Mircea Stanescu

UN REEDUCAT ÎN MISIUNE DE SPIONAJ: CORNELIU–DECEBAL ANDREI*

1. Originile

Corneliu–Decebal Andrei s-a născut pe 16 noiembrie 1919 în Botoșani, fiind fiul lui Alexandru și al Elenei (născută Vasiliu). Tatăl, mai întâi mecanic, apoi șef de depou la CFR, a decedat în 1942. Mama avea origini franceze. Mai avea un frate cu doi ani mai în vârstă, Ovidiu–Romeo, care din 1933 lucra la Institutul Geografic al Armatei în calitate de cartograf, desenator stagiar clasa a II-a. Școala primară și primele șase clase de liceu le-a urmat la Botoșani, ultimele la Liceul „A.T. Laurian“. În 1935, la vârsta de 16 ani, este primit în Frățiile de Cruce legionare (FDC), dar activitatea sa a fost foarte redusă, căci adeziunea i-a rămas cumva exterioară.

În 1936 familia s-a mutat la București, iar Corneliu–Decebal s-a înscris la Liceul „Aurel Vlaicu“. S-a prezentat la Gheorghe Istrate, comandantul Frățiilor de Cruce, care i-a făcut legătura cu Gheorghe Stoia, student la medicină, șeful Grupului 78, din care făcea parte și liceul la care studia. Acesta l-a însărcinat să organizeze acolo Frățiile de Cruce, căci

„Aurel Vlaicu“ nu avea încă o organizație. Ceea ce a și făcut, până la terminarea studiilor fiind șeful Frăției de Cruce a liceului, intitulată „Arhanghelii“. Studiile le-a încheiat în 1938, iar bacalaureatul l-a susținut la Liceul „Sf. Sava“, fiind primul reușit în București. În vara aceluiași an a fost numit ajutor de șef de grupă la Grupul 78 FDC, condus de Pandele Gheja.

În octombrie același an, în contextul represiunii declanșate de regimul carlist împotriva legionarilor, a fost arestat și închis la Jilava pentru activitate legionară. Achitat în procesul ce a urmat, o lună mai târziu era liber, dar fiind cunoscut de poliție, până în iarna anului 1939 nu a mai primit însărcinări. Șeful FDC pe țară de atunci, Dumitru Tărăoiu, l-a numit mai întâi șef al Grupului 78 FDC, apoi șef al Garnizoanei FDC București. Andrei s-a înscris la Facultatea de Științe din București, Secția Matematici, pe care în 1940, la sfârșitul celui de-al doilea an de studii, a întrerupt-o din cauza activității legionare. Era unul dintre cei mai buni studenți și, după propriile-i spuse, avea „asigurat dinainte postul de asistent“ al profesorului Octav Onicescu. În septembrie 1940, când Legiunea a ajuns la guvernare, a fost numit șef al Regiunii FDC Muntenia și, ulterior, a primit și conducerea Biroului de organizare al FDC.

În 1941, la „rebeliunea legionară“, a fost însărcinat cu paza Comandamentului FDC din Aleea Alexandru, scop în care, împreună cu o grupă de 14 oameni a ocupat casa magnatului Nicolae Malaxa, situată vizavi, care fugise de acolo. Pe 23 ianuarie, două companii de soldați și șase tancuri i-au somat să se predea, iar în urma refuzului au deschis focul. Neavând armament, în seara aceleiași zile s-au executat. Arestați, în februarie au fost judecați și condamnați pentru „rebeliune“. Andrei a primit o condamnare de 3 ani închisoare corecțională, apoi a fost trimis la penitenciarul Suceava pentru executarea acesteia. Soarta i-a surâs însă, căci de Paștele anului 1941 generalul Ion Antonescu a dat un decret de suspendare a pedepselor de până la 5 ani, iar în mai a fost eliberat.

La scurt timp a aflat însă că el și Petre Mușetescu, care făcuseră parte din Comandamentul FDC pe țară, erau căutați de autorități pentru a fi internați în lagăr. Au hotărât să se refugieze în Germania, care, în perspectiva războiului din Est, deși tranșase disputa dintre Legiune și Antonescu în favoarea celui din urmă, acorda totuși azil legionarilor implicați în rebeliune. Aceștia aveau statutul de „refugiați politici“), fiind văzuți de Hitler ca o eventuală soluție de rezervă la cea reprezentată de șeful statului de atunci[1].

 

2. În Germania

Sosit în lagărul de la Rostock în vara 1941, Andrei a intrat ca lucrător la Uzina de avioane „Ernst Heinkel Flugzeugwerke GmbH“ (Rostock–Marienehe), unde a muncit până pe 20 decembrie 1942 la Secția de tinichigerie din hala 39[2]. Cât timp a rămas acolo, nu a avut nici o funcție oficială.

De Crăciunul anului 1941, în urma recomandării lui Ilie Smultea, Andrei a fost chemat la Berlin de Horia Sima, care i-a dat sarcina, neoficială, de a se ocupa de educația și conduita de grup a legionarilor tineri proveniți din FDC. Nicolae Petrașcu, liderul grupului din lagăr, a fost informat de decizie, căci din acel moment a început să-i ceară opinia la temă.

În decembrie 1942, internații de acolo au fost trimiși în lagărul Buchenwald–Fichtenhain. În preajma Paștelui 1943, grupul a fost mutat în barăcile de lângă lagărul mare, pe locul numit Fichtenhain, unde în vară a fost înființat un atelier de reparat binocluri aduse de pe front, unde Andrei a lucrat până la eliberare. De asemenea, el a înființat și „un fel de școală“ pentru muncitori, țărani și elevi.

În ziua următoare încheierii arminstițiului României cu Națiunile Unite, 23 august 1944, legionarii au fost eliberați din lagăre și expediați la Viena cu un tren special; astfel începe perioada așa-numitului Guvern Național. Andrei a rămas o perioadă la Viena, apoi a fost trimis –împreună cu Ovidiu Obreja, Iosif Vișoianu, Pompiliu Macovei ș.a. – la Oranienburg, la o școală de partizani (acțiuni de diversiune și sabotaj în spatele frontului), unde nu au rămas decât câteva zile, apoi la Kornenburg. După alte câteva zile au fost vizitați de Horia Sima, care i-a comunicat lui Andrei că va pleca la Berlin.

Împreună cu Nicu Muscalu, Marcel Ghinea, Victor Carâp, Dionisie Ghermani și Ovidiu Țârlea a fost trimis, după propriile spuse, ca reprezentant al Mișcării pe lângă Asociația internațională a studenților de la Berlin, unde a locuit în casa lui Petru Ponta, un legionar important care, deși nu avusese vreo funcție oficială în timpul guvernării legionare, era foarte apropiat de Sima și se îngrijea de siguranța sa. Sima îl menționează pe Andrei în memoriile sale în contextul unei vizite pe care Căpitanul a făcut-o în capitala Reichului în prima jumătate a lunii ianuarie 1945, ca lider al acestui grup de foști „frați de cruce, care, în realitate, era afectat nu pe lângă vreo asociație studențească, ci pe lângă... Hitlerjugend[3]. Acolo, el a rămas până ce frontul s-a apropiat, timp în care mare parte din populația civilă a fost evacuată. Fiind oarecum izolat, iar activitatea sa redusă, Andrei nu cunoaște amănunte din activitatea Guvernului Național. Impresia sa era că Sima dorea să cruțe un număr de legionari pentru a-și păstra o rezervă de persoane fidele, între care și el.

Pe 1 mai s-a îndreptat spre Austria, iar după o săptămână a ajuns în Tirol, căci Sima și guvernul său se mutaseră acolo, la Altaussee. Însă pe drum a prins data de 9 mai, sfârșitul războiului, și fiindcă în Germania debandada era maximă, a pierdut contactul cu Mișcarea. Gândind că viața în Austria va fi foarte grea după război, cu un transport de repatriați a trecut în Italia.

 

3. În Italia

S-a oprit la Milano, unde s-a prezentat la un birou de refugiați. A declarat că a fost închis la Buchenwald în timpul bombardamentului din 23 august 1944 și cunoștea împrejurările morții principesei Mafalda d’Assia, fiica regelui Italiei, Victor Emanuel al III-lea, care pentru participarea sa la acțiunile rezistenței antigermane fusese încarcerată acolo și locuia lângă legionari. O bombă a căzut atunci chiar pe clădirea în care era deținută pricipesa, care a fost lovită de schije, cauzându-i decesul. Astfel, Andrei s-a bucurat de o anumită atenție. Un aghiotant regal i-a propus să meargă la Roma pentru a povesti familiei regale ce știa și, la sfârșitul lunii mai 1945, a fost dus cu un avion la Roma. A fost primit mai întâi de principele Umberto, apoi de regele Victor Emanuel și de regină. Un timp a locuit la Palatul Regal și a reluat contactul cu legionarii, întâlnind pe Emil Popa, Ion Roșu și Otilian Isar.

Prin intermediul Curții Regale, pe 1 iulie a fost angajat ca funcționar la United Nations Relief and Rehabilitation Administration (UNRRA), organizația internațională pentru refugiați pusă sub tutela Națiunilor Unite, ca șef al depozitului de alimente din Roma, și s-a mutat în gazdă la viitoarea sa soacră. La sosirea în Cetatea Eternă, singurii legionari de acolo erau Emil Popa, Nicolae Crăcea și Ghenu Verona, care locuiau la Cine–Città, un mare lagăr pentru străini. Totodată, într-un spital se afla Ion Roșu, bolnav de tuberculoză. Cu timpul, au sosit și alții, precum Alexandru (Lică) Popovici, Mircea Dimitriu, Nicolae Popa, Gheorghe Munteanu și Teodor Humiță.

De Anul Nou 1946, Andrei s-a întâlnit cu d-rul Emil Bulbuc, cunoscut din 1940, când fuseseră împreună la o manifestație la Padova, care până atunci fusese internat într-un lagăr american împreună cu Octavian Roșu, unde fuseseră tratați foarte bine. În tot acest timp nu a avut nici o activitate legionară și nu știa nimic de Horia Sima. În primăvară, le-a spus celorlalți legionari că dorește să se întoarcă în țară cu un transport de refugiați programat pentru vară cu vaporul „Transilvania. Plecaseră deja doi legionari, Nicolae Caranica și Dabura, și nu li se întâmplase nimic rău. Totodată, de la niște preoți catolici care primiseră scrisori din țară, a aflat că „legionarii se bucură de libertate“. Nicolae Popa și Emil Bulbuc erau însă împotriva plecării sale în țară, spunând că înainte de a lua asemenea decizii era preferabil să aștepte ordine. Pentru că Andrei insita în hotărârea sa, sub pretextul unei plimbări, într-o zi, ultimul l-a dus pe neașteptate lângă Roma, unde l-a pus față în față cu Sima, aflat incognito în Italia. Șeful Mișcării, care era însoțit de Traian Borobaru și Petru Ponta, i-a spus că era preferabil să rămână pe loc, căci prin funcția sa la UNRRA putea ajuta și alți legionari, iar când organizația se va desființa, va putea pleca. Astfel, Andrei a rămas în Italia și, prin intermediul său, la UNRRA a fost angajat și Octavian Roșu, iar alți legionari au primit asistență.

În toamnă, Alexandru (Lică) Popovici i-a cerut lui Andrei să intervină pentru doi legionari internați în lagărul Carpi–Fossoli de lângă Modena, lagăr care în trecut depinsese de Aliați, iar recent fusese trecut sub autoritate italiană. Când a întrebat despre cine era vorba, i s-a spus Crivăț și Ionescu. Întrucât nu cunoștea nici un legionar cu aceste nume, a cerut mai multe date și atunci i s-a spus că cei doi erau Sima și Borobaru, care prin luna mai, deci puțin după întâlnirea cu el, fuseseră prinși în timp ce încercau să treacă ilegal frontiera spre Franța. Întrucât cei doi călătoriseră incognito, trebuiau făcute eforturi pentru a fi eliberați înainte de a fi recunoscuți de cineva. Andrei a intervenit la UNRRA și la Comisia Aliată de Control, iar Bulbuc, prin Vatican, la Ministerul de Interne Italian, astfel încât pe la sfârșitul lunii noiembrie, începutul lunii decembrie cei doi au fost eliberați. Pentru procurarea actelor au fost aduși la Roma, dar nu au rămas acolo decât câteva ore, apoi au plecat la Florența, la Popovici.

Andrei a mers și el la Florența să-l vadă Sima, care i-a mulțumit pentru efortul făcut la eliberarea sa. A profitat de prilej să-i spună șefului Mișcării că UNRRA se va desființa curând și că dorește să se căsătorească, apoi să se întoarcă în țară. Începuse să aibă corespondență cu familia aflată în țară și auzise de „pactul de neagresiune“ dintre regim și legionari. De această dată Sima nu l-a mai oprit, însă i-a cerut să continue a se ocupa de educația și unitatea tinerilor legionari fără să caute să obțină vreo funcție oficială. Pentru Nicolae Petrașcu, liderul din țară al Mișcării, nu a putut transmite ordine, „neavând suficiente elemente pentru a putea judeca acțiunea lui“ din 1945 legată de intrarea legionarilor în legalitate. „M’a însărcinat însă să-i comunic să fie atent, astfel ca să poată trage toate foloasele din această acțiune, dar să se poată și retrage, atunci când ea s’ar dovedi dăunătoare“. Totodată, i-a spus că Petrașcu ar face bine să încerce să stabilească legătura cu el, creând în același timp un canal de trecere a frontierei prin care cei amenințați să poată părăsi țara, pe care îl vedea prin Austria – Ungaria.

De Crăciunul anului 1946, Andrei s-a logodit cu o domnișoară cu prenume de muză a istoriei și nume de mașină de scris, Clio Olivetti, de profesie soră de Cruce Roșie, originară din Triest, fiica fostei sale gazde. Tânărul cuplu a locuit acolo o vreme, apoi s-a mutat la d-na Borsini, o rudă a logodnicei, pe Via Sambuccio d’Alando nr. 12 din Roma. Pe 16 februarie 1947 cei doi s-au căsătorit, naș fiind Grigore Manoilescu. Astfel, „căsătoria și dorința de a-mi găsi un rost în România pentru câștigarea conștinții“ l-au făcut pe Andrei să se înscrie în primul grup de repatriați ce s-a format atunci. După nuntă, cuplul a mers la Neapole, unde a stat circa 10 zile, apoi, pe 1 martie, a plecat spre țară cu trenul, împreună cu un transport de repatriați condus de colonelul Mușetescu. Mai era un motiv, adevăratul motiv al întoarcerii sale: în contextul confruntării Est – Vest, Andrei se oferise să înființeze un serviciu de informații al Mișcării, iar Sima îi dăduse agrementul[4].

 

4. În țară

Ajuns în țară la jumătatea lunii martie 1947, Andrei s-a predat Siguranței din Timișoara, care l-a interogat sumar. Conform „pactului“ dintre Mișcarea Legionară din țară și guvernul comunist, era o condiție pentru intrarea în legalitate. S-a dovedit destul de cooperant în a-și expune biografia, care, deși incompletă, este realistă. Mai mult, „din punct de vedere informativ, susnumitul a mai dat verbal și unele relațiuni cu privire la legionarii dispăruți, care nu pot fi luate în considerare însă decât sub rezerva unei bune credințe“[5]. Apoi a fost expediat la București, la Siguranța Generală, pentru adâncirea cercetărilor. Ajuns acolo, a doua zi a fost condus într-un birou al Siguranței unde l-a întâlnit pe Valeriu Negulescu, adjunctul șefului Mișcării din țară, cunoscut din Germania, care i-a spus că relațiile legionarilor cu regimul sunt „bune“ și că va fi eliberat curând. În anchetă se dovedește la fel de cooperant – desigur, nu spune totul și mută atenția Siguranței către legionarii de importanță secundară –, apoi este eliberat.

După câteva zile de la eliberare, Andrei s-a întâlnit cu Constantin Oprișan, liderul FDC pe țară, care i-a propus să se ocupe de Frățiile din București, conduse până atunci de Gabriel Bălănescu, care însă era bolnav. A acceptat, dar curând și-a dat seama că în Capitală nu mai existau organizații, iar funcția era pur formală. A luat însă legătura cu unii dintre legionarii care îi erau prieteni vechi, precum: Aurel Popa, Virgil–Alexandru (Gili) Ioanid, Ion (Jenică) Popescu, Traian Popescu (Macă) și căpitanul Simion Popescu, cu care ținea ședințe o dată la două săptămâni. Pentru a-și câștiga existența, s-a asociat cu un invalid, nelegionar, pe nume Dumitru Chiru, care avea un debit de tutun pe Calea Moșilor. Situația relativ stabilă nu a durat, căci printre legionari și-a făcut loc o „oarecare încordare“, datorată mizeriei materiale și faptului că se vorbea insistent despre deportări, ceea ce i-a făcut pe „mulți legionari nervoși să se întrebe dacă această pasivitate a noastră a avut vre’o valoare practică“.

În acest context, când spiritele s-au încins, iar Valeriu Negulescu se străduia să le liniștească, a apărut un element nou care a complicat și mai mult situația: Eugen Teodorescu, un curier care venea din partea lui Sima pentru a reitera ordinul – transmis deja lui Andrei – de a organiza un serviciu de informații al Mișcării. Conștienți de responsabilitatea schimbării liniei de acțiune și de complicațiile pe care putea să le genereze prezența lui Teodorescu în țară, Negulescu și Petrașcu au aplicat ordinele lui Sima, trecând la o reorganizare discretă și impulsionând activitatea Serviciului de informații, dar i-au cerut să plece de unde venise[6].

Înțelegând care era noua linie impusă de Sima, Andrei a propus celor câțiva prieteni, cu care se întâlnea, să organizeze un serviciu de informații cu scopul de a-și da seama mai bine de intențiile regimului față de ei. Fiecare dintre aceștia urma să formeze o echipă informativă pentru a strânge informații dintr-o rază cât mai extinsă.

Dorind să joace un rol de prim plan, el era de părere că o asemenea acțiune trebuia extinsă pe întreaga Mișcare, idee expusă lui Nistor Chioreanu, care l-a aprobat întru totul. Încurajat, a discutat cu Negulescu, care i-a spus că Teodorescu s-a întors în țară în același scop al informațiilor, care vor fi trimise în străinătate, și că ar fi bine să lucreze împreună. „VICĂ avea însă impresia că SIMA nu este bine informat asupra situației din țară și că evenimentele sunt de așa natură, încât ar trebui să știm mai în amănunțime ce gândește“. După lichidarea politică a național-țărăniștilor și comprimările (epurările) din serviciile publice și armată, legionarii au devenit agitați, fiind convinși că „vom fi nimiciți“ și considerând că „e preferabil[ă] o apărare disperată din partea noastră decât acceptare de bună voe a distrugerii“, linie susținută mai ales de Octavian Voinea. Negulescu se temea că mulți legionari vor ieși din starea de inacțiune impusă și, pentru a-i sustrage pe cei mai activi de la inițiative nedorite, Andrei a propus să fie încadrați în Serviciul de informații, idee acceptată de Negulescu. Astfel, cu toții s-au pus pe treabă.

Datele strânse de acest serviciu sunt impresionante, judecând după ciornele arhivate în dosarele Securității, și privesc: bugetul României defalcat pe ministere, situații comparative privind producția petrolieră și livrările către URSS, sedii de instituții militare și civile românești și sovietice cu schițe detaliate sau străzi cu populație evreiască[7].

 

5. Arestarea

Andrei a fost arestat în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, în același timp cu legionarii cunoscuți, identificați și fișați de serviciile de informații, care desfășurau sau nu activitate, circa 4.000 în primă instanță[8]. Dragoș Hoinic, un curier al Mișcării ce călătorea ilegal din Austria în țară și retur, care fusese arestat de autoritățile maghiare la frontieră pe 5 mai, a fost dus de agenții SSI la el acasă și pus să bată la ușă. Numai o întâmplare a făcut să fie găsit acolo, căci de regulă dormea în diverse locuri.

A fost închis la Malmaison timp de cinci luni, în custodia Serviciului Special de Informații (SSI), unde s-a desfășurat întreaga anchetă, apoi în arestul de la sediul MAI din Piața Palatului și la închisoarea militară Uranus (vezi foto supra). Conform declarațiilor sale de mai târziu, date în fața anchetatorului, „în primele zile după arestare m’a cuprins o puternică ură împotriva lui Sima, și dacă atunci mi s’ar fi cerut să ajut la prinderea lui, aș fi făcut-o fără șovăială“[9]. La scurt timp s-a dovedit cooperant în anchetă: „În momentul arestării am ezitat să fac mărturisiri complete, dintr’un impuls necontrolat, datorită faptului că mă urmăreau imaginile unora din cei ce ar urma să fie arestați din cauza mea, nevinovați moralicește fiind. Acum însă[,] conștient fiind de necesitatea celor mai complete mărturisiri[,] declar că nu am de gând să ocolesc nimic[10].

Într-un „memoriu adresat Comisiei de anchetă a legionarilor“, olograf, datat 2 iunie 1948, Andrei spune: „Am declarat organelor anchetatoare că sunt hotărât ca în viitor în afara ispășirii greșelilor mele, să contribui în măsura posibilităților ce voi avea, la orice acțiune menită să repare asemenea greșeli și deasemeni să fac tot ce îmi stă în puteri să împiedic o repetare a lor din partea cuiva. Cu alte cuvinte voi încerca să contribui cu folos la împiedicarea renașterii oricărei forme de activitate legionară. Această atitudine am luat-o fără a fi influențat de cineva și fără a spera sau dori măcar o îmbunătățire a situației mele personale“[11]. În acest document, el joacă rolul omului de convingere, care și-a schimbat optica, dorește să spună adevărul și se pune în slujba regimului comunist, spre deosebire de „lichelele cari vor să scape cu orice preț și își oferă gălăgios serviciile“[12]; totodată, face propuneri cu privire la conduita legionarilor înainte, din timpul și de după proces.

Astfel, impulsul necontrolat de a se gândi la alții a fost învins de dorința de a-și apăra propria piele, căci urmează o suită de declarații nedatate, majoritatea olografe, care nu aveau însă forma celor ce urmau să fie folosite în procese, ci a „demascărilor“ de mai târziu de la închisoarea Pitești. Una dintre puținele date care apare pe aceste documente este 31 mai 1948, fapt care arată că au fost date imediat după arestare. În cuprinsul lor autorul își relatează biografia, face un istoric al Mișcării de după moartea lui Codreanu, indică relațiile pe care le avea cu liderii organizației precum Valeriu Negulescu, descrie 60 de milianți de vârf din exil, indică cine și ce știa în chestiunea Serviciului de informații al Mișcării, își redactează lista de prieteni, răspunde pe larg unui chestionar pe aceeași temă și descrie istoricul înființării Serviciului pe care l-a condus și persoanele implicate, cu scheme detaliate.

Întrucât regimul comunist din România nu avea nici o influență asupra centrului legionar din Occident, Andrei reia o propunere pe care o mai făcuse la începutul anchetei, oferindu-și serviciile, pentru ca „activitatea legionarilor din străinătate în general și a lui HORIA SIMA în special, să fie controlată și ca intențiile lor să fie cunoscute[13]. El propune ca un legionar de încredere să se deplaseze în străinătate pentru a fi infiltrat pe lângă Sima. Conștient de soarta care îl aștepta în caz de refuz, Andrei livrează informații fără a fi maltratat, astfel încât anchetatorii cunoșteau tabloul de ansamblu și implicarea prietenilor și colaboratorilor săi. Mai mult, este cel care propune anchetatorilor maniera corectă de acoperie a sursei informațiilor.

Este „prelucrat“ în vederea procesului și, după terminarea anchetei, face propuneri în acest sens. I se dau cărți și ziare de citit, în general literatură comunistă. În acest timp, redactează câteva studii analitice interesante despre legionari și organizația legionară, scopul fiind lichidarea lor politică eficace[14].

 

6. Procesele

În octombrie–noiembrie 1948, Andrei este dus ca martor al acuzării la procesul conducătorilor Mișcării, Nicolae Petrașcu, Nistor Chioreanu, Eugen Teodorescu și George Manu, care au fost incluși într-un grup botezat al „complotiștilor, spionilor și sabotorilor“, așa-numitul „lot Popp–Bujoiu“ sau al „marii finanțe“, care avea ca scop să demonstreze că regimul era sub asaltul unei vaste rețele de dușmani interni pilotați din străinătate, în speță de americani. Acolo joacă rolul de martor al acuzării[15].

Pe 28 decembrie este judecat și el. În procesul său, în care era șef de „lot“, Andrei nu cunoștea decât pe Dragoș Hoinic, Ioan Jurubiță (șeful legionar al Regiunilor Muntenia și Oltenia), Constanța (Corina) Boghici (logodnica lui Virgil–Alexandru Ioanid), Alfred Cureliuc (prieten al său) și Neagu Lungu (gazda lui Andrei și a lui Eugen Teodorescu), restul fiind foști legionari precum Gheorghe Nicolescu (zis Bobiță, Bițică) sau chiar nelegionari precum Paul Constantin Dumitrescu – studenți fără vreo activitate subversivă deosebită ce vor fi trecuți ulterior prin demascările de la închisorile Pitești și Gherla – ori un nelegionar precum Nicolae Iordănescu, prieten vechi cu Valeriu Negulescu.

El a dat declarațiile stabilite pentru procesul conducerii Mișcării, și-a recunoscut activitatea și a renunțat la apărare, fapt care va fi impresionat pe coacuzați. A fost condamnat pentru „crima de înaltă trădare“ (art. 191 Cod Penal), „crima de participare la organizațiuni de tip fascist politice și paramilitare“ (art. 209 partea a III-a Cod Penal), „crima de răzvrătire“ (art. 210 Cod Penal) și „crima de complot întru răzvrătire (art. 227 combinat cu art. 210 Cod Penal), pedeapsa primită fiind muncă silnică pe viață și confiscarea averii[16].

 

7. La închisoarea Pitești

Pe 4 februarie 1949, Andrei a fost transferat acolo împreună cu un grup din care făceau parte Constantin Oprișan, Dragoș Hoinic și Mihai Tufeanu. Nu puteau primi pachete, dar cu mâncarea de la cazan se putea încă supraviețui. Andrei a căutat să creeze o atmosferă de înțelegere și ajutor reciproc între condamnați și să facă în așa fel încât să nu se lase împinși către atitudini umilitoare: declarații și cereri de reeducare, convins fiind că acestea le-ar dăuna. Nu discutau nimic nici de legionarism, nici de comunism. Date fiind antecedentele, conduita sa a fost calculată și voit ambiguă.

Octavian Voinea a fost cel care a propus o acțiune de protest împotriva regimului de detenție ce li se aplica, motivând că nu li se dă rația legală de mâncare și cerând să refuze masa. Consultat, Andrei a spus că nu se va solidariza niciodată cu asemenea acțiuni, pe motiv că „atunci când eram liber, eu mă gândeam la închisoare și[,] deși mă așteptam să fie și mai rău, totuși am continuat să lucrez. Deaceia eu nu am nimic de cerut. Voi accepta regimul ce mi se va impune și nu mă voi plânge niciodată“[17]. Talent persuasiv, el a reușit astfel să-i convingă pe foștii prieteni și subordonați, iar propunerea lui Voinea a căzut.

 

8. Pregătirea misiunii

Pe 28 martie, Andrei este luat de la închisoarea Pitești și dus la arestul SSI de la Malmaison, în București. Data transferului apare pe două adrese (nu se spune însă nimic despre destinație), una a Penitenciarelor și cealaltă a Securității Regionale Pitești, care au la origine un ordin al conducerii Securității[18]. Socotit „sincer“, este pregătit pentru a fi trimis în străinătate în vederea infiltrării pe lângă Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, și furnizarea de informații. Erau mai multe elemente care făcuseră SSI să se oprească asupra lui: cunoștea limbile franceză, germană și italiană, avea soția în străinătate, se bucura de încrederea lui Sima și a apropiaților săi, fusese cooperant în anchetă și în timpul proceselor legionarilor dăduse dovezi că dorea să se reabiliteze, avea mama și fratele captivi în țară, putând reprezenta elemente de presiune, și, nu în ultimul rând, avea deasupra capului o condamnare pentru care regimul i-ar fi putut cere oricând extrădarea.

Înainte de lansarea în teritoriul inamic nu i se ia angajament scris, garanțiile fiind, pe lângă conduita în anchetă și procese și informațiile furnizate, faptul că își avea mama și fratele captivi în țară. Părăsește România pe 2 septembrie 1949 cu avionul prin Cehoslovacia, având un pașaport francez fals. În vederea îndeplinirii misiunii, i s-au trasat două obiective succesive: a) să pătrundă pe lângă Horia Sima și să furnizeze informații despre Mișcare și din alte domenii; dacă va reuși să câștige încrederea acestuia, atunci urma ca b) în funcție de situația internațională și de situația Comandantului Mișcării „în lagărul imperialist“, să-l convingă să lucreze acoperit pentru regimul comunist din România. Era preconizat șantajul cu viața sutelor de legionari din închisori și chiar era periclitată existența grupului din străinătate, de asemenea amenințat de regim.

Lui Andrei i s-a întocmit și „legenda“, pentru care în dosare există două variante. Dat fiind că arestarea sa era cunoscută, la fel, faptul că în anchetă făcuse declarații complete, „legenda“ urmărea: a) să justifice prezența sa în străinătate; b) să acopere „transformarea ideologică“ petrecută și c) adevăratele obiective[19].

 

9. În teritoriu inamic

Andrei urma să comunice la București pe două adrese: cea a mamei sale și o alta, fictivă ca și destinatarul, direct cu SSI. Cum a ajuns în Italia, a scris către țară mai multe scrisori și a luat contactul cu Sima. Mai mult, pe 14 martie 1951 a avut și o întâlnire cu un ofițer al spionajului român, căruia i-a raportat cum a căutat să-și îndeplinească misiunea. În raportul său către Centrală, ofițerul de contact a fost de părere că informatorul relata în general fapte reale, dar că nu spunea totul. Mai mult, credea că „a făcut o convenție cu HORIA SIMA ca acesta să tacă cu condiția ca A.1. [numele său de cod din dosare] să nu mai activeze deloc“, astfel explicându-și atitudinea lui, contradicțiile și faptele neverosimile din relatarea sa.

Agentul a mai comunicat pe 3 septembrie și pe 22 noiembrie. În ultima scrisoare spunea Centralei că a obținut aprobarea de emigrare... în Brazilia. În câteva zile urma să plece la Neapole, apoi, pe 10 decembrie, se va îmbarca pentru noua viață[20].

 

10. În Brazilia

Pe 13 aprilie 1952, agentul scrie Centralei din îndepărtata Brazilie, de la Rio de Janeiro, anunțând-o că ajunsese acolo în urmă cu două luni și jumătate, singur, urmând ca soția și fetița să sosească după ce se va instala. Sorții îi fuseseră favorabili, căci se angajase la Societatea de gaz și electricitate și era în legătură cu puținii români de acolo. Serviciul caută cu febrilitate vreun mesaj scris cu cerneală simpatică, dar nu găsește nimic, apoi îi răspunde pe 24 iunie, cerându-i să se împrietenească cu românii de acolo și sfătuindu-l să se mute în Argentina învecinată.

În august, rezidența din Roma a primit sarcina să afle adresa sa din Brazilia. Astfel, un ofițer a investigat pe teren la cele două adrese pe care Direcția de Informații Externe a Securității (DIE), fostul SSI, între timp rebotezat, le cunoștea în Cetatea Eternă, cea a soției și cea a soacrei. La prima, după ce a cercetat registrele, portăreasa a spus unui ofițer că Andrei nu a locuit niciodată acolo, iar soția sa plecase în Brazilia împreună cu fetița. În septembrie, sub pretextul că era un prieten și fost coleg la UNRRA, ofițerul a reușit să ia legătura cu soacra informatorului, care i-a comunicat informația cerută.

Un raport asupra cazului din octombrie conchidea că agentul a devenit „inactiv“ pentru că a fost „prost dirijat“ și din „lipsă de contact“ personal, sfârșind prin a face tot soiul de presupuneri, între care aceea că a ales Brazilia știind că acolo nu exista o misiune diplomatică română, deci nici rezidență, din care excludea însă trădarea misiunii, motiv pentru care a fost propusă contactarea lui pe teren printr-un alt agent.

În 1953, Centrala află din revista „Dacia“, care apărea la Rio de Janeiro, numărul pe mai–iulie, că la organizarea „Casei Române“ de acolo, din comitetul de conducere făcea parte nimeni altul decât Corneliu–Decebal Andrei, care deținea funcția de casier. Scopul asociației era de a strânge „fugarii“ români din Brazilia. De aici, DIE trăgea concluzia că informatorul și-a creat posibilități de acțiune, iar contactul cu el era și mai necesar.

Astfel, în noiembrie au fost pregătite instrucțiunile pentru un alt agent care opera sub acoperire economică la Boenos Aires, pentru a-l contacta pe Andrei. Ajuns în Argentina la începutul lunii iulie 1954, acesta l-a căutat pe Andrei la ultima adresă pe care DIE o știa. Nu a găsit însă nici numărul casei, nici pe cel al apartamentului, apoi a vorbit cu oamenii de pe stradă, cu băcanul, care îi cunoștea pe toți locatarii, motivând că își caută un vechi prieten, dar nimeni nu îl cunoștea. Pe 8 august a mers la prima adresă știută, dar acolo stăteau emigranți nu mai vechi de trei luni, prin urmare, nimeni nu-l putea lămuri unde s-ar putea afla. În Brazilia nu exista obligația înregistrării la poliție, singura evidență a emigranților fiind la Siguranța portului, locul prin care intrau în țară. Acolo a luat legătura cu un funcționar, care i-a spus că existau două arhive, una comună (pentru emigranții obișnuiți) și alta specială (pentru exilații politici), și, sub promisiunea că îl va mitui, amândoi au căutat acolo după orele de program, dar fără rezultat. Concluzia funcționarului a fost că Andrei nu a intrat prin acel port, ci printr-un altul, și în absența informației nu putea fi găsit, căci evidențele nu erau coordonate. Legal, emigranții erau obligați să anunțe toate schimbările de domiciliu, însă ei nu respectau prevederea de a merge la Siguranța portuară decât în momentul în care solicitau cetățenia braziliană. Pe 9 septembrie, agentul a revenit pentru a relua căutările la cea de-a doua adresă cunoscută, dar cu același rezultat. A încercat apoi să dea de Societatea de gaz și electricitate, însă în Brazilia aceste firme nu erau deținute de stat sau de municipalitate, ci aparțineau capitalului străin, fiind mai multe la număr. Din lipsă de timp, dintre acestea a ales-o pe cea mai mare, „Light & Power“, și chiar a reușit să ajungă la arhivă, însă acolo nu lucra și nu lucrase vreodată cineva cu numele Corneliu–Decebal Andrei.

Pe 15 iulie1955, situația lui „Andrei 1“ este evaluată de șeful Serviciului I, Mihail Protopopov, și de șeful Biroului 2, N. Ionescu. Pentru că DIE nu avea posibilități de a-l contacta, a fost considerat „agent de balast“, iar cei cei doi au propus ca dosarul să fie scos din stare operativă și trimis la arhivă, cerere aprobată de șeful DIE, Vasile Vâlcu, formalitate îndeplinită de ofițerul de caz.

Până la începutul anilor 1960, agentul iese de pe radarele spionajului extern român, moment în care interesul pentru el se reactivează brusc. Astfel, un ofițer de la Evidență, care semnează indescifrabil, a fost pus să studieze mai multe dosare interne care îl priveau pe Andrei pentru a redacta o notă-extras din 7 iunie 1962 în care rezumă, printre alte informații cunoscute sau exagerări – precum faptul că după război acesta ar fi fost trimis în țară pe post de curier al lui Sima și al americanilor – și nota internă din noiembrie 1953 cu privire la organizarea „Casei Române“ de la Rio, în care figura și agentul DIE.

În noiembrie 1963, rezidența DIE din Rio de Janeiro – recent înființată – i-a identificat lui Andrei locul de muncă și a cerut Centralei aprobare pentru contactarea sa, iar pe 25 decembrie a revenit cu aceeași solicitare. O sursă a sa pe numele „Valeriu“ îl întâlnise pe agentul rămas fără coordonare cu ocazia pomului de Crăciun organizat de asociație, și îl caracteriza ca „un element șiret și foarte ascuns“. Pe 18 ianuarie 1964, rezidența a revenit cu aceeași cerere. Pe 1 februarie, maiorul Constantin Geică din Centrală îi răspunde că faptul este imposibil până ce respectivul nu va trece printr-o „verificare serioasă“. În motivare se spune: „Deoarece în perioada de peste 10 ani de când nu avem legături cu el nu știm activitatea și atitudinea lui față de țară, nu sîntem de acord cu propunerea rezidenței de a-l contacta ci mai întîi atît rezidența cît și centrala să efectueze un studiu temeinic asupra elementului și în funcție de rezultatele acestui studiu să facem propunem [!] corespunzătoare“. Securiștii externiști precizau că până în martie 1951 legătura cu agentul fusese ținută prin scrisori, folosindu-se un „cod greoi, care a creat confuzii și nu a asigurat o legătură permanentă și operativă“. Celor de la Rio le trasau sarcina de a-l studia temeinic înainte de contactare, iar în țară, unde se aflau mama sa Elena și fratele Ovidiu–Romeo, erau luate măsuri de verificare în vederea influențării sale la momentul contactării.

Informația se oprește aici, odată cu dosarele pe care le-am primit prin CNSAS de la continuatorul democratic al DIE, SIE, în decembrie 2018. Menționăm că suntem primul care a primit aceste dosare și nu găsim altă explicație decât aceea că au fost desecretizate pentru că nu mai prezentau interes operativ. Opinia noastră este însă că Andrei a fost atunci întradevăr contactat, posibilitățile de acțiune pe teren ale spionajului comunist român fiind reale, iar abordarea mai profesionistă, dovadă precauțiile luate[21]. Cum a decurs abordarea sa și cu ce rezultate, în afara documentelor nu putem specula.

Un alt indiciu este că tot atunci fișele sale matricole penale de la arhiva penitenciară, depozitată în clădirea administrativă a închisorii Văcărești (azi sediul Arhivelor Naționale ale Municipiului București), au fost distruse și înlocuite cu „cópii (a se citi: falsificate) pentru ca titularului să i se piardă definitiv urma, fiind conspirat și față de celelalte compartimente ale Internelor.

În fine, în aceeași perioadă toate dosarele de la arhivă ale agentului au fost studiate și refăcute conform cu noile obiective. Spre exemplu, dosarul de la Fondul Informativ datează din octombrie–noiembrie 1963, iar informația provine din mai multe dosare anterioare, inclusiv cele ale Siguranței interbelice[22]. Acesta a fost dosar de lucru până în octombrie 1982, deci o lungă perioadă de timp, când a fost arhivat. În spionaj se întâmplă precum în afaceri: investitorul va căuta la un moment dat să-și recupereze investiția. În concluzie, există în mod cert o continuare a relației DIE cu Andrei, care însă nu este accesibilă, fapt explicabil prin aceea că actualul serviciu de informații extern își protejează ofițerii, agenții și operațiunile relativ recente, o situație alminteri inteligibilă[23].

 

11. Alte versiuni ale vieții

Există un epistolar al lui Andrei cu prietenii din țară, editat de prietenul și subordonatul său din Serviciul de Informații al Mișcării Legionare, Ion (Jenică) Popescu, cu rol de lămurire și justificare, un document prețios, căci neoficial[24]. Intitulat Construirea unei vieți – un laitmotiv pentru foștii deținuți politici ale căror destine au fost distruse –, din el aflăm informații prețioase, precum originea constituirii Serviciului de informații legionar, a cărei responsabilitate aparține lui Andrei, situație pe care acesta a recunoscut-o în anchetă, însă regimul fiind jenat să accepte faptul, a fost mutată convenabil pe umerii lui Eugen Teodorescu. De altfel, aceasta a fost și teza curentă a istoriografiei comuniste din România pe toată perioada regimului, iar parte din lucrările de după 1989, tributare acelorași surse, rămân în ansamblu în aceeași linie interpretativă. Istoria oficială a serviciilor secrete românești de după 1989 a recunoscut rolul real al lui Andrei. Persistă însă unele reticențe sau, după caz, erori, căci structura informativă a Mișcării nu a avut „câteva luni de activitate“, ci aproximativ un an.

O informație documentată minuțios în dosare arată că, la plecarea în misiune, lui Andrei nu i s-au dat „200 de dolari“, cum susține acesta, ci 2.000 de dolari, plus alte 600 de dolari în Italia, ceea ce la acel moment reprezenta o mică avere.

Ajuns în Brazilia, prin intermediul lui Eduard Russel, directorul Secției pentru refugiați a Crucii Roșii, Andrei s-a angajat la Societatea de electricitate numită „Light“, o întreprindere mai mică decât cea unde îl căutase agentul DIE, fapt care explică de ce acesta nu l-a găsit, căci cunoscând situația din teren, el a livrat Centralei o informație și incompletă și trunchiată. În același timp, pentru a indica faptul că nu se ascunde, Andrei a comunicat o informație divergentă, participând la constituirea „Casei Române“. Cu refugiații politici a ținut legătura, „dar nu m-am amestecat în niciun fel în activitatea politică sau legionară“. După șase luni de la sosirea la Rio de Janeiro, el și-a adus soția și fiica și a lucrat la aceeași societate, urcând treptele ierarhice, până în 1984, când a ieșit la pensie. Și a continuat să trăiască în acest limb până la momentul Revoluției române din 1989. În 1969–1970, când Horia Sima a vizitat Brazilia, s-a întâlnit și cu Andrei, care i-a spus că deși nu mai era periclitat, era mai bine să fie rezervat. Cele relatate întăresc încă o dată impresia că între el și Sima a existat o înțelegere tacită, o relație de complicitate acceptată de acesta, care a realizat că era lipsit de prudență să-l preseze în vreun fel pe Andrei; de asemenea, se înțelege că cel din urmă a controlat relația în beneficiul poziției sale, fără să încerce însă să profite în vreun fel de situație.

În ceea ce privește ultima etapă a vieții, cea braziliană, aceasta are la origine prețul plătit în avans pentru îndeplinirea misiunii. Construirea vieții sale are la temelie banii Securității comuniste.

După 1989, prin fratele său, Andrei a luat legătura cu foștii prieteni din România, pe care i-a invitat în Brazilia pe spezele sale, apoi a venit el însuși în țara de origine. Alți câțiva vechi cunoscuți l-au evitat, între aceștia fiind Octavian Voinea, adjunctul său la conducerea Serviciului legionar de informații. Voinea a fost unul dintre puținii care au înțeles, în parte, rolul fostului său șef. Amestecul realității cu ficțiunea din relatările sale, caracterul temperamental și, de asemenea, traseul său penitenciar – trecut prin demascări, a fost zdrobit fizic și psihic, jucând rolul de martor al acuzării în procesele reeducării – i-au distrus însă ultima urmă de credibilitate.

Întrebările, dubiile prietenilor lui Andrei nu au lipsit, și în special cele ale lui Aurel Popa, care în perioada sfârșitul anilor 1990 – începutul anilor 2000 își redacta memoriile și reflecta asupra faptelor petrecute. Acestea sunt recurente în epistolar. În ciuda dubiilor, prietenii regăsiți i-au acordat însă credit fostului agent al SSI/DIE, fapt oarecum de înțeles, căci așa se întâmplă întotdeauna cu prietenii, mai ales când nu știu: ei cred. Iar de la ei, perspectiva s-a extins și asupra altor foști deținuți politici[25]. Faptul a fost favorizat de absența informației legate de relația lui Andrei cu spionajul comunist, până în 2018.

Nu știm când s-a stins din viață, însă din 2005 Corneliu–Decebal Andrei dispare din epistolarul publicat.

 

NOTE

* Textul de față reprezintă un rezumat al unei cărți în pregătire, ce va expune avatarurile lui Corneliu–Decebal Andrei.

[1] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 945 (grupul Corneliu–Decebal Andrei), vol. 6.

[2] Pentru situația legionarilor internați în Germania, vezi Ilarion Țiu, Mișcarea Legionară după Corneliu Codreanu. Regimul Antonescu (ianuarie 1941 – august 1944), București, Editura Vremea, 2007, cap. 4, pp. 100-134; Ottmar Trașcă, Relațiile politice și militare româno–germane (septembrie 1940 – august 1944), ClujNapoca, Editura Argonaut, 2013, cap. XI, pp. 699-793.

[3] Horia Sima, Guvernul Național Român de la Viena, f.l., Editura Metafora, 2005, pp. 80-81.

[4] ACNSAS, Fond SIE, dosar nr. 6800 (Corneliu–Decebal Andrei), vol. I.

[5] ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 163186 (Corneliu–Decebal Andrei), f. 2.

[6] Despre reorganizarea legionară din perioada iunie 1947 – mai 1948, vezi I. Țiu, Istoria Mișcării Legionare 1944–1968, pp. 113-125; partea despre Serviciul de informații din aceeași lucrare se află la pp. 125-130.

[7] Informațiile depozitate de Andrei la Mateescu, prieten și subordonat, se regăsesc în ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 945 (grupul Corneliu–Decebal Andrei), vol. 1, ff. 62-138.

[8] Despre acțiune, vezi I. Țiu, Istoria Mișcării Legionare 1944–1968, pp. 137-140; ANIC, Fond CC al PCR – Cancelarie – CCP – Alfabetic, dosar nr. N/454 (Alexandru Nicolschi).

[9] ACNSAS, Fond SIE, dosar nr. 6800 (Corneliu–Decebal Andrei), vol. I, f. 155.

[10] Ibidem, f. 11.

[11] Ibidem, f. 133 r.

[12] Ibidem, f. 134 v.

[13] Ibidem, f. 142, subliniat în text.

[14] ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 163186 (Corneliu–Decebal Andrei), ff. 31-46.

[15] Procesul grupului de complotiști, spioni și sabotori. Textul complect al desbaterilor care au avut loc în fața Tribunalului Militar din București dela 27 Octombrie la 2 Noembrie 1948, București, Editura de Stat, fără an.

[16] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 945 (grupul Corneliu–Decebal Andrei), vol. 1-11.

[17] ACNSAS, Fond SIE, dosar nr. 6800 (Corneliu–Decebal Andrei), vol. I, f. 164.

[18] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 945 (grupul Corneliu–Decebal Andrei), vol. 8, ff. 150, 160.

[19] ACNSAS, Fond SIE, dosar nr. 6800 (Corneliu–Decebal Andrei), vol. I.

[20] Ibidem, vol. I-II.

[21] În istoria sa, Florian Banu situează începuturile profesionalizării spionajului comunist român în perioada 1963–1967, care corespunde cu debutul emancipării de sub tutela sovietică. Cf. De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948–1989), cuvânt-înainte de Mihai–Răzvan Ungureanu, București, Editura Corint, 2016, pp. 63-67.

[22] ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 163186 (Corneliu–Decebal Andrei).

[23] ACNSAS, Fond SIE, dosar nr. 6800 (Corneliu–Decebal Andrei), vol. I-II.

[24] Ion Popescu (editor), Construirea unei vieți, București, fără editor, 2011.

[25] Comunicări personale, din perioada 1997–2018, ale mai multor foști deținuți politici trecuți prin reeducarea de tip Pitești.

 

București, 29 septembrie 2022.

 

Comunicare la Cel de-al XXI-lea Simpozion Internațional „Experimentul Pitești – reeducarea prin tortură“, Fundația Culturală „Memoria“ – Filiala Pitești, Pitești, 8–10 octombrie 2021, Pitești, 2022, pp. 76-90.


SUNTEM ÎN RĂZBOI: CU MEMORIA ȘI ISTORIA ȚĂRII NOASTRE!

Pentru că realitatea este mult mai cruntă decât dezbaterile filosofic-arhivistice cu Direcția de Informații și Protecție Internă a MI, cu Serviciul Român de Informații, cu Direcția de Informații a Armatei (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.com/2022/05/despre-militarizarea-arhivelor-si.html), după cum am aflat foarte recent, începând din 2020, patru persoane din provincie, doi arhiviști (ai Arhivelor Naționale) și doi istorici – unul dintre aceștia și membru al Comisiei „Tismăneanu –, sunt anchetate de DIICOT – crima organizată și terorism! – pentru că au avut acces, au citat, au publicat documente ștanțate cu „secret din perioada comunistă (cele pe care mai sus pomeniții le distrug pe furiș), dar și a lui Franz Josef ori Maria Tereza. Operațiunea s-a desfășurat cu tot tacâmul de rigoare: percheziții domiciliare, ridicare de hard-uri, CD-uri, volume de documente, fotocopii. Astfel, arhiviștii și istoricii au ajuns criminali de Stat.

Pentru că am tot fost întrebat: cine, ce, cum?, am să vă spun o poveste. Adevărată.

În 1985, un opozant al regimului comunist, pe nume Gheorghe Ursu, a fost arestat pentru că ținea un jurnal în care-l făcea cu ou și cu oțet pe dictatorul Ceaușescu. Atunci, Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului de la Paris, care a aflat imediat, era pregătită să intervină, numai că familia s-a opus, spunând că nu dorește „scandal – singurul care ar fi putut salva victima din ghearele Securității –, mizând astfel chiar pe promisiunile Securității. (Știu aceste lucruri chiar de la membrii Ligii, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Maria Brătianu și Paul Goma.) Urmarea a fost că arestatul murea într-un arest din București, lichidat de doi deținuți de drept comun „în sistem Pitești.

Indiferent de motivele lor, nu se pune problema să pronunț vreun nume dintre cele patru, nici să dau vreun detaliu suplimentar din cele știute: fiecare este liber să-și aleagă propriul destin, să-și caute propriile soluții, să utilizeze publicitatea sau să considere că îi aduce deservicii, pe scurt, să facă cum crede că este mai bine pentru sine. Rămân totuși câteva necunoscute, pe care nu le putem lămuri până când cazurile nu vor ajunge în instanță, dacă vor ajunge vreodată. Relevant mi se pare însă, la acest stadiu, că în toate aceste cazuri mesajul transmis a fost că cine nu va intra în rând, va putea fi oricând ținut sine die în anchetele DIICOT.

Bine, până aici am înțeles lipsa de legătură a chestiunii „secretelor nu doar cu intelligence-ul, ci chiar cu inteligența, dar am ajuns la o situație halucinantă prin care suntem proiectați nu în anii 1980, ci direct în anii 1950 – mai lipsesc doar „duba neagră și bătaia la tălpi!

Ca să fim expliciți: Arhivele Naționale sunt pline de astfel de documente, care în mod curent merg la Sala de Studiu, sunt folosite pentru cererile ce au în vedere drepturile cetățenilor. Vizate sunt în primul rând cele ale comunismului, dar și altele, pe scurt: tot ceea ce este ștanțat cu „secret, indiferent de emițător și perioadă.

Prima consecință este că prin impunerea acestei viziuni a „serviciilor asupra arhivelor, arhivistul își pierde statutul și devine o simplă anexă a acestora: autonomia, capacitatea sa de analiză, responsabilitatea față de cetățean în calitate de funcționar public sunt dintr-o dată anulate. Cea de-a doua consecință este că istoria care se va mai putea scrie în urma acestui mod de a proceda, ce combină distrugerea cu restricția, nu va mai fi una verosimilă, ci convenabilă, edulcorată, calpă, irealistă, de paradă.

Pentru că această viziune pare deja să triumfe fără nici o opoziție notabilă din partea celor interesați, de-acum înainte va exista un modus operandi: tot ceea ce dorești să distrugi, toate urmele pe care vrei să le ștergi vor fi ștampilate cu „secret.

Prin urmare, stimați tovarăși, pentru a face o treabă temeinică, haideți să închidem toate aceste arhive până la Burebista și Deceneu. Mai mult, propun să nu ne oprim aici, ci să-i internăm în lagăre pe toți cei ce le ating, pentru a arăta astfel că orice urmă de rațiune ne-a părăsit și că am luat-o complet razna. Căci numai noi putem să-l facem fericit pe inenarabilul Putin, de să ne râdă și curcile!

Suntem în război cu Memoria și Istoria țării noastre. Să nu ne lăsăm până ce nu va rămâne piatră pe piatră!

 

București, 23 mai 2022.

 

Emil Botta în filmul Reconstituirea

București, 23 mai 2022.

 

DESPRE MILITARIZAREA ARHIVELOR – ȘI A VIEȚII NOASTRE SOCIALE, POLITICE, A MEMORIEI ȘI A ISTORIEI

Ceea ce totalitarul regim Ceaușescu a păstrat... cu sfințenie, este distrus patriotic de democraticul și euro-atlanticul regim actual prin serviciile sale secrete (DGIPI, SRI, DGIA):

 

Pentru perioada comunistă, la aproape toţi marii creatori de documente, inclusiv primăriile reşedinţe de judeţ, documentele din compartimentul numit BDS, birou documente secrete, au fost distruse sub coordonarea directă a SRI. La creatorii aflaţi în subordinea MAI, nu mai există documente clasificate din primul deceniu post-comunist. S-a pierdut astfel o cantitate importantă de documente din FAN, mai ales din perspectiva valorii istorice a informaţiilor, ceea ce înseamnă distrugerea unor decenii de istorie, poate chiar a unei jumătăți de secol. [cf. Klara Guseth (Stenczel), „Arhivele Naţionale Maramureş la împlinirea a 70 ani (19512021). Fragmente din ultimii 15 ani de activitate (20072021), în Revista Arhivei Maramureșene, Anul XIV, nr. 14, 2021, pp. 86-91, subl. în text, la adresa: https://biblioteca-digitala.ro/?volum=9509-revista-arhivei-maramuresene-14-2021&fbclid=IwAR2SM60TyJbsrkXEW0s9qP6xtx4IWh4HDp1McmRsftTOhS4iY5uY7WOFw0s]

 

Recent, aceleași servicii secrete și-au lărgit aria de acțiune:

 

Nici mai mult nici mai puțin, în anul 2021 și la începutul anului 2022, structurile DGIPI au controlat Arhivele județene, au constatat incidente de securitate în cazul folosirii unor documente clasificate [a se înțelege: orice document ștanțat cu secret]. În general, au oferit un mesaj destul de clar, înțeles parțial de mulți dintre arhiviști. Mesajul este acela al încetării atribuțiilor Arhivelor Naționale asupra documentelor clasificate din FAN [documente cu valoare de păstrare permanentă, deci pentru eternitate], indiferent de perioada sau instituția care le-a creat, și intrarea acestor categorii de acte în aria de cuprinderea HG 585/2002. (...) [ceea ce înseamnă că toate documentele marcate cu secret, indiferent de perioada creării lor] probabil, în viitor, vor fi interzise cercetării la sălile de studiu ale Arhivelor Naționale. (...) [Totodată,] Astfel se ajunge la situația absurdă ca Arhivele Naționale, singura instituție care are rol de control asupra modului de folosire a documentelor și de eliberare a răspunsurilor la cereri ale petenților, fie pusă în situația de a nu-și aplica propria legislație, fiindu-i impus un alt mod de folosire al documentelor pe care le are în administrare, eludând astfel propria lege specifică, legea 16/1996, republicată. [cf. Cătălin Botoșineanu, „O himeră și un abuz legislativ. Documentele clasificate în cadrul Fondului Național“, în Archiva Moldaviae, nr. 13, 2021, pp. 239-254, la adresa: http://www.archivamoldaviae.ro/files/volumes/Archiva%20Moldaviae_XIII-2021.pdf?fbclid=IwAR341d2GLSryvaGBBBpcNskuBKlc7qHu_aCNrSxa8bAqvQeLyxa_Ejr3rEc]

 

Consecința este că, pe lângă starea de subfinanțare, subdotare, subîncadrare cu personal, Arhivele au ajuns – horribile dictu – o anexă a servicilor secrete actuale, DGIPI, SRI – dar și DGIA! –, care au dobândit o putere pe care nu o aveau nici măcar sub Gheorghiu–Dej, sub Ceaușescu, o soluție care detestatului Putin cred că nici nu i-a trecut prin cap. La acestea se adaugă faptul că arhivele se distrug și din necunoaștere, nepăsare sau interes. Iată de ce, deși au trecut mai bine de 30 de ani de la căderea comunismului, cetățenii au acces la documente – atunci când au – doar într-un mod parțial, discriminatoriu și interesat.

Situația legată de dependența analitică și practică a Arhivelor față de serviciile secrete a fost semnalată de arhiviști autorităților administrative, politice și cetățenilor, și nu de ieri, de azi. Vezi, de pildă:

– Livia Ardelean, „Probleme legate de crearea Fondului Arhivistic Național și distrugerea parțială a arhivelor secolului XX“, în Anuarul Arhivelor Mureșene, Serie Nouă, nr. IV (VIII), 2015, pp. 96-105 (la adresa: https://www.academia.edu/30407916/Probleme_legate_de_crearea_Fondului_Arhivistic_Na%C8%9Bional_%C8%99i_distrugerea_par%C8%9Bial%C4%83_a_arhivelor_secolului_XX);

Mircea Stănescu, „Despre situația Arhivei Centrale a Partidului Comunist Român“ (la adresa: https://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/11/despre-situatia-arhivei-centrale.html).

Mai mult, începând din 2007, toate conducerile Arhivelor Naționale s-au străduit să găsească soluții acestor probleme.

Demersurile s-au concretizat, mai întâi, printr-o Decizie a CSAT din 2007, în mandatul directorului Dorin Dobrincu, pronunțată în contextul activității Comisiei „Tismăneanu“, care permitea accesul acesteia la toate categoriile de documente create și gestionate de organismele regimului comunist, indiferent de nivelul lor de clasificare, folosită ulterior de Arhivele Centrale (dar și de unele județene) ca precedent pentru egalul tratament al tuturor celor interesați.

Apoi, în 2016, prin Proiectul Noii Legi a Arhivelor, propunere legislativă care nu a intrat niciodată în dezbatere parlamentară – tocmai de aceea! –, motiv pentru care dl. Ioan Drăgan, fostul director al Arhivelor Naționale din perioada 2012–2018, folosește cuvinte pe cât de tari, pe atât de adecvate, atunci când vorbește despre „dușmanii arhivelor“, „epigonii lui Alexandru Drăghici“ (șeful comunist al Securității, al Internelor), care fac ca instituția „să se adâncească în marasm (la adresa: http://arhivelenationale.ro/site/download/acte_normative/Proiectul-Legii-Arhivelor.pdf?fbclid=IwAR15lrrI5AJ_U0Eh5GDIUMYOtHw-Wws3xXqNfqavy8_mXJmHL6bHBn1KRb8).

Această istorie arată că atunci când politicul a dorit, și a dorit pentru că societatea a exercitat o presiune suficientă, accesul a fost posibil fără îngrădiri identificabile.

Astfel, dacă Arhivele au făcut tot ce depindea de ele, de-acum încolo este rolul autorităților politice, administrative și al cetățenilor. Iar dacă toți aceștia vor accepta, asta vom avea: vom rămâne în continuare un popor „fără hârtii, deci fără memorie și fără istorie.

Da, știu, este greu de înțeles, iar situația este atât de gravă, încât este și mai greu de acceptat că se poate întâmpla. Cum am ajuns aici este o chestiune, dar la fel de important este, vorba lui Lenin, Ce-i de făcut?

Situația descrisă, care arată că prelungirile Executivului DGIPI, SRI, DGIA intervin în activitatea curentă a Arhivelor, datează, în versiunea euro-atlantică, de douăzeci de ani – fix de la intrarea noastră în clubul cel mai select de pe lume, NATO. Atunci, în 2002, a fost instituită o legislație restrictivă nu din vreo „scăpare anume, ci premeditat, căci, dincolo de urgența momentului, regimul politic în chestie – pentru cei care au trăit perioada, cu certe propensiuni autoritare – a urmărit propria securizare. Numai că, precum în politică așa și în viață, nu-i pentru cine se pregătește, astfel că nimic nu a împiedicat ca ulterior exponentul său de vârf, Adrian Năstase, să piardă puterea, ba chiar să înfunde pușcăria.

Ingerința prelungirilor Executivului în activitatea curentă a Arhivelor nu are loc tot timpul și nici peste tot la fel, ci după cum bate vântul politicii, așa încât soluția nu rezidă, în primul rând și în ciuda a ceea ce cred sufletele candide, în descâlcirea haloimisului legislativ, căci politicul, deci raporturile de putere, primează la noi. Sistemul social este politizat în profunzime, iar între societatea politică și cetățean nu există corpuri profesionale puternice, ca expresii ale societății civile, nici veritabile instituții de contrapondere. În teorie, serviciile secrete sunt doar niște executante în această ecuație, iar faptul că distrug, că vor să pună sub obroc, ține de lipsa unei culturi – legale, democratice, dar și sui generis – nu în primul rând a lor, ci a corpurilor politice. În practică, însă, se poate constata acel efect de circularitate între politic și prelungirile Executivului, care te face să te întrebi cine, cum și în ce fel exercită cu adevărat puterea. Astfel, reconstituirea dreptului de proprietate sau condamnarea torționarilor comuniști constituie procese selective și controlate, de unde desecretizările de documente „la bucată“, inutil de precizat, interesate (cf. în acest sens: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/05/procesul-visinescu-crematoriul-neagra.html). Situația, de un tragi-comic demn de Caragiale, este identică și în alte domenii, precum cel memorial, unde, la fel, nu avem nici un echilibru – două greutăți, două măsuri –, ci se instituie legi paralele pentru ca, în funcție de interesul politic, să fie bătută moneda – calpă – când la un ciocan, când la celălalt (cf. https://mircea-stanescu.blogspot.com/2017/06/legea-aflatului-in-treaba.html?m=0).

A te întreba, în acest sens, de ce NATO (a se citi: SUA, partenera noastră strategică) tolerează o asemenea situație, ba chiar inspiră discriminări pe criteriu etnic care l-ar oripila până și pe Ceaușescu, precum... reparatoria Lege de declasificare a documentelor istoriei comunității evreiești din 2019, ar fi absurd, ca pentru orice chestiune ce ține de realism politic; la fel, dacă toată situația deplânsă nu l-ar face invidios chiar pe Putin, detestatul zilelor noastre.

Iată motivele pentru care ingerințele în chestiune produc periodic metastaze în Corpul Arhivelor, dovadă articolele citate.

Acum, a te concentra pe găsirea vinovaților (prinde orbul, scoate-i ochii!), ar fi profund greșit căci contraproductiv, dar ar fi de dorit ca problema să explodeze cuiva în figură, căci poate astfel se va găsi o soluție (subînțeles: echilibrată), care să concilieze nevoia de securitate cu dreptul de acces al cetățenilor (al tuturor cetățenilor!) la arhive și cu bunele practici arhivistice. Dar, pentru început, ar fi necesar ca aceste mașini de tocat memorie și istorie să fie retrase în cazărmi.

Pentru a evita iluziile: contextul internațional este foarte prost, iar cel intern, tocmai de aceea, neprielnic vreunei discuții, dezbateri – nu că ne-am omorî noi după asemenea farfastâcuri! Astfel, dacă chestiunea se va tranșa în vreun fel, probabil că se va tranșa conform tradiționalelor raporturi de putere, iar arhivistului i se va atribui, la fel cum mai mereu s-a petrecut în istorie, exact rolul pe care îl dorește politicul. Și dacă cineva își va da seama, peste ani, de dezastrul produs, îl va chema tot pe arhivist să strângă oalele sparte. Dar măcar acesta din urmă va putea spune că și-a făcut datoria: față de misiunea și standardele disciplinei sale și față de cetățeni. Nu este un alibi moral, profesional, ci ceea ce se poate face în mod real într-o lume care nu dorește în nici un fel să progreseze, ci doar să-și reajusteze periodic raporturile de putere.

 

București, 8 mai 2022.