Cine manipulează opinia publică?
Organizator: DCNews Tv.
Realizator: Oana Stănciulescu.
Emisiunea: #Rezist, dialog cu Mircea Stănescu, istoric, arhivist la
Arhivele Naţionale ale României, președinte al Asociației Memoria și Istoria
Comunismului.
Data: 12 august 2024.
Înregistrare video la adresa:
București, 12 august 2024.
Am citit cartea de față pentru a
mă mai abstrage de la ale mele; apoi, vorba securiștilor patriei, să văd ce mai
scrie lumea, cu ce se mai ocupă, ce mai face, ce mai gândește.
Este o lectură de vară, plăcută
dacă nu știi nimic despre Istrati, ușoară și... cam atât. Puteam să-mi văd de
treabă (nu-mi văd capul!), dar mă dau peste cap cărțile acestea, pe subiecte
complexe, scrise în doi-trei ani, precum noile teze de doctorat în trei, cincinalu-n
patru ani și jumătate, chestii...
De la un prozator, chiar
romancier (din critică înțeleg că unul bun), mă așteptam să reiasă cât de mare
scriitor este acest genial fute-vânt pe nume Panait Istrati. Nu reiese!
Nu reiese nici că era un om de
convingere profundă, pe scurt: o conștiință a epocii sale.
În fapt, imaginea lui este
mișcătoare, apare blurată, ba chiar uneori am impresia că-l aud pe tov. Al. Oprea.
Un fapt bizar. Despre Istrati
s-au publicat cărți importante, esențiale, începând cu anii 1960 (nu de către
istorici, ci de criticii și istoricii literari), care înțeleg și explică
progresiv maniera în care funcționa această conștiință, precum, doar la noi,
cele ale lui Mircea Iorgulescu (Spre alt Istrati – 1986, Celălalt
Istrati – 2004 și Panait Istrati – nomadul statornic – 2011, cu
ultima a și murit, scriind-o!). Desigur,
o lectură nu exclude pe alta, ba chiar este de sperat, de dorit, de revizuit
dacă te țin brăcinarii, însă nici una dintre cărți nu este menționată în note,
necum în bibliografie. Cu ele, Tănase pare că dialoghează prin... tăcere. Ignor
care vor fi fost relațiile dintre cei doi, la fel, motivul acestei absențe, dar
Iorgulescu este ocultat sistematic, or travaliul acestuia, de un înalt nivel
intelectual, mi se pare de neevitat. Nu știu cum aș putea numi acest procedeu –
ba știu, dar mă abțin! (Parcă aud vorba de-beton-armat a unui cunoscut: D-nu
Stănescu, cu cine te mai cerți?)
În fine, înțeleg că autorul
pregătește o ediție greacă a cărții și, din dorința sinceră de a-l sprijini
dezinteresat, la fel ca pe viitor și editura din țară care i-a redactat-o,
semnalez aici câteva erori simpatice (urmează ceva cu liniuțe, un stil detestabil
și pentru mine însumi):
– „Gorki [...] publică un volum
în care laudă construcția canalului Marea Neagră – Marea Baltică, ridicat de
deținuți politic[i] din Gulag prin muncă forțată“ (p. 167). Canalul
în discuție este Marea Albă – Marea Baltică (în rusă, Belomorkanal). Desigur,
ar fi fost plăcut ca azi să ne plimbăm cu bărcuța de la Plaja Tataia și până la
Sankt Petersburg, dar să ne imaginăm doar câți bandiți ar fi trebuit să
moară, să se reeduce ca să-l dea gata!
– „Asociației panruse a
scriitorilor proletari, organizație-bidon sub controlul GPU“ (p.
184). Un franțuzism ininteligibil acesta, bidon, bașca generează
calambur cu sensul românesc, căci în limba noastră se spune organizație-paravan,
anexă.
– „La acea dată Panait Istrati
trecuse de trei ani în neființă“, „Panait Istrati trecuse în
neființă la 16 aprilie“ (pp. 186, 252). Ei, dacă a trecut în neființă,
la ce bun să-i mai consacri o biografie?
– „Emigranții ruși, foști
socialiști, Constantin Stere și Vania Răutu au preferat să vină
la Constanța“ (p. 54). Vania Răutu nu este un personaj real, ci alter-ego-ul
lui Constantin Stere din romanul biografic fluviu În preajma revoluției.
– „Mistinguette și
Maurice Chevalier țin afișul spectacolelor de music-hall la Casino de Paris“
(p. 107) Numele cântăreței în chestie este Mistinguett (fără e
final). Nu pare o terminație de feminin, dar na, nimeni nu-i perfect, nici
măcar artistele!
– „invitat la aniversarea a
zece ani de la revoluție“ (pp. 147, 150, 185). Din motive de evitare a
pleonasmului, în română se zice cea de-a zecea aniversare a revoluției (aniversare
vine din franceză, anniversaire, și înseamnă să sărbătorești un număr de
ani) – eroare pe care, în mod neașteptat de astă dată, o face și Iorgulescu, la
fel cum trece și de redacția cărților sale.
– „[În URSS, Istrati] Închiriază
pentru trei luni o casă din lemn (dacea) într-o pădure de brazi“
(p. 165). În rusă, dacea
înseamnă și asta, dar sensul, devenit curând dominant, este cel de vilă pentru
nomenclatura sovietică, domiciliu ori casă de vacanță.
Mă opresc aici: nu sunt
răutăcios, nu caut nimănui nod în papură!
Despre
arhive și alte banalități istorice tehnice, poate cu alt prilej.
Enjoy!
București, 11 august 2024.
Cu câteva excepții, corul panegiricelor este de nestăvilit, semn de
raporturi de putere, de fidelitate, al faptului că mulți oameni îi sunt datori,
ceea ce este explicabil, ba chiar de înțeles. Ei, bine, există cineva care,
nici mai mult, nici mai puțin, susține că „pur și simplu, liberalismul îi
curgea prin vene“ (Vladimir Tismăneanu), așa încât momentul trist devine tragicomic, ca la orice priveghi.
Nu l-am cunoscut personal, nu mi-a fost profesor, deci am o perspectivă
(inevitabil) parțială asupra personalității sale.
Ce pot să spun din experiență directă este că în 14–15 iunie 1990, după sosirea „minerilor“ în Capitală și represiunea sângeroasă a „Pieței Universității“, a studenților, a opoziției, la tarabele cu ziare și reviste din orașul aflat în război civil, grupurile de „capra cu trei iezi“ – reapărute subit și formate dintr-un securist și trei „mineri“ – permiteau doar literatura de partid („Azi“, „Dimineața“) sau asociată („Adevărul“), plus „România literară“ condusă de... N. Manolescu. De notat că faptul se petrecea înainte de publicarea interviului său cu Ion Iliescu din aceeași revistă, în care îl numea „om cu O mare”, semn că acesta se pregătea, se cocea, de unde consemnul venit de la cel mai înalt nivel. Este episodul care a provocat indignarea lui Paul Goma (și pe bună dreptate!), care nu contenea să i-o reamintească, numindu-l „spălător de sânge“.
Mă veți ierta, poate, căci în general sunt respectuos cu cei plecați,
dar altceva nu am. Dumnezeu să-l ierte!
*
„Contradicția lui Manolescu“
Foștii studenți, colaboratori continuă să îi aducă omagiu lui Nicolae Manolescu, ceea ce este un lucru foarte frumos: în locul lor, și eu aș fi făcut la fel! Cum nu sunt însă nici una, nici alta, aș avea câteva băgări de seamă, pe care cei ce le-au știut vreodată le-au uitat protectiv, iar cei ce le mai știu și n-au dat în amnezie nu se vor grăbi deloc să le spună. N. Manolescu este numit (în sugestie, ce-i drept!) chiar luptător împotriva nedreptei acuze de antisemitism, ceea ce este cu totul exagerat. În sprijinul acestei idei este invocat pasajul dintr-un interviu care începe astfel (nu, titlul redacției n-are nici o importanță!):
O.Ș.: Cum priviți reproșurile
care vi s-au făcut ca ați avea uneori accente antisemite? A fost o suita de
articole in care erați acuzat de antisemitism, ca negați Holocaustul sau cel puțin
ca nu doriți sa recunoașteți specificitatea acestui tip de represiune.
N.M.: Eu sînt convins ca
nici Michael Shafir, nici Norman Manea nu cred ca sînt antisemit.
Episodul indicat reprezintă doar o mică parte dintr-un tablou mai larg, care, luat separat, nu are sens. Este momentul în care marele critic începe să-și facă demascarea, după care este „reevaluat“. Numai că traseul acesta de reabilitare de „tip Pitești“ trece în mod necesar prin demascarea altora pentru culpe similare, precum episodul „antisemitizării“ lui Paul Goma. De acum este gata pregătit pentru postul de ambasador UNESCO, pe care altfel nu l-ar fi primit în veci. Sau cum ar spune fataliștii: blestemul eternei reîntoarceri a „contradicției lui Maiorescu“!...
București, 26 martie 2024.
Nea Florică a trecut la ce știe el mai bine: propaganda comunistă activă.
Dacă n-ar fi fost analfabet istoric și moral, ar fi știut că cele două
contexte – francez și român – nu sunt interșanjabile. La fel cum nici istoria
nu este reductibilă la memorie; oricare ar fi aceea.
Cum se prezintă istoria, pe scurt, pentru sufletele candrii:
În România interbelică, Francisc Wolf, Olga Bancic și ceilalți au luptat
pentru dezmembrarea Statului național român și instaurarea comunismului în
ce-ar mai fi rămas dintr-însul. Ajunși în Franța, odată cu declanșarea
războiului germano-sovietic (1941) au primit sarcina-de-partid să rămână pe loc
și să lupte acolo împotriva fascismului, nazismului. Au făcut-o, și și-au dat
viața pentru asta. Astfel că și azi se bucură de considerația Francezilor, căci
acești comuniști, acești „străini“ au fost, pentru o lungă
perioadă (până fix după Stalingrad), printre puținii rezistenți împotriva Ocupantului.
Timp în care Francezii sadea (« de souche ») ce făceau? Colaborau
bine-mersi cu cotropitorul, ce să facă?! Conduita, oricum ai lua-o, oricum ai
da-o, merită respect, mai ales că a implicat sacrificiul suprem (« le sang
de l'étranger », « mort pour la France »).
Pe această filieră memorială vine și decizia lui Macron de a muta în Panthéon rămășițele pământești ale lui Missak și Mélinée Manouchian, plus
obiective politice prezente ce ies din cadrul chestiunii de față.
Ei, la noi, comunismul a dus la ceva diferit, numit: închisori, lagăre,
muncă forțată, exterminări, spălări-de-creier, iar asta merită, desigur,
reamintit conștiințelor amnezice sau memorialiștilor selectivi.
Asemeni lui nea Florică face și fratele geamăn istoric Muraru, care o reabilitează, o reinstalează pe Olga Bancic în Pantheonul spiritului universitar ieșean, după principiul: ce liberal autentic este acela care nu are în raniță icoana unui comunist?! (Și aici vă sugerez să ascultați tăcerea asurzitoare a membrilor Comisiei Tismăneanu, altfel foarte vocali în combaterea simbolurilor comuniste.)
În același timp, IICCMER, condus de profesorul universitar ieșean Șandru, comilitonul lui Muraru, luptă din toate pozițiile împotriva periculoasei nostalgii a comunismului.
Ar fi de plâns, dacă n-ar fi de râs: al curcilor!
Revenind la titlul articolului de față, mărturisesc că am fost neîncrezător, așa că nu m-am grăbit să văd pelicula lui Jonathan Glazer, Zona de interes („încă un film despre holocaust?“). Am citit însă recenziile, iar încheierea de la premiile Oscar a fost apoteotică. Acest artist, acest om (ein Mensch) spune acolo câteva adevăruri simple, universale și clare, care arată că arta nu are sens dacă nu comunică nimic despre prezent, dacă nu te scoate din zona de confort, căci doar în acest mod holocaustul rămâne o lecție perenă, nu o afacere de dulăi.
Astfel, după ce mi-am făcut autocritica, în cursul activităților mele de club de sfârșit de săptămână am văzut filmul, care denotă forță. Cu totul remarcabilă este suita de imagini de final, unde prezentul taie narațiunea artistică în momentul în care șeful lagărului coboară scările Centralei abatorului uman și nu se simte bine deloc. Aici femeile de serviciu de la Memorialul Auschwitz intră în fostele camere de gazare, în spațiile de expunere și dau cu mătura, șterg praful, pun aspiratorul, lustruiesc. Apoi camera de filmat revine la comandant, care își scuipă plămânii: la propriu.
În fine, nu mi-e decât de nea Florică, cel ce s-a grăbit să laude producția, iar acum, după pornirea întregului tăvălug al antisemitizării, deflectivizării și comparativizării, este prea târziu să mai prindă trenul. Dar coerența nu este nici ea ultimul lucru de pe lume.
București, 19 martie 2024.
Pe document, cu pixul, precum Securitatea, dar și aceea avea mai multă
grijă: de document.
În plus, ilizibil, incoerent, greșit, căci nu este vorba despre o
numerotare și certificare a dosarului, ci de o... certificare a certificării
Securității (și o metaforă grea!).
Ați remarcat, desigur, limba de lemn, căci n-am spus „hal“, de vreme ce la CNSAS există și dosare certificate
corect.
Mi s-a spus că acest mod de a proceda „face parte din categoria erorilor
de început ale activității instituției, probabil inerente“, și că există exemple și mai rele, ceea ce am
bănuit. Am însă o stivă de astfel de dosare în față, iar la un moment dat am văzut
numai roșu-de-pix în fața ochilor.
Pentru a încheia, totuși, cu limba de lemn, mă întreb doar cum vrei să
învingi tu Securitatea? În acest fel? Și nu-i așa că această practică merită o
mărire de salariu?!
București, 26 februarie 2024.
Amploaiații CNSAS, care ceartă cercetătorii și/sau petenții chiar pe
pagina de Facebook a instituției, au luat-o razna, și ar fi de readus la codul
de conduită – sau măcar la rațiune, dacă Colegiul n-ar fi în propria campanie
electorală (pentru reînnoirea fotoliilor), fapt ce favorizează debandada,
abordarea populistă.
Personal îi înțeleg, le dau dreptate: inechitățile salariale, creșterea volumului muncii prin plecarea unora dintre ei sunt motive legitime; le înțeleg și supărarea, nervozitatea – nu le justific însă în nici un fel și, cu atât mai puțin, ținta falsă, convenabilă, nedemnă pe care și-au ales-o: cetățeanul obișnuit.
Discuția cu privire la rolul, rostul și funcționarea CNSAS este lungă și complexă, iar opiniile foarte diverse. Pe scurt, în ce mă privește, cred că dacă încerci să reformezi această instituție, o strici și mai rău. Și că singura „reformă“ care se va petrece va fi abia în momentul în care își va epuiza complet valoarea de întrebuințare politică, adică să devină o arhivă obișnuită. Dar atunci nici salariile nu vor crește, nici alți angajați nu se vor mai naște: arhivele nu sunt un loc călduț, nici al bogăției administrative.
Suntem în acel moment? În ultima vreme se părea că da, însă în an
electoral nimeni nu va mișca un deget, astfel că, verosimil, ne vom mai târî
încă cinci ani cu aceleași probleme de dinainte – plus hemoragia de personal,
care este cât se poate de reală!
Sunt însă chestiuni care nu costau nimic și care puteau fi demult remediate, atenuate. Dar dacă n-au fost până acum, cu atât mai puțin vor fi în
viitorul previzibil.
Astfel, până la un deznodământ, vom continua să ne învârtim haotic în
acest cerc al jelaniei (bani, bani, bani!), al limbii de lemn memoriale (Unul
câte unul plecăm, Securitatea învinge, Democrația pierde) și al
pierderii uzului rațiunii.
București, 14 februarie 2024.
Am mai
semnalat, recent, veselia deplasată a băietului ce administrează pagina de
Facebook a instituției și se vrea cool, friendly. Inițial am
crezut că cineva le-a clonat contul și își bate joc de ei, dar nu, această
imagine infantil-populistă ține de politica administrativă a conducerii
instituției. În lipsă de altceva, o să citim, în viitoarele rapoarte de
activitate, despre numărul de abonați, de fani activi, de „postări“, like-uri și alte sărăcii.
Între timp, lumea întreabă acolo de chestii prozaice, precum ce se mai
aude cu cererile, de ce termenele de acces sunt atât de lungi – ba chiar și de
lipsa hârtiei igienice de la toalete!, fapt care generează nu răspunsuri, ci
tăceri; în plus, ofuscări din partea foștilor greviști ai setei-de-adevăr, care
chibițează tot acolo.
Se vede treaba că e greu de înțeles că nici un ofițer sau informator al
Securității, nici un critic (oricât de rău intenționat ar fi el!) nu te poate
face mai rău de râs decât te poți face tu însuți.
Păcat de oamenii de acolo care muncesc, și pe care individual îi
prețuiesc, căci deplorabila imagine de ansamblu a instituției se răsfrânge,
inevitabil și în mod colectiv, și asupra lor!
Nu mai este vorba de vreo sobrietate, căci este o cădere nu doar în
derizoriu, ci chiar în ridicol.
București, 13 februarie 2024.
