SUNTEM ÎN RĂZBOI: CU MEMORIA ȘI ISTORIA ȚĂRII NOASTRE!

Pentru că realitatea este mult mai cruntă decât dezbaterile filosofic-arhivistice cu Direcția de Informații și Protecție Internă a MI, cu Serviciul Român de Informații, cu Direcția de Informații a Armatei (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.com/2022/05/despre-militarizarea-arhivelor-si.html), după cum am aflat foarte recent, începând din 2020, patru persoane din provincie, doi arhiviști (ai Arhivelor Naționale) și doi istorici – unul dintre aceștia și membru al Comisiei „Tismăneanu –, sunt anchetate de DIICOT – crima organizată și terorism! – pentru că au avut acces, au citat, au publicat documente ștanțate cu „secret din perioada comunistă (cele pe care mai sus pomeniții le distrug pe furiș), dar și a lui Franz Josef ori Maria Tereza. Operațiunea s-a desfășurat cu tot tacâmul de rigoare: percheziții domiciliare, ridicare de hard-uri, CD-uri, volume de documente, fotocopii. Astfel, arhiviștii și istoricii au ajuns criminali de Stat.

Pentru că am tot fost întrebat: cine, ce, cum?, am să vă spun o poveste. Adevărată.

În 1985, un opozant al regimului comunist, pe nume Gheorghe Ursu, a fost arestat pentru că ținea un jurnal în care-l făcea cu ou și cu oțet pe dictatorul Ceaușescu. Atunci, Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului de la Paris, care a aflat imediat, era pregătită să intervină, numai că familia s-a opus, spunând că nu dorește „scandal – singurul care ar fi putut salva victima din ghearele Securității –, mizând astfel chiar pe promisiunile Securității. (Știu aceste lucruri chiar de la membrii Ligii, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Maria Brătianu și Paul Goma.) Urmarea a fost că arestatul murea într-un arest din București, lichidat de doi deținuți de drept comun „în sistem Pitești.

Indiferent de motivele lor, nu se pune problema să pronunț vreun nume dintre cele patru, nici să dau vreun detaliu suplimentar din cele știute: fiecare este liber să-și aleagă propriul destin, să-și caute propriile soluții, să utilizeze publicitatea sau să considere că îi aduce deservicii, pe scurt, să facă cum crede că este mai bine pentru sine. Rămân totuși câteva necunoscute, pe care nu le putem lămuri până când cazurile nu vor ajunge în instanță, dacă vor ajunge vreodată. Relevant mi se pare însă, la acest stadiu, că în toate aceste cazuri mesajul transmis a fost că cine nu va intra în rând, va putea fi oricând ținut sine die în anchetele DIICOT.

Bine, până aici am înțeles lipsa de legătură a chestiunii „secretelor nu doar cu intelligence-ul, ci chiar cu inteligența, dar am ajuns la o situație halucinantă prin care suntem proiectați nu în anii 1980, ci direct în anii 1950 – mai lipsesc doar „duba neagră și bătaia la tălpi!

Ca să fim expliciți: Arhivele Naționale sunt pline de astfel de documente, care în mod curent merg la Sala de Studiu, sunt folosite pentru cererile ce au în vedere drepturile cetățenilor. Vizate sunt în primul rând cele ale comunismului, dar și altele, pe scurt: tot ceea ce este ștanțat cu „secret, indiferent de emițător și perioadă.

Prima consecință este că prin impunerea acestei viziuni a „serviciilor asupra arhivelor, arhivistul își pierde statutul și devine o simplă anexă a acestora: autonomia, capacitatea sa de analiză, responsabilitatea față de cetățean în calitate de funcționar public sunt dintr-o dată anulate. Cea de-a doua consecință este că istoria care se va mai putea scrie în urma acestui mod de a proceda, ce combină distrugerea cu restricția, nu va mai fi una verosimilă, ci convenabilă, edulcorată, calpă, irealistă, de paradă.

Pentru că această viziune pare deja să triumfe fără nici o opoziție notabilă din partea celor interesați, de-acum înainte va exista un modus operandi: tot ceea ce dorești să distrugi, toate urmele pe care vrei să le ștergi vor fi ștampilate cu „secret.

Prin urmare, stimați tovarăși, pentru a face o treabă temeinică, haideți să închidem toate aceste arhive până la Burebista și Deceneu. Mai mult, propun să nu ne oprim aici, ci să-i internăm în lagăre pe toți cei ce le ating, pentru a arăta astfel că orice urmă de rațiune ne-a părăsit și că am luat-o complet razna. Căci numai noi putem să-l facem fericit pe inenarabilul Putin, de să ne râdă și curcile!

Suntem în război cu Memoria și Istoria țării noastre. Să nu ne lăsăm până ce nu va rămâne piatră pe piatră!

 

București, 23 mai 2022.

 

Emil Botta în filmul Reconstituirea

București, 23 mai 2022.

 

DESPRE MILITARIZAREA ARHIVELOR – ȘI A VIEȚII NOASTRE SOCIALE, POLITICE, A MEMORIEI ȘI A ISTORIEI

Ceea ce totalitarul regim Ceaușescu a păstrat... cu sfințenie, este distrus patriotic de democraticul și euro-atlanticul regim actual prin serviciile sale secrete (DGIPI, SRI, DGIA):

 

Pentru perioada comunistă, la aproape toţi marii creatori de documente, inclusiv primăriile reşedinţe de judeţ, documentele din compartimentul numit BDS, birou documente secrete, au fost distruse sub coordonarea directă a SRI. La creatorii aflaţi în subordinea MAI, nu mai există documente clasificate din primul deceniu post-comunist. S-a pierdut astfel o cantitate importantă de documente din FAN, mai ales din perspectiva valorii istorice a informaţiilor, ceea ce înseamnă distrugerea unor decenii de istorie, poate chiar a unei jumătăți de secol. [cf. Klara Guseth (Stenczel), „Arhivele Naţionale Maramureş la împlinirea a 70 ani (19512021). Fragmente din ultimii 15 ani de activitate (20072021), în Revista Arhivei Maramureșene, Anul XIV, nr. 14, 2021, pp. 86-91, subl. în text, la adresa: https://biblioteca-digitala.ro/?volum=9509-revista-arhivei-maramuresene-14-2021&fbclid=IwAR2SM60TyJbsrkXEW0s9qP6xtx4IWh4HDp1McmRsftTOhS4iY5uY7WOFw0s]

 

Recent, aceleași servicii secrete și-au lărgit aria de acțiune:

 

Nici mai mult nici mai puțin, în anul 2021 și la începutul anului 2022, structurile DGIPI au controlat Arhivele județene, au constatat incidente de securitate în cazul folosirii unor documente clasificate [a se înțelege: orice document ștanțat cu secret]. În general, au oferit un mesaj destul de clar, înțeles parțial de mulți dintre arhiviști. Mesajul este acela al încetării atribuțiilor Arhivelor Naționale asupra documentelor clasificate din FAN [documente cu valoare de păstrare permanentă, deci pentru eternitate], indiferent de perioada sau instituția care le-a creat, și intrarea acestor categorii de acte în aria de cuprinderea HG 585/2002. (...) [ceea ce înseamnă că toate documentele marcate cu secret, indiferent de perioada creării lor] probabil, în viitor, vor fi interzise cercetării la sălile de studiu ale Arhivelor Naționale. (...) [Totodată,] Astfel se ajunge la situația absurdă ca Arhivele Naționale, singura instituție care are rol de control asupra modului de folosire a documentelor și de eliberare a răspunsurilor la cereri ale petenților, fie pusă în situația de a nu-și aplica propria legislație, fiindu-i impus un alt mod de folosire al documentelor pe care le are în administrare, eludând astfel propria lege specifică, legea 16/1996, republicată. [cf. Cătălin Botoșineanu, „O himeră și un abuz legislativ. Documentele clasificate în cadrul Fondului Național“, în Archiva Moldaviae, nr. 13, 2021, pp. 239-254, la adresa: http://www.archivamoldaviae.ro/files/volumes/Archiva%20Moldaviae_XIII-2021.pdf?fbclid=IwAR341d2GLSryvaGBBBpcNskuBKlc7qHu_aCNrSxa8bAqvQeLyxa_Ejr3rEc]

 

Consecința este că, pe lângă starea de subfinanțare, subdotare, subîncadrare cu personal, Arhivele au ajuns – horribile dictu – o anexă a servicilor secrete actuale, DGIPI, SRI – dar și DGIA! –, care au dobândit o putere pe care nu o aveau nici măcar sub Gheorghiu–Dej, sub Ceaușescu, o soluție care detestatului Putin cred că nici nu i-a trecut prin cap. La acestea se adaugă faptul că arhivele se distrug și din necunoaștere, nepăsare sau interes. Iată de ce, deși au trecut mai bine de 30 de ani de la căderea comunismului, cetățenii au acces la documente – atunci când au – doar într-un mod parțial, discriminatoriu și interesat.

Situația legată de dependența analitică și practică a Arhivelor față de serviciile secrete a fost semnalată de arhiviști autorităților administrative, politice și cetățenilor, și nu de ieri, de azi. Vezi, de pildă:

– Livia Ardelean, „Probleme legate de crearea Fondului Arhivistic Național și distrugerea parțială a arhivelor secolului XX“, în Anuarul Arhivelor Mureșene, Serie Nouă, nr. IV (VIII), 2015, pp. 96-105 (la adresa: https://www.academia.edu/30407916/Probleme_legate_de_crearea_Fondului_Arhivistic_Na%C8%9Bional_%C8%99i_distrugerea_par%C8%9Bial%C4%83_a_arhivelor_secolului_XX);

Mircea Stănescu, „Despre situația Arhivei Centrale a Partidului Comunist Român“ (la adresa: https://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/11/despre-situatia-arhivei-centrale.html).

Mai mult, începând din 2007, toate conducerile Arhivelor Naționale s-au străduit să găsească soluții acestor probleme.

Demersurile s-au concretizat, mai întâi, printr-o Decizie a CSAT din 2007, în mandatul directorului Dorin Dobrincu, pronunțată în contextul activității Comisiei „Tismăneanu“, care permitea accesul acesteia la toate categoriile de documente create și gestionate de organismele regimului comunist, indiferent de nivelul lor de clasificare, folosită ulterior de Arhivele Centrale (dar și de unele județene) ca precedent pentru egalul tratament al tuturor celor interesați.

Apoi, în 2016, prin Proiectul Noii Legi a Arhivelor, propunere legislativă care nu a intrat niciodată în dezbatere parlamentară – tocmai de aceea! –, motiv pentru care dl. Ioan Drăgan, fostul director al Arhivelor Naționale din perioada 2012–2018, folosește cuvinte pe cât de tari, pe atât de adecvate, atunci când vorbește despre „dușmanii arhivelor“, „epigonii lui Alexandru Drăghici“ (șeful comunist al Securității, al Internelor), care fac ca instituția „să se adâncească în marasm (la adresa: http://arhivelenationale.ro/site/download/acte_normative/Proiectul-Legii-Arhivelor.pdf?fbclid=IwAR15lrrI5AJ_U0Eh5GDIUMYOtHw-Wws3xXqNfqavy8_mXJmHL6bHBn1KRb8).

Această istorie arată că atunci când politicul a dorit, și a dorit pentru că societatea a exercitat o presiune suficientă, accesul a fost posibil fără îngrădiri identificabile.

Astfel, dacă Arhivele au făcut tot ce depindea de ele, de-acum încolo este rolul autorităților politice, administrative și al cetățenilor. Iar dacă toți aceștia vor accepta, asta vom avea: vom rămâne în continuare un popor „fără hârtii, deci fără memorie și fără istorie.

Da, știu, este greu de înțeles, iar situația este atât de gravă, încât este și mai greu de acceptat că se poate întâmpla. Cum am ajuns aici este o chestiune, dar la fel de important este, vorba lui Lenin, Ce-i de făcut?

Situația descrisă, care arată că prelungirile Executivului DGIPI, SRI, DGIA intervin în activitatea curentă a Arhivelor, datează, în versiunea euro-atlantică, de douăzeci de ani – fix de la intrarea noastră în clubul cel mai select de pe lume, NATO. Atunci, în 2002, a fost instituită o legislație restrictivă nu din vreo „scăpare anume, ci premeditat, căci, dincolo de urgența momentului, regimul politic în chestie – pentru cei care au trăit perioada, cu certe propensiuni autoritare – a urmărit propria securizare. Numai că, precum în politică așa și în viață, nu-i pentru cine se pregătește, astfel că nimic nu a împiedicat ca ulterior exponentul său de vârf, Adrian Năstase, să piardă puterea, ba chiar să înfunde pușcăria.

Ingerința prelungirilor Executivului în activitatea curentă a Arhivelor nu are loc tot timpul și nici peste tot la fel, ci după cum bate vântul politicii, așa încât soluția nu rezidă, în primul rând și în ciuda a ceea ce cred sufletele candide, în descâlcirea haloimisului legislativ, căci politicul, deci raporturile de putere, primează la noi. Sistemul social este politizat în profunzime, iar între societatea politică și cetățean nu există corpuri profesionale puternice, ca expresii ale societății civile, nici veritabile instituții de contrapondere. În teorie, serviciile secrete sunt doar niște executante în această ecuație, iar faptul că distrug, că vor să pună sub obroc, ține de lipsa unei culturi – legale, democratice, dar și sui generis – nu în primul rând a lor, ci a corpurilor politice. În practică, însă, se poate constata acel efect de circularitate între politic și prelungirile Executivului, care te face să te întrebi cine, cum și în ce fel exercită cu adevărat puterea. Astfel, reconstituirea dreptului de proprietate sau condamnarea torționarilor comuniști constituie procese selective și controlate, de unde desecretizările de documente „la bucată“, inutil de precizat, interesate (cf. în acest sens: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/05/procesul-visinescu-crematoriul-neagra.html). Situația, de un tragi-comic demn de Caragiale, este identică și în alte domenii, precum cel memorial, unde, la fel, nu avem nici un echilibru – două greutăți, două măsuri –, ci se instituie legi paralele pentru ca, în funcție de interesul politic, să fie bătută moneda – calpă – când la un ciocan, când la celălalt (cf. https://mircea-stanescu.blogspot.com/2017/06/legea-aflatului-in-treaba.html?m=0).

A te întreba, în acest sens, de ce NATO (a se citi: SUA, partenera noastră strategică) tolerează o asemenea situație, ba chiar inspiră discriminări pe criteriu etnic care l-ar oripila până și pe Ceaușescu, precum... reparatoria Lege de declasificare a documentelor istoriei comunității evreiești din 2019, ar fi absurd, ca pentru orice chestiune ce ține de realism politic; la fel, dacă toată situația deplânsă nu l-ar face invidios chiar pe Putin, detestatul zilelor noastre.

Iată motivele pentru care ingerințele în chestiune produc periodic metastaze în Corpul Arhivelor, dovadă articolele citate.

Acum, a te concentra pe găsirea vinovaților (prinde orbul, scoate-i ochii!), ar fi profund greșit căci contraproductiv, dar ar fi de dorit ca problema să explodeze cuiva în figură, căci poate astfel se va găsi o soluție (subînțeles: echilibrată), care să concilieze nevoia de securitate cu dreptul de acces al cetățenilor (al tuturor cetățenilor!) la arhive și cu bunele practici arhivistice. Dar, pentru început, ar fi necesar ca aceste mașini de tocat memorie și istorie să fie retrase în cazărmi.

Pentru a evita iluziile: contextul internațional este foarte prost, iar cel intern, tocmai de aceea, neprielnic vreunei discuții, dezbateri – nu că ne-am omorî noi după asemenea farfastâcuri! Astfel, dacă chestiunea se va tranșa în vreun fel, probabil că se va tranșa conform tradiționalelor raporturi de putere, iar arhivistului i se va atribui, la fel cum mai mereu s-a petrecut în istorie, exact rolul pe care îl dorește politicul. Și dacă cineva își va da seama, peste ani, de dezastrul produs, îl va chema tot pe arhivist să strângă oalele sparte. Dar măcar acesta din urmă va putea spune că și-a făcut datoria: față de misiunea și standardele disciplinei sale și față de cetățeni. Nu este un alibi moral, profesional, ci ceea ce se poate face în mod real într-o lume care nu dorește în nici un fel să progreseze, ci doar să-și reajusteze periodic raporturile de putere.

 

București, 8 mai 2022.