O PRIMĂ ISTORIE A SPIONAJULUI COMUNIST DIN ROMÂNIA

Florian Banu, De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948-1989), cuvânt-înainte de Mihai Răzvan Ungureanu, Editura Corint, 2017, 604 p.

În cele ce urmează nu vom face o recenzie-standard a cărții, ci ceva mai lejer, vom trascrie câteva simple note de lectură situate într-o grilă selectivă care va urma oarecum aleator firul narativ al cărții. Și aceasta pentru că, paradoxal, într-un domeniu precum cel al spionajului, în care jocul oglinzilor este regula, subiectivitatea este preferabilă empirismului și tehnicismului sec inerente.
Scopul nostru nu va fi nici de a situa lucrarea autorului în contextul istoriografic românesc – demers inutil, atâta vreme cât ea reprezintă, la 27 de ani de la căderea regimului comunist, primul studiu academic ce analizează subiectul pe întreaga perioadă – ci de a fixa atenția asupra unei lucrări așteptate, necesare, care constituie o primă tentativă de a trata subiectul într-o manieră detașată, echilibrată, globală.
Lucrarea se deosebește net de alte demersuri, precum ale lui Ion Mihai Pacepa, Mihai Pelin sau Cristian Troncotă, ale căror intenții de reabilitare a spionajului comunist românesc și/sau a propriilor persoane sunt străverzii, și care la o analiză factuală se dovedesc cu ușurință a se integra unor acțiuni de tip „perdea de fum[1].
Autorul se apleacă cu modestie asupra temei, evită cu program ipotezele și explicațiile hazardate, și stăruie asupra faptelor, în principal pe baza informației furnizate de documentele de arhivă.
Iată mai întâi două exemple al căror umor intrinsec este de cea mai bună calitate.

Astfel, un locotenent major, lucrător operativ la rezidența din Londra [la mijlocul anilor 1950] (...) Fiind întrebat de unul dintre subalterni ce probleme erau prioritare, ofițerul român i-a cerut „să aducă formula prin care s-ar putea înlătura ceața de deasupra Londrei. (p. 62)

Am putea spune că respectivul ofițer s-a păstrat, totuși, în limite raționale, de vreme ce nu i-a ordonat subordonatului să-i aducă luna de pe cer.
În 1972 Securitatea externă (DGIE) își schimbă denumirea în Departamentul de Informații Externe. Conform lui Pacepa, la originea decretului a stat dorința sa și a lui Nicolae Doicaru (șeful organului) de a instaura „legalitatea socialistă în domeniul spionajului.
Respectând contextul și proporțiile, se petrecea ceva cam ca în prezent, ca să zicem așa.
Florian Banu comentează episodul cu umor:

Evident, potrivit lui Pacepa, Ceaușescu era împotriva unei astfel de „legalizări, de vreme ce trebuia dusă o vastă muncă de persuasiune pentru a-l aduce „pe calea cea bună, singurii care nu se puteau odihni noaptea de grija încălcării Consituției fiind el și Doicaru. (p. 78)

Alături de cazurile amintite, vom mai indica un exemplu de utilizare de către autor a acestei metode nestandard de expunere permisă în istorie – de altfel, una dintre puținele, dar nu la îndemâna tuturor – ironia:

La ora la care generalul locotenent Ion Mihai Pacepa o ștergea „englezește din camera sa de la hotelul „Intercontinental din Köln, undeva, în București, un proaspăt doctor în istorie reflecta asupra evoluției mișcării muncitorești din Oltenia, fără a-i trece o clipă prin minte că, în scurt timp, moirele îl vor smulge din brațele muzei Clio, redându-l unui destin de care încercase, cu disperare, să fugă – spionajul! Numele său era el însuși de inspirație istorică: Romus Dima [nota 91].
[nota 91] Nu avem nicio îndoială că părinții săi au avut în vedere fie numele Romulus, legendarul întemeietor al Romei, fie pe cel al lui Remus, dar printr-o nefericită neatenție (a lor sau a notarului din sat), a avut loc o „fuziune (întâlnită și la case mai mari!) între numele celor doi frați latini, Romulus și Remus. (pp. 197198 și 571)

Iată în continuare un episod care introduce în ecuație și istoria Arhivelor Naționale.
La începutul anilor 1960 Securitatea a renunțat la practica trimiterii în URSS pentru cadrele spionajului extern, iar în aprilieiulie 1963 a organizat prima școală de cadre a DIE:

Primii cursanți au fost chiar ofițerii trimiși spre instruire în URSS, în seria octombrie 1962 – mai 1963. Reveniți în țară, aceștia au trecut printr-o altă etapă de pregătire în cadrul noii școli, care funcționa provizoriu într-o clădire amplasată vizavi de Piața Gorjului. (p. 266)

La locul indicat există două clădiri, arhitectură model sovietic de la începutul anilor 1950 (de bună calitate, dar care necesită, la fel ca moștenirea teribilă, o grabnică reabilitare), dintre care una este astăzi sediul Biroului de Arhive Contemporane al Arhivelor Naționale (sau, altfel spus, locul nostru de muncă), iar cealaltă sediul Direcției Generale pentru Protecția Martorilor (anterior Facultatea de Arhivistică). Clădirea noastră a fost sediul Filajului Securității.
De altfel, Arhivele au fost pe toată perioada regimului comunist în „contact operativ cu Internele, fiind, pe lângă funcțiunea lor de bază de „gardian al secretelor, un fel de „batalion disciplinar sau, în altă versiune, „cimitir al elefanților: Valerian Bucikov (spion sovietic, șeful Gărzii lui Gheorghiu–Dej, al nomenklaturii) a fost directorul lor adjunct la începutul anilor 1960. Mai mult, instituția post-revoluționară a moștenit acest „activ de bază: până acum câțiva ani am avut chiar un angajat provenit din Filaj, cu care am preluat chiar noi de la Armată, în 2008, „fișele martor ale carnetelor membrilor de partid.
Cum am arătat deja, „secii (vorba lui Paul Goma) externi aveau un umor involuntar... criminal, iar acesta a rămas activ pe întreaga perioadă a regimului pe care instituția lor l-a servit.
Astfel, lui Noel Bernard i-au dat numele de cod „Șacalul, iar lui Henri Coandă... „Hera (pp. 374 și 388). Dacă în anii 1980 pe urma primului au trimis adevăratul Șacal (Carlos), în cazul din urmă „Baba-face-ouă ar fi o traducere cu adevărat potrivită!
Alte cazuri expuse de autor sunt complet ridicole: un „sec de-al nostru extern – „ofițer-instant pregătit după dezertarea lui Pacepa – a cumpărat, undeva în America de Sud, de la un emigrant român fost cercetător la Fundulea, un eșantion de semințe de floarea soarelui, chipurile subtilizate de la un institut american. Excelenta afacere a fost însă dezumflată de răspunsul primit de ofițer din Centrală:

mulțumim, dar nu avem nevoie de așa ceva. Semințele trimise de dvs. sunt furate de la noi de inginerul X, rămas ilegal în SUA și care a căutat să le vândă americanilor fără sorți de izbândă însă. (p. 439)

Dat fiind că furtul de hibrizi era o practică curentă în spionajul local, este foarte posibil ca în acest caz să se fi întâmplat exact ca în situația plagiatelor naționale prezente: hoțul furase un alt hoț!
Aici vom relata un episod similar, pe care îl cunoaștem din sursă directă.
La sfârșitul anilor 1980 la Scornicești, comună fruntașă pe țară în producția agrară, fie și doar pe hârtie, au sosit câteva combine bulgărești. Noi, frumoase – erau verzi! – le vedeam mai mult pe străzi decât pe câmpuri, de ziceai că scopul lor era să fie scoase la plimbare prin „centrul agroindustrial.
Cert este că alor noștri le-au plăcut foarte mult, drept pentru care una dintre ele a fost desfăcută bucată cu bucată, la SMA-ul din localitate, pentru a fi replicată în producție. Nu știm ce s-a ales de acțiune, dar singura întrebare ar fi acum: bulgarii, ei de unde vor fi furat-o, la rândul lor?
Pacepa este și el protagonistul mai multor episoade autobiografice umoristice, din care extragem unul:

În 1955, când am fost transferat în DIE, operațiunea „Moștenirea, sau „M, cum se numea jecmănirea emigranților, era deja o artă.

Florian Banu comentează ironic:

Potrivit acestei relatări, Occidentul gemea de români putred de bogați, care mureau ca-n vremea ciumei lui Caragea, dând de lucru „zilnic așa-zișilor ofițeri „M. (p. 598, nota 228)

În fine, o concluzie a autorului la galeria portretelor pe care le face șefilor spionajului extern comunist, pe care o reținem și noi pentru întreaga lucrare:

La urma urmei, conducerea spionajului românesc nu putea fi nici mai educată, nici mai profesionistă decât conducerea regimului pe care îl slujea! (p. 258)

Subscriem, deci. Apoi, ne veți ierta poate extrapolarea, ricanarea: dincolo de timp, de context, cam ca acum!...
Și o notă despre maniera de redactare a cărții. Lucrarea este împănată cu note: ale autorului (la sfârșit), ale coordonatorului ediției și redactorului (în subsol). Dacă cele ale autorului sunt necesare, judicioase, celelalte umflă inutil cartea, ba chiar o parazitează, căci ele țin, în cel mai bun caz, de o hiper-redactare, o hiper-îngrijire și, dacă adăugăm și cuvântul înainte, de o hiper-încadrare.

NOTE
[1] A se vedea, spre exemplu, studiul nostru în care am analizat cazul Carlos–Șacalul și altele asociate, cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/securitatea-i-terorismul-internaional.html. Pentru cazul Pelin a se vedea și René Al. de Flers, Radio Europa Liberă și exilul românesc, București, Editura Vestala, 2005.

București, 26 martie 2017.


FILMUL „VIITORUL“ (L’AVENIR)

de Mia Hansen–Løve (Franța, 2016)

În ciuda subiectului anunțat, este o peliculă simplă, directă, fără complicații intelectuale, cu temă socială, care istoric se situează în perioada prezidențiatului lui Sarkozy (vârful politicilor atlantiste din Franța).
Deși îi recunoaștem o anume măiestrie, artistic nu am fost impresionați, cu o excepție: momentul de la casa din Normandia, unde camera de filmat este folosită din mână și imaginea pornește un lied (Auf dem Wasser zu singen de Schubert).
Iată tema:
Isabelle Huppert, profesoară cincuagenară de filosofie la Liceul Paul Valéry, este căsătorită și are doi copii. Fostă militantă comunistă, timp de trei ani, la momentul Mai ’68, acum este absorbită de familie și de ocupația de a-i învăța pe elevii săi să gândească pe cont propriu.
Soțul, și el profesor de filosofie, este exact opusul: pe nume Heintz, „un nume imposibil în optica soacrei sale, n-a fost niciodată comunist, ba chiar contrariul, căci reprezintă burghezul mediu tipic atât în viața personală, cât și la locul de muncă, unde se arată pe cât de serios, pe atât de auster
Cei doi soți rămân peronalități și temperamente opuse, iar în final, după 20 de ani de mariaj, divorțează. Nici aici nu este vreun mister: dragostea este ceva care pur și simplu se consumă.
Personajul interpretat de Huppert, în ciuda faptului că se desparte radical de comunism, rămâne în siajul lui Mai ’68: temele sale de reflecție sunt legate, între altele, de Școala de la Frankfurt, desigur y compris Adorno și, dacă am reținut bine, Lyotard, adică radicalismul intelectual.
La fel, profesoara are o relație ambiguă intelectual cu un fost elev, demisionar din postul de profesor, devenit libre-penseur și practician anarhist. La un moment dat, acesta îi reproșează că rămâne în perimetrul individualismului burghez, repliată fiind asupra muncii și familiei, fără să se reverse și asupra vieții politice, publice
(Nu seamănă oare aceste reproșuri cu ceea ce am trăit noi, cei de aceeași vârstă, în timpul ultimei revoluții generaționale?)
Filmul se încheie aparent brusc: fiica eroinei noastre naște, familia (atâta cât a mai rămas) se reunește de Crăciun, în jurul bradului, la masă. Mesajul, se înțelege, este la fel de simplu: munca bine făcută, familia, o anume civilitate sunt valori perene. Cât despre anarhiștii noștri dragi, numai de bine, dar viitorul nu se întrevede...
(Și aici am avea de făcut o comparație, cu totul defavorabilă prezentului: dacă generația lui Stéphane Courtois a avut-o Annie Kriegel, care i-a însoțit pe acești revenants după Mai ’68, acum anarho-revoluționarii noștri, fie că sunt socialiști ori patriotiști, n-au decât demagogi – în sensul antic al termenului: persoane care-și împrumută vocile maselor – precum Blandiana, Liiceanu, Pleșu sau Tismăneanu, prin urmare, este de așteptat că, în ciuda unei anume reveniri, rătăcirea lor va continua.)

Târgoviște, 5 martie 2017.