, s-au
grăbit să includă în studiile lor tot ce s-a scris vreodată în literatura
occidentală, la care România nu avusese acces în perioada regimului comunist. Premisa
era că tot ce se scrisese în Occident era și adevărat, și științific corect. Așa
se face că în același studiu (de exemplu de politică externă a României) sunt
citate de-a valma lucrări apărute în Occident în anii ’50, ’60, ’70 sau ’80.
Autorii nu par să cunoască dezbaterile din Occident cu privire la istoriografia
Războiului Rece, care a trecut printr-o etapă tradiționalistă (de la sfârșitul
anilor ’40 până în anii ’60), una revizionistă (sfârșitul anilor ’60 și anii ’70)
și una postrevizionistă (anii ’70 și anii ’80). Spre sfârșitul anilor ’90 s-a
propus distincția între Vechea istorie a Războiului Rece și Noua istorie a
Războiului Rece, cea din urmă deosebindu-se printr-o nouă paradigmă de interpretare,
bazată pe accesul la surse de arhivă.
A două problemă ține de întrebarea ce facem când documentele
de arhivă nu confirmă tezele istoriografiei dominante? Selectăm din
multitudinea de documente doar ceea ce ne confirmă propria ipoteză sau tezele magistrului?
Observăm oare că arhiva infirmă postulatele vechii interpretări? Și dacă da,
avem oare curajul de a ne exprima poziția proprie în contra curentului
istoriografic dominant?
În concluzie, întoarcerea la arhive este obligatorie
pentru studierea acestei problematici, dar cercetătorul trebuie să fie înainte
de orice onest. Neîncrezător, suspicios chiar – dacă dorește – dar totuși
onest.
București,
20 octombrie 2019.
