„ARIPI“ LA SOL

© Mircea Stănescu 2016
Luni, 30 mai 2016, după repetate amânări, a fost dezvelit Monumentul Național al Luptătorilor din Rezistența Anticomunistă 1945–1989, un simbol, în egală măsură, al luptei și suferinței. Realizat de sculptorul Mihai Buculei, ideea lui este puternică, iar rezultatul copleșitor, căci dislocă, pe axa centrală, „Casa Scânteii“, iar pe cea opusă face Turnurile Gemene ale corporatismului neoliberal să se plece.
Andrei Muraru în lectura lui Klaus Iohannis, cu acel prilej:
„Tinerii trebuie să știe că regimul comunist a banalizat moartea și suferința (subl. n.), a îngrădit sistematic drepturile și libertăţile cetăţeneşti şi a comis nenumărate abuzuri în numele unei utopii criminale. Nu putem să permitem repetarea, indiferent de formă, a unor astfel de derapaje tragice.
Urmează sarcina-de-plan prezidențială:
„În ultimul timp, au apărut semnale că există persoane care pun la îndoială ori banalizează sacrificiul şi tragedia victimelor regimului comunist.
Avem nevoie, prin urmare, de o legislație care să interzică orice formă de negare a crimelor comunismului (subl. m.). O astfel de lege trebuie să sancționeze şi tendinţele de articulare a cultului persoanelor care se fac vinovate de promovarea (sic!) abuzurilor pe criterii politice în vremea comunismului. Numai aşa arătăm că am înţeles drama trecutului totalitar şi că apărăm principiile după care se ghidează statul de drept.[1]
Cum dreptatea pentru victime s-a încheiat înainte de a începe, nu mai rămâne decât exploatarea suferinței lor!
În aceeași seară, la „Realitatea Tv, singurul post care a organizat așa ceva, a avut loc o discuție cu deținuți politici. Între ei, Teodor Stanca, unul dintre liderii manifestațiilor studențești de la Timișoara, din 1956, care a spus că generalul Marin Dragnea, președintele în exercițiu al Asociației Veteranilor de Război, a condus represiunea studenților[2].
Este un exemplu-forță pentru imaginea reală a memoriei și justiției de la noi.
Apoi, ar fi de spus că în 2000, Anul Domnului, „primul președinte democrat al României l-a înaintat și el în grad (în retragere) pe eroul nostru[3], care, înainte de a se ocupa de studenții revoltați, s-a întors din URSS cu Divizia „Tudor Vladimirescu, una din cele două unități formate de sovietici din prizonieri de război care au contribuit la comunizarea țării și pe care s-a construit Armata Populară.
Ce-a făcut și Ion Iliescu în legătură cu aceeași persoană nu mai are relevanță, fiind anume în firea lucrurilor.
Cât a contat la Cotroceni evenimentul indicat? Răspunsul este: Zero.
Iar agitația vizuală de a doua zi este lămuritoare: pentru Președinte, întâlnirea cu Prințul Charles a fost mai demnă de semnalat, în timp ce Consilierul Muraru a rămas la ale sale (nu care cumva să se înțeleagă că decorații memoriei comunismului i-ar concura cumva pe cei ai memoriei holocaustului).


Cu același prilej, Președintele a decorat patru foști deținuți politici[4].
Dat fiind precedentul, legat de decorarea lui Octav Bjoza – care n-a fost legionar, însă a fost acuzat de „asociere cu persoane și idei legionare, atât de către „antifasciști (gruparea Ioanid–Shafir), cât și de „antifasciștii anticomuniști (gruparea Tismăneanu)[5] – presupunem că ultimii decorați au fost verificați până la a șaptea spiță, ca nu cumva să se afle între ei vreun picior de „legionar.
Apoi, am înțeles că poemul lui Radu Gyr, Cântec de luptă, nu a fost săpat în lespedea Monumentului, așa cum prevedea proiectul. Motivele le putem bănui, dar cum nu lucrăm cu suspiciuni, ci cu probe, vom reveni asupra subiectului.
În fine, am văzut la „Realitatea Tv imaginile de la dezvelire:
Klaus Iohannis își termină discursul, se îndreaptă către organizatorii Octav Bjoza și Emil Constantinescu, îi întinde mâna primului, apoi celui de-al doilea. Șeful deținuților politici începe să-i spună ceva, însă președintele îl ignoră și demarează propria discuție cu fostul președinte. Merg împreună, toți, o bucată de cale, filmul, imobil: Bjoza continuă să spună ce are de spus, Iohannis îl acoperă cu cuvintele adresate lui Constantinescu. Apoi se despart, Iohannis în dreapta, ceilalți în stânga...
Într-adevăr, cuvintele (cele spuse, la fel, comentariile) sunt de prisos!
*
Înțelegem că sunt și oameni de bună credință care se întreabă dacă cu banii cheltuiți pe Monumentul „Aripi nu se putea face ceva pentru foștii deținuți politici.
Răspunsul este ca la Radio Erevan: nu, nu se putea!
Dimensiunea politică a lui, spusă pentru profani, arată astfel: banii respectivi ar fi ajuns pentru a despăgubi doar câțiva deținuți politici, în baza masacratei Legi 221/2009 (sic!), să zicem o familie de trei persoane, precum Birkle. Prin urmare, nu era mai profitabil – și economic, și politic – să procedezi bolșevicește, adică după ce-i tragi omului un glonț în cap, îl bagi în pământ ori îl ruinezi fizic și mental, să-i ridici o statuie?!
În concluzie, cum coada vacii n-are-a face cu ștampila primăriei, nici actele simbolice n-ar trebui să țină loc de dreptate (sancționarea legală a criminalității comuniste și despăgubirile pentru victime și urmașii lor), căci, în loc să salveze, ar ucide adevărul.
*
Un moment pe care foștii deținuți politici și urmașii lor nu l-au trecut cu vederea a fost aniversarea oficială a președintelui Asociației Veteranilor de Război, fost membru al Diviziei „Tudor Vladimirescu, apoi al dispozitivului de represiune de la Timișoara în timpul manifestațiilor studențești din 1956.
Despre MApN numai de bine: el este în linia raporturilor internaționale, căci Americanii luptă nu împotriva comunismului, ci a fascismului! Mai mult, în contextul descris, este de apreciat că ministrul Apărării a ales să participe la dezvelirea Monumentului, lăsând sărbătorirea generalului Dobre în seama subordonaților săi[6].
Am văzut ultimul tam-tam al „antifasciștilor legat de Mihail Manoilescu și Banca Națională[7], așa că ne imaginăm cu ușurință, în context, ce scandal monstru ar fi declanșat dacă era vorba despre vreun suspect de fascism, legionarism sau antonescianism. De data aceasta nu au scos un sunet.
Desigur, „antifasciștii nu au grețuri, ei sunt unilateraliști, dar de la „antifasciștii anticomuniști așteptam ceva mai multă coerență, măcar în declarații. Prin urmare, hai cu dublele standarde, cu două unități, două măsuri, cu ocaua mică, în fine, cu agendele ascunse!...
*
Din ciclul: una vorbim, alta fumăm:


Când reușiți să suprapuneți aceste două imagini, ambele din 30 mai a.c. – una de la dezvelirea Monumentului Rezistenței Anticomuniste, cealaltă de la aniversarea oficială a șefului Veteranilor de Război – vă rugăm să ne dați și nouă de știre!
Prin urmare, hai cu lege-aceea, a memoriei comunismului, căci sunt atât de multe probleme de acoperit, exact câte de rezolvat! Apoi, hai nu cu reconcilierea, ci cu pupatul victimei cu călăul în sistem Pitești!
*
Nu putem încheia această dare de seamă fără să vedem și ceva reacții de presă.
Mai întâi, leșinul unui soldat este mai important decât evenimentul în sine[8]. Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns această presă de jale...
Apoi, ce dezvelire este aceea fără o mică „demascare? Chiar ne miram: nimic, nimic la acest moment festiv?![9]
La temă, două chestiuni agită autoarea textului.
Prima este a prețului Monumentului:
„Tumultul (o ironie la adresa monumentului – n. n.) a costat Primăria Municipiului București 3,2 milioane de euro. Adică aproape la fel de mult ca statuia lui Iisus din Rio de Janeiro.
Ia să încerce autoarea să facă o comparație similară în privința Memorialului holocaustului de la București, să vedem dacă scapă de acuza de „fascism, „legionarism, „antisemitism, „negaționism, „deflectivism, „trivialism și altele asemenea!
Ce de-a doua este turnura propriu-zis ideologică pe care o ia articolul:
„«În afară de memorialul Holocaustului, unde mi s-a părut că procesul a fost foarte, foarte transparent, mereu am aflat din ziare că artistul cutare va realiza lucrarea cutare», spune Judith Balko, sculptor și artist vizual.
Clișeul, pe scurt: „anticomunism = corupție, „antifascism = glasnosti.
După cum s-a demonstrat însă, și nu o dată, viața, tovarăși, este ceva mai complexă de-atât!...
O concluzie, pe care ne-o dorim provizorie: este notabil că la aproape 27 de ani de la căderea comunismului victimele au un astfel de simbol estetic. Va mai dura însă până când, cu tot cu tumulul de care sunt legate, aripile vor fi proiectate spre cer.

NOTE









București, 31 mai 2016.

DEMASCĂRILE ARHIVELOR

Karel Bartošek, Les Aveux des archives. PragueParisPrague, 19481968, Éditions du Seuil, Paris, 1996.

Pentru că suntem încă la început, în acest demers istoric de a prelucra informațiile din arhive, să insistăm asupra a ceea ce a fost făcut deja la alții. Și bine.

Titlul s-ar traduce: Mărturisirile (demascările) arhivelor, o replică la lucrarea L’aveu (Mărturisirea/Demascarea) a lui Artur London, care din 1968 a devenit simbolul „comunismului cu față umană, persecutat pe nedrept. După această lucrare a fost făcut filmul lui Costa Gavras cu un titlu identic (care se încheie, apoteotic, cu formula: „Trezește-te, Lenin, că ăștia au înnebunit!)

Arhivele consultate de Bartošek arată că acest curajos luptător în Brigăzile Internaționale era de fapt un cominternist „de șoc, format la Moscova în 1934–1937, și că, mai degrabă decât să lupte de partea republicanilor spanioli, a lucrat pentru serviciile secrete sovietice, participând la epurarea „elementelor nesigure ale mișcării revoluționare.


În 1939, London s-a instalat în Franța, unde a intrat în Rezistența organizată de Partidul Comunist Francez. Din acea perioadă, pentru că și-a permis să critice Pactul germano-sovietic, îl „toarnă Cominternului pe Vladimir Clementis – un comunist cehoslovac, fost ministru de externe după Război, spânzurat în 1952, în urma Procesului Slánský.

Arestat de germani în 1942, după eliberare se reinstalează în Franța, unde este numit în conducerea MOI (main d’œuvre immigrée), organizație a PCF, pentru a conduce, la fel ca în Spania, grupurile grec, portughez, bulgar, român, ungar, slav de sud și cehoslovac. Totodată, colaborează cu serviciile secrete cehoslovace sovietizate, cărora le raportează „neregulile și acțiunile persoanelor dubioase și suspecte care ar putea dăuna partidului.

După ce serviciile secrete franceze se opun numirii sale ca ambasador al Cehoslovaciei (aveau și motive!), în 1948 este chemat la Praga și numit adjunct al ministrului de externe. Se ocupă însă nu de diplomație, ci este însărcinat cu curierul, cifrul și cadrele, apoi cu epurarea ministerului (adică un fel de Ana Toma de la noi), tot așa cum, împreună cu soția sa, Lise Ricol, pune pe picioare o rețea de spionaj în Franța.


Arestat în 1951 și condamnat la închisoare pe viață în malaxorul Proceselor de la Praga (Slánský), London este eliberat în 1955, apoi se comportă ca un adevărat comunist și, până în 1968, își ține gura. În lucrarea cu pricina ocultează toate activitățile sale și ale soției, de „revoluționari de profesie, cu scopul de a denatura realitatea și a înșela cititorii, fapt care face din aceasta o carte ce se înscrie perfect în linia politică a „denunțării abuzurilor cu originea în „Raportul lui Hrusciov din 1956. Prin urmare, întrebarea pusă de autor rămâne: a fost sau nu o comandă politică?

În fine, până în 1963, când se stabilește în Franța, London colaborează ocazional cu Securitatea cehoslovacă[1].

Dar cea mai tulburătoare este o afirmație a lui London, citată de Bartošek, care îi arată intenția de a scrie o carte („mărturisirea/„demascarea de mai târziu), cu scopul de a delegitima anticomunismul și a face din comuniști singurele victime demne de a fi comemorate.

În fine, să punem chestiunea în context: avem și noi „faliții noștri, cu „mărturisirile/„demascările lor. Care, desigur, dată fiind evoluția Universului, au trebuit să facă niște concesii: victimelor comuniste ale comunismului le-au fost adăugate „țărăniști, „liberali“, „social-democrați“ și „regaliști, dar nu care cumva să fie pe-acolo vreun picior de „legionar sau „fascist (real, presupus sau de-a dreptul închipuit)...

NOTE

[1] Pentru o prezentare a cărții lui Bartošek, vezi https://www.liberation.fr/tribune/1996/11/06/l-aveu-de-london-c-etait-du-roman-karel-bartosekles-aveux-des-archives-prague-paris-prague-1948-1968_189289/?fbclid=IwAR1F4uVAEq6JhaIdIQ_EW7VNJGwKMQE2yA8xyIgac2P3dFmHB712lCNmLL4.

 

București, 18 mai 2016.

 

O OPINIE JURIDICĂ DESPRE „LEGEA HOLOCAUSTULUI“ ȘI POSIBILA SA APLICARE

Ea apaține judecătoarei Ionela Mariana Ghiugan, de la Tribunalul București, și a fost generată de următoarea situație: „Luările publice de poziție, care de multe ori pleacă de la o relativă înțelegere a prevederilor legale, ajung să fie îngrijorător de radicale.
Scopul său declarat este de a încerca „să ofere un cadru mai pașnic de discuții prin transpunerea în plan juridic a dezbaterii.
Să traducem, în context, intenția.
Ca om „de sistem (în sensul cel mai neutru al termenului), judecătoarea nu este interesată de reacțiile publicului obișnuit, oricât ar fi ele de radicale – deplorabil efect pentru un text de lege care își propunea să combată, declarativ vorbind, chiar radicalismul! – ci este îngrijorată de presiunile – reale – ale holocaustiștilor asupra corpului din care face parte. Am mai spus, repetăm: acesta va fi următorul cal de bătaie.
Studiul său reprezintă, în prima parte, o consistentă expunere de istorie juridică a noțiunilor de crime imprescriptibile din legislația internă, apoi cu privire la prevederile interne actuale, prin raportare la cele internaționale, pentru a propune, în fine, o încercare de raționalizare a unei legi pe cât de „liberticide, pe atât de stupide din punct de vedere istoric.
Doar un exemplu din prima dimensiune a textului: autoarea își șterge picioare pe producțiile lui Radu Ioanid și Andrei Muraru, habarniștii interesați cei mai cunoscuți care s-au exprimat la subiect.
Cum am mai spus, această lege merge mult prea departe, prin urmare, va fi cu atât mai greu de aplicat. Este de luat în calcul, apoi, că acest caracter extrem – insistăm: straniu pentru un text de lege care are ca intenție să combată extremismul! – va descuraja în practică pe procurorii și judecătorii care, oameni fiind, iar nu practicieni ai vreunei ideologii, nu-și vor pune cariera în joc pentru a-i satisface pe holocaustiști.
Ne vom abține de la remarci specifice, tocmai pentru a nu le da idei celor din urmă.
În schimb, vom sublinia că textul de lege este atacabil din punct de vedere constituțional, cu șanse maxime de reușită sub raportul „predictibilității (legea nu este predictibilă în efectele ei), la art. 5, al. 2.
Curajul care pare să anime textul judecătoarei și relevanța care îl caracterizează cad însă dramatic în câteva puncte, pe care le vom indica în continuare:
1) În cazul medicului legist Alexandru Birkle (nenumit, în text trimiterea este la cauza cuprinsă în decizia penală nr. 5696/1948) și al familiei sale, hotărârile instanțelor postdecembriste au fost, cu un cuvânt care nu este suficient de tare, rușinoase. Faptul că în ce-l privește a fost pronunțat un recurs în anulare i-a scutit memoria de o soartă de care nu au scăpat însă soția și fiica sa. Ceea ce, în ciuda perinentei analize pe care o face încadrării juridice originare, judecătoarea noastră nu mai spune.
2) Care este recursul la istorie-ca-disciplină pe care îl fac instanțele?
„Curtea are în vedere caracterul istoric de necontestat al faptelor și împrejurărilor legate de holocaust care au fost negate, minimalizate sau justificate (existența în această privință a unei hotărâri a Tribunalului de la Nürnberg fiind un argument importat).
Ca unii care ne ocupăm chiar de istorie, ne vom permite să contestăm însăși pretenția invocată.
Din punctul de vedere al profesiei noastre, ca și al științei în general, nu există vreo expunere a faptelor istorice care să fie „incontestabilă, căci istoria funcționează tocmai prin „revizuiri, iar „contestarea reprezintă însuși principiul care o animă. Știință a individualului, fără vreun caracter normativ – legitățile istorice există doar în mizerabilul imaginar istoricist al materialismului dialectic și istoric! –, istoria reprezintă un set de afirmații care sunt validate prin consensul membrilor breslei, și care nu trebuie, nici el, absolutizat. Spre exemplu, baza empirică a condamnărilor Tribunalului de la Nürnberg, asemeni unor noțiuni precum „crimă împotriva păcii, indicată de autoare, au fost supuse revizuirilor istorice și juridice, chiar dacă o bună parte a acestui corpus rămâne valabilă.
Pretenția de a transforma analiza juridică a faptelor în legislație în materie de istorie este nu doar absurdă, ci foarte periculoasă, căci în istorie punctele de vedere eronate sunt eliminate prin discuție rațională, care are ca rezultat consensul, iar nu prin invocarea vreunei legi juridice și, cu atât mai puțin, prin condamnări penale. Această situație este cunoscută de holocaustiști, care nu doar că au impus o asemenea lege, ci caută în permenență să impună și un consens istoric artificial; cu alte cuvinte, o contradicție în termeni.
Șăineanu, DULR, 1929
3) În fine, expunerea pe care autoarea o face termenului de „promovare din lege este și ea eronată.
Și aceasta pentru că „promovare nu înseamnă „a susține, a sprijini făcând să se dezvolte, să progreseze […] un sentiment exagerat de admirație, de respect, de venerație, de adorație față de cineva“ (sau ceva), ci: „a trece un examen, a ridica într-o funcție, într-o demnitate. Sensul – corupt, din limbajul afacerilor – nu este atestat de dicționarele clasice, precum Șăineanu (1929) sau Candrea–Adamescu (1931), dar este prezent tale quale ca un „al doilea sens în edițiile ultime ale DEX, deși în limbă există termeni preciși precum „a susține sau „a propaga, împreună cu ocurențele lor.
Candrea–Adamescu, DEI, 1931
Prin urmare, este vorba despre un termen al „limbii de lemn“, cu certe intenții de manipulare și dezinformare, ținta fiind în primul rând procurorii și judecătorii, dar și publicul larg, căci semnificația vagă, nedefinită (un prieten jurist obișnuiește să spună că „dreptul este matematică) are ca scop amenințarea sau, cel puțin, descurajarea exprimării opiniilor care nu cadrează cu vulgata „Holocaustului. Iată, de fapt, motivul pentru care termenul „propagandă, din varianta anterioară a legii, a fost înlocuit cu această „confuzie, greșeală, prostie și răutate din limba română, azi, ca s-o cităm pe marea psiholingvistă Tatiana Slama–Cazacu.
În ciuda acestor scăderi, mesajul general al textului este că holocaustiștii vor avea o viață grea în încercarea de a băga altora pumnul în gură, prin urmare, verosimil, vor continua să umple statistici vide: de memorie, istorie și sens...

Târgoviște, 15 mai 2016.