DIN NOU DESPRE ȘANTAJUL CU LEGIONARISMUL

Este remarcabilă, și demnă de o cauză mai bună, obstinația cu care „holocaustiștii“ se străduiesc să-l învie pe Căpitan, într-un soi de „apel al morților“ de-a-ndoaselea.

Astfel, de curând a fost programată o mare-dezbatere-mare cu subiectul: amalgamul istoric dintre legionarism și protestatarii-cu-icoane de la Muzeul Țăranului Român (MȚR) care, între noi fie zis, țin de un alt clivaj, nu politic, ci social, valoric: Tradiționalism versus Secularism (cf. anunțul de mai jos).

Acum, dacă acesta este nivelul discuției, este probabil inutil să explici că Mișcarea Legionară reprezintă un fenomen istoric închis, mort, și că nu există nici un pericol de a fi înviat (oricât de tare s-ar strădui holocaustiștii prin acțiunile lor pompierpiromane), căci cauzele istorice care l-au creat, similar fascismului european, nu mai sunt la lucru: Revoluția bolșevică și masiva populație evreiască din Moldova, la fel cum contextul intern și internațional este și el cu totul altul.

Totodată, este la fel de inutil să remarci, să explici că România postcomunistă nu a produs nici o mișcare de extrema dreaptă, darămite de extracție legionară (dispărutul Partid România Mare se supune altor tipare), iar grupuscule periferice fără nici o priză la public, precum Noua Dreaptă, ar fi într-adevăr de studiat din punct de vedere sociologic, pentru a stabili cât din bagajul lor ideologic este tributar tradiției dreptei radicale, în mod real sau dorit, și cât realității prezente. Dar până acolo mai va!

Singurele forme de radicalism demne de luat în seamă pe care societatea noastră le produce sunt legate de emigranți / musulmani (de tip mai degrabă discursiv) și criza de generație (de ordin practic), al cărei slogan este „Codruțica și statul ei paralel“ (ca să-i cităm pe amalgamiști), dar nici una nu reprezintă vreo amenințare de securitate. La acestea am putea adăuga, cu temei, chiar „holocaustismul“, un instrument de hard și soft power aflat în slujba autorităților americane, israeliene și a unor grupuri de influență mai difuză care nu se suprapun însă cu ceea ce holocaustiștii înșiși numesc între ei, cu o terminologie psihanalizabilă, „cercurile evreiești“.

Dacă această acțiune de tip „profeții despre trecut“ și „amintiri despre viitor“ urma să fie supravegheată de Cioflâncă, acest comisar Moldovan al luptei împotriva negaționismului și antisemitismului la români, puteam fi încredințați că discuțiile se vor termina la fel cum au început. Cât despre sensul cuvântului dezbatere, el a fost complet pierdut, dacă „frontlinerii“ autohtoni au știut vreodată cu ce se mănâncă.

Am urmărit prin podcast marea-dezbatere-de-la-iazul-mic (vorba lui Goma), care a fost așa cum ne așteptam: informă, dezlânată, și aceasta în ciuda strădaniilor de komisar ale lui Cioflâncă. De reținut două foarte bune întrebări din sală:

Prima: Dacă nu cumva asimilarea a ceea ce s-a petrecut la MȚR cu legionarismul reprezintă un amalgam care poate contribui la resurgența legionarismului însuși? (Răspunsurile au fost bălmăjite.)

A doua, adresată lui Schmitt: Cum a fost receptată în România lucrarea sa despre Codreanu? (A scăldat-o, a răspuns că este o activitate în curs.)

În rest, nimic; desigur, în afară de amalgamarea trecutului cu prezentul prin aceste discuții „în cadru organizat“ și interpretarea ariei iresponsabile a șantajului cu legionarismul.

În fine, devine din ce în ce mai clar că publicarea lucrării lui Schmitt are prea puțin sau deloc de-a face cu istoria, scopul fiind instrumentalizarea, folosirea ei în scopuri paraștiințifice, lipsite de legătură cu dezvoltarea disciplinei noastre și, mai general, cu dezbaterea de idei. Or aici este de reluat o precauție a lui Francisco Veiga, autorul competent și prob al lucrării clasice despre Mișcarea Legionară, care încă de acum mai bine de douăzeci și cinci de ani avertiza cercetătorii români că nu tot ce vine din Occident ne-ar putea folosi în acest demers de înțelegere a trecutului nostru (și, am adăuga, de împăcare cu el): „Acum, când a venit vremea să se ofere noi puncte de vedere și perspective mai bogate și reale, ei ar trebui să gândească în propria lor limbă, evitând erorile pe care colegii lor occidentali le-au comis când au încercat să analizeze țările din Est.“ Iar dacă lucrurile stau așa, putem conchide fără greș că în avansul spre acest țel, este de datoria noastră să combatem tot ceea ce ne împiedică.

București, 28 februarie 2018.

HARTA RADICALISMULUI INTERBELIC

Contextul intern și internațional

Pe 25 februarie 1943, Serviciul Special de Informații (SSI), organismul care se ocupa cu contraspionajul și antiterorismul în România, aflase că autoritățile franceze de sub ocupație germană luaseră măsuri organizatorice de reprimare a terorismului și comunismului care ar fi dat rezultate remarcabile[1]. Astfel, francezii creaseră două brigăzi speciale însărcinate cu acțiunile legate de cele două probleme, cu scopul de a acoperi întreg teritoriul țării. Pe lângă acestea, exista o a treia brigadă, cu rol de a supraveghea acțiunile politice ale străinilor de pe sol francez. Totodată, măsurile contrainformative și polițienești erau dublate de cele juridice, cazurile cercetate fiind aduse în fața tribunalelor speciale și judecate în regim de urgență, iar garanțiile procedurale abolite de facto. În fine, Poliția Judiciară și Prefecții căpătaseră puteri sporite în privința pericolului comunist, putând lua rapid și cu eficacitate toate măsurile pe care le considerau necesare.

Situația descrisă, o mană cerească pe care probabil orice serviciu secret din lume și din toate timpurile și-ar dori-o, cu atât mai mult în acel context, a determinat SSI să redacteze o notă pe care a înaintat-o Președinției Consiliului de Miniștri (Mareșalului Antonescu). Ea începea prin a recunoaște că necesitatea incontestabilă a brigăzilor respective în Franța, unde „comunismul este egal de periculos în oricare parte [...], datorită existenței fabricilor și stabilimentelor de tot felul“, iar autorii actelor de terorism sunt „în majoritatea cazurilor comuniști“, era de argumentat în cazul României. Astfel, la noi „comunismul nu se manifestă intens decât în anumite regiuni ale țării“, la fel cum „actele de terorism au fost rare“. Ținând seama de specificul local, unde existau două forme de radicalism politic – comunist și legionar – SSI propunea înființarea a două brigăzi speciale mobile pe lângă Direcția Generală a Poliției, cu sediul în București, una cu rol de contracarare a actelor de spionaj, sabotaj și terorism, iar cealaltă de combatere a comunismului și mișcării legionare. Aceste unități ar fi urmat să fie trimise în țară, după necesități, pentru a întăriri structurile de siguranță locale. Totodată, se dorea o redistribuire în teritoriu a personalului de poliție și siguranță, în funcție de riscul acțiunilor subversive, în cazul localităților care nu erau periclitate personalul urmând a fi redus la strictul necesar poliției administrative.

Aceleași propuneri erau preconizate și pentru SSI, care ar fi urmat să constituie două grupe, prima în cadrul Secției de Contraspionaj, iar cea de-a doua la Secția de Contrainformații, și să revadă repartiția în teren a centrelor proprii.

Pe 2 martie, secretarul general al Consiliului de Miniștri, Ovidiu Vlădescu, împreună cu șeful Serviciului de Documentare și Informații, Gheorghe Popa, răspund lui Eugen Cristescu, directorul general al SSI, pentru a-i comunica faptul că „Domnul Mareșal a dispus ca această problemă să fie discutată în ședința de colaborare a internelor cea mai apropiată.“ (Subl. cu creion roșu, pasajul este marcat pe manșeta stângă cu două linii verticale și poartă următoarea rezoluție, cu aceeași culoare, nesemnată, verosimil a lui Cristescu: „Dl. Colonel Ivanovici / pentru discuțiune“.) Astfel, în vederea ședinței, șeful Grupei Comuniste din SSI a redactat o lucrare cu conținut identic.

Pe 12 martie au avut loc discuțiile din Consiliul de Ordine Internă, unde a fost prezentată propunerea SSI, de această dată în fața reprezentanților Poliției și Siguranței. Dezbaterile par să se fi încheiat nedecis, de vreme ce în urma lor Cristescu a trasat șefului Grupei Comuniste sarcina, mai modestă, de a „studia chestiunea organizărei unei echipe de teren care să urmărească problema comunistă.“ Totodată, Internele au cerut, pentru analiză, o notă cu propunerile SSI, care a fost trimisă chiar a doua zi Generalului Constantin Z. (Piki) Vasiliu, secretar de Stat la acel departament. Conținutul corespunde, în mare, cu cel trimis lui Ion Antonescu, mai puțin propunerile privind organizarea proprie.

Pe 5 aprilie, Piki Vasiliu răspunde lui Cristescu printr-o adresă, căreia îi atașează raportul întocmit de directorul general al Poliției, Col. Diaconescu, al cărui conținut îl redăm în continuare. Pentru „curentele politice de extremă dreaptă și de stângă“ existau la Direcția Generală a Poliției, la Siguranță (care se ocupa cu combaterea extremismului politic și a sabotajului), în Corpul Detectivilor, o echipă ce acoperea operațiunile de teren din Capitală și din provincie. Sunt furnizate și cifre: în „materie legionară“ fuseseră făcute 40 de descoperiri și cercetări (perioada 1 septembrie 1941 – data raportului), iar în „materie comunistă“ descoperite 13 organizații (perioada 1 august 1941 – data raportului). Actele de sabotaj erau urmărite de Echipa Specială din Corpul Detectivilor, care în interval de un an făcuse 26 de cercetări, atât în Capitală cât și în provincie. Din contră, acțiunile de spionaj și terorism cădeau în sarcina SSI, iar toate descoperirile făcute de Siguranță îi fuseseră înaintate. În provincie, pe lângă inspectoratele regionale de poliție existau unități similare celor de la Centru, numite „echipe volante“, care îndeplineau același rol și, atunci când erau depășite, le sprijineau.

Concluzia raportului era că Internele socoteau propunerile SSI drept „inopinate“ (subl. cu creion roșu, sigur au vrut să spună inoperante), motiv pentru care le respingeau (fapt care a declanșat sublinierile îngroșate și un semn de întrebare cu creion roșu ale lui Cristescu), necesare pentru îmbunătățirea activității fiind considerate suplimentările de personal și de fonduri. Totodată, șeful Grupei Comuniste a pus pe răspunsul primit o rezoluție (cerută de Cristescu cu creion albastru) malițioasă și dezabuzată: „Nu știam că S[i]g[uranța]. noastră e așa de perfect / organizată. / Nici odată Serv[iciul]. Sp[ecial]. / nu respinge părerile bune / făcute de orce alte / autorități. / Serv. Sp. a oferit todeauna / colaborare vie și rodnică. / ss. indescifrabil“.

Acțiunea SSI a fost văzută, pe bună dreptate, ca iluzorie din punct de vedere al eficacității și ca un amestec în organizarea și acțiunile Siguranței, cele două servicii secrete, care pe teren se călcau frecvent pe picioare, concurând pentru personal și bugete. Dar ceea ce pare să fi închis definitiv discuția a fost faptul că propunerea viza o reorganizare de care nimeni nu avea timp și chef, precum și o dublare a sarcinilor, iar nu o mai bună împărțirea lor, nici o mai bună cooperare, dovadă însăși propunerea care declanșase tensiunile[2].

În ansamblu, propunerea reprezintă un exemplu al raportului real dintre influența externă și autonomia serviciilor secrete românești din timpul războiului.

Harta

În fapt, este vorba despre două hărți, care corespund celor doi destinatari indicați. Prima reprezintă anexa la raportul înaintat de SSI lui Antonescu:

Cea de-a doua este anexa la raportul trimis de SSI Internelor (Siguranței):

Cele două hărți corespund, cu două excepții: indicarea, în prima dintre ele, a unei activități comuniste în raza orașelor Turda și Sibiu (aceasta ad hoc, după redactare), care nu mai apar în cea de-a doua. O mișcare comunistă existase anterior și în orașele respective, dar fusese lichidată. Prin urmare, este vorba despre exagerări explicabile, menite să susțină ideea unor brigăzi de Siguranță și grupe SSI care să opereze la nivel național, înțelegere susținută și de documentele reunite în dosarul despre care vorbim, care nu indică nici o activitate comunistă notabilă, structurile informative ocupându-se mai degrabă de acțiuni preventive și reprimarea atitudinilor și nemulțumirilor sociale care uneori luau forma simpatiei pentru țara sovietelor, exprimată prin manifeste de tipul: „Privet SSSR“[3], ai căror autori erau persoane neimportante și, cel mai probabil, neîncadrate mișcării comuniste, de care nu am auzit și nici nu vom auzi ulterior.

Chestiunea istorică de fond

Partea cea mai interesantă a hărților o reprezintă dispunerea în teritoriu și ponderea celor două radicalisme: comunist și legionar. Și, la fel de important, raporturile dintre ele. Hărțile redau o fotografie la nivelul anilor 1941–1943, după cum o arată și documentele însoțitoare pe care le-am comentat deja. Totodată, grosso modo, acest tablou ar putea fi considerat valabil pentru cea mai mare parte a războiului, până la 23 august 1944.

Astfel, se poate observa cu ușurință că cele două mișcări se întrepătrund și sunt prezente împreună pe aproape întreg teritoriul țării. O situație identică exista la Cluj, care nu apare pe hartă, dată fiind cedarea Ardealului de Nord din 1940, în urma Dictatului de la Viena, unde se manifestaseră atât o puternică mișcare comunistă, cât și una legionară. La fel, o activitate comunistă existase și în Valea Jiului, care fusese însă lichidată în mai 1940. Spre deosebire de mișcarea legionară, care are un profil complet, cea comunistă este preponderent urbană, fiind cantonată în centrele industriale și zona de frontieră, de influență a URSS. Există totodată o disproporție evidentă între cele două mișcări, datorată în primul rând contextului, apoi tipului de mobilizare, subsecvent acestuia.

Situația trimite la geneza lor, anume că mișcarea comunistă, întemeiată în 1921 drept efect al Revoluției bolșevice din 1917, este la rândul ei generatoarea unei reacții radicale la nivelul opus al spectrului politic, la a cărei constituire în 1922 a contribuit alături de prezența unei masive populații evreiești în Moldova de Nord, văzută ca o amenințare socială, politică, situație sintetizată coerent de Codreanu în viziunea sa, corespondent extremă bolșevismului, privitoare la iudeo-bolșevism, înțeles ca pericol existențial.

Autoritățile Statului român, indiferent de orientarea lor politică, au luat de timpuriu măsuri împotriva radicalismului politic.

Mai întâi, în urma atentatului cu bombă de la Senat, executat în decembrie 1920 de grupul comunist condus de Max Goldstein, apoi cu prilejul votării transformării Partidului Socialist în Partidul Comunist din România (PCdR) și afilierii sale la Internaționala a III-a (în mai 1921). Totodată, înainte și după revolta țărănească de inspirație bolșevică de la Tatarbunar, din sudul Basarabiei, din septembrie 1924, când prin mai multe legi ale ministrului Justiției, George Mârzescu, mișcarea comunistă a fost declarată ilegală, situație în care a rămas până la 23 august 1944. PCdR a fost controlat operativ, până în 1940 infiltrat la vârf, canalul său de comunicare cu URSS pe linia Tulcea–Ismail închis (februarie 1941) iar Secretariatul CC arestat (aprilie același an), și a rămas pe întreaga perioadă a războiului fragmentat, divizat, încarcerat.

Spre deosebire de comunism, mișcării legionare i s-a permis o manifestare oficială pentru că era văzută obiectiv ca o contrapondere la mișcarea adversă și nu punea în pericol organizarea statală, aceasta până în 1933, când a fost scoasă în afara legii de prim-ministrul I.G. Duca, apoi în 1938, când regimul lui Carol al II-lea a interzis toate partidele politice, inclusiv avatarul mișcării, Partidul Totul pentru Țară, apărut în 1934. Atunci, ca refuz al lui Codreanu de a i se subordona și pentru a-și creea spațiu de manevră față cu Germania nazistă, monarhul a ordonat asasinarea Căpitanului și a grupul din jurul său, iar represiunea împotriva mișcării a continuat cu putere în anul următor, pentru ca în 1940 dictatura regală să-și dea ultima suflare, iar țara să cadă definitiv în orbita germană, ultim act al unei crize generale a sistemului politic provocată atât de factori interni cât și mai ales externi, pe care monarhul nu a mai putut-o gestiona. După scurtul popas la putere, împreună cu Ion Antonescu (septembrie 1940 – ianuarie 1941), mișcarea a fost din nou reprimată, iar înaintea Războiului Antisovietic membrii cei mai activi, care nu erau deja închiși, au fost internați administrativ, fiind numiți de Siguranță, pe cât de aberant pe atât de sugestiv, „legionari comuniști“ periculoși, și internați în aceleași lagăre cu frații lor inamici. Situația mișcării a rămasă neschimbată pe întreaga perioadă a războiului.

În fine, dincolo de geneza lor, aceste două mișcări radicale au evoluat împreună în același context de „război civil european“ (Ernst Nolte), s-au stimulat reciproc și chiar au intrat într-un soi de „imitație perversă“.

NOTE

[1] Aici și în continuare, ANIC, Colecţia documente elaborate de organele represive despre activitatea Partidului Comunist Român şi a organizaţiilor de masă revoluţionare (cunoscută sub prescurtarea Colecția 50), dosar nr. 347. Mulțumim colegei arhiviste Ioana Mihai pentru semnalarea dosarului.

[2] Chestiunea a rămas netranșată până în 1945, când odată cu comunizarea Siguranței a fost înființată Brigada Mobilă. Problema rămâne însă disputată printre istorici, așa cum o indică discuția la temă a lui Florian Banu, „Un deceniu de împliniri mărețe“. Evoluția instituțională a Securității, Iași, Editura Tipo Moldova, 2010, pp. 63-64.

[3] Salut URSS (în lb. rusă).

București, 27 februarie 2018.

Publicat în Astrid Cambose, Antonie Dumitru Chelcea, Nicolae Mihai (editori), „Lanțul generațiilor. Arhive, narativizări, culturi ale memoriei“, Cluj–Napoca, Editura Mega/Argonaut, 2020, pp. 215-222.

INSTITUTUL WIESEL SCHIMBĂ TACTICA

... Și se ocupă de „cultul“ lui Vass Albert, într-un text care nu se înțelege ce se dorește a fi: sesizare, demascare, manifest, denunț penal sau toate la un loc[1].

 

Sursa: Pagina de Facebook a INSR–EW

În cazul lui Vass avem o condamnare la moarte pronunțată de autoritățile comuniste române în 1946 (în contumacie, căci s-a refugiat în SUA), contestată relativ recent în justiție de fiul său, judecată de Curtea de Apel Cluj și la Înalta Curte în 2008, și rămasă definitivă[2].

Poet și scriitor valoros pentru maghiarism, disputele în jurul memoriei sale sunt persistente, în condițiile existenței „legii holocaustului“ și a atitudinii (și mai ales a faptelor) sale antiromânești și antievreiești. „Româniștii“ au reproșat constant institutului condus de Florian că nu se ocupă de statuile, plăcuțele și „cultul“ lui Vass, ci doar de cele ale băștinașilor (precum în istorioara – reală – Io nu-s țigan, numa’ frate-miu!). Motivul este că Vass Jr., Huba Wass de Czege, general de brigadă în retragere, fost secretar general al Comandamentului Suprem al Trupelor NATO din Europa la sfârșitul Războiului Rece[3], reprezintă o personalitate americană influentă, iar acum momentul politic pare să fie prielnic (intern și în relația cu SUA).

În analiza acestor cazuri sunt de repetat câteva principii:

1) O singură greutate și o singură măsură de apreciere (nu două și, cu atât mai puțin, trei).

2) Amalgamul dintre valoarea literară și evaluarea politică a unei persoane să fie eliminat.

3) Prezervarea dreptului la opinie și la exprimarea ei, mai ales pentru opțiunile care ne displac (precum în cazul de față, un turnesol).

4) Evitarea deciziilor – politice, administrative și, pe cât posibil, juridice – care întăresc exact ceea ce doresc să combată, așa cum s-a petrecut până acum. De exemplu, în 2013 organizatorii unui „maraton de lectură“ din lucrările lui Vass au fost ascultați sub mandat de interceptare, anchetați de procuror și, în fine, amendați simbolic. Să facem un exercițiu de imaginație nu tocmai imposibil: ce-ar fi ca lectorilor în public ai lui Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia sau Visarion Puiu să le fie interceptate comunicațiile cu mandat și să fie amendați penal pentru activități de cenaclu[4]? Astfel, poziția „maghiariștilor“ s-a radicalizat (ce-i drept, într-un context intern și internațional diferit), iar de la activitățile culturale și asociative ale Filialei Oradea a Asociației Tinerilor Maghiari a evoluat către mesajul politic al Consiliului Național al Maghiarilor și Partidului Popular Maghiar din Transilvania.

5) Având o asemenea lege, precum a holocaustului, adoptată din rațiuni strategice și de securitate, cu rol preventiv, în care 90% reprezintă ponderea politică și 10% dreptul, iar efectele sunt imprevizibile, este ușor de presupus că disputele vor fi interminabile, la fel cum vor continua amalgamul, poziționările și radicalizarea.

În ce privește pe Alexandru Florian, institutul pe care îl conduce și alți ejusdem farinae, aceștia au amalgamat atât de mult temele, au folosit șantajul cu antisemitismul, negaționismul, minimalismul și deflectivismul în mod iresponsabil – în primul rând împotriva celor care luptă împotriva antisemitismului (și a tuturor formelor de rasism), ca și pentru o istorie corectă, onestă – încât aproape nimeni nu-i mai ia în serios. Acum, când nu mai au alături pe «pretinii» lui Bibi Netanyahu (autoritățile poloneze, ungare), prin acest (alt) demers profund neserios încearcă dacă nu o mobilizare locală (improbabilă), atunci o schimbare de azimut împotriva unei resurgențe mai largi, regionale, europene. Din păcate, este pentru toți prea târziu!

NOTE

[1] Cf. articolul de plecare în „Bihoreanul“, 16/02/2018, la adresa: http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-1/criminal-de-razboi-omagiat-la-oradea-adeptii-lui-wass-albert-sunt-invitati-la-film-139764.html.

[2] Un rezumat al cazului în „BZI Cultural“, 17/04/2014, la adresa: https://cultural.bzi.ro/judecarea-si-condamnarea-lui-albert-wass-13273.

[3] Un scurt CV al său la adresa: https://ssi.armywarcollege.edu/pubs/people.cfm?authorID=64.

[4] Cf. „Bihoreanul“, 7/03/2014: http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-6/maraton-penal-doi-tineri-extremisti-amendati-ca-au-promovat-cultul-unui-criminal-de-razboi-113470.html.

București, 20 februarie 2018.

VISARION PUIU: BIOGRAFIA UNUI MITROPOLIT

Pe lângă activitatea marelui ierarh, cărturar, organizator și reformator, din cartea Pr. Cristinel Ștefan Tanasă (Doxologia, 2017) m-au interesat detaliile biografice legate de contactele cu securiștii patriei, în perioada 1955–1964, în Franța, conform documentelor de la CNSAS / DIE, Securitate (ultimul dintre ei, Mihai Caraman).

Faptele apar și mai pregnant într-un studiu la temă al lui Adrian Nicolae Petcu din 2009 (cf. http://www.cnsas.ro/docum…/caiete/Caiete_CNSAS_nr_4_2009.pdf, pp. 225–256).

Nu numai că nu este nimic compromițător acolo, dar documentele reușesc să-l pună pe Visarion, contrar intențiilor autorilor lor, într-o lumină și mai puternică.

Mitropolitul a încercat, în perioada „destinderii“, să joace un joc complex, în beneficiul Românilor din Exil și al său personal, inserându-se politicii gaulliste de diferențialism între cele două blocuri ale Războiului Rece și manevrând între constrângerile contextului: autoritățile franceze, Americanii cu apendicele CNR și episcopul Valerian Trifa, exilații din Franța (regiunea pariziană) și, mai general, din Europa Occidentală, în fine, autoritățile comuniste de la București, ghidate de politica repatrierii exilaților. Spirit nepolitic, a făcut ceea ce se face în genere în politică, fie și a religiei, sprijinindu-se pe unii pentru a obține o reacție favorabilă din partea celorlalți.

Sătul până peste cap și de Francezi și de Americani, era singura politică rațională pe care o putea duce și a dus-o pragmatic, fără să abdice însă cu o iotă de la principiile sale.

Bătrân, bolnav, rămas aproape singur, neînțeles, acest mare caracter creștin, umanist, spirit universalist, vizionar și bun patriot nu putea (căci nu avea decât capacitățile, nu și mijloacele) să reușească. A izbutit, totuși, să-și vadă pentru ultima oară fratele rămas în țară, și fără să dea absolut nimic în schimb.

Voia să moară în pământul Țării, dar nu în condițiile altora, ci ale lui, și astfel a ajuns să se sfârşească în Exil, în mizerie, ca atâția alți români demni, deși nu de talia lui.

BOR face un lucru important, de salutat în acest an, aplecându-se asupra celor care s-au jertfit pentru credință și aproapele lor în timpul comunismului, iar dacă va avea tăria și curajul să canonizeze pe cineva, ca profan în materie sunt convins că Mitropolitul ar fi una dintre figurile cele mai indicate.

București, 11 octombrie 2017.

ASTRONOMUL NICOLAE DONICI: ENIGME DESCIFRATE

Remarcabilă și această lucrare coordonată de D-na Magda Stavinschi (Curtea Veche, 2015), care îi are între colaboratori pe Alexandru Roman (fost director al Arhivei Naționale a Republicii Moldova și autor al primului manual de arhivistică de peste Prut) și Iurie Colesnic (autorul monumentalei lucrări Basarabia necunoscută).

Ea este consacrată vieții și activității științifice a marelui astronom basarabean Nicolae Donici, care a observat cele mai multe eclipse de soare și a întemeiat, pe speze proprii, Observatorul de la Dubăsarii Vechi, în Basarabia.

Membru al vechii familii a Doniceștilor, boieri moldoveni dintre Prut și Nistru, a moștenit 300 hectare de pământ cu care și-a construit, utilat și întreținut observatorul. A pierdut de trei ori cărțile, aparatura și ceea ce construise: mai întâi în 1917, la Sankt Petersburg, în timpul Revoluției bolșevice, apoi la Odessa, în timpul Războiului Civil (1918-1921), în fine, la ultimatumul sovietic din 1940. S-a refugiat la București, iar din 1944 nu se mai știa nimic de soarta lui.

Și așa a rămas până în 2104, când D-na Stavinschi a descoperit-o pe Maria (Muka) Brunswig Roemich, nepoata soției sale (marele savant nu a avut copii), tocmai în Argentina. A aflat astfel că Donici emigrase împreună cu familia în Occident; fiica soției împreună cu soțul și Muka au plecat mai departe spre Argentina, iar astronomul la Paris. Soția l-a urmat o perioadă, apoi s-a stabilit la fiica sa. Donici și-a continuat activitatea științifică, deși în 1948 avea... 74 de ani, până în 1960, când s-a săvârșit în exil, la Nisa.

Toate aceste informații au fost aflate din dosarul său de cercetător la CNRS, trimis cu amabilitate prin poștă de Isabelle Dujonc, responsabila Arhivei CNRS, situl Fontainbleau, aflată la Gif-sur-Ivette.

Recent, D-na Stavinschi mi-a dat o veste plăcută: anume că Academia va institui un premiu pentru acest tip ce lucrări care privesc istoria științei, și care va purta numele unui alt savant român de excepție, Petre Sergescu, și el exilat la Paris (sper să nu comit aici vreo indiscreție!).

Aș face o modestă corecție arhivistică, dacă mi se permite. Documentele nu au fost păstrate miraculos, la fel cum nu cred că este cazul să facem un elogiu birocrației, ci sunt rezultatul unei bune gestiuni arhivistice: acel tip de solicitări și rapoarte de cercetare reprezintă genul de documente cu caracter permanent, care adică nu se supun distrugerii.

În fine, atașez fotografii cu clădirea Arhivei CNRS, pe care am vizitat-o în 2014, și cu colegii arhiviști francezi: sunt doi acolo, care fac o treabă cu totul remarcabilă, în manieră „tradițională“ (în jargon: fără GED, fără SAE, fără SII), cu Word și Excel; Isabelle este cea din dreapta, iar colegul său alături.

București, 12 noiembrie 2017.