DESPRE O MASĂ NU FOARTE ROTUNDĂ

În jurul „legii memoriei“

Delegația Memorialului Holocaustului, a Institutului „Wiesel“
și a Ambasadei SUA la București în vizită la Palatul Cotroceni
27 mai 2015
Sursa: www.presidency.ro
Pe data de 24 iulie a.c. a avut loc la Cercul Militar Național masa rotundă intitulată Extremism, antisemitism, naţionalism – pericolele contemporane ale Europei, organizată de „New Strategy Center“ în colaborare cu Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“, având ca parteneri media revista „Foreign Policy“ România şi Adevărul Holding[1].
„New Strategy Center“, care se află la al doilea eveniment public al său, este o ONG cu sediul într-o vilă din zona Arcului de Triumf, fondată de gl. Ionel Niţu, până în 2012 şef al Diviziei de Analiză a Serviciului Român de Informații[2].
La manifestare au fost invitați, între alții: George Maior (fost șef al SRI, ambasadorul României în SUA), Radu Ioanid (șeful Departamentului de Cercetare Arhivistică de la Memorialul Holocaustului din Washington), Dan Dungaciu (fost secretar de Stat la Ministerul Afacerilor Externe, director al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române), Dudu Ionescu (fost ministru al Apărării Naționale și ministru de Interne, consilier al Peședintelui Republicii), gl. Mihail Ionescu (director al Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară), reprezentanți ai Academiei Naționale de Informații și ai Ambasadei SUA la București. Prin urmare, numeroase persoane aparținând zonei numite „de securitate“, dar și din „mediul academic“, convocat să-și exprime adeziunea.
La fel ca și participarea, perspectiva a fost nebănuită pentru o ordonanță despre fascism, legionarism, antisemitism și negarea holocaustului recent transformată în lege[3].
Gl. Ionel Niţu a deschis discuțiile integrând tema zilei chestiunilor de securitate și Parteneriatului strategic româno-american:

Câteva cuvinte despre tânărul nostru ONGhe: „New Strategy Center e o asociație care își propune să fie un cadru de dezbateri strategice și relevante pentru România, mai ales în subiectele în care România poate deveni un actor relevant [sic!] în plan regional. Un alt obiectiv, deloc întâmplător, este legat de substanțierea Parteneriatului Strategic cu SUA.

Oare însăși denumirea englezească a organizației reflectă o propensiune pemtru „aliatul strategic?
Astfel, amfitrionul a vorbit despre:

Cele trei subiecte, dar de fapt e unul singur.

Pentru a nu mai fi nici un dubiu: tema recentei legi, integrată chestiunilor strategice și de securitate (națională, regională, globală), este una cerută de SUA, „cel mai aliat dintre aliații strategici. Acesta este sensul prezenței ei într-un asemenea cadru de discuție.
A continuat Alexandru Florian, care a confirmat:

Într-adevăr, acest subiect – extremism, antisemitism, naționalism – este, de fapt, o singură ... reprezintă o singură temă de reflecție și de reacție.

Recunoașterea aceasta trimite la un amalgam specific legislației de tip „Patriot Act, care pornește de la chestiuni (legitime) de securitate, pentru a se extinde (nepermis) în scopul atingerii altor obiective: politice, dar și, mai ales, culturale și istorice.
Florian a adăugat:

[s-a] transformat Ordonanța de urgență în Lege, dar ea nu a fost niciodată aplicată. În pofida unor sesizări adresate Ministerului Public, cercetările făcute într-un caz sau altul au găsit ... au oferit portițe de scăpare pentru ca fiecare dosar în parte, în pofida unor manifestări pe care petenții le considerau extrem de clare, că ar intra sub incidența acestei legi, au dobândit rezoluția „neînceperea urmăririi penale.

Afirmația este falsă, și este improbabil ca șeful institutului care s-a ocupat exact cu redactarea unor astfel de sesizări penale să nu știe care este situația reală. Căci nu doar că au existat inculpări în baza Ordonanței în discuție, dar au avut loc și condamnări, mai multe în primă instanță[4], iar unele definitive, soldate cu executare. De exemplu, T.M.Z. din Buzău a fost condamnat de două ori: prima dată în 2004 (la vârsta de 16 ani), pentru că a afişat însemnul „Crucea Celtică“ şi înscrisul „Fii Naţionalist“ pe indicatoarele rutiere şi stâlpii de electricitate de pe două străzi din oraș, iar a doua oară în 2008 (la vârsta de 21 de ani), pentru că a ameninţat o familie evreiască din aceeași localitate[5]. Că Florian nu este mulțumit de rezultate, este o cu totul altă chestiune.
El a încheiat astfel:

Cele două modificări importante pe care PNL-u’ le-a introdus în proiectul legislativ – este vorba de incriminarea în mod clar a Mișcării Legionare ca mișcare fascistă și, deci, interzicerea simbolurilor, valorilor și a promovării [sic!] acestora pe [re-sic!] spațiul public, și-n același timp definirea holocaustului din România, întrucât se considera că-n Ordonanța de urgență din 2002 se definește holocaustul în general, și deci nu se poate aplica la ceea ce a însemnat tragedia evreilor din România. Aceste două completări extrem de importante, sperăm noi, ca institut care a oferit consultanță la acest proiect legislativ, să contribuie la diminuarea mișcărilor extremiste de inspirație fascistă, la cultul criminalilor de război pe [re-re-sic!] spațiul public, care astăzi încă mai este prezent, poate vom vorbi pe parcursul dezbaterilor, astfel încât, în România, considerăm, Institutul Wiesel consideră că s-a produs, prin această lege, o sursă, un instrument instituțional pentru detensionarea radicalismelor de extremă dreaptă de origine fascistă.

George Maior a spus, între altele:

Dacă vă uitați astăzi pe sondajele de opinie – repet, după 25 de ani de la Revoluție –, cred că nu există audiențe importante pentru asemenea, un asemenea tip de discurs, fie că vorbim de discurs naționalist, fie că vorbim de antisemitism în România [Al. Florian neagă din cap – n. n.]. Maxim 2% din totalul populației României [Al. Florian neagă sistematic din cap – n. n.] aderă la asemenea forme extreme ale politicii, ceea ce este foarte bine.
Pe de altă parte, subliniam și anterior, nu înseamnă că lucrurile sunt perfecte, nu înseamnă că nu trebuie să fim vigilenți, că nu există posibilitatea unei reemergențe a unor fenomene de tip etnonaționalist sau extremism și la nivelul societății nostre. De aceea există o responsabilitate importantă a Statului pentru a veghea la acest aspect, necesitatea unor politici preventive [...] și, atunci când este cazul, bineînțeles, aplicarea fermă a legii [subl. n.].

Gl. Ionel Niţu a reluat în același ton:

Așadar, când vorbim de extremism ne referim la ideologii, la opțiuni politice, la atitudini, comportamente sau la retorică, discursuri, poziții publice. Ăăă, nu cred că în România mai sunt prezente în spațiul public nici una din cele trei caracteristici și, ca dovadă, manifestările, să spun așa, antisemite, sunt aproape inexistente [subl. n. ].

El s-a raliat astfel fostului său șef în a susține că dacă fenomenele în discuție sunt nesemnificative, rolul legii ar fi, în acest context, unul preponderent preventiv.
Radu Ioanid:

În ceea ce privește antisemitismul din Europa de Vest [...] eu cred că discutăm despre un antisemitism care poate fi de extremă dreaptă, dar care poate fi, de multe ori, și de extremă stângă, și este dominat de antiisraelianism, de propagandă împotriva Statului Israel. Africa de Sud a dispărut [sic!], Statul Israel a devenit pentru anumite medii de extremă stângă – și de extremă dreaptă, dar în principal de extremă stângă – o țintă favorită. Și Israelul e o democrație, care se confruntă cu niște probleme geostrategice foarte speciale, se încearcă demonizarea acestui Stat, și la nivel european antismitismul, fie el de origine islamică, fie el de origine extremă stângă ... originând de la extrema stângă, are această notă dominantă.
În general, la nivel european, eu văd o creștere a antisemitismului [...].

Acest mod de a vedea lucrurile, care asimilează criticile (legitime) – nu la adresa Statului Israel, nici a „evreilor ori „israelienilor, ci a politicilor israeliene – cu antisemitismul și antiisraelianismul, este o temă predilectă a „pompierilor piromani[6]. Iată o descriere a modului de reacție al acestora: „Dacă ei nu sunt de acord cu tine, nu-ți vor demonta argumentele [...] și nici nu te vor contrazice, ci mai degrabă te vor calomnia și îți vor deforma spusele: «Dacă îl critici pe Natanyahu, ești obligatoriu omul Hamas.» «Dacă manifești împotriva războiului din Gaza, ești pentru exterminarea evreilor.» Pare excesiv, dar sunt oameni care au scris și au spus așa ceva [...], căci există persoane care ațâță sentimentele cele mai nesănătoase care pot exista în societatea franceză.[7] După cum se vede, avem și noi „faliții noștri care uzează de aceeași tehnică a amalgamului.
Prin urmare, a numi aceste critici – referitoare la acțiunile israeliene în Teritoriile Ocupate (doar un exemplu: Gaza, ultimul lagăr în aer liber din lume, transformată anul trecut într-un morman de moloz), la continuarea politicii de colonizare, fapte condamnate nu doar de organizațiile internaționale pentru apărarea drepturilor omului, ci chiar de organismele ONU și UE – „diabolizarea Statului Israel, reprezintă o tentativă penibilă de exonerare a acțiunilor politice cele mai reprobabile, care ține de resortul propagandei. Căci care ar fi temeiul rațional pentru care politicile unui Stat, oricare ar fi acela, ar putea fi scutite de orice interogație critică? Sub ce motiv deci ar fi Israelul exceptat de ceea ce facem în privința tuturor celorlalte State?
Ioanid a schimbat apoi versantul:

Nu sunt aici pentru a face, a aduce complimente României. [...]
Când discutăm [...] în special de antisemitism în Europa de Est postcomunistă, lucrurile stau puțin diferit față de Europa occidentală.
Ei bine, România a evoluat, după părerea mea, extraordinar de pozitiv [sic!] în timp, poate prea încet câteodată, începând cu Raportu’ Wiesel, care dincolo de reevaluarea istorică [...], a devenit o carte de vizită pozitivă pentru România și o investiție politică [subl. n. ] pozitivă pentru România [...].
Dl. Florian nu v-a spus, dar Dl. Florian a primit amenințări cu moartea. Legionarii au fost foarte activi pe forumuri și au încercat să prezinte această lege, pe care multă lume de bună credință nici n-a citit-o, au încercat să [o] prezinte ca pe o tentativă de a cenzura valorile culturale românești care s-au întâmplat să fie de extremă dreaptă sau legionare. Nici vorbă de așa ceva! Este vorba despre simbolistica legionară.
Există în România cazuri izolate de instituții ale statului în care se face propagandă legionară, și aicea instituțiile abilitate ale Statului român care se ocupă cu siguranța națională ar trebui să arunce o privire; funcționari înalți de stat care, sub pretexte destul de transparente, fac propagandă legionară [subl. n. ]. Deci trebuie spuse lucrurile pe față!

Mai întâi, ni se spune în clar că vocația Raportului „Wiesel nu a fost atât să devină o carte de istorie (una printre altele, cum ar fi firesc), ci de a da direcții în domeniu; adică, pe scurt, de a deveni o bază politică de lucru. Simplu de înțeles, situația nu mai are de-a face cu știința, ci cu puterea administrativă, deci cu raportul de forțe. Mai mult, pentru a ne plonja în absurd, ni se arată că respectivul raport a fost un act de revizuire istorică, dar nu de orice fel, ci unul care interzice orice altă revizuire.
Dacă Al. Florian a primit amenințări cu moartea, nu vedem de ce nu se adresează organelor abilitate, așa cum a făcut-o recent, într-un caz similar, Octav Bjoza, președintele AFDPR. Dar ar mai putea fi generată astfel impresia că el își apără convingerile cu prețul vieții?!
Așa cum criticile legitime la adresa politicilor israeliene au fost asimilate în mod fraudulos antisemitismului, islamismului și antiisraelianismului, criticile la adresa legii în discuție sunt asimilate la fel de fraudulos legionarismului, conform aceleiași tehnici a amalgamului. Este vorba despre o înțelegere intenționat la fel de îngustă, de extremă (stranie pentru un luptător împotriva extremismului), cu atât mai periculoasă cu cât ne aflăm în fața unui act legislativ cu efecte liberticide, care atacă înseși bazele libertății de expresie și ale cercetării istorice, la fel cum îngustă și manipulatoare este și înțelegerea că legea ar interzice doar simbolistica legionară. Adică ce anume: cămășile verzi și crucea specifică? Păi asertorul tocmai ne-a livrat un vocabular complet de înțelegere a tuturor noțiunilor cuprinse în lege, prin care gândirea și expresia însele vor fi măsurate de Parchet.
Ioanid s-a lansat apoi într-o acuză – pe dos, iar nu pe față – la adresa unor funcționari de rang înalt ai Statului (nenumiți), pe care i-a acuzat că fac propagandă legionară, cerând ca serviciile secrete să ia măsuri. Această remarcă, cu rolul de a genera șoc și groază („oare la cine se referă?), ar putea fi socotită iresponsabilă într-o discuție de acest nivel, însă, pentru că este vorba despre politică, iar nu despre știință, oamenii spun toate lucrurile pe care pot să le spună.
După ce a dat note, a împărțit încurajări, a aruncat anateme, el a continuat cu glumițe despre WikiLeaks și Edward Snowden. Noroc însă cu respectivii „denunțători ai abuzurilor, căci astfel mai aflăm și noi cu ce se ocupă de fapt acești „trimiși – speciali sau nu – ai SUA pe probleme de holocaust și antisemitism.
Și a încheiat astfel:

Relația cu Statele Unite a stat și sub semnul acestei lupte contra extremismului, contra antisemitismului. [...]
[Viktor] Orbán nu este un antisemit, el vinde marfă alterată, el este un fost liberal care a-nțeles că așa poate să stea la putere, este ca un negustor care vinde marfă alterată.
Acestea fiind zise, mă întorc la România. Să nu subapreciem extrema dreaptă românească. Să știți că dacă ei nu reușesc să facă anumite lucruri în Moldova, vor tipări timbre legionare în Republi ... dacă nu reușesc anumite lucruri în România, vor face același lucru în Moldova, vor tipări timbre legionare în Moldova. Sunt foarte activi pe forumuri și destul de violenți. Și abili, pentru că ei au încercat să prezinte această lege, care este o lege strict legată de simboluri legionare și de simboluri fasciste și negarea holocaustului în România, ca pe o tentativă de cenzură, ceea ce nu este cazul.

Am înțeles astfel mai bine despre ce este vorba: mediatic, promotorii acestei legi au pierdut controlul, și nu doar în presă, atâta cât mai există ea, ci, mai ales, în mediul electronic (forumuri și rețele sociale). Prin urmare, rețeaua locală a vânătorilor de fasciști și antisemiți, fie ei reali sau mai ales închipuiți, a fost complet depășită, un fapt evident. Așa s-a născut ideea integrării subiectului legii în tema siguranței naționale (și internaționale), organizarea unei discuții de către o asociație emanată de prelungirea Executivului și marșrutizarea la București a însuși responsabilului zonal în chestiunile vizate. Dat fiind că scopul legii este impunerea unei gândiri unice asupra subiectelor fascismului, legionarismului, antisemitismului și holocaustului, la fel ca și sancționarea penală a „deviaționiștilor, este foarte greu de contracarat acuza că ea vizează cenzura expresiei, și nu doar sub aspect politic ci, mai ales, cultural și istoric. Prin urmare, în perioada următoare este de așteptat ca vânarea „ereticilor să se petreacă exact în zona care scapă controlului „polițiștilor gândirii, adică în mediul electronic. Astfel, spre deosebire de reprezentanții autorităților române, pentru a justifica incendiul pe care dorește să-l declanșeze, cuplul Ioanid-Florian s-a străduit să argumenteze o creștere a fenomenelor în discuție.
Ben–Oni Ardelean (senator PNL, secretar al Comisiei de politică externă Parlamentului și membru fondator al „New Strategy Center):

Creerea [sic!] unui climat al acceptării [...]. Trebuie să ne acceptăm în societate așa cum suntem, pentru că doar într-o astfel de context [re-sic!], în care putem să creăm acest climat al acceptării, cred că societatea nostră o va duce mult mai bine.

Teoria aceasta este foarte frumoasă, numai că rolul politicului este să contribuie la punerea ei în practică. Or, am văzut deja de câtă „acceptare dau dovadă un Ioanid, un Florian, care trimit în perimetrul „fascismului, „legionarismului, „antisemitismului și „negaționismului orice divergență de opinie, orice înțelegere diferită a acestor subiecte.
Ion Ioniță (directorul „Foreign Policy România):

Dar putem să fim liniștiți, pentru că în momentul de față nu există o aderență la asemenea mișcări [extremiste – n. n. ] care să tragă semnale de alarmă. Dar suntem conectați: nu putem să ne desprindem de marile fenomene care se întâmplă în Europa, în vecinătatea noastră. Și dacă o veche generație [...], au ieșit din scenă, totuși, urmează o nouă generație de tineri cu alte viziuni, capabili să lucreze în alte medii, să-și exprime ideile în mediile de socializare, să atragă prin modernitatea exprimărilor și să se afilieze la aceste curente.

El a rămas astfel în siajul autorităților române, pentru care aceste pericole sunt minore, iar măsurile ar fi de natură preventivă. Important a fost însă cum a continuat:

Eu mă întreb ce se va întâmpla în societatea românească și în media românească când această lege va ajunge să fie aplicată pentru prima oară, când va ajunge cineva în justiție pentru că a promovat [o] ideologie extremistă, legionară și-așa mai departe. Mă întreb ce se va-ntâmpla atuncea, și s-ar putea să avem de-a face cu un fenomen de a crea victime sau eroi pe această baricadă a naționalismului românesc [subl. n. ].

O remarcă rațională, care în termeni politici se traduce astfel: dacă pericolele sunt minime, de ce să adopți – și să aplici – o asemenea lege? Nu vei reuși astfel să sufli într-un foc mocnit? Sau, altfel spus: de ce să dai foc la casă, încercând să stingi focul din vatră, care nu prezintă vreun pericol, jucând astfel rolul „pompierului piroman? Care ar fi deci scopul acestei logici de război, în care avem de-a face cu o „tactică fără strategie? Pentru ce acest joc periculos? Pentru control social, resurse, prestigiu și putere?
Aurel Vainer (președintele Comunităților Evreiești):

Trebuie să am o reacție. Mă surprinde faptul – să nu se supere Dl. Florian – că Institutul Wiesel face o cercetare [este vorba despre rezultatele unui sondaj de opinie comandat de Institut – n. n. ] despre evrei, adică despre noi, despre mine, despre alții, care reprezentăm Comunitatea Evreilor din România; mică, dar importantă, spun eu. [...] Era bine să fim consultați și noi. [...]
Și poate că nu era rău să fi fost aici și elementu’ guvernamental, pentru că-n fond politicile vin de la Guvern, el emană și politicile și dă și banii, și era bine să cunoaștem o opinie a actualului Guvern în legătură cu problemele ridicate. [...]
Eu, ca deputat, vă pot spune, am avut șansa să fiu în Parlament a treia oară, în care n-am avut de-a face cu partide extremiste, cel puțin la Camera Deputaților. [...]
Deci io vă pot spune că din punctul meu de vedere, individ care am trăit și holocaustu’ în România, nu pot vorbi de un antisemitism foarte activ în România de astăzi.
În ceea ce privește antisemitismul public, e clar că e la cote foarte mici, foarte, foarte mici.
Dar, mai mult, este clar că noi avem o atitudine favorabilă din partea multor segmente ale populației românești în a arăta și a sprijini reprezentarea pe eșichierul românesc a prezenței evreilor în decursul secolelor. [R. Ioanid și Al. Florian zâmbesc cu neîncredere – n. n. ] [...]
Parlamentul român a votat recent legea care a mărit îndemnizațiile pentru cei care-au suferit în anii de tristă amintire, ’40-’45 [...]. Sunt dovezi că clasa politică românească nu are atitudini contrare înțelegerii situației evreilor.
Sigur, există această formă de manifestare pe Internet care ne supără foarte mult [...] Nimeni nu ne-a spus cât sunt de reale toate aceste reacții multiplicate aproape la infinit pe Internet. [...] Noi am avut în România un caz, acu’ vreo 4-5 ani, când s-a găsit un domn de la Buzău care transmitea mesaje antisemite, violente în limbaj, foarte frecvent. A fost descoperit, a fost, să spunem, liniștit.
În ceea ce privește autoritățile de siguranță națională, ne asigură cel mai mare respect și cea mai mare siguranță.

În fine, el a pus accentul pe educația legată de holocaust.
Al. Florian:

[Vizibil iritat] Îmi cer scuze dacă n-am știut că trebuie consultată Federația Comunităților Evreiești dacă fac o cercetare științifică. [...] Cred că veți fi un foarte bun ministru de Externe după ce n-o să mai fiți reprezentantul evreilor în Parlament, pentru diplomația, mesajul diplomatic pe care ni l-ați transmis.

Reacția este frapantă. Etica cercetării presupune informarea comunităților cu privire la studiile științifice, și mai ales atunci când este vorba despre grupuri minoritare. Reprezentanții acestor comunități trebuie preveniți cu privire la scopul, maniera de lucru și folosirea ulterioară a rezultatelor unei cercetări, la fel cum confidențialitatea informațiilor trebuie asigurată, date fiind sensibilitățile legitime ale acestor grupuri. Doar un exemplu: când la Institutul de Cercetare a Calității Vieții, la sfârșitul anilor 1990, am participat la o cercetare despre situația rromilor din județul Buzău, unul dintre subiecți, fost deportat în Transnistria, ne-a întrebat dacă nu cumva sondajul nostru are ca scop să îl retrimită la Bug. Prin urmare, chiar și în cazul de față, în care este vorba despre un sondaj național, dar care privește modul în care populația evreiască este percepută de ansamblul cetățenilor, liderii comunitari ar fi trebuit informați.
Cea de-a doua parte a reacției șefului acestui institut științific este și mai problematică. Căci ce vrea să spună? Îl amenință cumva pe preopinent că nu va mai fi reprezentantul evreilor în Parlament? În tot cazul, a închide gura unei victime a holocaustului – și lider al Comunității Evreiești din România – reproșându-i discursul conciliant, reprezintă o primă și halucinantă aplicare a noii legi.
Liviu Beris (președintele Asociației Evreilor Victime ale Holocaustului):

Vă mărturisesc un lucru: holocaustul există, a revenit și se practică în ziua de astăzi. Pentru că holocaustul, ca noțiune, nu poate să fie și să rămână numa’ pentru evrei, când el este la ora aceasta, de fapt, aplicat la nivelul creștinilor din Irak, la nivelul creștinilor din Nigeria și-așa mai dăparte. [...]
Legat de educație: consider că este singura modalitate în care poate să se acționeze din timp pentru a se preveni cu adevărat aceste fenomene. Însă nu în mod haotic.

Luarea de poziție a acestei victime a holocaustului este la fel de remarcabilă, întrucât așează propria-i experiență tragică într-un context universalist. Și, probabil, oricine altcineva care ar fi pronunțat aceste cuvinte ar fi fost amendat pe loc, pe motiv că „minimalizează tragedia evreilor, că face comparații „indecente sau că este un negaționist „prin deviere al holocaustului – un vocabular prezent în chiar Raportul „Wiesel.
Apoi, asemeni lui Vainer, Beris vede soluțiile la problemele în discuție în educație, fiind și el în notă discordantă cu tandemul Ioanid-Florian, susținător al unei stilistici belicoase și al unor măsuri administrative și represive.
Dudu Ionescu:

Închei spunând că [...] pentru problema asta trebui’ cel puțin trei ingrediente, pentru abordarea problemei extremismului: echilibru, o vigilență care să devină normalitate, și, nu în ultimu’ rând, o anume precizie în exprimări, pentru că generalități de genul – îmi cer scuze, domnu’ Ioanid, dar ați folosit o ... instituții din guvern, din guvern ... În pofida faptului că ați fost foarte precis în restu’, în restu’ intervenție Dvs., da’ aici ați folosit o, o generalizare ... [R. Ioanid spune ceva care nu se aude – n. n. ]. Ok, dacă nu vrei să spui, nu spui [râde].
Cred că precizia în domeniu’ ăsta, care să nu dea, să nu dea prilej de interpretări nelalocul lor, e, e necesară.

Transpare aici, printre zâmbete de complezență, o anume iritare a autorităților române în fața acestor tactici brutale.
Al. Florian:

D-le consilier, aveți dreptate, trebuie precizie și nuanțare.

A urmat Dan Dungaciu, a cărui intervenție i-a provocat lui Al. Florian următoarea reacție:

Într-adevăr, chestiunea definirii conceptelor este o problemă academică extrem de actuală astăzi. Vă sugerez să ... poate faceți un parteneriat cu Universitatea de Vest, Timișoara. Este acolo profesoru’ Victor Neumann, de vreo 20 de ani încearcă să definească vreo două-trei concepte [zâmbește], dar, într-adevăr, este o problemă foarte interesantă, aveți dreptate.

Ironie față de invitat, și un anume dispreț suveran, dar cu atât mai neavenite față de o persoană absentă de la discuții: profesorul Neumann.
Geo Stroe (președinte-fondator al organizației Academia Daco-Română, din auditoriu):

De asemeni, domnu’ Nițu: îl întreb dacă a invitat și organizații legionare să vin-aici, să dezbatem împreună cu ele [R. Ioanid face fețe-fețe, gl. I. Nițu zâmbește – n .n. ]. cred c-ar fi mult mai democratic: dreptu’ la opinie este, într-un Stat de drept, este garantat. [...]
Sigur, legiuitorul nu este bine să definească-n lege unii termeni și nici măcar infracțiuni. Ori [sic!], sub acest aspect cred că această treabă este ... revine-n sarcina cercetării științifice, și nu legiuitoru’ stabilește interdicții și alte chestiuni de genu-ăsta [subl. n.]. Pentru că interzicerea interdicției asigură o dezbatere liberă, un, un liber cuvânt și, într-adevăr, o democrație consolidată. Tot ce este interzis nu trebuie permis. Ori [sic!], când ne protejăm cu astfel de interdicții, creăm exact contrariu’. Adică, cu alte cuvinte, noi am dat apă la moară tocmai Mișcării Legionare prin această lege [subl. n.]. [...]
Vreau să vă spun din experiența mea: Institutul Wiesel mi-a intentat un proces, și sânt probabil, aveam șansa să fiu primu’ condamnat pentru, pentru așa-numitul cult al Mareșalului Antonescu [Al. Florian se strâmbă către gl. I. Nițu, care zâmbește – n .n.]. Din fericire, legiuitorul, mai bine zis Justiția noastră, a considerat că nu este cazul, și astfel am obținut neînceperea urmăririi penale chiar la Curtea de Apel. [...]
Holocaustul, în opinia unor cercetători, înseamnă arderea de viu a unui evreu pentru simplul fapt că este evreu. Dacă această accepție este adevărată, în România n-a avut loc holocaust. Au fost persecuții, crime, e-adevărat, dar nu holocaust [subl. n.].

Discursul acestui om a fost pe cât de neașteptat, pe atât de remarcabil. El este semnul că într-o discuție rațională, de principiu, nimeni nu trebuie exclus ori disprețuit. Pentru scurt timp, el a spart monotonia litaniilor anterioare, până în momentul în care Al. Florian i-a retezat-o scurt.
Andrei Muraru (consilier prezidențial):

Eu nu sunt daco-român.

A început pe un ton superior, voit glumeț, cu totul deplasat, dată fiind poziția sa, dar și punctele nevralgice atinse de cel persiflat. Apoi a continuat:

Această lege include pentru prima dată diseminarea propagandei prin mijloace electronice. Deci din acest moment, de la promulgarea acestei legi și publicarea ei în Monitorul Oficial, autorităţile publice trebuie să urmărească aceste lucruri şi să identifice, acolo unde există, infracţiuni în, în baza acestei legi. De asemenea, de 48 de ore – că spunea Dl. Director general Florian că legea a fost promulgată de 48 de ore – vă pot spune că, deşi nu s-a observat acest lucru, de 48 de ore genoci… cultul lui Nicolae Ceauşescu este interzis oficial în România, pentru că această lege sancţionează cultu’ persoanelor vinovate de crime împotriva umanităţii, de crime de război şi genocid. Și, după cum ştiţi, Nicolae Ceauşescu a fost condamnat pe 25 decembrie de Tribunalu’ Militar Excepţional pentru genocid: articolul 357 Cod Penal.

O fotografie cât o mie de cuvinte (de la dreapta la stânga):
Radu Ioanid, Dinu Zamfirescu și Andrei Muraru la Râmnicu Sărat
Sursa: IICCMER
Mai întâi, legea se referă la „unele [subl. n.] infracțiuni de genocid și crime de război, adică cele privind populația evreiască în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și atât. Apoi, de-a lungul întregului proces legislativ, temele „negaționismului comunist și cultului lui Ceaușescu au fost absente din discuții, fapt esențial pentru a înțelege „voința legiuitorului. Pentru un simulacru de universalitate, textul final al legii vorbește însă despre crimele în masă din Rwanda și fosta Iugoslavie, dar nu scoate un singur cuvânt despre criminalitatea comunistă. Prin urmare, ceea ce face aici consilierul prezidențial – și istoric de formație – ar fi o interpretare năstrușnică, dacă n-ar reprezenta o palidă tentativă de dezinformare și manipulare.
În aceeași încercare de a drege busuiocul unilateralismului acestei legi – o inițiativă a partidului din care face parte, PNL –, ca și al deciziei Președintelui de a o promulga, el a continuat dând asigurări; că tot nu costă nimic:

Și, bănuiesc că, în … din punctul meu de vedere, putem să ne-așteptăm, în perioada următoare, ca să apară o lege de interzicere a simbolurilor comuniste și a propagandei asociate.

Totodată, Muraru este conștient că aplicarea acestei legi nu va fi lipsită de complicații:

De asemenea, aș vrea să spun aici că Institutul Ellie Wiesel, care a fost parte la elaborarea acestui proiect de lege, împreună cu grupul parlamentar al Partidului Național Liberal, va avea o misiune foarte dificilă pentru că va trebui să acorde în continuare, sau acum începe greul, asistenţă organelor judiciare. Pentru că există pericolul să ne trezim cu cazuri foarte grave, care nu sânt sancţionate la câteva sute de km de Bucureşti de către un Parchet, şi să fie ... să se ajungă la extreme în care, în fine, câteva texte să fie sancţionate drept propagandă. Deci din acest punct de vedere cred că este foarte important ca Institutul Wiesel să acorde asistenţă organelor judiciare, pentru că acum, cu toții, asistăm la naşterea acestei ... unei jurisprudenţe în acest domeniu în România. Pentru că de ce s-a făcut această lege? Pentru că legea anterioară nu a avut aplicabilitate în plan juridic. Nici o persoană nu a fost condamnată definitiv pentru infracţiuni cuprinse în textul, în textul acestei legi. Și cred că e foarte important că această lege a fost trecută prin Parlamentul României în unanimitate, votată de toate partidele politice parlamentare, și cred că trebuie să subliniați, cred, acest lucru.

În concluzie, ce ne spune vocea Președinției?
1) Că Institutul Wiesel se va ocupa de sesizările penale în materie de „fascism“, „antisemitism“, „legionarism“, „holocaustism“, „deflectism“, „minimalism“ și alte „deviaționisme“;
2) Că cercetătorii de acolo se vor transforma în turnători oficiali ai poliției;
3) Că Parchetul va trebui „îndrumat“ în aceste cazuri, pentru a nu face nici „concesii“, nici „excese“;
4) Că același Parchet va deveni, adică, în aceste situații, o anexă a Institutului, care este o prelungire a Executivului.
În fine, o întrebare: realizează oare asertorul gravitatea afirmațiilor sale, prin care noțiuni-cheie precum „separația puterilor în Stat“ și „independența Justiției“ sunt practic pulverizate? Cu siguranță că da, dar nu-i pasă. La fel, a face din unanimitatea votării acestei legi, ale cărei efecte incontrolabile pare să le întrevadă însuși consilierul Președintelui, un act de mândrie, este la fel de ciudat.
Radu Ioanid, șeful din Centrală venit în control la Sucursala locală a holocaustului, a avut ultimul cuvânt, în care l-a pus și el la punct pe liderul Comunității Evreiești din România. Este de-a dreptul „dialectică maniera aceasta de a aplana conflictele prin generarea altor conflicte. Sau, în alți termeni, nu poți să fii „pompier piroman în raport cu ceilalți și, în același timp, cu totul diferit față cu cei din propria-ți casă:

Am apreciat foarte mult intervenția D-lui Vainer, atunci când s-a… repezit [lapsus revelator – n. n.] la necesitatea educației și la sensul diplomatic al domniei sale. Acestea fiind zise, cu toată dragostea și cu tot respectu’, domnu’ președinte, am niște mari rezerve în legătură cu ce-ați spus în legătură cu [Partidul] România Mare și cu ce-ați spus în legătură cu sondajele[6]. Când un sondaj al Guvernului român spun [sic!] că 29% din români spun [re-sic!] că evreii-și merită soarta pentru că – sondaj reprezentativ la nivel național –, pentru că l-au răstignit pe Iisus Cristos, aicea avem o problemă care vine de undeva din sfera Patriarhiei. Și eu fac apel la Dvs., pentru că aveți o relație așa [de] bună cu Preafericitu’, să lucrați puțin în direcți-asta. Pentru că la [Mânăstirea] Petru Vodă se face propagandă legionară, unde vine un domn Dughin, care este omu’ Kremlinului și puțin fascist sau fascizant, da? Deci trebui’ să fim atenți pentru că sunt și niște lucruri care vin din afară [subl. n.].

Câteva concluzii generale:
1) A fost o discuție cu mulți generali și politicieni, americani și români, prin urmare persoane din zona „societății politice, iar nu a „societății civile, însăși structura organizatoare fiind un surogat de asociere civilă.
2) Pluralismul de opinii, Istoria ca disciplină au fost tratate ca anexe ale Politicului, care, la rândul său, a fost redus la Executiv, în forma sa... extremă: domeniul securității.
3) Acțiunile în discuție – este vorba despre întregul proces de adoptare a Legii, ca și despre tentativele de impunere a ei în spațiul public – vin dintr-o zonă ... foarte executivă a Executivului (ca să zicem așa), în care solidaritatea dintre Palate este indefectibilă. Faptul este de înțeles, căci tema este cu totul impopulară, dat fiind că unghiul de atac este prea larg, prin urmare nu rămâne decât ca ea să fie integrată „rațiunilor de Stat.
4) Această lege, la fel ca și propagarea ei, au ca scop șí constituirea unei baze de acțiuni pentru influențarea Ungariei lui Viktor Orbán.
5) Au fost momente în care luările de cuvânt au luat o turnură hilară, căci nu mai era mult și vechile democrații ale Europei, nu doar Statele vecine, erau convocate să primească lecții.
6) Oficial, adică dincolo de practică, România nu are o legislație de tip „Patriot Act“, însă a adoptat recent o lege care afectează radical libertatea de expresie invocând, fie și post factum, pericole strategice și de securitate.
7) Fiind răspunsul la o solicitare a SUA, acest act legislativ a fost inclus în sfera securității, prin urmare el reprezintă o „lege Big Brother a istorieicăreia i se oferă și mijloace de aplicare din același registru: nu doar prin intermediul Parchetului, ci chiar al serviciilor secrete.
*
Și o notă finală, în termeni cât se poate de personali.
Sunt momente în care este vital ca istoricul să ia poziție, căci problema care se pune în fața lui este de a fi sau a nu fi. Și acesta este, cu siguranță, unul dintre ele.
El trebuie să-i desfidă atât pe politicienii care îi dau directive în materie de cercetare, cât și, mai ales, pe cei care se pretind a fi oameni de știință și vor, în același timp, să introducă în câmpul disciplinei sale metodele poliției și serviciilor secrete. Căci, procedând astfel, cei din urmă încetează să mai aibă vreo legătură cu știința (dacă au avut vreodată).
În fine, istorici, concetățeni, oameni-de-bine: v-a plăcut mâncarea de la această masă, servită din gamelă, în genunchi și cu mâinile la spate, „ca porcii, în „sistem Pitești? Iar dacă răspunsul este da, atunci poftă bună în continuare!...

NOTE
[1] Înregistrarea video a evenimentului se găsește la adresa: https://www.youtube.com/watch?v=rGpSysJKVjA.


[3] Pentru evoluția legislativă și semnificațiile legii a se vedea articolele noastre: România și legile memoriale, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/06/romania-si-legile-memoriale.html# și Cu istoria la tribunalul politicii, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/06/cu-istoria-la-tribunalul-politicii.html.

[4] A se vedea, de pildă un caz apărat de APADOR-CH. Cf. Gabriel Andreescu, Cazul Grigore Oprița: a început vânătoarea zăpăciților și a aiuriților, în „Observator Cultural, nr. 180, august 2003, la adresa: http://www.observatorcultural.ro/Cazul-Grigore-Oprita-a-inceput-vinatoarea-zapacitilor-si-a-aiuritilor*articleID_8835-articles_details.html.


[6] Este titlul unei recente cărți a lui Pascal Boniface, Pompiers pyromans. Ces experts qui alimentent l’antisémitisme et l’islamophobie, Paris, Max Milo, 2015.


[8] Nu cunoaștem sondajul în discuție, însă, date fiind antecedentele asertorului de raportare interesată la cifrele statistice, vom emite cel puțin un dubiu. Cf. Un caz recent. Cercetarea exterminării evreilor și acuza de „antisemitism, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/un-caz-recent-cercetarea-exterminrii.html.

București, 29 iulie 2015.

ARHIVELE ȘI CULTURA DE MASE (II). SPIONAJUL ȘI „DENUNȚĂTORII ABUZURILOR“

În cele ce urmează ne vom referi la cartea lui Glenn Greenwald, Afacerea Edward Snowden. Cele mai șocante dezvăluiri despre spionajul global american, Editura Litera, București, 2015, 319 p., traducere de: Iuliana Daniela Busuioc, redactori: Andreea Stoica și Ovidiu Șerban. Ea reprezintă versiunea română a lucrării cu titlul: No Place to Hide: Edward Snowden, the NSA, and the U.S. Surveillance State (Metropolitan Books, New York, 2014).
Azi povestea este, cel puțin în mare, cunoscută, iar lucrarea clarifică detaliile.
Edward Snowden, un tânăr analist al Agenției Naționale de Securitate a Statelor Unite (NSA) i-a contactat, în același timp, pe Laura Poitras (autoare de filme documentare cu temă politică), și Glenn Greenwald (fost avocat și editorialist la The Guardian), pentru a le încredința documente secrete care probau amploarea supravegherii globale desfășurate de SUA. Din pricina comunicării nesigure, el a reușit, mai întâi, doar contactul cu Poitras, care folosea un program criptat de comunicare prin Internet. Acesteia i-a transferat un set de documente secrete, după care a plecat la Hong Kong. De acolo, l-a ghidat pe Greenwald în instalarea unui program similar, apoi i-a transferat un număr redus de documente pentru a-l convinge că subiectul merita efortul jurnalistic.
Intenția acestui „denunțător al abuzurilor (Whistleblower) de tip clasic era să dezvăluie lumii pericolul pe care îl reprezintă la adresa vieții private și a libertății programul american de supraveghere globală, și tocmai de aceea el nu a dorit să se ascundă: s-a cazat într-un hotel central și a continuat să plătească prin intermediul cardului bancar. La fel procedase și în momentul în care sustrăsese documentele din sistemele NSA, refuzând să șteargă toate urmele electronice tocmai pentru ca nimeni altcineva să nu fie învinuit. Prin urmare, și-a asumat de la bun început consecințele dezvăluirilor sale, care puteau să se traducă în detenție pe viață sau chiar mai rău.
Dat fiind că Agenția putea începe curând să-și pună întrebări cu privire la situația angajatului său, acțiunea de a denunța actele administrației americane era urgentă. Astfel, Poitras și Greenwald s-au deplasat la Hong Kong. În avion, Greenwald a citit documentele transferate lui Poitras, care erau pe cât de șocante, pe atât de revelatoare. Ele spuneau ceva și despre omul care își asuma riscul dezvăluirilor, o persoană foarte rațională și stabilă emoțional, fapt foarte important, dat fiind că scenariul obișnuit de compromitere a sursei, în aceste cazuri –– acuzele de „instabilitate psihică sau „naivitate – nu aveau să funcționeze.
Ajunși în Hong Kong, jurnaliștii au petrecut zece zile cu Snowden, iar acesta le-a livrat motivul pentru care făcea dezvăluirile, fapt ce constituie un mesaj pe cât de impresionant, pe atât de convingător: „Adevărata măsură a valorii unei persoane nu stă în ceea ce spune că sunt convingerile sale, ci în ceea ce face în apărarea acestor convingeri. „Dacă nu acționezi în numele convingerilor tale, atunci probabil că acestea nu sunt reale. (p. 61)
Cu același prilej, fostul analist al NSA a fost filmat de Poitras, iar pelicula avea să se transforme în documentarul, de acum celebru, Citizenfour (SUA / Germania, 2014).
O problemă care se punea în fața jurnaliștilor era prin ce canal să dezvăluie informațiile. După ce Poitras a încercat la cotidianul Washington Post, care s-a dovedit a fi prea obedient în relația cu administrația americană, ei au optat pentru Guardian, care era de acord cu o relatare rapidă și agresivă a subiectului.
Întrucât identitatea sursei putea să distragă atenția de la conținutul dezvăluirilor, ea a fost indicată abia la sfârșitul perioadei. Totodată, Snowden a livrat documentele jurnaliștilor fără a decide ce este oportun să fie publicat, în joc fiind atât inteligibilitatea subiectului, cât și protejarea unor oameni (agenții de teren).
Consecințele dezvăluirilor lui Snowden au fost majore. Se întâmpla pentru prima dată o scurgere de informații de la NSA, nivelul lor de sensibilitate era maxim, iar temele au curs în cascadă. Cazul a pus în egală măsură în lumină caracterul corupt al jurnalismului dominant, obedient față cu administrațiile Statelor vizate, altfel spus: incapacitatea funcțională a „celei de-a patra puteri, al cărei rol tradițional este să asigure transparența guvernamentală și controlul acțiunilor membrilor autorităților publice.
La început, reacțiile în fața dezvăluirilor au fost „aproape un festival al iubirii (p. 102), semn al șocului provocat, apoi au urmat acțiunile guvernamentale de defăimare și compromitere – atât asupra lui Snowden, cât și a jurnaliștilor implicați –, la care majoritatea presei dominante a sfârșit prin a se ralia.
Cartea nu este doar o prezentare empirică a situației, ci și o analiză a consecințelor sale, a „răului produs de supraveghere, căruia îi este consacrat un întreg capitol (IV), din cele cinci, unde se insistă asupra legăturii indisolubile dintre intimitate și libertate, fie și în era digitală:

De aceea suntem numiți persoane private, acționând în conformitate cu capacitatea noastră privată. Transparența este pentru cei care desfășoară activități publice și exercită puteri publice. Intimitatea este pentru toți ceilalți. (p. 247)

*
În lucrare, trimiterile la arhive (electronice) sunt recurente.
Iată ce scrie autorul despre arhiva lui Snowden:

Pe măsură ce citeam, m-au izbit două lucruri în legătură cu arhiva. Primul a fost că era extraordinar de bine organizată. Sursa crease nenumărate foldere și apoi subfoldere și sub-subfoldere. Fiecare document fusese plasat exact acolo unde îi era locul. Nu am găsit nici un document clasificat [ordonat – n. n.] greșit. [...] Fără îndoială că examinase cu atenție fiecare document pe care ni-l dăduse, că înțelesese semnificația lor, apoi le plasase meticulos pe fiecare într-o structură organizată elegant.
Celălalt aspect care m-a frapat la arhivă a fost amploarea minciunii guvernamentale pe care o dezvăluia, dovadă pe care sursa o semnalizase corespunzător. (pp. 42-43)

În termeni arhivistici, avem aici dovada unui „plan (fie și implicit) și a unei „scheme de ordonare, la fel cum regăsim și „structura arborescentă. Scopul este, desigur, de a face inteligibilă informația arhivistică.
Apoi:

Arhiva lui Snowden era organizată elegant, dar mărimea și complexitatea ei o făceau extrem de greu de procesat. Zeci[le] de mii de documente NSA pe care le conținea fuseseră produse de aproape fiecare unitate și subdiviziune a agenției, dar arhiva conținea unele dosare de la agenții de spionaj străine raliate [aliate – n. n.]. [...]
Majoritatea dosarelor din arhivă erau marcate „strict secret. Cele mai multe purtau inițialele „FVEY, ceea ce însemna că erau aprobate pentru a fi distribuite doar celor patru aliați apropiați ai NSA în programul de supraveghere [...]. Altele, destinate a fi cunoscute doar de SUA, erau marcate „NOFORM, acronim de la „no foreign distribution [interzisă distribuirea externă]. Unele documente, precum ordinul tribunalului FISA care permitea colectarea înregistrărilor telefonice și directiva prezidențială a lui Obama de pregătire a unor operațiuni informatice ofensive, se aflau printre secretele cele mai bine păzite de administrația SUA.
Descifrarea arhivei și limbajul NSA au implicat o curbă de învățare abruptă. Agenția comunică în interior și cu partenerii săi într-un limbaj specific, un jargon birocratic și pompos, uneori lăudăros și chiar disprețuitor. Majoritatea documentelor erau destul de tehnice, pline de acronime prohibitive și nume de cod, iar uneori necesitau citirea prealabilă a altor documente pentru a fi înțelese.
Dar Snowden anticipase problema, oferind glosare de acronime și nume de programe, precum și dicționare interne ale agenției pentru termenii specifici. Cu toate acestea, unele documente erau de nepătruns la prima, a doua sau chiar a treia lectură. Semnificația lor reieșea doar după ce am pus cap la cap diverse părți ale altor documente și m-am consultat cu unii dintre cei mai importanți experți din lume în supraveghere, criptografie, activități de hacking, istoria NSA și cadrul legal al spionajului american.
Dificultatea consta în faptul că munții de documente erau deseori organizați nu după subiect, ci după ramura agenției de unde proveneau, și [că] dezvăluirile spectaculoase erau amestecate cu o cantitate mare de material foarte tehnic sau banal. Deși Guardian elaborase un program de căutare în dosare după cuvinte[-]cheie, care a fost de mare ajutor, acesta era departe de a fi perfect. Procesul de analizare a arhivei era dureros de încet, iar la multe luni după ce primiserăm documentele, unii termeni și programe încă necesitau relatări suplimentare înainte de a putea fi dezvăluiți în siguranță și coerent. (pp. 115-116)

În discuție sunt, pe rând, chestiunile: arhivarea pornind de la structura organizațională care a produs documentele – un principiu arhivistic mai greu de înțeles pentru simțul comun (așa numitele „voință a creatorului“ și „utilitate a documentelor în ciclul lor de viață“); protejarea numelor (și a vieților) agenților de teren – o cerință a eticii jurnalistice (și arhivistice); dificultatea limbajului tehnic și jargonul specific lumii spionajului, împreună cu soluțiile găsite, și uriașa cantitatea a informației de analizat și comunicat în termeni inteligibili – situații care trimit la ceea ce arhivistul numește „valorizare, adică exploatarea conținutului cuprins în documente și transmiterea lui către public.
*
În cele din urmă, dat fiind că este vorba despre o lucrare adresată culturii de mase – cartea este șí distribuită prin rețeaua chioșcurilor de ziare –, ne vom apleca asupra traducerii și a modului de redactare.
Semn al prăbușirii Școlii tradiționale, azi se vorbește o Limbă Română din ce în ce mai proastă, căci este împănată cu sintagme din „limba de lemn, barbarisme, calcuri englezești și alte „confuzii, greșeli, prostii și răutăți (Tatiana Slama–Cazacu). Însă un fenomen relativ recent, pe care l-am observat cu alt prilej[1], este pătrunderea acestui limbaj în sediile redacțiilor de carte.
Astfel, întâlnim calcuri englezești barbare precum: expertiză, în loc de competență; implementare, în loc de introducere; a accesa (cu ocurența accesat), în loc de a consulta (consultat); dezvoltator (de sisteme informatice), în loc de: producător, fabricant; a monitoriza (șí eufemism, cu totul neindicat în contextul demascator), în loc de a supraveghea.
Fiind vorba despre noile tehnologii, apare și termenul de calculator, în loc de computer; acesta nu este doar greșit, căci confundă o ustensilă, un obiect informatic, cu un biet socotitor de buzunar, ci și, la origine, ceaușist: etimologia latină îi... puțea „fostului tiran“!
Există apoi forme bizare precum demascheze (to unmask), în loc de să demaște, fapt inexplicabil într-o țară care a cunoscut „demascări comuniste pe scară largă.
Social media (rețele sociale) și Slide (captură de ecran, diapozitiv) nu sunt traduse, ci păstrate ca atare.
Titlul, „afacerea Snowden“, este la fel de eronat. Înțelegem motivația comercială a schimbării lui, însă nu și maltratarea Limbii, căci spre deosebire de franceză și engleză, în română termenul are doar o semnificație economică, nu și sensul de caz sau dosar juridic. Acest tip de eroare apare și în alte lucrări[2].
Vom semnala uneori greșita folosire a prepozițiilor (corespondent pe justiție, în loc de corespondent în probleme de justiție), punctuația facultativă (notele de final nu se termină cu punct) sau, alteori, neinteligibilitatea frazei.
Traducerea termenului Whistleblower merită o discuție. Autoarea ei a spus „avertizor de integritate, echivalare preluată din Wikipedia, versiunea română[3]. Acestă soluție ni se pare nefericită: mai întâi, deoarece în limba română „avertizor, la fel ca în franceză, de unde provine, are doar un sens fizic, reprezentând un semn sau un aparat care indică pericolul; apoi, pentru că „avertizarea“ nu se reduce la integritate, ci vizează, cel puțin în acest caz, mult mai mult.
Dincolo de faptul că originea termenului este disputată, el a fost folosit în SUA, începând din anii 1970, de către activiștii pentru drepturile civice, cu scopul de a diferenția un anume tip de acțiuni de cele ale „informatorilor sau „turnătorilor, prin urmare, intenția a fost de a-i da o conotație nouă, exclusiv pozitivă. Astfel, termenul a fost destinat, încă de la început, să facă parte din vocabularul „limbii de lemn.
În fine, acțiuni ca cele în discuție au loc încă din Modernitate, prin urmare propunem folosirea unui termen existent în limbă, cu sens clar pentru toată lumea: Denunțător[4].

NOTE
[1] Cf. Decomunizarea à la roumaine: perspectiva nord-americană. Recenzie a volumului colectiv: Prezentul trecutului recent. Lustrație și decomunizare în postcomunism, coordonat de Lavinia Stan, prefață de Vladimir Tismăneanu, București, Editura Curtea Veche, 2010, 535 p., la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2013/11/decomunizarea-la-roumaine-perspectiva.html.

[2] Cf. Cazul Tănase – Goma: ultima ipoteză. Recenzie a cărții: A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj, de Liviu Tofan, prefaţă de Andrei Muraru, postfaţă de Liviu Turcu, Iași, Editura Polirom, 2012, 293 p., la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2013/01/liviu-tofan-patra-ipoteza-ancheta.html.


[4] Din nefericire, această terminologie a organizațiilor neguvernamentale a fost preluată și în Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autorități publice, instituții publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii, unde se vorbește despre „avertizor în interes public. Cf. la adresa: http://www.ace.ucv.ro/pdf/legea571_2004.pdf.

București, 14 iulie 2015.