Mircea Stanescu

ÎN JURUL UNEI NUMIRI

Foto: Mediafax
În turneele sale american și european l-am auzit pe președintele Iohannis pronunțând un cuvințel recurent: stabilitate. Că România, adică, este o țară stabilă, un partener NATO, strategic al SUA și membru al UE pe care se poate conta. Mai întâi, el a fost primit de Donald Trump pentru a afirma disponibilitatea țării noastre de a se pune într-o relație de și mai mare dependență, subordonare față de SUA, de a juca rolul de susținător al intereselor acestora în cadrul UE. Grăbita decizie s-a întemeiat pe o analiză îndoielnică, căci riscă să anuleze orice spațiu de manevră în politica noastră externă și tensionarea relațiilor cu Statele membre, în special cu Franța și Germania, pe ai cărei lideri Iohannis i-a întânit recent. După cum se știe, România este oarecum izolată în cadrul UE (cu Bulgaria și Cipru), tocmai pentru că nu are o reală politică externă și nici nu dorește să-și construiască una, așa că nu-i rămâne decât să penduleze între Cei Doi Mari, Germania și Franța, și alte State membre, în funcție de interese și de la caz la caz. În consecință, luate în sine, vizitele externe respective reprezintă o lovitură de imagine în războiul politic intern, fără nici o importanță însă din punctul de vedere al unei politici externe veritabile.
Faptul se întâmplă întrucât Iohannis știe că mantra stabilității este foarte prizată la Washington și Bruxelles, căci atât administrația Trump, cât și Europenii au nevoie de oameni puternici care să întrețină mitologia aferentă. Această imagine de stabilitate este alimentată în exterior prin faptul că țara noastră este un membru al Alianței și un partener docil al SUA, pe de o parte, iar pe de alta pentru că, lăsând la o parte exercițiile retorice, cu rol de a mima atât existența unei politici externe veritabile, cât și de a copia poziția grupului Statelor Vișegrad, spre exemplu în chestiuni precum imigrația, România este la fel de docilă și în cadrul politicilor comunitare.
În interior, Iohannis se prezintă ca singurul capabil să mențină coaliția aflată la putere în limite convenabile, chiar dacă aceasta se petrece prin metode de mână forte.
Dincolo de imaginea externă pe care dorește să o imprime prin președintele său, intern România este o țară nu doar profund divizată, marcată de clivaje puternice, ci instabilă, și pentru a face un tur rapid este suficient să indicăm disfuncțiile care sar în ochi: slaba capacitate civică și asociativă; absența democrației interne în partidele politice; politizarea administrației, care merge în profunzime până la nivelurile cele mai de jos; corupția endemică a sistemului social-politic, în ciuda a mai bine de un deceniu de luptă îndârjită, o acțiune care s-a dovedit a fi la fel de dubioasă, ba chiar de-a dreptul coruptă, și care s-a desfășurat sub acoperirea unor politici botezate „de securitate“; absența separației puterilor în Stat, aflate în permanent conflict, și o Justiție dependentă de impulsul venit de la Președinție; o luptă intrasistem pentru putere și resurse care deturnează și acaparează agenda publică și sleiește energiile sociale. Pe scurt, tot atâtea probleme de aplicare a principiilor democratice înscrise în tratatele europene.
Parte din această problemă sunt chiar acțiunile Președintelui, cu rolul de a destabiliza principalul partid de guvernământ (PSD) și alianța de la guvernare (PSD – ALDE), manifestate într-un prim moment anul trecut prin bizarul refuz al numirii unui prim-ministru desemnat (Sevil Shhaideh), sugerându-se existența unor probleme de securitate, apoi prin încurajarea cel puțin tacită, dacă nu explicită, a tentativei de disidență a fostului premier (Sorin Grindeanu) și, în fine, prin desemnarea unui prim-ministru (Mihai Tudose) nu doar incapabil să genereze un minim consens, ci contestabil din toate direcțiile posibile, inclusiv, și mai ales, din perspectiva criteriilor enunțate de președintele însuși, o incoerență care dă mai multe bătăi de cap susținătorilor săi decât metodele folosite.
Pe de altă parte, dat fiind că această luptă intrasistem se desfășoară nu doar la nivel politic, ci și economic, instituțional, este greu de apreciat care sunt raporturile reale de forțe. Or cu ultima numire avem o imagine cât se poate de reală a lor: principalul partid de guvernământ (și alianța aflată la putere) reprezintă un colos cu picioare de lut care poate fi ușor destabilizat și împins de Președinte într-o direcție convenabilă sieși fără posibilitatea de a putea schița vreo reacție eficace.
Este relativ ușor de înțeles de ce Iohannis a procedat în acest mod: el a pus astfel o țintă nu doar pe fruntea premierului desemnat, ci și a principalului partid de guvernământ, în care se va trage din toate direcțiile, fapt care îi va lărgi și mai mult spațiul de manevră intern în perspectiva următoarelor alegeri prezidențiale. Cu un preț foarte greu, însă: cel al permanentizării crizei.
Aspectul cel mai îngrijorător este acela că, în ciuda asigurărilor externe și interne, numirea Președintelui este una generatoare de instabilitate, căci contestarea premierului desemnat a început încă din prima zi și dinspre toate azimuturile politicii, ceea ce lasă ușor de înțeles atât intențiile cât și, mai ales, faptul că dacă Tudose va izbuti cu adevărat să agrege un cabinet, este îndoielnic că va reuși să pună în practică un set coerent de politici, și cu atât mai puțin programul cu puternice accente populiste al alianței de guvernare.
În fine, pentru a încheia cumva circular, ar fi de spus că Washingtonul are el însuși o responsabilitate politică în situația de la București. Acceptând Parteneriatul Strategic, el ne-a luat, cum s-ar zice, sub aripa-i protectoare, iar tot ceea ce s-a întâmplat la noi, începând cu siluirea voinței cetățenilor prin agregarea unui pol politic botezat „garant al siguranței naționale“ (Gabriel Oprea) din timpul mandatelor lui Traian Băsescu și al fostului său partid (PDL), apoi balansul acestui pol către gruparea adversă (USL), s-a petrecut cu știința și, verosimil, binecuvântarea sa.
Bruxelles-ul are, la rândul său, partea de responsabilitate în această nebuloasă, și una chiar mai mare, căci în ciuda faptului că România a fost admisă în UE cu clauza privind justiția și afacerile interne, în afară de rapoartele anuale ale Comisiei, care susțin invariabil limbajul «de lemn» conform căruia țara noastră „a făcut progrese notabile“, capătul acestei monitorizări rămâne o Fata Morgana, la fel ca și procesele democratice reale. Cert, România postcmunistă nu a avut resurse interne pentru a se democratiza, iar decizia strategică de a o primi în UE (la fel ca și cea de a o coopta în NATO) a fost pe cât de rațională politic, pe atât de salutară pentru cetățenii ei. Dar dacă Bruxelles-ul nu trage concluziile necesare din această suită de crize periodice, și anume că noi nu avem nici acum aceste resurse, cuvinte precum „nevoia de stabilitate“ nu vor putea acoperi carențele endemice ale politicii noastre, la fel cum absența progreselor democratice reale nu va putea fi drapată nici prin verbiajul rapoartelor periodice ale „forurilor tutelare“ europene și nici, cu atât mai puțin, prin asigurările Președintelui Republicii.

București, 27 iunie 2017. 

POLIȚIA ISTORIEI ȘI MEMORIEI DIN NOU ÎN ACȚIUNE

Sursa: www.marturisitorii.ro
Fiind un fel de sucursală americană, institutul condus de Florian a aflat rapid că nu va exista nici o schimbare în raporturile SUA / Balcani, SUA / România, dat fiind că Trump este absorbit să facă o Americă „ca (cacofonie admisă!) soarele sfânt de pe cer, cum spuneau «frații inamici» legionari, astfel că în absența altora, vechile pârghii de politică externă – hard power, soft power, chestii – rămân la lucru.
În consecință, acești (alți) pompieri piromani au reînceput lupta cu plăcuțele comemorative, cu numele de străzi, de licee și cu statuile[1].
Am scris despre aceste ultime «evoluții» în timpul guvernelor Cioloş și Grindeanu-1, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fii vreo lumină a lumii („Light unto the Nations) precum Președintele nostru ca să înțelegi ce se petrece, ci doar să urmărești cu atenție[2].
Ei, în tot acest timp, patrioții indignați de-acum ce au făcut? Cum ce? Erau ocupați cu lupta împotriva lui Soros, cu supradefinirea familiei traditionale, a sexului „înginerilor (ca Pleşu) și, desigur, îl așteptau pe izbăvitorul Trump pentru a putea cădea într-o adulație fără leac!
În acest context, o gură de aer proaspăt a reprezentat-o raționalul apel la rațiune al AFDPR, din care extragem:

Astăzi, după aproape 70 de ani de la acele evenimente, nu putem fi doar mâhniţi, ci suntem chiar indignaţi de pretenţiile aberante ale Institutului pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel, în încercarea sa de a ne lăsa fără mari personalităţi ale vieţii culturale din România. În concret, se cere instituţiilor Statului Român, eliminarea denumirilor unor străzi şi instituţii, precum şi dărâmarea unor statui şi plăci comemorative.
Cerem cu fermitate stoparea unor astfel de acţiuni!
Unde sunt domnilor, „punţile toleranţei? (vezi Simpozionul Internaţional).
Societatea românească de astăzi nu are nevoie de false tensiuni!
Abordarea aspectelor extreme din istorie nu trebuie să se facă în spirit extremist.
În prag de centenar, România are nevoie de reconcilierea deplină cu propria sa istorie.
Considerăm că o dezbatere publică, un dialog între cele două părţi, ar fi condus cu certitudine, la o înţelegere a fenomenului şi găsirea unor soluţii constructive[3].

Numai că, așa cum se spune, după cum Îmbuibatul nu crede Săracului, nici Barbarul Civilizației...
Care-i starea dezbaterii în presă în chestiunea raportului istorie / memorializare?
Un exemplu relevant sunt revelațiile avute de Liviu Mihaiu – un jurnalist din anii 1990, perioadă în care presa era cât de cât presă – în timp ce-și ducea fiul la mall-ul din Cotroceni:

Mi-aduc aminte cum trei universitari timişoreni au răbufnit de indignare la propunerea locală ca o stradă să poarte numele lui Petre Ţuţea. Ţuţea fiind unul din seria de intelectuali de pe lista neagră a distinsului Alexandru Florian de la „Institutul Wiesel, care, printre multe alte fantome legionare condamnate în „tribunalele poporului, trebuie radiaţi de pe plăcuţele istoriei în numele nerepetării ei.
Nu văd aceeaşi indignare la „intelectualii altfel când e vorba de criminalii comunişti, cei care ne-au executat bunicii şi ne-au distrus istoria.

Este vorba despre Vasile Milea și Mihail Sadoveanu, iar despre ultimul ni se spune abrupt:

Un alt criminal al istoriei comuniste este un suav „Ceahlău al literaturii române al cărui nume îl poartă în România, nu numai străzi pe tot cuprinsul ţării, dar şi una dintre cele mai vestite librării bucureştene: Mihail Sadoveanu. (…)
Iată mărturia Anei Blandiana, fondatoarea Memorialului Sighet, singurul muzeu al Victimelor Comunismului din România, în afară de cel promis de preşedintele Iohannis în campanie electorală, de care se va ocupa, cel mai probabil, în al doilea mandat.
«..Există un DOCUMENT prin care erau condamnaţi la moarte trei ţărani care s-au opus colectivizării. Pe acel document era şi o semnătură…Mihail Sadoveanu. Ce facem cu astfel de oameni!? Ii aplaudăm sau le arătăm cu degetul ticăloşia?..»
Dragi elite, ghedesiste sau nu, vouă nu vă e teamă că relativismul moral şi oportunistic pe care-l practicaţi va duce la dispariţia minimei morale în ţara despre care vorbiţi în numele Justiţiei prin forurile europene?» Sau vi se rupe etosul şi tanatosul de criza morală a României? (sic!)[4]

Iată și opinia nostră la temă.
Istoric vorbind, cazurile Milea și Sadoveanu nu fac parte din același registru, căci cine este Milea în afara ministeriatului ceaușist, calitate în care a fost implicat în represiunea de la Timișoara? În schimb, Sadoveanu nu este doar autorul lui Mitrea Cocor, ci mai ales al Fraților Jderi și al Drumurilor basarabene.
Apoi, cu privire la episodul blandian: e înălțător că doamna învață istorie, la fel ca și anticomunismul lacrimogen și vituperant «de carton» subsecvent (pe care doar Tismăneanu îl egalează), numai că acea istorie nu a fost încă scrisă. Documentele nu sunt (încă) accesibile, pentru a vedea traseul lor și a ne face o idee cât se poate de precisă despre rolurile jucate de actori. Avem însă mai mult decât o idee despre context, care arată astfel: Sadoveanu – și Ralea și Călinescu și alți câțiva autori „burghezi, puțini la număr – au fost dintre cei cărora pe atunci noul regim comunist le-a arătat două căi : una la stânga – rol de decor, de adjuvanți (in)voluntari, de semnatari ai deciziilor luate în altă parte, și alta la dreapta – exilul interior și/sau pușcăriile comuniste. Nu încercăm să justificăm pe nimeni: rolul istoricului este să explice complexitatea realului, nu să dea indulgențe, nici să arunce anateme, și în nici un caz să vehiculeze clișee ideologice.
Încă, ceea ce articolul promite în subtitlu nu este reluat în conținut, căci lipsește partea cu așa-numita „memorializare a fasciștilor. Or această dispută, acest contencios politic există pentru că avem un act legislativ care legiferează în materie de istorie, o pretenție pe cât de aberantă științific, pe atât de periculoasă democratic.
În fine, pentru a nu lungi vorba, subscriem că în general noi nu avem criterii universale în judecarea acestor cazuri, ci doar două greutăți, două măsuri, în funcție de interese. Da, știm, ne e dragă tabela cu două valori, la fel și izolarea cazurilor convenabile, și tocmai de aceea îi merităm pe Florian și alți ejusdem farinae.

NOTE

[2] Cf. România și programul de luptă împotriva antisemitismului, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2016/07/romania-si-programul-de-lupta-impotriva.html, și Un nou «trumpism»: antisemitismul, holocaustul și istoria, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2017/06/un-nou-trumpism-antisemitismul.html.



Târgoviște, 24 iunie 2017.


UN NOU «TRUMPISM»: ANTISEMITISMUL, HOLOCAUSTUL ȘI ISTORIA

© Plantu
Pe 1 iunie a.c. Parlamentul European a adoptat o moțiune care asimilează critica (legitimă) a politicilor israeliene cu antisemitismul. Votată cu o largă majoritate, ea cheamă statele membre și instituțiile europene să adopte definiția Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului (IHRA).
Definiția este rezultatul unor acțiuni începute în 2004 sub diverse denumiri sforăitoare precum: EUMC (European Union Monitoring Center on Racism and Xenophobia) sau FRA (European Union Agency for Fundamental Rights), fiind apoi susținută printr-o acțiune sistematică și de mare amploare a lobby-ului proisraelian în care ultima etapă a reprezentat-o IHRA.
Înțelegând pericolul, în martie anul trecut Comisia pentru Libertăți, Justiție și Afaceri Interne (LIBE) a Parlamentului European a refuzat introducerea insidioasei chestiuni pe agenda proprie la capitolul „diverse și adoptarea definiției. Foarte activul lobby israelian a ocolit însă prea puțin docila comisie, iar moțiunea a fost supusă dezbaterii în plen, de comun acord, de către grupurile PPE (conservatori), ALDE (liberali) și S&D (socialiști). Foarte puțini deputați au avut curajul de a cere, mai întâi, ca articolul să fie retras de pe ordinea de zi și, ulterior, să voteze contra moțiunii. Prin urmare, conducerile acestor grupuri parlamentare poartă o mare răspundere față cu încălcarea valorilor democratice europene și a libertății de expresie[1].
Cum stă România la acest capitol? Cum nu se poate mai prost. Am tratat pe larg aceste chestiuni, prin urmare, nu vom face decât să rezumăm și să completăm cu ultimele evoluții[2].
România are o „lege a memoriei holocaustului care, în ultima sa variantă, asimilează generic critica legitimă a politicilor israeliene cu antisemitismul și se amestecă brutal atât în justiție cât și în dezbaterea istorică, în privința unor subiecte precum: legionarismul, antonescianismul, Războiul antisovietic, anticomunismul și memoriile lor. Există și un organism de control și supraveghere a gândirii care operează sub sigla Statului român, Institutul „Wiesel, care pare mai degrabă o sucursală a Memorialului Holocaustului de la Washington, și care se ocupă cu cenzura istorică și memorială și cu prelucrarea ideologică a cadrelor didactice și ale corpului justiției. Iată de ce această pretenție, pe cât de stupidă și rău-intenționată din punctul de vedere al științei, pe atât de periculoasă pentru un Stat de drept, este necesar a fi denunțată sistematic.
Să o repetăm cât se poate de clar: România are nevoie de o reală cultură democratică, de transmiterea și cultivarea acestor valori, care presupun lupta împotriva tuturor formelor de rasism și xenofobie, iar nu de o utilizare a lor, în plus selectivă, conform unor scopuri politice botezate „strategice și de securitate“, care sacrifică drepturile propriilor cetățeni pe altarul politicii externe.
Fiind vorba de voluntarism politic, rezultatele acestui întreg travaliu au rămas mai degrabă de palmares, în special în domeniul aplicării Legii holocaustului efectele fiind cvasiinexistente. Prin urmare, a fost nevoie de o nouă campanie. Astfel, anul trecut țara noastră a exercitat președinția Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului, un mandat în care s-a comportat ca un avanpost în regiune al politicilor SUA și Israelului în materie și, după ce în 2016 Guvernul Cioloș a adoptat de facto definiția antisemitismului instrumental, ea a sfârșit prin a fi adoptată oficial de Guvernul Grindeanu. Totodată, a fost indicată o suită de măsuri aferente:

Pentru aplicarea acestei Definiții de lucru, Ministerul Justiției și Ministerul Afacerilor Interne vor iniția consultări cu instituțiile de apărare a legii, pentru identificarea măsurilor adecvate de utilizare a acestui instrument, inclusiv în programele de pregătire profesională. În baza propunerilor Ministerului Justiției, Guvernul României se va adresa Parlamentului în vederea consolidării cadrului legislativ în baza acestei inițiative. De asemenea, Ministerul Educației Naționale va asigura includerea acestei definiții în programele de educație civică[3].

Mai mult, după modelul dubioaselor protocoale DNA – SRI, în septembrie anul trecut Institutul Wiesel a încheiat protocoale cu principalele partide politice parlamentare, PSD, PNL și UDMR, în care parteneri sunt Memorialul Holocaustului din Washington (Centrala, prin Radu Ioanid, director de „divizie, cum plină de umor involuntar traduce presa română) și SNSPA (fosta Academie de Partid, noul pilon universitar al acestui tip de politici, al cărei rector este, fapt mai mult decât sugestiv, și președintele Academiei de Științe ale Securității Naționale)[4].
Pe scurt, la această nouă «Sorbonica» vor fi reciclate la seral cadrele politicii românești, protocoalele vor urma ciclurile vechilor cincinale reduse stahanovist la patru ani, în timp ce indicațiile prețioase vor fi transmise exact ca într-o relație de vasalitate, așa cum o atestă limba «de lemn» a președintelui PSD, Liviu Dragnea: „Nu am renunțat să le ofer tuturor tinerilor din România promovarea toleranței (…) și mă bucur să văd că Ambasada SUA sprijină principiul toleranței (subl. n.).[5]
Ce va urma? Este foarte greu de spus, date fiind atât antecedentele, cât și noul context internațional legat de pozițiile confuze, politicile populiste și schimbările bruște ale Administrației Trump.
Pe de o parte, probabil că autoritățile române (Executivul bicefal) vor continua acest troc cu libertățile propriilor cetățeni pentru scopuri de politică externă dintr-o anume inerție, în logica unei ancilarități convenabile, pentru că nu au o altă idee, crezând astfel că lobby-ul pe lângă unica superputere și singura lor interfață autohtonă, organizațiile evreiești internaționale, le vor asigura dacă nu câștigarea unor noi zone de decizie internă, atunci păstrarea puterii pe care o dețin.
Pe de altă parte, așa cum s-a dovedit, pentru generațiile care au trăit 45 de ani sub efectele propagandei comuniste, plus alți 27 de ani de postcomunism care au accentuat deculturalizarea moștenită, ambalarea într-o asemenea direcție este calea sigură către eșec.
Dar cel mai probabil efect va fi că autoritățile americane, autoritățile și instituțiile române, împreună cu politica instrumentalizării holocaustului și a antisemitismului vor sfârși într-o «trumperie» generalizată – amestec de minciuni, certitudini neprobate, false informații (fake news) și enunțuri primitive – care le va face de râsul lumii. Ceea ce este departe de a fi liniștitor, atât pentru exercițiul drepturilor cetățenilor României cât și, mai ales, pentru dezideratul unei anume salubrități a spiritului public autohton.

NOTE

[2] Cf. suita de articole de pe blogul nostru, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/search/label/LEGEA%20MEMORIEI.




București, 9 iunie 2017.

MAREA DEZBATERE MARE

Ea a arătat mai clar, poate, de ce dialogul este fundamental imposibil, iar discuția, dezbaterea în mod repetitiv una „de poziție: conflictul de valori. De aici și recurentele acuze reciproce: „vrem să discutăm despre morală / „nu cred că vreți să discutăm despre morală, „referendumul Coaliției este imoral etc.
Iar cele două tabere reflectă un conflict de valori pentru că sunt expresia unor moduri fundamental diferite de a vedea și concepe societatea: pe de o parte, unul tradițional, iar pe de alta, unul secularizant, iar la acest nivel nu este nimic de negociat, de tranșat, căci fiecare o va ține pe-a lui.
Începând de la sfârșitul anilor 1960 (Baby boomers, Mai ’68) noi nu mai avem un referențial, un set de valori comun, căci și-a făcut apariția o „morală alternativă, una întemeiată pe exacerbarea individualității, a sexualității, pe drepturile minorităților (sexuale y compris), ale animalelor, ecologism, feminism și discursul de gen. La noi, comunismul a înnăbușit această evoluție generală, care a răbufnit după 1990, mai întâi sub aspectul legitimei teme a drepturilor libertăți, legată de dezincriminarea homosexualității, apoi azi, cu o altă generație, sub forma extinderii lor la căsătoria (parteneriatul civil al) persoanelor de același sex.
În acest sens, cele spuse de „filozoful Sorin Cucerai sunt inexacte și eronate istoric, căci drepturile universale sunt un palier, iar evoluția societății, a moravurilor, un altul, și ele, deși merg împreună, nu trebuie confundate. Concret, autorii Declarației Universale a Drepturilor Omului a Revoluției Franceze şi Federaliștii americani au avut în vedere, de la început și programatic, și pe sclavii proveniți din colonii și femeile de pe sol național, iar starea moravurilor și legislația au urmat, în timp, racordarea lor. Dar ei nu s-au gândit niciodată, de pildă, la minoritățile sexuale.
Esența democrației este dezbaterea, iar TVR a făcut foarte bine că a găzduit-o, fie și în Sala Pașilor Pierduți a Tribunalului Mare, însă i-a arătat, în egală măsură, și limitele, căci limitele dialogului sunt, în fond, valorile în care credem.
Ar fi însă parțial, și tocmai de aceea eronat, să credem că situația se reduce la un simplu conflict valoric. Căci în fundal se reglează raporturi de putere și/sau are loc o luptă pentru resurse, care n-are decât prea puțin sau deloc de-a face cu ceea ce crede în genere populația, fapt care, de altfel, nici nu e greu de aflat, dacă interesează cu adevărat. Dar în lipsa acțiunilor eficace, aflarea-n treabă, care-și ia ca acoperire fie Tradiția, fie Progresul Secular, este ultimul nostru sport național (nu că alții ar fi însă cu mult mai breji!).
Pe de altă parte, în acest moment nici nu se poate face mare lucru, atât la nivel politic, cât și intrapolitic, căci taberele aflate în încleștare sunt în așteptare, mereu gata să-și dea lovituri decisive. Or această stare de provizorat, care este mai grea în consecințe decât războiul în toată regula, căci paralizează acțiunea instituțională, are rolul de a da o dimensiune înălțătoare unei lupte altfel banal de mundană.
Desigur, lucrurile se pot tranșa juridic, conform logicii politice, a valorilor și intereselor dominante la un moment dat în societate, dar asta-i tot, căci este iluzoriu ca cineva să poată aștepta ceva mai mult.

București, 7 iunie 2017.

LEGEA AFLATULUI ÎN TREABĂ

Mai întâi, iată știrea Agerpres:

Fără titlu
© Foto: Daniela Lupoiu 
Președintele Klaus Iohannis a semnat, marți, decretul de promulgare a Legii pentru instituirea Zilei naționale de cinstire a martirilor din temnițele comuniste în data 14 mai.

Proiectul a fost inițiat de liberali.
În expunerea de motive a legii se arată că „marea sărbătoare a tuturor românilor care cinstesc sfânta jertfă a martirilor din temnițele comuniste este ziua de 14 mai 1948, când au fost arestați de regimul comunist marea majoritate a tinerilor, a intelectualilor, alți mulți români care, prin exemplul de neascultare și reală libertate exprimată în fața regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creștini.
„În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948 au fost arestați peste 10.000 de tineri anchetați ulterior, condamnați și repartizați în pușcăriile unde urmau să execute fiecare condamnarea. Suntem conștienți de nume mari ca ale părintelui Nicolae Steinhardt, pastorului Richard Wurmbrand, episcopului greco-catolic Iuliu Hosu, părintelui greco-catolic Tertulian Langa, politicianului Iuliu Maniu, poetului Radu Gyr și soției sale sau Mircea Vulcănescu, Aurelian Bentoiu între mulți alții care au pătimit în temnițe. Se impune așadar ca această zi să fie cinstită și declarată ca zi națională a acestor martiri care și-au adus darul înaintea istoriei, care s-au jertfit ei pentru ca nouă să ne fie mai bine. Din respect pentru cei care au îndrăznit să reziste acelor vremuri istorice, Parlamentul României are datoria morală să declare ziua de 14 mai ca zi a martirilor temnițelor comuniste, se precizează în expunerea de motive.

Există deja două Legi care comemorează victimele comunismului, instituite în 2011, în două date distincte: una alături de cele ale nazismului / fascismului – 23 august (Pactul Hitler–Stalin) și una specifică: 9 martie – Ziua Sfinților Mucenici. Prin urmare, România a făcut tot ce era de făcut la acest capitol, și dacă vrea să facă mai mult, atunci este excesiv, inutil și populist.
Căci este mai simplu să o ții langa cu decretele fără rost, care nici măcar nu se aplică, decât să creezi Muzeul Comunismului (din același registru) și, mai ales, să te preocupe situația reală a victimelor și a urmașilor lor prin măsuri reparatorii reale: masacrata lege a despăgubirilor (221/2009), inculparea și condamnarea responsabililor pentru activități criminale (iar nu butaforiile de procese de tip VișinescuFiciorUrsu), i tak dale...
Să mai adăugăm că este lipsit de consistență istorică și de tact politic să legi comemorarea victimelor comunismului de un singur val de arestări, precum cel din 14/15 mai 1948, care i-a vizat pe „legionari – reali, foști sau presupuși, căci regimul nu făcea distincție, dar o singură categorie de victime.
Totodată, acest act nu are drept consecință legitimarea retroactivă a acuzelor recurente ale susținătorilor celeilalte memorii (a victimelor fascismului / nazismului) de „fascism / „legionarism la adresa susținătorilor memoriei comunismului?

București, 6 iunie 2017.

DE CEALALTĂ PARTE A OGLINZII?

 Vineri 26 mai 2017
Până la o eventuală reacție, să întrebăm altceva, apropo de un detaliu din CV-ul responsabilei campaniei împotriva imposturii academice:
Ce legătură au studiile „de securitate“ cu civila temă Metode de culegere de informaţii. Particularităţi în presa de investigaţie?

Vrea cumva să spună această situație, exact cum articula Pleșiță, că „jurnalistul este tot un soi de securist“?
*
Duminică 28 mai 2017
Am citit reacția Doamnei, care este bizară: vorbește despre propria lucrare ca despre a altuia, dorește să verifice, să confrunte să compare, chestii!...
Apoi, și noi credem că este vorba despre o lucrătură a tovarășilor-din-dotare, dar se-aștepta cineva, inclusiv „acuzatoarea acuzată“, ca „ei“ să stea cu mâinile-n sân? Și dacă da, sub ce motiv, din pur masochism?
Încă, dorința demascatorilor-sub-acoperire este de o distruge moral și de a-i anula demersul care, oricât de limitat, de părtinitor, de interesat ar fi el (rezerve pe care le-am exprimat de mai multe ori!), rămâne valid, căci analiza care îl subîntinde este validă. Ceea ce vom fi obligați să admitem, de altfel, și în privința reacției-din-dotare menționată, în cazul în care se va dovedi conformă cu realitatea.
Și astfel sfârșim prin a ne învârti în cerc, din care nu vom ieși decât poate dacă vom căuta să depersonalizăm cumva acest proces de denunțare a imposturii și dacă vom lucra cu criterii universale, aplicabile tuturor – și în primul rând nouă înșine –, în fine, dacă vom reuși să agregăm o reacție de grup în interiorul disciplinelor științifice.
DACĂ... deocamdată doar imponderabile!
Înțelegem, în această epocă a exploziei vizualului, virtualului, oamenilor le plac eroii care luptă de unii singuri, iar nouă înșine ne place să facem pe războinicii solitari împotriva Răului Corupției (fie ea materială sau intelectuală). Numai că aceasta este o perspectivă în cel mai bun caz juvenilă, naivă, fără nici un efect social și instituțional palpabil în lumea reală.
Ca dovadă, unde suntem după cei câțiva ani de luptă ai acestei Amazoane împotriva plăgii numită plagiat? Exact: tot acolo de unde am plecat! Și tot acolo vom fi și peste alți ani dacă vom aștepta un alt nou profet al zilei, iar nu vom face ceea ce se face în astfel de cazuri: zi de zi, metodic și în mod asociativ...

București, 6 iunie 2017.

INTELECTUALII INTEGRI (I): MIHAIL SANDU

Pentru că spunem adesea «se fură», «se plagiază» – teribile impersonale ale unei societăți depersonalizate, aflate în linia mentală a unui revoluționar ca Pleșu, autorul panseului „toți am colaborat cu Securitatea – vom indica aici pe unul dintre acei intelectuali integri cărora le suntem datori.
Este vorba despre Mihail Sandu, fostul nostru profesor de Fizică de acum 30 de ani de la Liceul Economic Călimănești, autor de culegeri ale disciplinei, formator, mentor al echipelor olimpice române, profesor șí la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu.
Un exemplu:
În 2014 România a găzduit la Suceava Olimpiada Internațională de Astronomie și Astrofizică. Profesorul Sandu a făcut singur subiectele de concurs – o chestiune pe cât de inedită, pe atât de complexă – care au fost validate de somitățile disciplinei. Exista însă o problemă, recurentă la noi: să nu existe vreo suspiciune de integritate, anume că olimpicii români ar fi putut primi subiectele sau măcar vreo sugestie de temă. Situația era cu atât mai complicată cu cât elevii români sunt constant dintre cei mai buni ai domeniului.
Precizăm: nu integritatea Profesorului Sandu era în discuție, căci la acest nivel o asemenea chestiune nu se pune, ci faptul de a înlătura orice posibilă suspiciune, de care era îngrijorat doar Autorul subiectelor. Iar aceste suspiciuni – dacă vor fi existat altfel decât în grijile Profesorului – au fost complet înlăturate de Proba Practică, unde România s-a clasat pe locul... 9. Căci dacă cineva dorea să trișeze, acolo o putea face, la un exercițiu complex, care de altfel face și diferența, în timpul căruia, dat fiind timpul scurt acordat, membrii echipelor își împart sarcinile.
Și o stare de fapt:
Cum credeți că au reacționat autoritățile județene când Profesorul le-a vizitat? Nici n-a apucat să deschidă gura, căci i s-a spus: „În primul rând, noi nu agreăm ceea ce faceți dvs. Apoi, să nu cereți bani!
Cine îl cunoaște pe Prof. Mihail Sandu, știe că „băiatul din satul Jiblea Nouă (așa cum își spune singur) tot ceea ce a realizat a fost pe cont propriu, că nu a așteptat niciodată nimic de la nimeni și, cu atât mai puțin, a cerut cuiva ceva. Situația artă cât de jos am ajuns, căci lui Mihail Sandu nu i-ar fi plăcut să audă decât un singur lucru: un simplu, dar necesar «mulțumesc»!
Exemplu stă noul Laborator de Fizică al Liceului Economic Călimănești, care găzduiește premiul Echipei olimpice române din 2014, făcut integral cu banii personali ai Profesorului.
În fine, vorbim adesea de patriotism, de imaginea României, de competență și integritate, și iată pe ce ar putea, pe ce este necesar să se (re)întemeieze nu doar o întreagă societate, ci chiar un «soft power» à la roumaine.

București, 29 mai 2017.