Mircea Stanescu

O COMPARAȚIE INSTRUMENTALĂ

Foto © Daniela Lupoiu
Observ tot mai frecvent compararea acțiunii lui Mădălin Hodor din 2018 cu cea a lui Gabriel Catalan din 2001. Iată un exemplu foarte recent:

În anul 2002, în plin regim Iliescu & PSD, Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă a publicat un document din care rezulta că, în timpul rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, cîţiva clerici gardişti – conduşi de Teoctist (Teodor) Arăpaşu (viitorul Patriarh al BOR), pe atunci student la Teologie – au devastat şi incendiat sinagoga din cartierul Mânăstirii Antim. Cartier în care astăzi se află Parlamentul României şi în care, cu acordul aceluiaşi Preafericit Teoctist, Nicolae Ceauşescu a dărîmat biserici în anii ’80. Documentul a fost găsit şi publicat de tânărul cercetător din cadrul CNSAS, Gabriel Catalan, ştiindu-se faptul că Securitatea comunistă a preluat după 1948 arhiva Siguranţei Statului.
În orice ţară democrată din lume publicarea unui astfel de document ar fi generat un imens scandal. S-ar fi declanşat o anchetă şi s-ar fi cerut (auto)suspendarea Patriarhului până la finalizarea cercetării. În eterna şi fascinanta Românie nu s-a întîmplat nimic. Ba da, s-a întîmplat ceva. Istoricul Gabriel Catalan, care a descoperit şi publicat documentul respectiv, a fost dat afară din CNSAS, unde era angajat[1].

În fapt, în 2000–2001 Catalan a fost investigator şi cercetător la CNSAS. În ianuarie şi martie 2001 el a remis presei câteva documente privitoare la patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, documente obţinute legal înainte de angajare, după ce i-a fost eliberat, în februarie 1999, un permis de acces la dosarele Securităţii, chiar la Arhivele SRI. Conform documentelor la care a avut acces, Patriarhul de atunci ar fi participat în tinereţe, în timpul rebeliunii legionare din 1941, la incendierea unei sinagogi şi ar fi fost cunoscut că a practicat homosexualitatea. Conţinutul lor era cu atât mai grav cu cât înaltul ierarh s-a opus, după 1989, la dezincriminarea penală a homosexualităţii şi, dată fiind calitatea sa de persoană publică, opinia publică avea dreptul să cunoască alegaţiile, oricât de șocante. În ziarele care au publicat documentele, Catalan era citat în calitate de cercetător, iar el îşi exprima convingerea că fostul Patriarh a fost recrutat de Securitate pe baza unor astfel de informaţii compromiţătoare[2].
Prin urmare, contextul și relatarea autorului articolului citat sunt greșite. Rămâne de văzut dacă comparația – mereu necesară – este relevantă, atât din punct de vedere analitic cât și moral, iar întrebarea care se pune este următoarea: dacă Hodor este angajat al CNSAS din anul 2000, ce făcea atunci când era concediat Catalan?
Recent, cauza lui Catalan a fost judecată la CEDO, după 15 ani de la depunerea acțiunii[3]. Bine totuși că n-a așteptat ca el să iasă la pensie! Nu mă pronunț asupra soluției care, deși departe de a fi lipsită de interes, are o relevanță limitată, și aceasta din câteva motive cumulative: CEDO nu este o instanță supranațională, ea judecă conform unor criterii determinate și în funcție de o jurisprudență, recte o linie generală a cazurilor, astfel că reține ceea ce i se pare relevant (comod?) comparat cu alte situații, într-un mod oarecum decontextualizat (după 15 ani unde să mai fie contextul?).
Este frapant deci că instanța nu stăpânește nici contextul, nici detaliile cazului. Or despre acestea aș putea spune foarte multe, căci am fost martor. Esențialul lor este că Gabriel Catalan nu doar că nu a acționat vreo clipă ca angajat al CNSAS ci, mai mult, nimeni nu știa că este așa ceva. Cel care l-a «turnat», ba chiar s-a antepronunțat asupra cazului, după ce a devenit unul, a fost președintele de atunci al Colegiului, Gheorghe Onișoru, în urma interpelării asupra informațiilor apărute în ziare: „Ăsta e angajatul nostru, ne întrunim rapid și-l dăm afară! Și l-au dat. Ilegalitățile au continuat cu vânarea lui sistematică, amenințări, convocări, „demascări, actul prin care a fost concediat nu respecta nici măcar criteriile formale (justificarea «în drept» și «în fapt»), iar peste aceste chestiuni – și altele, între care intervenția dezinformatoare și manipulatoare a șefului SRI, Radu Timofte, care îl acuza că a furat documente de la CNSAS pe care le-a livrat presei – instanța europeană trece cu alegrețe. În fine, aserțiunea că după concedierea sa, Catalan s-a putut angaja ca profesor este nu doar ca nuca-n perete, ci de-a dreptul rușinoasă: dacă murea de foame avea sorți de izbândă?
Pentru a veni în întâmpinarea unei obiecții nu lipsite de pertinență, putem discuta calea aleasă de Catalan, ba chiar face retroactiv pe deștepții cu privire la maniera în care a procedat, dar nu cred că i se pot pune în discuție bunele intenții și nici nega faptul că pe atunci cu toții ne aflam la începutul unui proces de analiză a cazurilor de colaborare cu Securitatea, de aici dificultatea de a găsi stilul cel mai adecvat. Și nu este o scuză, căci nu acesta este rolul istoricului, ci o explicație de context. În tot cazul, am crezut atunci, și cred la fel și acum, că în ce-l privește pe Catalan esențialul demersului istoric a fost prezervat: concentrarea pe analiza documentelor și a faptelor, respingerea oricărei dogme, a oricărui tabú și posibilitatea de a deranja pe cei puternici. Iar aceasta nu este treaba vreunei instanțe de judecată, fie națională ori internațională. Să admitem totuși, pentru uzul argumentației, că Gabriel Catalan era pe o cale greșită. Am progresat oare de atunci cu vreo iotă în înțelegerea „cazului Teoctist, ca și în cazul colaborării cu Securitatea a altor ierarhi, și nu doar ortodocși, o temă istorică la fel de legitimă ca cea a comportamentului exemplar al personalităților religioase? Să ne înțelegem: istoricul vrea să înțeleagă și să explice, doar despre aceasta este vorba, dar odată ce, chipurile, am eliminat excesele, de ce nu am avansat în acest demers necesar?
Toate detaliile indicate le știu pentru că am fost coleg cu Catalan, ba chiar unul dintre foarte puținii care i-au luat apărarea – împreună cu Delia Moisil și Clara Mareș (Cosmineanu), aceștia suntem toți! – prin memorii adresate conducerii instituției. Motiv pentru care, fiind considerat un fel de cap al răutăților, a urmat și concedierea mea.
Să o spun pe șleau: și pentru Catalan, și pentru mine, noua – pe atunci – instituție CNSAS s-a dovedit rapid a fi o decepție, o deziluzie, un fiasco, pur și simplu nu ne găseam locul acolo, ne sufocam, iar când am fost dați afară am răsuflat într-un fel ușurați. Astfel, ceea ce am făcut la fața locului, fiecare în felul său, a fost un fel de „șarjă à la Robănești.
În continuare, amândoi am dat CNSAS în judecată (el și pe Timofte) și amândoi am pierdut. Eu aveam șanse minime, căci concedierea mea a fost făcută în baza unei reorganizări a instituției, motivată de o ordonanță a Guvernului care cerea o «disponibilizare» procentuală. El, flagrant ilegal, pentru motivele invocate deja.
El a continuat la CEDO – și bine a făcut, eu m-am oprit – și bine am făcut. Am avut atunci o discuție cu avocatul, pe care l-am întrebat cu privire la șanse. Mi-a răspuns că sunt slabe, pentru a adăuga: „Și pe-acolo sunt tot români! Am înțeles mesajul și mi-am văzut de cale, evitând greșeala de a mă afunda într-un caz juridic cvasimort și, în plus, de a duce lupta pe un teren care nu era al meu.
Pe atunci Curtea de Apel era la începutul activității, cazurile noastre de funcționari publici erau printre primele, iar instanța un fel de „cimitir al elefanților comunismului. Aceștia erau cei care ne judecau acțiunile conform cu cele mai noi achiziții ale democrației europene!
Dar nu doar cu ei aveam de luptat, ci și cu alții, mai puternici. Este vorba de mai-marii zilei, în context guvernarea Adrian Năstase (2000–2004), pentru cei cărora experiența și memoria le mai spun ceva, și latura sa ultraexecutivă. Pățaniile lui Catalan n-am să le povestesc mai bine ca el, prin urmare mă abțin[4]. Am să le redau însă pe scurt pe ale mele.
Pe atunci nu se auzise încă de «protocoale», de «câmp tactic», de alte chestii, iar lucrurile se petreceau astfel:
În martie 2001 plec la Paris (aveam o bursă de studii), imediat sunt dat afară de la CNSAS și, pentru a mă „potoli preventiv, soția mea care era gravidă, rămasă la București, este urmărită „la vedere de un tovarăș pe drumul către casă, pentru intimidare. Telefoanele ei către mine, și invers, sunt întrerupte sistematic. Ce fac? Prind legătura și urlu în receptor un întreg repertoriu legat de vârful lanțului de comandă al bărbăteștilor noastre «organe» care te atacă nu atât direct, ci prin intermediul celor dragi ție, care se încheie cu: „AFP-ul este alături! Astfel am putut comunica nestingheriți. Îi cer apoi soției să ducă toate manuscrisele mele într-un loc sigur, după care, spre vară, sosește și ea la Paris. Când ne-am întors, după o lună, am găsit două borcane sparte cu năduf de pardoseala bucătăriei. (Paul Goma mi-a spus atunci că pe vremuri, la el în casă securiștii patriei mâncau ouă în tigaie și nici măcar nu o spălau!)
Întrucât în perioada 2000–2001 ținusem un Jurnal de CNSAS – pe acesta îl căutau –, am vrut inițial să-l public la Editura Compania, drept pentru care i l-am lăsat directoarei ca să-și facă o idee. Aceasta m-a sunat speriată a doua zi, pentru că noaptea „ai noștri pătrunseseră în casă și îl căutau din nou, de zor.
Cât timp am stat la Paris, am adresat scrisori șefilor instituțiilor europene, relatându-mi cazul. Indic aici doar reacția Baronesei Emma Nicholson, raportor pentru România, care m-a asigurat că îl va înainta „autorităților româneși s-a ținut de cuvânt. A fost polița noastră de asigurare, și astfel ne-au lăsat în pace, fapt pentru care îi sunt recunoscător, mai ales ei.
Mă întorc de unde am plecat: ați auzit pomenindu-se cumva în relatarea de mai sus numele lui Hodor? Și atunci care este relevanța comparației cazului său cu cel al lui Catalan? După cum am argumentat în altă parte, deficiența (sau avantajul) discursului lui Hodor nu constă în absența deferenței față cu persoanele publice, ci în aceea că, spre deosebire de Catalan, analiza sa istorică este precară, cel puțin în cazul listei pe care a publicat-o[5]. Mai mult, ea este tarată ideologic, fiind o versiune a vulgatei istorice antifascist-anticomuniste, tangentă cu „holocaustismul, care nu are vreo legătură cu postulatele istorice ale demersului pur explicativ și neutralității axiologice, și care se inserează clivajelor politico-memoriale de context.
Dar mai problematică decât absența relevanței analitice este implicația morală a chestiunii:

Asistăm impasibili la încă o scenă de linșaj (cvasi)public? Sau facem un gest minim de solidarizare cu curajosul cercetător Mădălin Hodor? Eu unul optez pentru varianta a doua[6].

Astfel, putem relua chestiunea de început și pentru autorul articolului citat: ce făcea el în 2001, atunci când au avut loc evenimentele descrise? Întrebarea este necesară căci, asemeni lui Hodor, nici el nu a fost printre cei care și-au manifestat în vreun fel solidaritatea cu Catalan[7], prin urmare, această răbufnire a ei la 18 ani distanță rămâne la fel de neserioasă.
În concluzie, este important ca atunci când evaluăm și comparăm asemenea cazuri să uzăm de criterii universale, iar nu de două greutăți, două măsuri, în funcție de interese; și, la fel, să probăm că fumăm ceea ce vorbim. Altfel, putem conchide fără greș că avem de-a face nu cu o solidaritate reală, ci de conjunctură, cu o versiune coruptă a ei, pe scurt: cu o impostură.
P.S.: Parcurgând lista solidarilor din forumul articolului citat, aș avea o întrebare de tip Radio Erevan: Radu Ioanid nu se solidarizează și dânsul cu Hodor, desigur, „în calitate exclusiv particulară de cetățean american, iar nu de director de divizie «arivistică» (vorba servantului Marius Gangan)?

NOTE

[1] Andrei Oișteanu, #Solidaritate cu cercetătorul CNSAS, Mădălin Hodor, în revista „22, Anul XXVIII (1469), 22–28 mai 2018, la adresa:https://revista22.ro/70271420/solidaritate-cu-cercettorul-cnsas-mdlin-hodor.html.

[2] Cf. în acest sens studiul nostru, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi problema moştenirii comunismului, în revista „Drepturile Omului nr. 25/2003, pp. 37-62, online la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2007/12/consiliul-naional-pentru-studierea.html.

[3] Motivarea soluției se găsește la adresa: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-179993.

[4] O relatare parțială, intitulată Amintiri din CNSAS. Memoriu, datată 23/09/2013, se găsește pe blogul său la adresa: https://gabrielcatalan.wordpress.com/2013/09/23/75/.


[6] A. Oișteanu, loc. cit.

[7] Semnatarii Apelului de solidaritate cu Catalan, unicul de altfel, se găsesc la adresa: http://www.ziua.ro/display.php?id=61775&data=2001-04-07.

București, 29 mai 2018.

DIN NOU DESPRE „FONDUL PENAL AL C.N.S.A.S.“. ȘI NU NUMAI

Pentru că tot sărbătorim prin muncă 1 Mai, ne-am uitat și peste site-ul CNSAS.
Unde am constatat cu adâncă satisfacție că Adrian Cioflâncă a luat act de micul nostru caiet de doleanțe (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2018/03/noul-colegiu-al-cnsas-mic-caiet-de.html), mai precis de una dintre ele, și s-a aplecat din nou asupra „Inventarului Fondului Penal al CNSAS.
Putea însă nu să ne facă nouă un hatâr, ci cetățenilor, și să-i anunțe măcar, căci lor le va fi greu să-l găsească, dat fiind că nu mai există nici o trimitere pe prima pagină:


Nici anunțul nu a fost repus acolo, ci actualizat la vechea pagină tacit sau, cum se spune, «la negru»:


Ne-a dezamăgit însă constatarea că în loc să repare Inventarul, conform normelor arhivistice, coordonatorul a continuat să-l strice în același mod:


Motivele nu le mai reluăm, căci sunt aceleași (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/12/cnsas-si-fondul-sau-penal.html).
Am constatat astfel cu adâncă insatisfacție că în așteptarea zilei de 1 Mai 2018 s-a trecut de la cel mai mare „cârnat arhivistic din lume (15.396 de pagini), la cel mai mare „mic arhivistic (circa 5.000 de pagini).
Sunt acolo multe dosare fără elemente de cotă la CNSAS (număr), adică neluate în evidență, ceea ce trimite la același mod de lucru «la negru», iar fapul este cu atât mai grav cu cât instituția trece printr-un scandal legat de publicarea unei liste și de dosarul – nici el inventariat – care o conține (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2018/04/despre-o-anume-lista.html.).
Prin urmare, conform acestui mod de a proceda demn de dilema revizuirii a lui Farfuridi, din 2015 încoace toate liniile roșii au fost trecute sistematic de la errare la perseverare.
Pentru că știm din experiență că în legătură cu arhivele comunismului (ale Securității, Partidului) există multă paranoia (ca efect al unor situații reale sau fără motiv), nu ne putem decât declara dezarmați în fața unui asemenea mod pompierpiroman de a proceda care, atunci când nu o generează (ca în cazul de față), o întreține.
În fine, să înțelegem de aici că accesul la documente, la fel ca evidența lor de care este legat, va continua să fie în bună măsură la fel ca cel de dinainte de 1989 și de la SRI după 1990, paravan ideal pentru exercițiul interesat al diverselor centre de putere, iar nu mediul neutru al relației cu cetățenii? Și că dincolo de scandalurile periodice, astfel explicabile, acesta este mesajul adus de noul Colegiu?

Târgoviște, 30 aprilie 2018.

UN CUVÂNT LA PLECAREA ISTORICULUI ȘI PROFESORULUI DINU GIURESCU

Deși nu i-am fost student, l-am cunoscut personal și i-am admirat spiritul așezat, medodic și discursul clar, pasionat dar lipsit de patetism.
I-am editat mai întâi una dintre cărți, Uzurpatorii (Bucureşti, Editura Vremea, 2004).
A fost apoi cordonatorul Manualului de istorie de clasa a X-a, la care sunt coautor (Bucureşti, Editura Sigma, 2005).
Apropo de manual, de care institutul lui Florian s-a ocupat să-l cenzureze (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/08/as-vrea-sa-transmit.html). Am fost cel mai furios atunci, iar Dinu Giurescu mi-a răspuns cu calmul său caracteristic: „Lasă, dragă, dac-ai ști dumneata de câte ori am fost eu cenzurat! Alături de el, Paul Goma, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca m-au ajutat să-mi structurez propriul mod de reacție în fața cenzurii, înțelegând mai întâi că această plagă nu este ceva specific comunismului, nici neo- ori cripto-, ci ține de un anume exercițiu al centrelor de putere (iar Monica Lovinescu mi-a servit dușul rece: „Ce tot te plângi atât? Dumneata crezi că Americanii nu fac asta?)
Prin mijlocirea lui Dinu Giurescu mi-a fost publicată ediția engleză a Proceselor reeducăriiThe Reeducation Trials în communist Romania (1952-1960) (East European Monographs, Columbia University Press, 2011).
Generos, cald, uman, a încercat chiar să mă ajute să-mi găsesc un loc de muncă, într-o perioadă personală dificilă când, cum se spune, „traversam deșertul. Nu a reușit, dar nu îi sunt mai puțin recunoscător, ci din contră.
La revedere, Dinu Giurescu!
Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească!

București, 26 aprilie 2018.

SCANDALUL TRECE, DEZBATEREA TREBUIE SĂ CONTINUE

Confruntarea cu „obiectul de studiu
După ce Acad. Gheorghe Vlăduțescu a anunțat deja că îi dă în judecată pe Mădălin Hodor și Vladimir Tismăneanu[1] (Dl. Vlăduțescu a fost și profesorul lui Tismăneanu, și al nostru!), confruntarea cu persoanele care apar în listă continuă. Este vorba despre Nicolae Mecu, cercetător la Academia Română[2].
Prin urmare, problemele juridice, administrative și disciplinare sunt floare la ureche pe lângă aceasta. Și așa și este firesc să fie.

Un mesaj cald, prietenesc
Dragi tovarăși ziariști, cei care vă lăudați că aveți „surse la CNSAS, ați putea să aflați și să ne informați și pe noi, profanii, de ce Colegiul s-a întrunit exact în ziua în care a apărut primul articol al lui Hodor (12/04/a.c.), dar nu a luat nici o decizie, și i-au trebuit fix 5 (cinci) zile pentru a anunța debutul cercetărilor „administrative și disciplinare și fix o săptămână ca investigatorului investigat să i se retragă acreditarea?
Problemele disciplinare ale lui Hodor nu mă privesc, dar faptul aceasta cred că este de maxim interes, căci ne poate arăta modul de funcționare al noului Colegiu, o chestiune de interes public real, spre deosebire de bălăcăreala legată de caz.
Sincer, eu nu cred că există surse la CNSAS, exceptând membri ai Colegiului care filtrează informație convenabilă către presă, dar abia aștept să fiu dezmințit, ba chiar impresionat. Iată de ce răspunsul la întrebarea de mai sus poate fi aflat relativ ușor.
În fine, pentru că am observat o regulă anume: preluarea notelor de Facebook (în «limba de lemn»: „postări) ale istoricilor, în genere ale „specialiștilor“, în articolele de presă. Aceasta nu este nicăieri în lume calea obișnuită a unei prese veritabile, ci un exercițiu al uneia sărace sau leneșe, după caz, sau și-una și-alta.
Nu spun că e neapărat o problemă de etică aici, sau nu una notabilă – în cazul în care textele mi-au fost preluate corect, fidel: cele legate de „lista lui Hodor“, de pildă[3], dar am fost și plagiat: cazul comentariului intervenției de la Ateneu a lui Oliver Jens Schmitt, care ne spunea că în legătură cu Centenarul nu avem nimic de sărbătorit[4].
Există alternative veritabile la acest mod de a proceda: a cere un punct de vedere sau a cita de pe blog.
În ce mă privește, toată lumea poate vedea ce scriu (nu filtrez cititorii), și mai ales faptul că notele sumare de Facebook trec uneori în articole (prelucrate și ele), care pot fi preluate liber sub exigența indicării autorului și sursei. Căci spre deosebire de ziariști, în general istoricii se abțin să ia cuvântul la cald, își lasă un răgaz de câteva zile pentru reflecție. Ceea ce, în general, fac și eu.
Mulțumesc pentru atenție și succes în activitatea Dvs.![5]

Așa-i că nu era greu?
Iată un articol de presă care progresează cumva în înțelegerea chestiunii listei, iar autoarea sa, verosimil, știe mai multe decât spune[6].
El pune în lumină două greutăți, două măsuri, dublul standard în analizarea cazurilor de „colaborare cu Securitatea: Mircea Dumitru, rectorul Universității București (titular al unui dosar de „rețea la CNSAS, cu angajament și note informative în bună formă) rămâne alb ca neaua (și nu doar din punctul de vedere al Legii, ci și al moralei comune), în timp ce prezenții pe listă (despre care nu știm dacă și/sau cât au colaborat cu Scârbavnicul Organ) sunt «top 200 cei mai scârboși informatori ai Securității»[7].
Ne putem declara sau nu de acord cu un punct de vedere care susține că simpla mențiune a termenului „colaborator“ într-un document al Securității este încriminantă, dar este necesar ca înainte de a-l discuta, să fie coerent.
Acum, de la gazeta de perete a GDS noi unii nu ne mai așteptăm demult la vreo coerență, însă este important ca atunci când te numești, de pildă, Vladimir Tismăneanu, ești ditamai directorul Centrului de Cercetare a Totalitarismelor „Hannah Arendt“ de la Universitatea București și înțelegi foarte bine aceste lucruri, să nu creadă cineva că interesele ți-au întunecat complet judecata.
Bine, între noi fie zis, nici de la Dl. Tismăneanu nu ne mai așteptăm la coerență, dat fiind că acum câțiva ani, când i-am atras atenția asupra faptului că îl vede pe Virgil Măgureanu în preajma lui Marian Munteanu, dar până atunci nu reușise să-l repereze pe același securist-șef alături de Traian Băsescu, s-a supărat atât de tare încât a început să ne înjure (la propriu) alături de imunzii săi tovarăși de la foaia electronică „În linie dreaptă“[8].
Dar dacă faptul nu este important pentru tine personal, atunci este cu siguranță pentru Universitatea București (căreia amândoi i-am fost studenți la aceeași facultate, Filosofie) și pentru moștenirea intelectuală a Hannei Arendt.
Cu scuzele de rigoare pentru registrul coprologic, autoarea încheie astfel: „Cu alte cuvinte, după ce-l mânjești pe un om cu rahat, îl rogi să te ajute să-i ștergi mizeria cu care l-ai împroșcat.
Fidel, procedeul se traduce așa: „Să faci caca în pragul cuiva, apoi să suni la ușă ca să ceri hârtie igienică. El ilustrează înșelătoria și tupeul extreme, și aparține Evreilor din New York, care îi spun «Chutzpah».

Problemele care rămân
Dacă manipularea legată de listă nu pare să fi reușit, ea a produs totuși efecte, căci în loc ca noul Colegiu, și instituția în ansamblu, să discute despre problemele sale reale (numai cine nu muncește n-are!), se irosește cu stingerea focului pus de niște pompieri piromani.
Am indicat în altă parte care ar fi acestea în opinie proprie[9], dar noi avem o perspectivă exterioară, inevitabil limitată, prin urmare ar fi nevoie de o analiză mai aplicată, mai largă și de o dezbatere pe măsură. Înainte de toate însă, este necesar să pornim de la principiul realității, căci până ce mama va face alții – mai frumoși, mai buni, mai drepți și, ca să rămânem la temă, vorba Poetului, la-cur-mai-curați – dezbaterea trebuie să continue. Cu cei care suntem și cu toți capabili de dialog.

NOTE




[5] Mesajul nostru cald a fost preluat. Am surâs (amar), ca în fața unei glume involuntare. Cf. http://www.buciumul.ro/2018/04/19/un-mesaj-cald-prietenesc/.





București, 24 aprilie 2018.

APROPO DE NOȚIUNEA DE „COLABORARE“

Preambul: Uitându-ne peste lista-în-chestie publicată recent de un istoric, am văzut și câțiva arhiviști, iar după ce se va stinge larma, sperăm să putem discuta cu unii dintre ei, care mai trăiesc. Dar cel mai mult nouă ne-au plăcut pensionarii, pentru că se dovedesc a fi mereu niște oameni foarte activi!
La temă: Am cumpărat astăzi un exemplar din noul tiraj al lucrării D-lui Marcel-Dumitru Ciucă (Brăila/Pitești, 2016, 906 p.), istoric, arhivist, profesor, fost director al Arhivelor Istorice Centrale și – îndrăznim să spunem – coleg (deși noi am venit în Arhive la un an după pensionarea sa, petrecută în 2007).
Până la lectura întregii cărți, ne grăbim să o semnalăm pentru partea autobiografică introductivă, în speță relatarea unui episod bizar din 2004, când o persoană pe nume Tudor Monica a solicitat acces la Sala de Studiu a Arhivelor Naționale și în cerere, la ocupație, a trecut „casnică, susținând că dorește să scrie un studiu cu privire la istoria comunismului românesc. Curios s-o cunoască, directorul a întrebat-o dacă are studii de istorie ori dacă știe cum se citează sursele, se redactează notele, însă în loc de un răspuns, ea l-a lăsat cu ochii-n soare și s-a dus direct la CNSAS pentru a-i cere verificarea.
După câteva zile, Dl. Ciucă a fost invitat acolo pentru a depune actele cerute și cu același prilej a solicitat să se verifice dacă pe numele său există vreun dosar, iar răspunsul a fost pozitiv. El conține un referat rezultat din studierea dosarului său de cadre, întocmit în 1971 de maiorul de Securitate Gheorghe Bărbuș, ofițerul de obiectiv (al Arhivelor Statului), din care aflăm că socrii i-au fost legionari, iar un frate al soacrei a fost Petre Cernătescu, unul dintre inginerii țapi ispășitori din procesele Canalului Dunăre – Marea Neagră, condamnat la moarte în 1952 și grațiat în 1957.
Documentul se încheie cu rezoluția: „să fie recrutat ca informator și folosit în supravegherea informativă specială.
Dl. Ciucă a fost apoi tatonat, testat, ademenit de ofițerii unității, pe care-i interesa activitatea istoricului Aurel Decei (fost exilat din 1948, răpit din Occident de Securitatea externă în 1957, apoi, după un periplu prin aresturile Securității interne, încadrat în muncă și pus sub supraveghere la Arhivele Statului), de la care învăța paleografie turc-osmană. A refuzat propunerile, pe care le descrie, la fel ca și biroul, procedeele securiștilor, numiți de arhiviști «ăia de la urme și mirosuri».
Referatul reprezintă singur conținutul unui dosar de la Fondul „Rețea“ al Securității (pentru profani: informatori), fără să aibă loc o recrutare efectivă, motiv pentru care în 2009 i s-a emis o adeverință de necolaborare cu Securitatea.
În concluzie, din descrierea făcută lucrurile în acest caz se prezintă similar celui al listei publicate de istoricul respectiv, unde apare noțiunea de „colaboratori: dacă am lua indicația „rețea stricto sensu, profanii ar putea crede că Marcel-Dumitru Ciucă a făcut parte dintr-o „rețea de turnători nenorociți, ceea ce lui însuși îi repugnă.
Desigur, tomanecredincioșii pot să nu-l creadă, și este dreptul lor, dar este necesar ca eventualii acuzatori să-și bazeze acuzele pe probe.
În ce-i privește pe istorici, maniera de aplecare asupra acestor cazuri este mai strictă, căci rolul lor nu este să vitupereze moral, nici să acorde indulgențe, ci să analizeze cu calm documentele, faptele, contextul și să le explice. Tocmai pentru că aceste chestiuni nu sunt imediat intuitive, direct inteligibile. Într-un regim de tipul celui comunist există nuanțe de „colaborare (cu autoritățile, cu Securitatea), dar nu pentru toată lumea și nu tot timpul: sunt cazuri și situații, iar rolul istoriei – o știință mai tehnică decât se crede de obicei – este să refacă această complexitate. Sigur, regimul tinde să maculeze pe toată lumea, precum schimbarea de culoare a cailor lipițani, dar nu de la negrul intens la albul pur ci invers, însă cu cine și cât o face rămâne de stabilit.
În fine, un fapt de notat: după atâta timp scurs de la Revoluție încoace există competențe care pot analiza, stabili aceste diferențe – fără iluzii cu privire la natura umană, nici, mai ales, relativism moral – și la CNSAS în tot cazul. Rămâne doar ca ele să fie folosite, iar nu acoperite de vacarm. Altfel nu vom avansa în nici un fel, ci vom bate cel mult pasul pe loc, dacă nu chiar vom da înapoi și vom rata astfel orice posibilă reconciliere cu propriul nostru trecut. Înainte ca peste toate să se aștearnă uitarea.

București, 18 aprilie 2018.

DESPRE O ANUME LISTĂ

Câteva cuvinte despre „lista lui Hodor, acest Bronisław Wildstein autohton (cf. https://revista22.ro/70270588/ioan-aurel-pop-cornel-nistorescu-si-dorel-abraham-pe-lista-colaboratorilor-securitii.html).
Să o spunem direct, apoi să argumentăm: este vorba despre o manipulare – de presă, istorică și arhivistică (dar nu neapărat în această ordine).
Istoric vorbind, lista respectivă pare a fi una „de lucru, cu foști, actuali, potențiali, viitori colaboratori ai Securității externe pe tărâm cultural-științific, care luată în sine nu spune nimic (după cum o indică „Nu-ul din dreptul principalului vizat, recentul președinte al Academiei Române, Ioan Aurel Pop, și al altora). Dar o interpretare adecvată nu se poate face decât prin raportare la documentele însoțitoare (nu știm câte există și ce conțin ele).
Și nu știm cu precizie pentru că există o problemă – mare – legată de însuși dosarul care conține lista în discuție.
În primul rând, din semnele exterioare, el pare a fi unul confecționat la Arhiva CNSAS (coperta I a fost schimbată):


Apoi, este vorba despre un dosar neinventariat la aceeași arhivă, fapt inedit chiar și pentru propriile standarde, sau mai bine zis absența oricăror standarde, fapt care trimite la un mod de lucru „la negru:


Am deplâns în altă parte destructurarea fondurilor și fragmentelor de fond gestionate de instituție (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/12/cnsas-si-fondul-sau-penal.html), prin urmare, întrebarea pe care o punem aici este următoarea:
Avem de-a face cu destructurarea unui dosar sau doar cu utilizarea în scopuri paraștiințifice a unuia constituit de creator (în speță Securitatea externă / SIE)?
Înțelegem că este vorba despre o acțiune politică, sau cu un asemenea gir, din faptul că nu există nici o reacție oficială a noului Colegiu la maniera în care un funcționar public, eludând procedurile standard ale instituției sale, se teleportează după dorință din postura de cercetător în cea de deconspirator al „fostei Securități (omul chiar așa se exprimă, securistic!), și vițăvercea*. Colegiul s-a întrunit în chiar data la care a apărut „demascarea, însă conform comunicatului său oficial din acea zi a ocolit subiectul cu grație (cf. http://www.cnsas.ro/documente/comunicate%20presa/2018/Comunicat%20presa%202018.04.12.pdf).
Dar pe noi chestiunile paraistorice, eventual disciplinare de la CNSAS nu ne agită, prin urmare, așteptăm cu interes informațiile noi promise de autor și, eventual, răspunsurile sale la aceste chestiuni.
În fine, pentru că zilele acestea am văzut destui pompieri piromani (între care istorici de profesie) care susțin cu aplomb că toți cei care nu împărtășesc demersul eroului Hodor, turnesolul zilelor noastre, sunt negreșit fie securiști jurați, fie legionari, fie idioți (utili sau inutili), fie corupți, am mai adăuga ceva:
Noi istoricii, arhiviștii, suntem gata să primim lecții de la oricine, inclusiv de la cei care n-au văzut în viața lor un securist, care habar n-au cu ce se mănâncă o anchetă la Securitate, cu condiția să se abțină de la a folosi ignobilul argument al șantajului cu securismul, cu legionarismul, cu idiotismul, cu coruptismul, pe scurt: să se dovedească în stare de dialog.
Rolul omului de știință nu este să îngroașe una sau alta dintre tabere (a foștilor, a actualilor securiști, a crizaților generațional în căutare de a-și satisface pulsiunile nihiliste, a politicienilor care exploatează oportun orice prilej), ci să evalueze informația de arhivă cu acuratețe. Atâta cât și cum este ea. Avem nevoie nu doar de galerii, de acuzatori publici și dătători de indulgențe, ci mai ales de persoane care înțeleg și explică ceea ce se petrece în realitate.

București, 16 aprilie 2018.

* Ea a venit târziu și în etape: după cinci zile au fost anunțate „cercetări administrative și disciplinare, iar după alte două suspendarea acreditării de cercetător (notă din 19/04/2018).

MIDNIGHT KILLER, NIȘTE MAIMUȚE ȘI HANNAH ARENDT

Cei plecați spun, de regulă, mai multe despre cei rămași decât despre ei înșiși. Așa se întâmplă și în cazul de față, căci dacă tot umblăm cu salubritatea morală în gură de dimineața până seara, credem că ar fi cazul să o și fumăm.

Andrei Gheorghe nu a fost deloc genul nostru, dar nu gusturile sunt în discuție aici, ci exercițiul unei anume libertăți cu geometrie variabilă. Înțelegem apoi nazurile oamenilor de radio de tipul său, le scuzăm, le trecem cu vederea, la fel veleitățile de orice fel; nu și rasismul, în acest caz islamofobia. (La rigoare, admitem că folosirea unui astfel de termen nu este neapărat semnul rasismului, xenofobiei, căci pot exista și alte motivații neonorante, dar lipsa de control al limbajului rămâne la fel de problematică în cazul conflictului israelo–palestinian în care povestitorul a plonjat buimac, întrucât are în mod cert rolul de a le încuraja.)
Andrei Gheorghe nu s-a dus din proprie inițiativă la o manifestare palestiniană, cum cred eronat până și unii dintre militanții Cauzei Palestiniene de la noi, nici la Zoo, în Teritoriile Ocupate, sub Zidul Rușinii, ca să facă poze cu „maimuțele, ci: „În prima zi, devreme, mult prea devreme suntem invitați la ministerul informațiilor, adevărului și resurselor – nu se înțelege dacă israelian sau palestinian, iar denumirea respectivă este în bătaie de joc (în fapt, este vorba despre două departamente diferite). A trecut deci pur și simplu prin acea manifestație, fapt care este spus în chiar primul rând (cf. http://andreigheorghe.ro/664-palestina-si-ziua-timbalelor/).
Ce s-ar fi ales însă de el dacă compara copiii evrei cu maimuțele? Apoi, mai rămânea prieten cu Vladimir Tismăneanu?
Nu Tismăneanu este în centrul discuției aici, deși el reprezintă un caz revelator – am înregistrat trista sa evoluție în altă parte și nu este necesar să revenim asupra ei (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2016/04/despre-cum-o-prietenie-intelectuala.html) – ci: anti-rasismul cu două greutăți, două măsuri și maniera noastră de raportare la el. A tuturor.
În rest, Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească în pace pe cel care s-a dorit a fi un Jack Killian al radioului autohton!
*
Vladimir Tismăneanu dă un răspuns în doi peri la chestiunea ridicată de noi cu prilejul plecării lui Andrei Gheorghe (anti-rasismul selectiv, libertatea cu geometrie variabilă), ceva din care nu se înțelege dacă la aceasta se referă sau la altceva, și care în conținut sună exact ca la partid: «mai facem și greșeli, dar linia politică este corectă, tovarăși!»

Or un astfel de răspuns este la fel de problematic, și mai ales pentru ditamai profesorul american, bașca director român al Centrului de Cercetare a Totalitarismelor „Hannah Arendt de la Universitatea București. Căci prin luările sale de poziție din ultimii ani, din ultimul timp mai ales, Vladimir Tismăneanu contribuie nu la stimularea dialogului, la o dezbatere calmă, ci la isterizarea ei, corolar la întărirea extremelor, fapt care face „lupta sa și mai necesară.
Convins că zavera dintre cele două facțiuni ultraexecutive de la noi este cheia de boltă a Universului, el alimentează un climat de confruntare. Nu se mulțumește însă cu atât, ci trădându-și propriile angajamente anterioare, îi diabolizează pe cei care le-au rămas fideli, aruncă anateme și acordă indulgențe, totul într-un limbaj plin de violență și scatologie.
Este un pompier piroman care dezbină societatea românească și asmute pe cercetătorii din științele sociale unii împotriva altora, cu scopul de a-și hrăni ambițiile personale. Ceea ce nu are nimic de-a face cu știința și, la fel puțin, cu Hannah Arendt.

București, 25 martie 2018.