Mircea Stanescu

BRITANICII ȘI MANIU

Ce imagine aveau Briții despre liderul PNȚ, care în timpul Războiului permisese, nășise constituirea unei agenturi SOE în România, prin care ținuse legătura cu ei:

Stevenson [șeful Misiunii Militare Britanice în România] a avut perfectă dreptate când a refuzat să-l vadă pe Maniu[,] și e regretabil că nu l-a refuzat și pe intermediarul acestuia. Maniu pare să fie un bătrân nebun care vorbește aiurea, și-i poți înțelege pe ruși că încearcă să scape de el prin mijloace cinstite sau necinstite (subl. n.).
(Notă a Foreign Office, 3 noiembrie 1944)

Desigur, nu este clar dacă acesta era nivelul de înțelegere sau dacă cea din urmă era produsul deciziei politice, într-un efect de circularitate.
În tot cazul, relațiile dintre Britanici și Maniu sunt tributare în bună măsură iluziei, ceea ce de altfel constituie natura diplomației secrete: primii îl mințeau cu nerușinare în legătură cu faptul că țara sa nu era deja arondată intereselor sovietice, pentru a-l determina să acționeze în sensul lor (să treacă la atentate împotriva câmpurilor petroliere, între altele), iar ultimul nu putea crede că democrații occidentali îl vor abandona cu cinism Sovieticilor.
Global, această colaborare nu a fost în nici un fel „reciproc avantajoasă (vorba lui Ceaușescu), căci Britanicii doar au primit, fără să dea în schimb nimic altceva decât promisiuni.
Ulterior, la arestarea sa, nu au mișcat un deget, la fel cum nu au făcut-o nici în privința agenților români ai SOE (niște amatori) sau MI6 (ceva mai profesioniști), care au avut o soartă cruntă: au înfundat pușcăriile politice, fiind ulterior reeducați, descreierati, întorși pe dos. Dar așa-i în tenis: oalele sparte le plătesc întotdeauna alții!
Și o remarcă de final: nu credem deloc că apelativul de „spion[1] i se poate atribui lui Maniu în relațiile sale secrete cu Britanicii (spre deosebire de Augustin Vișa, Rică Georgescu, Dan Brătianu, George Tomaziu și ceilalți), nici măcar acela de „spion patriot, căci asemenea relații au existat și vor exista probabil mereu, altfel ar trebui să numim „agenți toți „lingătorii de clanțe ai ambasadelor de pe la noi și „agenturi puzderia de ONG-uri și think tank-uri, dintre care unele sunt adevărate oficine de propagandă.

NOTE

București, 16 august 2019.

ÎN MEMORIA LUI GHEORGHE (GELU) GHEORGHIU (1922-2019)

Luni, 22 iulie a.c. a încetat din viaţă Gheorghe (Gelu) Gheorghiu. Decesul a avut loc după o spitalizare îndelungată cauzată de un atac cerebral.
Fost deţinut politic, a trecut prin „demascările violente de la închisorile Pitești și Gherla, unde a fost unul dintre puținii rezistenți (nu a «turnat» și nu a bătut pe nimeni).
A jucat un rol extrem de important și ulterior, în perioada de „revenire a celor trecuţi prin „demascări și „reeducări, căci spre deosebire de alți deținuți trecuți prin aceeași experiență și-a revenit mai repede și a înțeles nevoia lor psihologică de a-și reface personalitatea zdrențuită. Cu memoria sa bună, dublată de un talent nativ de povestitor, în camera de detenție de la Gherla unde se găsea povestea diverse întâmplări, dar şi romane poliţiste, cu un asemenea talent, încât ascultătorii aveau sentimentul că prin faţa ochilor li se derulează un film, motiv pentru care acţiunea se numea «Cinematograful lui Gelu».
A fost apoi martor al apărării în cel de-al doilea mare proces al reeducării, din 1954–1957. În acel proces, în fapt o butaforie, Gheorghe Calciu (viitorul preot) și Iosif V. Iosif s-au luptat cu curaj, iar faptul că victimele inculpate pentru a acoperi adevărații responsabili (decidenții și executanții regimului comunist) au scăpat cu viață, i se datorează și lui, prin mărturia curajoasă și demnă.
L-am cunoscut îndeaproape, i-am fost – îndrăznesc să spun ceea ce-mi spunea el mie, în ciuda diferenței de vârstă și a întregii sale experiențe: prieten.
A fost un om bun, blând, care în ciuda experienței limită prin care trecuse, pulsa de viață, iar zâmbetul nu l-a părăsit niciodată. El este dovada vie că valorile umane perene pot supraviețui celor mai atroce experiențe și că dacă justiția terestră se lasă de cele mai multe ori așteptată, viața își ia propria revanșă asupra răului.
Sunt mândru că l-am cunoscut!
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
La revedere, Gelu Gheorghiu!

Bucureşti, 23 iulie 2019.

CINE A FOST? (IV) EUFROSINA PANĂ


În acest scurt studiu vom investiga maniera în care represiunea atinge familiile deținuților politici, exemplificat prin cazul Eufrosinei Pană.
A fost arestată de Securitate în noaptea de 14 spre 15 aprilie 1952, moment în care avea 62 de ani. La percheziție nu i s-a găsit nimic „compromițător. Au fost ridicate însă „diferite scrisori ce conțineau diferite afirmații cu privire la arestarea soțului și altele destinate familiei“[1]. Ele nu se regăsesc în dosarele studiate, prin urmare, verosimil au fost distruse.
Fiica lui Ion și a Mariei Popa, născută pe 25 aprilie în 1890 în comuna Satu Lung, județul Brașov, Eufrosina este de naționalitate și cetățenie române, de religie ortodoxă; profesiune: casnică, studii: șapte clase de liceu (teoretic) „la călugărițe, origine socială: burgheză (moșierească), domiciliul: Str. Jules Michelet nr. 8, București; starea materială: la data arestării „nimic, în trecut 100 ha de pământ și 1/2 casă de locuit în București (expropriată și naționalizată); fără apartenență politică în trecut și prezent, fără funcțiuni ocupate și fără condamnări; cunoaște limba franceză.
Părinții săi deținuseră 100 de ha de pământ la Cernavodă, pe care fiica le-a primit la căsătorie, iar alături de soțul ei fusese proprietara a 450 ha de pământ arabil în Bărăgan (la Frățilești și Popești, în județul Ialomița) și pe Muntele Tigăile Mici, unelte agricole (tractor, batoză, combină), un automobil Ford și un imobil situat pe Strada Jules Michelet nr. 8 în București, expropriat și el (dar în care a locuit până la arestare în calitate de chiriașă, la subsol, alături de restul familiei).
Într-una dintre fișele sale de la Securitate este indicată chiar absurda cifră de 700 de ha, iar într-un referat de aceeași natură cu privire la Cornel, unul dintre fii, 900 de ha. În plus, în averea familiei apare și un imobil situat în Calea Moșilor nr. 246, care ar fi fost naționalizat, însă el nu este menționat nicăieri în actele de sechestru pus pe averea soțului său. De altfel, aceste dosare de Securitate sunt pline de erori factuale, ofițerii de securitate – „niște tineri fii de proletari, scoși de la strung, grași, frumoși și bine dispuși, vorba lui Petre Pandrea[2] – fiind de multe ori incapabili să le copieze corect de la un document la altul.
Eufrosina era căsătorită cu Aurelian Pană, deținut politic despre a cărui viață, activitate și moarte am publicat un lung studiu[3].
Prin ordinul cu nr. 351/49.374 din 3 mai 1952 al Direcției Generale a Securității Statului este interogată. Motivul? Era soția fostului ministru al agriculturii din timpul regimului Ion Antonescu, condamnat în 1949, deținut apoi la închisoarea Gherla și mort acolo pe 4 mai 1951, nu în „demascări, ci ca urmare a bătăilor și a regimului dur de detenție aplicat (la data decesului avea 70 de ani).
Concluzia anchetei, conform fișei de la dosar, a fost că: „Nu sau [sic!] putut stabili legăturile sale politice. Nu sa [re-sic!] putut stabili apartenența sa politică și că este „Sănătoasă = Inteligentă[.] A declarat cu unele regrete faptele sale.
La dosar există de asemenea un interogatoriu sub formă de declarație și o declarație-autobiografie, olografe și în cópii dactilografiate, ambele datate 18 aprilie.
Eufrosina a fost arestată pentru „activitate potrivnică clasei muncitoare, desfășurată în regimul burghezo-moșieresc“. Concret, se motiva că era nemulțumită de comunizarea țării și de arestarea soțului. În realitate, a fost reținută „în baza ordinului privind foștii demnitari și rudele lor“[4], un val de arestări adiacente ordonat de la vârful Partidului și executat de Securitate, care viza represiunea în profunzime asupra familiilor considerate dușmane. Anchetată trei zile mai târziu, ea a sfârșit prin a confirma că a avut manifestări de nemulțumire „în cadrul familiei“, iar cu d-nele Atta Constantinescu, Gheorghe Potopeanu și amiral Nicolae Păiș – soțiile colegilor de „lot“ ai soțului – a avut discuții despre soarta soților lor, însă nimic „dușmănos“.
După anchetă, în urma propunerilor a fost trimisă într-un „centru de triere (nenumit, în fapt Jilava). Au fost două asemenea propuneri. Prima, a anchetatorului său de la Direcția Anchete a Securității (Centrala), lt. Valeriu Gordan, pe 15 mai 1952 – care în aceeași perioadă a fost și anchetator în dosarele „reeducării“ – iar a doua, a celor de la Regionala de Securitate București, al căror referat este redactat pe 31 mai 1952 de lt.-maj. E. Mateescu și avizat de cpt. V. Giuglan și lt.-col. Teodor Dincă, ultimul adjunctul șefului Anchetelor Securității. Ambele propuneri au fost aprobate de Marin Jianu, ministrul adjunct de interne.
A fost condamnată la 24 de luni de detenție „administrativă prin decizia MAI (în fapt a Securității) cu nr. 533/1952, pe care le-a executat la închisoarea Dumbrăveni din Regiunea Stalin (Brașov), în calitate de „element dubios, „de origine socială burgheză.
Pe 7 aprilie 1954, prin procesul verbal cu nr. 4, Comisia MAI a hotărât eliberarea ei din închisoare, fapt petrecut pe 19 aprilie 1954. După eliberarea din detenție a locuit în Str. Uranus nr. 35, alături de familiile celor doi fii rămași în viață, mutați acolo cu chirie după ce cu toții fuseseră jefuiți de casa familială. A murit la scurt timp, în mod cert de inimă rea, pe 1 septembrie același an[5].
Pe 8 octombrie 1954 dosarul ei a fost arhivat, iar pe 8 august 1959 clasat, încheind astfel un alt destin.
Deși decesele din închisori și lagăre erau secrete, nefiind comunicate familiilor, familia Pană a aflat practic imediat despre moartea în detenție a lui Aurelian de la o rudă din Cluj, medicul Ion Macovei, care a fost informat confidențial de medicul oficial al închisorii Gherla, Viorel Bărbos[6]. În anchetă, Eufrosina nu lasă să se înțeleagă că ar ști ceva și vorbește despre soțul său la prezent. Prin urmare, la data arestării sale și a fiului Aurel, ea cunoștea acest adevăr dureros, la care s-a adăugat pierderea unicei fiice, survenită în aceeași fatidică lună mai 1951. Luându-l în calcul și pe fiul Petru, împușcat de sovietici, în 1951 din șase membri ai familiei jumătate erau morți, situație care face inteligibilă figura dârză dar blazată pe care o evocă fotografia ei de la arestare și lipsa dorinței de a trăi de după eliberare care, alături de uzura celor doi ani de detenție, i-a curmat viața la o vârstă nu foarte înaintată.
*
Aurelian şi Eufrosina Pană au avut patru copii: o fată și trei băieți.
Unul dintre ei, Petru, care călca pe urmele tatălui și absolvise Facultatea de Agronomie din Urbana, Illinois, SUA, și împreună cu care Aurelian administra moșia de la Frățilești, a fost ucis de soldaţii sovietici în 1944 împreună cu şoferul său, pe când călătoreau în mașina familiei de la Frățilești la București[7]. Probabil că „eliberatorii doreau să rechiziționeze automobilul Ford, iar cei doi s-au opus în vreun fel.
În 1952, la Universitatea Illinois a fost constituit un club intitulat „Garda Fratres“, care avea ca scop unirea națiunilor prin cosmopolitism, iar foștii studenți ai universității au fost invitați să adere. Petru a primit și el pe adresa din Str. Jules Michelet un formular de înscriere împreună cu o publicație intitulată News from the club, care au fost interceptate de Securitate[8]. Este remarcabilă această prostie iresponsabilă de tip „război rece“ a universitarilor americani, căci dacă Petru nu ar fi fost deja mort la acea dată, cu acuza de cosmopolitism ar fi înfundat negreșit pușcăriile și lagărele de muncă.
Insistent, College of Agriculture al Universității Urbana, Illinois revine în 1960 cu o solicitare de informații referitoare la foștii studenți (anul căsătoriei, vârsta copiilor, locuri de muncă, salariul anual ș.a.), care de asemenea a fost interceptată de Securitate[9]. Scopul declarat era informarea studenților de atunci cu privire la posibilitățile de angajare de după terminarea studiilor și îmbunătățirea programelor de curs, însă Securitatea asociază fără apel invitația spionajului: „punctele prevăzute în acest formular la care să se răspundă, socotesc că nu sunt cu alt scop mai principal [sic!] decît cu scopul de a culege informații.“
Fiica Maria, care era „casnică, fusese căsătorită cu un achizitor la Societatea Naționalizată de Asigurări „Dacia Română și a decedat în mai 1951 – aceeași lună în care a murit tatăl său – nu știm în ce condiții, prin urmare nici dacă cele două morți au vreo legătură[10].
Un al doilea fiu, Cornel, căruia în familie i se spunea Nelu, născut pe 23 noiembrie 1916 în Brăila, era de profesie inginer electrotehnic și absolvise în 1939 Școala Politehnică din București, Facultatea de Mecanică, Secția Electromecanică.
Cel de-al treilea fiu, Aurel, în vârstă de 30 de ani, era de profesie inginer topometru.
Cei doi fii rămași în viață, împreună cu familiile lor, au domiciliat în casa familiei din Str. Jules Michelet nr. 8 până la arestarea Eufrosinei și a lui Aurel, când restul familiei a fost evacuat din frumoasa casă situată central, lângă Piața Romană.
Aurel, care făcuse armata la geniu și era angajat la Institutul Geologic, era căsătorit cu Stela Veturia Maria Nemoianu, profesoară la Școala Medie de Muzică. Născută pe 17 decembrie 1925 în Timișoara, ea este fiica lui Iosif, fratele lui Petre Nemoianu (și unchiul profesorului american de origine română Virgil Nemoianu), condamnat în același proces cu Aurelian și deținut la Aiud, unde a și murit în 1951[11]. Eufrosina a aflat de moartea lui în iulie 1951, de la cuscra Stela Nemoianu (soția lui Iosif și mama nurorii Stela Veturia Maria), fapt care arată, ca și în cazul morții soțului său, că sistemul secretului detenției comuniste nu era impenetrabil.
În ianuarie 1949 Aurel a fost arestat pentru sustragerea unor bunuri de sub sechestrul pus tatălui său la ferma de la Popești, comuna Brâncoveni, județul Ialomița, pe motiv că a scos de la ferma Frățilești și a dus la Popești, între altele: trei porci, un tractor, un polidisc de tractor și o mașină de balotat paie[12]. Împreună cu dosarul întocmit de Parchetul Tribunalului Ialomița, pe 14 februarie a fost trimis la Parchetul Curții București, Cabinetul Criminali de Război, pentru a fi judecat sub stare de arest conform Legilor 312/45, 255/46 și 291/47. Este vorba despre legislația specială privind crimele de război și dezastrul țării.
Întrucât acțiunea era fără legătură cu încadrarea, Curtea și-a declinat competența, iar pe 18 februarie a retrimis dosarul Tribunalului Ilfov pentru a fi judecat în baza art. 264 Cod Penal. Pe 29 martie Aurel este condamnat la 1 an de detenție corecțională și 4.000 de lei amendă, și i se compută prevenția. Declară recurs, iar pe 6 mai Tribunalul casează sentința pentru viciu de formă (procedură), dat fiind că încheierea care consemna susținerile nu fusese semnată de președintele completului de judecată.
Pe 11 iulie, la judecarea fondului, este însă recondamnat la 6 luni de detenție corecțională, și tot cu deducerea prevenției. În apărarea sa, Aurel a invocat cu temei faptul că în cazul bunurilor imputate nu era vorba despre un sechestru, ci doar despre o inventariere, fermele se împrumutau frecvent de la una la alta, iar obiectele nu au dispărut în nici un fel, fiind păstrate în evidențe, situație probată cu martori. Cu toate acestea, a fost condamnat fără vreo justificare.
În anul următor, Parchetul Tribunalului Ilfov, prin rechizitoriul cu nr. 139.320/1950 a încercat încă o dată inculparea sa în baza legislației privind crimele de război, iar Judecătoria Urbană Populară București a stabilit în acest sens un prim termen de judecată pe 30 mai 1951, în vederea căruia a solicitat Parchetului Curții București, Cabinetul pentru Crime de Război un referat. În documentul semnat de procurorul R. Roșca (nedatat, dar din același an), se spune că această condamnare nu are nici o legătură cu crimele de război, recte Decretul nr. 207/48 în vigoare la acea dată, fiind vorba despre o confuzie între „complicitatea și „favorizarea de acolo cu definiția lor din dreptul comun, și că faptele imputate sunt discutabile și din perspectiva celui din urmă, în speță art. 264 Cod Penal[13]. Deținutul a fost pus în libertate, dar nu pentru mult timp.
Aurel a fost arestat încă o dată cu mama sa, în noaptea de 14 spre 15 aprilie 1952, iar tot atunci a fost arestată și o rudă, inginerul Lipăneanu (copiilor familiei le era unchi), care lucra la Direcția Generală a Canalului Dunăre – Marea Neagră la Sectorul Recepții[14]. Asemeni mamei, a fost condamnat la 24 de luni de detenție „administrativă“ prin aceeași Decizie nr. 533/1952 a MAI și figurează, alături de Eufrosina, pe un tabel cu 40 de persoane reținute de Securitate „în cadrul ord[inului]. 8/24“[15] (este vorba despre cel privind foștii demnitari ai Vechiului Regim și rudele lor).
După cum rezultă din supravegherea Securității, în 1953 era închis în lagărul de la Borzești, de unde pe 4 mai același an o roagă pe soția sa Stela Veturia Maria – domiciliată în Str. Uranus nr. 35, unde locuia cu chirie alături de familia cumnatului său Cornel, întrucât fusese evacuată din casă la arestarea soțului – să-i aducă pantaloni și bocanci și să vină vorbitor[16]. Nu am aflat dacă a și reușit ceva din toate acestea, căci despre detenția lui nu am primit un dosar prin CNSAS. La fel, nu știm nici care a fost destinul său ulterior, puținele informații prezentate aici fiind strânse din surse adiacente.
La rândul său, după absolvirea facultății Cornel a făcut armata la aviație, la Flotila I Bombardament Brașov (1939–1943) și avea gradul de sublocotenent în rezervă. În 1943–1948 s-a ocupat de partea tehnică a administrării moșiei de la Frățilești (moară, instalația de egrenat bumbac și presa de ulei)[17].
Era căsătorit cu Alexandra–Cristina, fostă Cătuneanu, născută pe 24 ianuarie 1920 (o dată alternativă prezentă în documente: 26 decembrie 1924) în Brăila, care a lucrat mai întâi ca referent tehnic la Întreprinderea de construcții metalice și prefabricate, apoi la Institutul de Studii și Proiectări Energetice, și împreună aveau doi copii: Ana, născută pe 3 martie 1943 la Frățilești, care ulterior a fost elevă la Școala Tehnică de Geologie și Alexandru Nicolae, născut pe 25 aprilie 1947 în București, care ulterior a fost student la Institutul Politehnic „Gheorghe Gheorghiu–Dej și a devenit inginer constructor.
După exproprierea familiei a rămas fără ocupație până în 1949, când s-a angajat la Trustul Electro–Montaj ca inginer principal la Serviciul Stații de Transformare. „Profesional era bine pregătit teoretic și practic atît pentru lucrările de linii cît și pentru cele de stații. Avea o deosebită putere de muncă și un fel clar de înțelegere a lucrărilor, o orientare rapidă și justă a problemelor, bun organizator.“[18] În întreprindere a lucrat mai întâi la șantierul Cluj, apoi la cele din București și Constanța.
În decembrie 1949, în baza unui ordin al Centralei, șeful Securității Capitalei lt.-col. Tudor Sepeanu cere Regionalei Galați efectuarea de investigații privind, între alții, Cornel Pană (numele este dactilografiat greșit: Panu), suspectat că a folosit la munci agricole prizonieri sovietici din lagărul 7/13 Budești – Ilfov, cărora le-ar fi aplicat un tratament inuman[19]. Scopul era ca vinovații să fie deferiți justiției. Ordinul nu a avut însă nici o urmare în ce-l privește și, de altfel, acuza nu a fost probată nici în ancheta și procesul tatălui său[20].
Pe 15 aprilie 1952 Cornel, care în acel timp lucra ca șef al șantierului Constanța, a ajuns la destinație, de la București, la ora 9.00 seara. Pentru că tocmai fuseseră arestați mama, fratele și unchiul său, iar restul familiei fusese evacuat din casă – ulterior toți au fost mutați în Str. Uranus nr. 35 – el l-a rugat pe un coleg, informator al Securității, să-l găzduiască peste noapte. Informatorul l-a întrebat de motivul arestării, pentru a i se răspunde: „parcă ăștia dau socoteală cuiva când te ridică, te ia și nimeni nu știe unde te duce“[21]. Cazul indică maniera în care represiunea politică era însoțită de jefuirea celor declarați dușmani ai regimului, și este greu de distins dacă prima este o cauză ori un efect al celei de-a doua, mai degrabă fiind vorba de două cauze cumulate.
În august 1952 Regionala de Securitate Cluj raportează Centrului că, aflat pe teren în control la șantierele din regiune, Cornel s-a interesat de lucrări cu caracter secret, iar pe 3 septembrie pe document apare o rezoluție în care se cer propuneri de „reținere“ (arestare) a lui[22]. Ea nu a avut însă o urmare.
În septembrie 1952 este luat în studiu pentru recrutare ca agent, dar rezultatul nu ni se comunică, probabil tocmai pentru că ideea s-a dovedit fantezistă[23]. Faptul se explică prin situația dificilă, familial și emoțional, care făcea posibile recrutările perioadei, majoritatea realizate prin șantaj.
În 1953 a fost șef al Serviciului Producție la trust, în București, iar în același an a lucrat la șantierul Bicaz ca dispecer pentru linii și stații. În aceeași perioadă un informator a aflat de la el că „prin 1952–1953 i-a venit o comunicare că tatăl său [...] a murit în închisoarea la Aiud“[24]. Familia aflase însă de moartea lui Aurelian încă din 1951, iar închisoarea în discuție era Gherla.
Cornel o ducea foarte greu, fiind nevoit să muncească din răsputeri pentru a întreține întreaga familie, inclusiv pe mama și fratele său deținuți, după cum atestă relatarea oarecum complice a unui coleg de serviciu informator, care descrie și contextul relațiilor socialiste de muncă:

De multe ori cînd stăteam de vorbă cu el pe marginea lucrărilor de executat, îmi mărturisea că trebuie să muncească atît de mult și de serios [ca] să poată fi apreciat și să aibă o încadrare mai bună, deoarece era singurul membru din familie care cîștiga și trebuia să țină din salariul său toată familia. Știu că se mai ducea din cînd în cînd la talcioc de mai vindea din lucrurile tatălui său sau ale familiei sale spre a-și complecta lipsurile.-[25]
[…] Menționez că deși eram oarecum un bun prieten cu el, niciodată nu discuta prea mult cu mine probleme politice, spunîndu-mi că eu habar nu am de ele, iar de multe ori simțeam că se ferea […].
În calitate de dispecer la Cîmpina și chiar șef de serviciu, căuta să promoveze elemente bine pregătite tehnic și nu ținea cont de faptul că mulți veneam cu recomandări pe linii de partid. Îl mai știu că era foarte cinstit și foarte fricos în ceeace privește orice fel de abuz.
Era mereu contra oamenilor slab pregătiți tehnic și care erau în posturi de răspundere pe linie politică[,] și de multe ori cînd aceștia făceau cîte o prostie, îi spunea că-i pare bine că nu vor să înțeleagă că nu se poate face treabă bună cu oameni slab pregătiți și parveniți numai prin politică[.]
Nu l-am auzit niciodată agitînd sau instigînd pe nimeni sub nici o formă, însă era veșnic nemulțumit că nu-i ajungea salariul[,] că mai primea sancțiuni de la șefii lui care erau mai slab pregătiți. [...]
Vreau să fac o precizare de mare importanță: Ing. Pană Aurel era un om foarte prudent din toate punctele de vedere și foarte greu puteai auzi sau scoate ceva de la el[26].

Pe 24 aprilie 1953 Serviciului „C al Securității (Evidența) și Miliției le-au fost cerute investigații cu privire la Cornel, căruia i s-a întocmit un dosar de dislocare împreună cu soția și copiii[27]. Totodată, lor le-a fost atașată Stela Veturia Maria, soția fratelui Aurel, arestat cu un an înainte. Dosarul a rămas însă fără urmări, căci finalmente nu au fost lăsați pe loc.
În 1954 a fost șef al Serviciului Producție din cadrul Trustului Electro–Montaj, apoi a lucrat ca dispecer la Câmpina. În februarie este luat în evidența pe obiectiv, figurând în „tabelul fișă cu suspecți“[28]. Avea și un coleg de serviciu pe nume Bazil Ștefănescu, cu care întreținea relații, și care înainte de etatizare („naționalizare) fusese director delegat la Uzinele Malaxa, apoi deținut politic în lagărul de la Poarta Albă pentru că prin 1946–1947 încercase, fără succes, să se refugieze în Occident.
În ianuarie 1954 și iulie 1955 Direcția a IV-a a Securității (Contrasabotaj), care se ocupa cu chestiunile economice, cere Direcției a VII-a (Operativă), care se ocupa cu filajul și investigațiile, să facă cercetări asupra lui Cornel[29]. Într-unul din răspunsuri, semnat de mr. Cricor Garabedian, adjunctul șefului filajului și investigațiilor, se spune că: „În momentul de față este un element precaut, fără a se antrena în nici un fel de discuții politice sau relații cu locatarii din cartier sau imobil.-
În 1955 este din nou luat în studiu de Securitate pentru a fi recrutat ca agent, acțiune care va fi eșuat lamentabil, de vreme ce autorii ei se dovedesc a fi foarte discreți și nu revin cu detalii.
În noiembrie 1955 intră în colimatorul responsabililor cu cadrele și documentele secrete ai întreprinderii și trustului, care îl reclamă la Securitate pe motiv că, ghidat de criteriul competenței, lucra cu și propunea pentru activități de răspundere tot soiul de „foști“ (legionari, ofițeri) care erau „avizați negativ“ de organele politice. În plus,

Face glume în birou cu privire la sarcinile politice și sindicale, însă numai în anturajul său. Odată, întrebîndu-se în birou cine are decorații (se cerea o situație) a remarcat în zeflemea că în[]trecut da, ar fi avut, dar astăzi nu se poate aștepta la decorații[30].

În 1957 a fost transferat la ICME 1 București din cadrul aceluiași trust, la început ca șef al Șantierului de stații, apoi ca inginer principal la Montaj. Pe 2 februarie 1960 Securitatea s-a interesat din nou cu privire la sursele sale de venit, iar concluzia a fost că: „Nu rezultă să aibă ale mijloace de existență decât salariul său.
În februarie 1963 s-a transferat la Întreprinderea Energomontaj ca șef al Serviciului Tehnic de la Șantierul București, iar după un timp a fost numit inginer șef adjunct. Pentru că o ducea în continuare greu, din același an se angajează și la Institutul de Proiectare Energetic (ISPE) cu jumătate de normă.
În iunie 1964 un informator care primise sarcina de a-i sonda opiniile cu privire la situația internațională, îl chestionează legat de cotitura antisovietică a Partidului din aprilie același an, iar Cornel îi răspunde prudent:

Nu m-am așteptat nici odată la asemenea evenimente; se auzeau multe despre cum suntem tratați noi Românii de Ruși; dar spuneam că nu poate fi adevărat; a trebuit mult curaj, mult calm și multă iscusință să se ajungă aici.-
Nu ași fi crezut nici odată să se ajungă aici[31].

În 1965 este adus în Centrala întreprinderii ca șef al Serviciului Energetic. Totodată, este luat în baza de lucru a Securității ca suspect, fost moșier și pentru că în 1938, în timpul facultății, a fost timp de două luni în practică la Mannheim, în Germania nazistă (într-una din notele Securității, Statul este numit RFG!).
În 1966 o ducea la fel de greu, motiv pentru care a continuat să lucreze cu jumătate de normă la ISPE, muncind în total minim 12 ore pe zi. Un informator îl caracterizează astfel: „Cu toate că muncește foarte mult, este un tip cu sistemul nervos echilibrat, fiind optimist tot timpul.“[32] În aceeași perioadă, aceeași sursă a Securității dirijată pe lângă el a fost instruită să-l chestioneze dacă tatăl său n-a fost prevăzător să-i lase bani depuși la o bancă din străinătate[33].

Conform sarcinei primite la 23.05.968 sursa a purtat o discuție cu Pană Cornel.- În timp ce sursa citea, în pauza de masă, ziarul scînteia [sic!], Pană s-a apropiat și s-a adresat sursei cu ideia: „de ce pierde timpul citind asemenea ziar pentrucă nu poți găsi nimic important“. La aceasta sursa a răspuns că ce ziar ar putea să citească? La care Pană a indicat să citească ziarele streine, exemplificînd le Monde. La răspunsul sursei că nu cunoaște limba franceză, Pană l-a sfătuit să se ajute cu un dicționar.
În continuare Pană a arătat că mai bine să te ocupi cu orice decît să-ți pierzi timpul citind scînteia.- […]
Pe linia sarcinilor profesionale sursa constată zilnic că se preocupă de sarcinile pe care le are, nu refuză nici-o dată sub nici un motiv vre-o sarcină care i se încredințează, avînd grijă să le realizeze.- […]
Din cele constatate de sursă se poate spune că deși este un element activ și conștiincios, nu agreiază regimul[34].

Nota de mai sus nu rămâne fără urmări, de vreme ce începând cu 17 august 1968, în timpul verii fierbinți a disidenței lui Ceaușescu față cu sovieticii, Cornel este urmărit de Direcția a II-a a Securității prin „mapă de lucru, pe un termen inițial de trei luni, pentru „manifestări nefavorabile întrucât „comentează dușmănos măsurile luate de organele de partid și de stat“, iar informatorii au fost instruiți să afle dacă încearcă să comită acțiuni de sabotaj și dacă întreține relații suspecte cu alte persoane. În același an a fost cercetat șí de Miliție șí de Securitate pentru deținere de armament. Întrucât suspiciunile nu s-au confirmat, dosarul a fost închis pe 27 februarie 1969, dar Cornel a rămas în baza de lucru[35], iar verificările cu privire la deținerea de armament au durat până în 1973[36].
În 1971 avea depusă o cerere de a vizita Italia[37], iar în 1972 a făcut o nouă cerere de călătorie în Occident, însă nu a primit nici un răspuns[38]. În acea perioadă citea același ziar Le Monde, pe care îl cumpăra și comenta împreună cu colegii ingineri E. Drukman (ulterior a emigrat în Israel), Sami Marcu și avocatul Păcuraru de la Energoconstrucția. Un informator îl caracterizează astfel: „Nu l-am auzit niciodată discutînd probleme cu caracter politic sau gustînd glume stupide.“[39] Iar un altul: „Este ironic și deși este foarte bine pregătit nu poate fi apreciat de cei care nu lucrează direct cu el.“[40] Ultima notă generează reacția unui șef al ofițerului de obiectiv: „26.08.1971 / Nota este o caracterizare și nu un material din care să rezulte poziția lui politică actuală. / Lt.-Col. ss. indescifrabil“.
Pe 28 mai 1973 din dosarul său de urmărire au fost scoase trei file cu conținut istoric și trimise Arhivei Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Măsura era urmarea Ordinului ministrului de interne cu nr. 00743.558 din 17 martie 1973[41]. Nu știm ce conțineau ele, dar verosimil decizia a vizat descongestionarea dosarelor de urmărire de documentele cu valoare istorică. De altfel, dosarul în cauză conține și alte documente din perioada războiului, însă informația lor este mai degrabă anodină.
În 1974 un informator, coleg inginer care îl cunoștea și lucra cu el încă din perioada când era angajat la Trustul Electro–Montaj, spune că a fost retrogradat din funcția de șef de serviciu și mutat de la Sectorul de Investiții la Sectorul de Proiectare, că în același timp era profesor cu jumătate de normă la Liceul Energetic (din 1971) și că avea probleme familiale: fiica Ana suferea de o boală psihică, iar mama sa ar fi fost grav bolnavă[42]. Exceptând ultima informație, care era evident falsă, restul era corect. Un raport al Securității confirmă în 1989 că fiica era pensionată medical[43].
Cornel avea un văr, pe nume Petre Pană, care locuia la Imfeld, în Republica Federală Germană (RFG), cu care în 1975 întreținea corespondență. În același an el a cerut încă o dată să i se aprobe o călătorie peste graniță. În februarie a fost reclamat însă la Ministerul de Interne de un anume Victor Polexe, domiciliat în Str. Brădetului nr. 7, sector 5 București, pe motiv că ar cumpăra mărci vest-germane, pe care le-ar retrimite în RFG vărului său, unde ar încerca să se refugieze mai întâi el, apoi restul familiei, și că în SUA ar deține un cont în dolari[44].
Nu știm care erau relațiile cu Cornel ale acestui informator voluntar, care probabil nutrea față de el o antipatie personală, însă alegațiile sale au fost luate foarte în serios de Securitate. Este de la sine înțeles că solicitarea de plecare în străinătate i-a fost respinsă, motiv pentru care pe viitor a și renunțat să mai facă vreuna. Mai mult, reclamația a generat o supraveghere activă, fiind verificat cu privire la relațiile pe care le avea cu vărul său, la intenția de a se stabili în străinătate și deținerea de depozite bancare în Occident (în RFG, SUA), și investigat dacă schimbă lei în valută. Pentru aceste motive i-a fost interceptată corespondența, iar cea cu străinătatea (Canada, RFG și Brazilia) reținută și fotocopiată. Iată de ce în acea perioadă un informator a încercat să-l provoace:

Sursa a încercat să discute cu numitul Pană Cornel problema retribuirii muncii, arătînd că în întreprindere au fost cereri de micșorare a salariului.
Acesta a răspuns: „lăsați[,] că probabil așa este normal să fie[;] mai sunt și alții care ar merita să li se reducă salariul“. Acesta a fost tot răspunsul și a schimbat discuția trecînd la probleme de serviciu[45].

Pe 1 februarie 1977 s-a pensionat pentru limită de vârstă (60 de ani), motiv pentru care dosarul a fost închis și clasat la Centrul de Informatică și Documentare (CID) al Securității cu specificarea că urmăritul va fi menținut în evidența generală[46]. A fost întotdeauna prudent, fapt care explică de ce nu a avut niciodată un „dosar de urmărire informativă (DUI), ci doar a fost verificat periodic, uneori prin „mapă de verificare și prin „supravegherea informativă generală (SIG).
După pensionare, Cornel, soția Alexandra–Cristina și fiica Ana s-au mutat în Str. Malcoci nr. 2, Bl. 36, Sc. B, Ap. 100, Sect. 5 București. Dețineau un automobil Trabant[47].
Fiul Alexandru Nicolae, de profesie inginer, era căsătorit Maria Marcela Pană, născută pe 19 decembrie 1945 în Râmnicu Vâlcea, de profesie arhitectă, și împreună au locuit o perioadă la aceeași adresă cu părinții lui, apoi s-au mutat pe Bd. Ion Șulea nr. 44, ap. 48. După un timp, au emigrat în Elveția, stabilindu-se la Zürich.
Pe 1 decembrie 1989 Cornel a fost convocat la Serviciul Pașapoarte și pregătit contrainformativ de Securitate. Făcuse cerere de a-și vizita fiul în Elveția. Din supravegherea prin tehnică operativă a „Utopicului (numele de cod dat lui Corneliu Coposu) a rezultat că la întoarcerea dintr-o călătorie similară a soției sale, Alexandra–Cristina, care a avut loc la începutul aceluiași an, ea s-a interesat pe lângă Coposu despre maniera în care „Mureșanu“ (neidentificat, în fapt un informator conspirat al Securității externe, CIE) a părăsit țara. Securitatea suspecta că familia Pană iniția un canal de comunicare cu „emigrația ostilă“, făcându-se astfel purtătoarea de mesaje către Occident, și în sens invers, a fostului secretar general adjunct al Partidului Național Țărănesc.
Astfel, Cornel „a fost atenționat serios“ – subl. în text, „atenționarea“ reprezenta o primă măsură represivă din gama de operațiuni a Securității – de lt.-col. Vasile Deleanu „că ar fi bine să se abțină în a se face purtătorul de cuvînt al unor elemente ostile din țară și străinătate și să transmită acestora reciproc mesaje.“ Măsura a fost înregistrată în evidențele interne, semn că era la fel de serioasă. Totodată, era preconizat un control vamal strict asupra lui la ieșirea din țară, iar înainte și după întoarcerea din călătorie urma să fie supravegheat informativ.
Totodată, în vederea verificării lui „Mureșanu“, protecția lui contrainformativă, dezinformarea „în stil ofensiv“ a celor care se interesează de situația lui și pentru acoperirea datelor reale ale cazului, CIE a inițiat un plan aflat în prelungirea unei acțiuni anterioare denumită „Lovitura“, care prevedea între altele „recrutarea fictivă“ a lui Cornel (lansarea zvonului că este informator al Securității).
Revoluția din decembrie 1989 a dat cumva peste cap toate aceste planuri, însă dosarul nu prezintă informații suplimentare privitoare la cazul lui Cornel și cu atât mai puțin la acțiunea „Lovitura“, rămânând cumva în aer, de vreme ce nu conține nici vreo dovadă de închidere a lui, după cum era procedura obișnuită.
În 2008 Alexandru Nicolae a studiat la CNSAS dosarele de Securitate ale familiei.

NOTE
[1] Fără alte trimiteri, informațiile care urmează provin din Arhiva CNSAS, Fond „Penal“, dosar nr. 1 847 (11 740 cota SRI), Eufrosina Pană, 34 f. El a fost deschis de Securitatea Regională București, iar la închidere a fost clasat la Serviciul „C al Securității (Evidență).

[2] Scrisoare către Avram Bunaciu, 26/11/1966, în Avram Bunaciu, Biografie, reflecții, corespondență, București, Editura Enciclopedică, 2011, p. 178.

[3] Mircea Stănescu, Cine a fost Aurelian Pană?, în «Comunicări prezentate la Simpozionul Experimentul Pitești – Reeducarea prin tortură», 29 septembrie – 1 octombrie 2017, Pitești, 2018, pp. 175-216, și online la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/12/cine-fost-i-aurelian-pana.html.

[4] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 1 847 (Eufrosina Pană), Referat al Securității (Centrala), 31/05/1952, f. 8.

[5] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 1 847 (Eufrosina Pană). Vezi și fişa sa matricolă penală de pe site-ul IICCMER, la adresa: http://5.2.132.65/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20politici/P/P%2001.%20Paca%20-%20Panczel/Pana%20Eufrosina/.

[6] M. Stănescu, Cine a fost Aurelian Pană?, în op. cit., pp. 205-207, și online la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/12/cine-fost-i-aurelian-pana.html.

[7] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 1 603 (23 435 cota SRI), Cornel Pană, vol. II, f. 8 v (verso).

[8] Idem, Notă, nedatată, f. 11.

[9] Idem, Notă, 24/11/1960, ff. 25-27.

[10] Idem, Fișe întocmită de ofițerul de obiectiv, nesemnată, 30/09/1952, f. 4.

[11] ACNSAS, Fond Penal, dosar 12 569 (22 188 cota SRI), Pană Corneliu – Aurel, vol. II. Este vorba despre un dosar care îi grupează pe cei doi frați, în care vol. I îl privește pe Aurel, iar vol. II pe Cornel. Prenumele Corneliu, din titlul dosarului, este greșit.

[12] ACNSAS, Fond Penal, dosar 12 569 (Pană Corneliu – Aurel), vol. I se ocupă integral de această temă.

[13] Idem, ff. 10-11.

[14] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 1 603 (Cornel Pană), vol. II, f. 22.

[15] Fond „Penal“, dosar nr. 1 847 (Eufrosina Pană), Adresă a DGSS către Securitatea București, ACNSAS, 16/07/1952, f. 28. Pe 21 iulie cea din urmă înaintează Centrului de Triere (nenumit, în fapt Jilava) dosarele individuale ale arestaților pentru a fi repartizați în „unități de muncă“, iar pe 6 august raportează Centrului de executare.

[16] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 1 603 (Cornel Pană), vol. II, Notă, nesemnată, f. 29.

[17] ACNSAS, Fond Penal, dosar 12 569 (Pană Corneliu – Aurel), vol. II, passim; ACNSAS, Fond Informativ, dosar 1 603 (Cornel Pană), vol. I-II, mapa de lucru privind pe „Brăileanul“.
[18] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 1 603 (Cornel Pană), vol. II, Referat de cadre, 28/06/1968, ff. 81-82.

[19] Idem, Adresă, 30/12/1949, ff. 35-36.

[20] M. Stănescu, Cine a fost Aurelian Pană?, în op. cit., passim, și online la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/12/cine-fost-i-aurelian-pana.html.

[21] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 1 603 (Cornel Pană), vol. II, Notă, 16/04/1952, f. 22. Informatorul este „Gavrilă“, ofițerul lui coordonator slt. Vasile Căruțașu, iar nota informativă, retrimisă de Regionala de Securitatea Constanța Centralei pe 9 mai, este semnată de adjunctul șefului structurii (mr. Nicolae Doicaru), mr. Sepi Năstase.

[22] Idem, Adresă, 30/08/1952, ff. 23-24, semnată pentru șeful structurii (col. Mihail Nedelcu) de un maior, indescifrabil.

[23] Idem, Fișe întocmită de ofițerul de obiectiv, nesemnată, 30/09/1952, ff. 4-5.

[24] Idem, Notă informativă, 6/01/1956, f. 8 r (recto). Sursa era „Vasilescu Doru“, iar ofițerul coordonator lt.-maj. Gheorghe Răducă.

[25] Paragraful este marcat pe manșeta stângă cu o linie verticală în creion negru.

[26] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 1 603 (Cornel Pană), vol. II, Notă informativă, 6/01/1956, ff. 8 v-9 r. Sursa este „Vasilescu Doru“.

[27] ACNSAS, Fond Penal, dosar 12 569 (Pană Corneliu – Aurel), vol. II se ocupă integral de această temă.

[28] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 1 603 (Cornel Pană), vol. II, Referat, 2/02/1954, f. 1. Ofițerul de obiectiv era lt. Nicolae Boeru.

[29] Idem, Adrese, 22/03/1954 și 16/07/1955, ff. 18-19.

[30] Idem, Notă informativă, 2/11/1955, f. 10. Documentul este semnat de M. Negreanu, șeful Biroului Special al trustului, un informator prin statut.

[31] Idem, vol. I, Notă informativă, 15/06/1964, f. 16, subl. cu creion albastru. Lucrătorul de caz este lt. Grigore Niță de la Direcția a II-a a Securității (Informații Economice), ofițerul de obiectiv, iar numele de cod al sursei „Monicard Henri“.

[32] Idem, Notă informativă, 16/09/1966, f. 6. Numele de cod al sursei este „Iordăchescu Pavel“ din coordonarea lt.-maj. Grigore Niță.

[33] Idem, Notă informativă, 7/07/1966, f. 15 v. Sursa este același „Iordăchescu Pavel“.

[34] Idem, Notă informativă, 4/06/1968, f. 3, subl. cu creion roșu. Sursa este tot „Iordăchescu Pavel“ din coordonarea lt. Ion Grigorescu.

[35] Idem, vol. II, Raport, 27/02/69, semnat de lt. Constantin Șerb, ff. 106-107.

[36] Idem, Adrese, ff. 117-121.

[37] Idem, Notă informativă, 12/07/1971, sursa „Pascu Ilie“ din coordonarea lt. Theodor Petrișor, f. 101 bis. Informația apare în nota ofițerului.

[38] Idem, Notă informativă, 9/01/1973, sursa „P[avel]. Iordăchescu“, f. 85.

[39] Idem, Notă informativă, 30/11/1972, sursa „[I.] Popescu“ din coordonarea lt. Theodor Petrișor, f. 86.

[40] Idem, Notă informativă, 21/08/1971, sursa „Ienceanu“ („M. Enceanu“) din coordonarea aceluiași lt. Theodor Petrișor, f. 99.

[41] Idem, vol. I, Notă, f. 1.

[42] Idem, vol. II, Notă, 8/06/1974, sursa „Dumitriu („Dimitriu), f. 83. Denumirea bolii fiicei este menționată expres. Pentru informația privind Liceul Energetic vezi și ibidem, Notă informativă, 21/08/1971, sursa „Ienceanu“ („M. Enceanu“) din coordonarea lt. Theodor Petrișor, f. 99, și ibidem, Notă informativă, 9/01/1973, sursa „P[avel]. Iordăchescu“, f. 85 r.

[43] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 1 604 (238 922 cota SRI), Cornel Pană, Raport, 6/06/1989, f. 13 v.

[44] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 1 603 (Cornel Pană), vol. II, Reclamație, 15/02/1975, f. 80.

[45] Idem, Notă informativă, 15/04/1975, sursa „Ienceanu, f. 52.

[46] Idem, Notă, [7/03/1977], semnată de cpt. Florea Văsîi, f. 37.

[47] Informațiile care urmează fac obiectul unui dosar separat de la ACNSAS, Fond Informativ, dosar 1 604 (Cornel Pană), pe care l-am citat deja. Tot aici, la istoricul lui Cornel se susține că ar fi fost condamnat la un an de închisoare pentru sustragere de bunuri, o confuzie evidentă cu cazul fratelui său Aurel.

Surse Foto:
1) Eufrosina Pană, CNSAS, 1952;
2) Casa din Str. Jules Michelet nr 8, © Mircea Stănescu, 2018;
3) Cornel Pană, CNSAS, 1989;
4) Alexandra–Cristina Pană, CNSAS, 1989.

București, 29 iunie 2019.