C.N.S.A.S. ŞI «FONDUL» SĂU „PENAL“

0. Recent, CNSAS a publicat pe site-ul propriu prima variantă a Inventarului «Fondului» său „Penal (cf. prezentarea Fondului: http://www.cnsas.ro/ şi Inventarul: http://www.cnsas.ro/documente/Inventar%20Fond%20Penal%20DEC%202015.pdf).
După 16 ani de activitate este chiar remarcabil, ba chiar nu se înțelege – vorba Ardeleanului! – de ce atâta grabă.
Vom spune încă de la început: el este sub orice standarde arhivistice, prin urmare, îți ia ceva timp să înțelegi ceea ce au făcut colegii noștri.
Iată, mai întâi, ce se spune în prezentare:

De la crearea instituției, dar mai ales ca urmare a deciziilor Consiliului Suprem de Apărare a Țării din 2005-2006, C.N.S.A.S. a preluat peste 120.000 de dosare penale de la diferite instituții ale statului: Ministerul Justiției (prin intermediul Direcției Instanțelor Militare și al Tribunalelor Militare Cluj, Iași, Timișoara și București), Ministerul Public (prin intermediul Parchetelor Militare) și Serviciul Român de Informații. Dosarele au intrat în custodia C.N.S.A.S. cu forme de evidență sumară și au necesitat prelucrare arhivistică și inventariere sistematică.

1.0. Textul propus nu este un «Inventar arhivistic», ci o listă de nume care conține date de identificare și informații conexe. (Un «inventar» este cu totul altceva; nu este locul să explicăm aici, căci este plicticos de tehnic și ne vom adormi cititorii.) Prin urmare, termenul adecvat ar fi: instrument de reperaj.
2.0. Nu este nici o listă alfabetică – și, dat fiind modul de lucru, este bine că nu e așa! –, căci numele sunt dispuse unele după altele, așa cum apar în dosare.
3.0. „Loturile de arestați şi condamnați – întotdeauna Securitatea îi grupa, deși de multe ori deținuții nu aveau vreo legătură între ei, pentru a „proba caracterul organizat al „crimelor – au fost pulverizate, reperarea fiind posibilă nu la nivelul dosarului, ci al numelui. Dat fiind că, se pare, numele pot fi regăsite consecutiv, pentru a reconstitui „loturile este necesar să le asociezi cu dosarele.
4.0. Dar tot acest mod de a proceda era de explicat în «Prefața» Inventarului (care nu există!), iar nu să-l transformi pe lector în detectiv, să-l obligi să facă deducții, presupuneri.
5.0. Am căutat în text pe Aurelian Pană, despre care am scris recent, și am constatat că numele său este dublat prin copy-paste (apare atât la nr. 50.969, cât şi la nr. 50.986), la fel, întregul „lot din care a făcut parte. Aceeași situație am regăsit-o și în cazul lui Valeriu Negulescu și al „lotului său. Nu ne dăm însă seama dacă s-a lucrat «în doru’ Lelii» sau dacă s-a dorit să se lase impresia de stahanovism. (Dar fiindcă doar aceste două cazuri le-am verificat, câte vor mai fi?)
5.1. Prin urmare, nu avem de-a face cu elemente de «cotă» arhivistică, ce trimit la dosare, ci cu numere curente care trimit la nume de persoane, şi care în unele cazuri se repetă în mod misterios.
6.0. Ni se spune apoi că lista va fi completată pe parcurs, dar nu se înțelege de ce în ea nu se regăsesc dosarele luate deja în evidență. Doar un exemplu: dosarul nr. 1.114 (cota CNSAS), care cuprinde „lotul reeducării în frunte cu Eugen Țurcanu), accesibil cercetătorilor încă de la SRI; dar mai sunt și altele.
7.0. Ce a fost publicat este flagrant în afara «normelor arhivistice». Un exemplu banal: cum să publici un fișier de 5.475 de pagini? Cum va arăta atunci unul tipărit, știut fiind că «norma» indică, din rațiuni de manevrabilitate, în jur de 300 de file?
7.1. Pentru ca absurdul să fie complet, ni se spune că Inventarul va fi completat pe parcurs. Inventarele nu se completează, ci la primele se adaugă altele, dat fiind că sunt simple agregări de descrieri ale dosarelor. Prin urmare, dacă se va întâmpla așa ceva, la cât vom ajunge în final, la 50.000 de file? Va rezulta astfel nu un «inventar», nici cel mai mare, ci cel mai mare cârnat arhivistic, demn de Cartea Recordurilor.
8.0. Dar cel mai grav mod de a proceda a fost „spargerea «fondurilor» de arhivă primite de la «creatori» (Tribunalele Militare, Procuratura şi Securitatea) prin intermediul instituțiilor «continuatoare» (Ministerul Justiției prin Direcția Instanțelor Militare și Tribunalele Militare Cluj, Iași, Timișoara și București; Ministerul Public prin intermediul Parchetelor Militare; Serviciul Român de Informații direct) şi constituirea unui «fond» propriu.
8.1. În arhivistică există o prevedere sacrosanctă: principiul apartenenței la «Fond» aşa cum a fost constituit de «creator», care nu permite fragmentări sau regrupări arbitrare, prin urmare nici constituirea unui așa-zis „Fond Penal al CNSAS.
8.2. Numai Partidul şi Securitatea procedau astfel, dar acele instituții aveau cu arhivistica o legătură în primul rând «operativă».
8.3. Este deci straniu să regăsim o manieră similară de a proceda într-o arhivă civilă.
9.0. În concluzie, ceea ce ni se prezintă are prea puțin de-a face cu „prelucrarea arhivistică și nimic cu „inventarierea sistematică, aşa cum se pretinde.
9.1. Totodată, putem conchide amar, din experiență: păcat de muncă, dat fiind că o treabă prost făcută este mult mai greu de refăcut decât să o iei de la zero.
10.0. Ca orice instituție de arhivă, CNSAS este obligat să respecte legislația arhivistică, ba chiar este îndrumat și controlat de Arhivele Naționale (Arhivele Administrative și Culturale), care sunt, pentru ca lumea să înțeleagă, la fel cum este ISU față de Clubul „Colectiv (sic!), adică: un organism de aplicare a legii. Nu înțelegem deci de ce nu au fost consultați colegii noștri, care i-ar fi îndrumat negreșit pe colegii lor de la CNSAS.
11.0. În fine, dincolo de respectarea legii, a «normelor arhivistice», este vorba despre o nevoie funcțională, de o cerință practică a cercetării ştiințifice: rolul instituțiilor de arhive contemporane este să funcționeze în mod integrat, ceea ce este la fel de necesar în cazul Arhivelor Securității și ale Partidului. Or ceea ce vedem aici este foarte departe de acest deziderat.

Post scriptum: Aflu că cel care a coordonat acest proiect este Adrian Cioflâncă, iar unul dintre autorii lui, Mihai Demetriade. Ca și în trecut (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/10/despre-reeducarea-de-la-pitesti-cu.html), acest cuplu „antifascist lovește necruțător. Și totuși, noroc cu interesul său pentru „dosarele proceselor criminalilor de război, care constituie o sursă importantă pentru studierea Holocaustului, căci altfel nu am fi văzut pe Internet lista care le conține.

Bucureşti, 17 decembrie 2015.

CURSUL SCURT DE PLAGIAT PENTRU UZUL OAMENILOR ONEȘTI*

În Școala Generală facem «portofolii». Cum anume? Le luăm de pe Internet: așa este simplu, rapid și fără efort. Nimeni nu ne întreabă cum am procedat, nu ne descurajează, nu ne oprește.
În Liceu facem la fel.
În Facultate procedăm în mod identic cu «referatele», cu Lucrarea de Licență, cu Masterul.
Trecem la Doctorat: de-acum procedeul este rodat, tot așa și stilul, cel care „e omul.
Ne mirăm apoi ipocrit de ce prolifereaza plagiatele, impostura științifică, academică, hoția, de ce proprietatea intelectuală (deci individuală) este furată la fel de ușor ca cea publică; în fine, de ce oamenii sunt insensibili la această situație.
Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de trist: pentru că majoritatea absolută este complice.
Iar majoritatea absolută este complice pentru că valorile Intelectualității sunt praf si pulbere.
În concluzie, dacă vrem cu adevărat să luptăm împotriva acestui flagel, măsurile administrative și legale sunt necesare (ele există, dar nu sunt aplicate), nu însă și suficiente.
E nevoie, mai ales, de Educație.
Care începe din clasele mici prin redactarea corectă, onestă a unui «portofoliu», a unui «referat».
Apoi, în facultate, cu cursurile, care nu trebuie să debuteze cu o avalanșă de cunoștințe, de informații, ci cu Etica Universitară (și, conex, cu exemple de impostură intelectuală).
Fără aceste lucruri nu vom face decât să ne învârtim în jurul cozii, să ne afundăm.
_______________________________
* Formularea este o parafrază la lucrarea Petit traité de manipulation à l'usage des honnêtes gens, de Robert-Vincent Joule și Jean-Léon Beauvois, Presses universitaires de Grenoble, 1987-2014.

București, 14 decembrie 2015.

CINE A FOST? (I) AURELIAN PANĂ

Sursa: Pagina de Facebook Aurelian P. Pană
În această rubrică – ce debutează de Ziua Internațională a Drepturilor Omului – vom prezenta biografii sau părți inedite din biografiile unor figuri ale istoriei.
*
S-a născut la 20 septembrie 1880, în comuna Marsilieni, judeţul Ialomiţa, părinţii săi fiind mocani ardeleni din Satu Lung (Săcele), Braşov[1].
A urmat liceul la Brăila și a obţinut bacalaureatul în 1898, apoi a studiat la Paris, la Facultatea de Ştiinţe de la Sorbona, unde a obținut trei licențe: în Botanică (1900), Zoologie (1901) şi Geologie (1904).
În 1911 s-a căsătorit cu Eufrosina O.Gh. Popa, apoi s-au stabilit în comuna Frăţileşti, judeţul Ialomiţa, unde aveau moşia şi pământul agricol, care din nimic au fost transformate într-o fermă model.
În 1913 a luat parte la cel de-Al Doilea Război Balcanic, cu gradul de sublocotenent, apoi la Primul Război Mondial, când a obținut gradul de căpitan în Regimentul 3 Artilerie de la Mărăşeşti.
În cariera sa a avut diverse funcții: membru al Societăţii de Ştiinţe din Bucureşti (1905), preşedinte al Institutului Naţional de Export (1935), delegat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor pe lângă Direcţia Porturilor în vederea construcţiilor de silozuri (1938), membru al Consiliului Permanent al Agriculturii (1939) și al Institutului de Ştiinţe Sociale al României, secţiile Agrară şi a Cooperaţiei (1939), preşedinte al Academiei de Agricultură şi al Sindicatului Agricol Ialomiţa[2].
În 1934, Pană a călătorit în Statele Unite ale Americii pentru a studia cultura porumbului, de unde s-a întors cu două lăzi de ştiuleţi de mare productivitate, pe care i-a semănat și cultivat apoi cu succes în Bărăgan şi Balta Ialomiţei. La fel, este cel care a introdus la noi cultura soiei[3].
A fost un promotor al mecanizării agriculturii, al organizării culturilor şi al muncii conform criteriilor ştiinţifice, pe scurt: o personalitate profund novatoare.
În perioada 27 ianuarie 1941 – 18 martie 1942 a fost subsecretar de Stat, iar între 19 martie 1942 și 2 iulie 1943 ministru al Agriculturii în guvernul Antonescu. Salariul l-a donat pentru ajutorarea funcţionarilor ministerului, iar postul l-a părăsit prin demisie[4].
Ca fost membru al Guvernului Antonescu, Pană a fost arestat pe 21 august 1948 şi, pe 19 ianuarie 1949, a fost condamnat la 10 ani de „temniță grea în „loturile „criminalilor de război şi ale celor „vinovați de dezastrul țării, pentru că „în calitate de ministru a permis armatei germane intrarea pe teritoriul țării noastre[5]. Totodată, între motive a fost un altul și mai ridicol: ,,introducerea şi încurajarea cultivării unei plante necunoscute şi inutile ţării noastre: SOIA.
A fost deținut la Jilava şi Gherla[6].
Odată cu numirea lui Tiberiu Lazăr la conducerea închisorii Gherla (1 februarie 1949), au debutat bătăile asupra deţinuţilor, pe care comandantul, conform relatării gardianului Ioan Roman, „âi bătea de âi rupea cu cie veneia[:] lemne[,] par sau fer[,] dădia ân ei“. Acelaşi gardian spune că la un moment dat directorul „au venit de acasă[,] după ora ânchideri[i,] cu un pistol ân mână[,] şi au scos deţinuţi[i] din cameră[,] în curte[,] spun[ân]d că îi împuşica de cie au cântat cântecie legionare.“ Deţinuţii erau bătuţi fără motiv, iar atunci când erau duşi la baie, treceau printr-un cordon de gardieni care îi loveau cu bâtele[7].
În aprilie 1950, a doua zi de Paşte, comandantul închisorii a sărbătorit-o organizând maltratarea a circa o sută de deţinuţi care înainte de arestare fuseseră „vârfuri“ politice sau care erau cunoscuţi cu atitudini ostile faţă de regimul politic şi faţă de administraţie, între ei fiind şi Aurelian Pană. Cei destinaţi bătăii au fost selectaţi de către director cu ajutorul deţinuţilor Octavian Grama, Alexandru Matei şi Cristian Paul Şerbănescu, cei mai importanţi informatori ai administraţiei. Directorul li s-a adresat celor care urmau să fie maltratați: „Ştiţi de ce v-am chemat? Voi vorbiţi în celule şi – mai mult decât atât – aţi fixat ziua sosirii americanilor ca să vă scape pentru astăzi. Iată că nici nu au sosit şi nici nu v-au scăpat. Chiar dacă ar fi să vină, tot nu vă vor scăpa, căci vă vom omorî înainte de a vă elibera şi tot nu-i veţi vedea. Şi acum afară în curte!“ În fiecare colţ al curţii erau postaţi gardieni cu bâte, iar victimele au fost obligate să alerge pe lângă ziduri. Când ajungeau în dreptul gardienilor, erau lovite cu bâtele. După circa o jumătate de oră de alergare, pentru a se distra, Lazăr i-a pus să sară „capra“, cel peste care trebuiau să sară fiind Aurelian Pană, ales tocmai pentru că era cel mai înalt, având în jur de doi metri. Deținuții care nu reuşeau să sară erau loviţi de comandant cu ciomagul.
Iată cum relatează episodul Alexandru Popa, care l-a aflat de la Grama, Matei şi Şerbănescu: „Deţinuţii indicaţi în aceste liste [este vorba despre listele care conţineau numele celor selectaţi pentru a fi bătuţi – n. n.], au fost adunaţi şi scoşi în curtea penitenciarului, unde Dl. Dir. Lazăr Tiberiu i-a aranjat în cerc, prin flanc[,] câte unul, dându-le ordin să meargă în pas alergător, dânsul aflându-se în mijlocul cercului. Apoi, a dat ordin Dlui miliţian Fűlőp Martin să-i aducă două ciomege, cu care se cărau ciuberele cu mâncare şi a început să-i bată pe deţinuţii, care alergau în cerc, cu aceste ciomege, lovindu-i unde nimerea: peste spate, peste picioare, peste cap etc. Deţinuţii care cădeau jos erau bătuţi cu picioarele şi obligaţi să se ridice şi să continue să alerge. / Când Dl. Lazăr Tiberiu scăpa ciomagul din mână, Dl. Fűlőp Martin i-l dădea pe celălalt, pregătit în acest scop.“
Deţinuţii au fost bătuţi în două serii, iar ofiţerul (referentul) politic Dezideriu Iacob a urmărit scena de pe terasa infirmeriei. În același timp, soţia lui Lazăr a apărut la geamul locuinţei lor, situată în corpul de închisoare unde erau cazaţi membrii administraţiei împreună cu familiile lor şi, îngrozită, nu a încetat să-i strige să înceteze şi să urce la ea. „După circa o oră de bătaie şi fugă, aceşti deţinuţi au fost introduşi pe sala Secţiei Parter a penitenciarului, unde li s’a dat ordin să se desbrace de haină şi cămaşe – rămânând cu trunchiul gol – şi au fost obligaţi să se culce – transpiraţi şi obosiţi – pe mozaicul sălii, lipindu-se cu pieptul gol de piatra mozaicului, în acelaşi timp fiind forţaţi să bea apă.“ Celor care încercau să evite să se sprijine pe piept, Lazăr şi gardienii le săreau cu cismele pe spate. După circa 20 de minute, victimele au fost puse să se întoarcă pe spate, poziţie în care au fost ţinute alte circa 30 de minute. În urma acestui tratament, unul dintre deţinuţi, Nicolae Ungureanu, a făcut pleurezie, fapt care l-a determinat pe Lazăr să-l interneze la infirmerie.
Acesta era regimul de detenţie în închisoare până la transferarea primului grup de deţinuţi „reeducaţi“ la Piteşti (7 iunie 1950). Faptul arată că înainte de sosirea lor administraţia închisorii aplica asupra deţinuţilor tehnici din registrul terorii, scopul fiind nu „reeducarea“, ci teroarea, suferinţa şi exterminarea lentă.
După începerea „demascărilor“ în închisoare, Pană a continuat să fie torturat. Iată ce s-a petrecut atunci:
Ziua de 11 aprilie 1951, prima de după Paşte, a fost sărbătorită ca şi în anul precedent. Circa 80 de deţinuţi au fost selectaţi în prealabil şi strigaţi de plantoane după o listă. Majoritatea erau din camerele 55-57 de la etajul II. Directorul Constantin Gheorghiu (din 5 iulie 1950 înlocuitorul lui Tiberiu Lazăr), care era în stare de ebrietate, le-a spus că vrea să sărbătorească Paştele împreună cu ei. I-a aşezat pe una dintre laturile clădirii şi i-a pus să sară ca broasca până la cealaltă latură, pe o lungime de circa 70 de m. Totodată, i-a asigurat că primii zece vor fi trimişi în cameră, în timp ce ultimii vor fi loviţi cu o bâtă pe care o agita deasupra capului.
Între victime era și Aurelian Pană care, dat fiind faptul că alături de alţi 15 deţinuţi se clasase pe ultimele locuri, a fost lovit violent de către director. Celelalte victime, care reuşiseră să ajungă unde li se ceruse, au fost puse să repete traseul în acelaşi mod, cu aceeaşi promisiune, apoi primii zece au fost trimişi cu adevărat pe celular, dar nu în celulele lor, ci la parter. Acolo au fost obligaţi să se dezbrace la piele, să se culce cu bustul pe ciment şi braţele întinse în lateral, pentru a nu fi vreun dubiu că trupul stă lipit de podea. Peste fiecare dintre ei a fost turnată apă rece, în timp ce un gardian îi apăsa cu cisma, pentru a verifica dacă rămân în poziţia cerută. Timp de o oră au fost ţinuţi cu pieptul lipit de ciment, apoi o altă oră cu spatele. Este uşor de dedus că în urma unui asemenea „tratament mulţi dintre ei au făcut pneumonie, numai în camera 57 fiind opt bolnavi.
În urma torturilor din „demascări, pe 3 mai 1951 Pană a fost transferat, în comă, la infirmerie, căci făcuse pneumonie. Totuși, fiind corpolent, el nu putea să moară doar din pricina bolii contractate, ci, dată fiind vârsta înaintată, din pricina bătăilor şi a torturilor administrate. Medicul Viorel Bărbos a încercat fără succes să-l salveze, administrându-i penicilină: „am fost criticat de directorul GHEORGHIU dece o dau la bolnav, pe motivul că el nu ar fi în drept s’o primească, având în vedere trecutul lui. A doua zi deținutul, care era considerat „vârf reacţionar, a murit. Tot acest „regim de detenție“ descris a fost echivalent cu executarea unei condamnări la moarte extrajudiciare.
Proprietatea familiei Pană a suferit la fel ca și proprietarul ei.
În 1945, prin Reforma Agrară, ea a fost redusă de la 6.000 la 150 de hectare, iar în 1948 transformată în GAS, pentru ca în 1950 conacul să fie de asemenea confiscat și, împreună cu pământul, transformat în IAS. În perioada 1990–1992 proprietatea a devenit societate agricolă, iar apoi, până în 2005, nu a fost utilizată, timp în care a suferit cele mai mari degradări. În baza Legii 10/2001 urmașilor le-au fost restituite 10 ha, împreună cu majoritatea clădirilor. În fine, în 2005 ansamblul a fost donat Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, care l-a transformat în mănăstire[8].
Familia lui Aurelian Pană a avut, de asemenea, o soartă cruntă.
Pe 15 aprilie 1952 Eufrosina şi unul dintre fii, Aurel, au fost arestaţi şi internaţi „administrativ (fără proces, prin decizie a Securității) pentru 24 de luni. Închisă la Dumbrăveni, pe motiv că era „de origine socială burgheză şi „element dubios, Eufrosina a fost eliberată pe 17 aprilie 1954 şi a murit la scurt timp, în acelaşi an, pe 1 septembrie[9].
Aurelian şi Eufrosina Pană au avut patru copii. Unul dintre ei, Petru, a fost ucis, alături de şoferul său, de soldaţii sovietici (probabil în 1944-1945) şi amândoi au fost aruncaţi la câini.
Acesta a fost soarta pe care regimul comunist a rezervat-o omului de știință, spirit cutezător, novator, excelent organizator și bun patriot care a fost Aurelian Pană.
Familia deține un mausoleu la Cimitirul Bellu, construit în 1944 după planurile arhitecţilor Tiberiu Ricci şi Duiliu Marcu, iar mozaicul din interior a fost realizat de Olga Greceanu[10]. Osemintele lui Aurelian Pană se află într-un colț al cimitirului de lângă închisoarea Gherla, îngropat anonim alături de cele ale altor sute de deținuți politici.
Există şi o pagină de Facebook cu numele lui Aurelian Pană, deschisă probabil de descendenții săi, la adresa:

NOTE
[1] Dobrin Datcu, Conacul Aurelian Pană – cadrul general de amplasare, la adresa: http://anale-arhitectura.spiruharet.ro/PDF/fratilesti%20pdf/2.pdf, p. 9; vezi și Marius-Dorinel Boitan, Aurelian Pană – un martir uitat al istoriei Ialomiței, în „NAPARIS – Revistă de istorie şi cultură ialomiţeană, Anul II, Nr. 3, 2014, pp. 31-33 și la adresa: http://www.cicnet.ro/sites/www.cicnet.ro/files/articole/2014-08-07/862/revista-naparis-nr3.pdf.

[2] Răzvan Ciucă, Documentar istoric Aurelian P. Pană, Muzeul Naţional al Agriculturii, Slobozia, apud M.-D. Boitan, op. cit., p. 30.

[3] D. Datcu, op. cit., pp. 9 și 13; M.-D. Boitan, op. cit., p. 31.

[4] Vasile Pascu, Regimul totalitar-comunist în România (19451989), vol. I, Editura Clio Nova, Bucureşti, 2007, p. 104 şi R. Ciucă, Secvenţe dintr-o încercare pe care aş dori-o izbutită, în ,,Analele Universităţii Spiru Haret, anul 4, nr. 4, vol. I, 2011, p. 14, apud M.-D. Boitan, op. cit., pp. 31-32.

[5] Cf. Fişa sa matricolă penală la adresa: http://5.2.132.65/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20politici/P/P%2001.%20Paca%20-%20Panczel/Pana%20Aurelian/; R. Ciucă, Secvențe …, apud M.-D. Boitan, op. cit., p. 31; M.-D. Boitan, op. cit., p. 31.

[6] Informația că după Jilava ar fi fost deținut şi în lagărul de la Cernavodă, de unde ar fi fost transferat la Gherla pentru că nu făcea față muncii epuizante, este cu totul îndoielnică. Cf. Cicerone Ioanițoiu, Victimele terorii comuniste. Dicționar, la adresa: http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/dictionar_pq/docs/dictionar_p_28-44.pdf.

[7] Pentru relatarea care urmează a se vedea lucrarea noastră, Reeducarea în România comunistă (1948-1055). Târgşor, Gherla, Iaşi/Bucureşti, Polirom, pp. 58-59, 138 şi 177.

[8] D. Datcu, op. cit., pp. 10, 13-14.

[9] Cf. Fişa sa matricolă penală, la adresa: http://5.2.132.65/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20politici/P/P%2001.%20Paca%20-%20Panczel/Pana%20Eufrosina/; R. Ciucă, Secvențe …, apud M.-D. Boitan, op. cit., p. 32.

[10] D. Datcu, op. cit., p. 9; M.-D. Boitan, op. cit., p. 30.

Bucureşti, 10 decembrie 2015.

PREȘEDINTELE A.F.D.P.R. MĂ BLOCHEAZĂ PE FACEBOOK

Nu chiar cu mâna D-Sale, căci nu stăpânește noile tehnologii, ci cu cea a nepoatei (cf. https://www.facebook.com/profile.php?id=100006625239326&fref=ts), dar faptul acesta este irelevant.
Mai relevant este mecanismul cunoscut: sunt convins că dacă pe Dl. Octav Bjoza îl întreabă cineva, nu știe de unde să mă ia, prin urmare, țin să adresez calde mulțumiri colaboratorilor D-Sale, oficiali și neoficiali!
Cu adevărat relevantă este însă schimbarea – ca să fiu prețios, hai să-i spun „sociologică, de generație – care s-a petrecut în interiorul AFDPR, și pe care am semnalat-o într-un studiu publicat acum un an (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/11/despre-spinoasa-problema-despagubirilor.html).
Întorcându-mă la subiectul zilei, ce avem aici?
Pe de o parte, goana după „unanimitate cu orice preț a președintelui AFDPR (și subsecretar de Stat), de aici excluderile, epurările, fie și virtuale.
Pe de altă parte, eleganța luminoasă a predecesorului său Constantin (Ticu) Dumitrescu, pe care eu unul, ca istoric, nu l-am menajat deloc, dar față de care am nutrit un respect și un atașament nedezmințite, însă cu mult mai important este că și reciproca a fost valabilă.
Iată mai jos probele:
1) Anul 2003: „Dar în conţinutul propunerilor lui Dumitrescu sînt lucruri şi mai îngrijorătoare. Cum se poate să susţii că sintagma «siguranţă naţională», cu referire la perioada comunistă, este neavenită şi în acelaşi timp să afirmi că dosarele Securităţii aflate la SIE şi la DGIA trebuie să fie analizate după criterii speciale? Dosarele de dinainte de 1989 pe care le deţin aceste servicii secrete provin din aceeaşi arhivă a Securităţii, şi ele trebuie să se supună aceluiaşi unic criteriu. Apoi, cum se poate să susţii că sintagma «Securitatea ca poliţie politică» este o găselniţă dezinformatoare – deci Securitatea a fost în ansamblul ei o poliţie politică! – şi în acelaşi timp să afirmi că securiştii din departamentele financiar-contabile, tehnico-administrative sau de pază nu au desfăşurat activităţi de tip poliţie politică? În fine, cum se poate ca fost deţinut politic şi preşedinte al AFDPR să vorbeşti nu despre Securitate, ci despre «fosta Securitate», girînd astfel serviciile secrete postcomuniste care nu sînt altceva decît moştenitoare ale Securităţii: la nivelul oamenilor, structurilor şi practicilor pe care le utilizează? (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/pagubele-colaterale-ale-rzboiului-din.html);
2) Anul 2010: Reeducarea in România comunistă (1945-1952). Aiud, Suceava, Piteşti, Braşov, Polirom, Cuvânt înainte de Constantin Ticu Dumitrescu. A fost ultimul său text, publicat postum.
 Ar fi și alte lucruri, mai importante, dar nu voi spune acum chiar totul.
Dacă președintele AFDPR se ocupă cu astfel de fleacuri, însemnă că ceea ce scriu – pe Blog, pe Facebook – îl deranjează; or, într-o asemenea situație, istoricul nu poate decât să jubileze, căci Istoria nu este ancilla Memoriei şi, cu atât mai puțin, a Politicii.
Faptul că președintele AFDPR se ocupă cu asemenea fleacuri spune însă mai mult: complet inabil în chestiuni tehnice, a găsit timp să se aplece asupra umilei mele persoane, care face politica istoriei! Memoria victimelor – în viață, dar mai ales petrecute – merită, cu siguranță, nu doar o altă osteneală, ci și o altă prestație.
 Ei, cum arată aceste două imagini – ale fostului și actualului președinte al AFDPR – puse față-în-față? Așa mă gândeam și eu …
În fine, o curiozitate la care nu am răspuns: Dl. Octav Bjoza – care cumulează funcțiile de preşedinte al AFDPR (ce ține de „societatea civilă) şi secretar de Stat (ce ține de „societatea politică) – a devenit, încă de pe vremea precedentului Guvern Ponta, parte a „sistemului sau a fost doar un „tehnocrat avant la lettre?

București, 7 decembrie 2015.