ARHIVELE ȘI CULTURA DE MASE (III). TOATE DOSARELE PREŞEDINTELUI

Azi ne vom apleca asupra lucrării Adrianei Săftoiu, Cronică de Cotroceni, Editura Polirom, Iași/București, 2015, 316 p.
Absolventă a Facultății de Litere din București, Săftoiu a fost mai întâi jurnalistă la „Rompres“ și „Mediafax“, apoi purtător de cuvânt al Guvernului Radu Vasile (1998-2000), și consilier și purtător de cuvânt al președintelui Traian Băsescu (2004-2007). În prezent conduce o firmă de relații publice și comunicare.
Iată cum se autodefineşte: „o fostă ziaristă, ajunsă mai degrabă din întâmplare într-o agenție de presă – ca absolventă de Litere, într-o perioadă când a intra la Facultatea de Filologie însemna un real succes, iar licența cu nota 10, sub coordonarea lui Nicolae Manolescu, era un motiv pentru a fi mândră de şcoala pe care am făcut-o“ (p. 54).
Cartea de față reprezintă o expunere neliniară, care combină amintirile și aprecierile prezente cu notațiile autoarei din perioada în care a fost în slujba Președintelui României în calitate de consilier în relația cu presa. Perioada relatată este întreruptă de multe ori de trimiteri anterioare; Săftoiu ne spune însă cum a intrat în jurnalism, şi nici despre trecerea de la jurnalism la politică. Lucrarea reprezintă o expunere prețioasă, fie şi luată în sine, căci reprezintă prima relatare a unui consilier prezidențial de la noi asupra activității sale şi a celui pe care l-a servit.
Iată motivația alegerii sale de către „primul om în Stat“: „Politicienii îşi aleg omul de comunicare, cu o cerință precisă: să controleze relația cu media, să îşi pună la bătaie toate conexiunile personale, să folosească toate detaliile, amănuntele, ca politicianul să beneficieze de o presă favorabilă.“ (p. 185) Prin urmare, dacă despre inocență nu poate fi vorba, naivitatea jucată de autoare, în chip de scuză implicită pentru rolul pe care şi l-a asumat, este și ea necredibilă (p. 143).
Nu vom stărui asupra materiei cărții – care se centrează, explicabil, în jurul personajului principal al Palatului Cotroceni, Traian Băsescu –, nici asupra colcăielii din jurul „puterii“. Vom puncta însă, rapid, elementele nodale ale relatării: miza lui Băsescu în a candida la alegerile prezidențiale din 2004: să scape de Dosarul „Flota“, care îi atârna de gât ca o piatră de moară; fuziunea PD cu partidul lui Virgil Măgureanu şi influența acestuia şi a oamenilor săi asupra viitorului preşedinte; lipsa de proiecte şi de viziune a preşedintelui, ocuparea agendei cu reglări de conturi; relațiile cu serviciile secrete, cu cei care le populează, şi puterea excesivă a acestora; influența SUA asupra politicilor militare ale țării (concret: în 2006, când ministrul Teodor Atanasiu a anunțat retragerea trupelor române din Irak); conflictul cu premierul Tăriceanu, motivat de interesele divergente ale clientelelor politice; războiul deschis al lui Băsescu cu presa; relațiile dintre presă şi politică.
După zece ani în funcție, personajul politic Traian Băsescu nu mai are nimic misterios. La fel, faptele mandatelor sale sunt în genere cunoscute. Importante sunt deci, în relatarea autoarei, nu atât chestiunile de noutate, cât perspectiva şi detaliile care le dau un mai bun contur. Iată, de pildă, o descriere plastică a celui despre care vorbim:

Aspectul gregar, vestimentația tip second-hand – purta hainele ca un umeraş cu un braț rupt –, pantofii perforați, cu vârful amintind de imineii turceşti, şuvița personală, de care nu s-a atins nimeni până la penibilul moment din Downing Street 10, râsul dezinvolt provocând stupoare în rândul audienței, remarcile dizgrațioase, vorba aspră, directă, fără fandoseli şi politețuri, nepotrivită deseori în public, lipsa oricărei culturi a protocolului diplomatic făceau din Traian Băsescu un intrus în lumea costumelor prezidențiale, un candidat nevandabil. Doar că toate handicapurile de aspect şi prestanță erau suplinite de o inteligență politică inepuizabilă din punct e vedere strategic şi tactic. Domina spațiul comunicării mai bine decât oricine. (pp. 72-73)

Săftoiu a lucrat cu viitorul preşedinte din 1998, prin urmare, a putut înregistra schimbările de comportament:

Până am ajuns la Cotroceni, nu l-am auzit pe Traian Băsescu să facă recurs la funcție pentru a primi respectul care i se cuvenea. Autoritatea nu şi-o manifesta gălăgios, amintind că e preşedinte P.D., că e primar sau ministru. Invocarea funcției obsesiv a apărut odată cu instalarea la Cotroceni. (p. 51)

Cert, noua postură era prea mult pentru el, fapt care a condus la un soi de beție a puterii.
De-a lungul cărții, Băsescu nu este singurul personaj central, căci alături de el apare întotdeauna în fundal ceea ce autoarea numeşte „sistemul“:

Sistemul te întâmpină: personalul, maşina, oportunitățile de călătorie care nu te costă nimic, tratamentul preferențial care te înconjoară oriunde circuli, accesul la informații care îți deschid ferestrele şi uşile către secretele altora, atitudinea respectuos-servilă a celor care fac totul ca să îți iasă în cale şi să îți intre în voie. (p. 52)

Acest „sistem“ precede şi supraviețuieşte preşedintelui, ba chiar pare să fie, de multe ori, singurul personaj real, în contrast cu figuranții care îl populează.
Pentru a reface tabloul expus de autoare, vom selecta câteva teme de interes.
Prima este politica externă, atribuție centrală a preşedintelui, legat de care Săftoiu observă cu precizie: „Presa de la noi dezvolta destul de rar teme de politică externă.“ (p. 110) Aspectul este cu atât mai important de semnalat cu cât însuşi Băsescu „a descoperit politica externă odată cu mandatul“ (p. 284). Or o presă competentă în materie, dacă nu l-ar fi determinat pe președinte să adopte o altă poziție, atunci l-ar fi forțat să învețe mai repede şi să-şi explice pozițiile.
Este arhicunoscută, de pildă, primitiva sa idee despre „Axa Bucureşti–Londra–Washington“, despre care autoarea confirmă că este o transpunere a unei poziții de politică internă, anti-PSD, partid văzut ca o structură de inspirație moscovită. La fel, este ştiută incapacitatea sa de înțelegere a modului de funcționare a politicii europene, în speță a instituțiilor UE, cel puțin în timpul primului mandat. Astfel, sunt ilustrative relatările privitoare la întâlnirile cu George W. Bush, Jacques Chirac, Gerhard Schroeder şi Tony Blair. În acelaşi timp, raportarea președintelui la Basarabia (Republica Moldova) a fost foarte vocală, însă mai degrabă făcută „să impresioneze, decât să înainteze spre Moldova, care avea nevoie preponderent de o abordare foarte pragmatică“ (p. 196). Pe scurt, mandatele lui Băsescu au fost marcate de o abordare în categorii fixe, lipsită nu doar de imaginație, ci şi de mobilitatea cerută de politica la nivel internațional (în cazul său: regional şi european).
Cea de-a doua temă priveşte cuplul politic Elena Udrea – Traian Băsescu:

Elenei Undrea nu i-au făcut deloc bine expunerea la Cotroceni şi nici încurajarea din partea lui Traian Băsescu de a-l copia ca model. Nici Traian Băsescu nu a fost mai rațional când a crezut că poate impune orice, doar pentru că devenise Preşedinte. S-au intoxicat singuri, lent, dar sigur, cu ajutorul unui sistem care i-a lăsat să se autocorupă. N-a fost vorba doar despre bani, aşa cum se vede în 2015, ci şi despre abuz de putere. Nu de funcție, ci de putere. Instituțiile statului, prin oamenii lor cu nume şi prenume, date de identificare, au ținut şi cortina, şi lumânarea la construcția acestui tandem. Aceste nume şi prenume au interpretat toate rolurile necesare, astfel încât cei doi să creadă că aleg bine, se comportă bine. Sunt complici, iar atributul lor de a fi perpetui pune în aceeaşi ecuație orice nouă victorie politică. (pp. 268-269)

Situația descrisă este un efect direct al politizării instituțiilor, al absenței oricărei independențe a lor.
Cea de-a treia temă este presupusul anticomunism al lui Băsescu:

Cred că niciodată nu a judecat în termeni radicali istoria P.C.R. pe fond, el este un om care nu a simțit prigoana partidului comunist, cel mult inconveniente de ordin domestic – lipsuri casnice – pe care le rezolva, așa cum a mărturisit-o, cu blugi, țigări și alte „monede de schimb“. (pp. 9-10)

Astfel, este reluat episodul din martie 2006, când preşedintele l-a susținut pe Corneliu Turianu la conducerea CNSAS împotriva lui Constantin (Ticu) Dumitrescu, din dorința de a exercita un control direct asupra instituției. Pentru el, lucrurile se prezentau simplu: îl suspecta pe Dumitrescu că face acolo jocurile PNL împreună cu Mircea Dinescu, care era asociat în afaceri cu Dinu Patriciu, adversar al său. A fost momentul în care, în fața sediului CNSAS, Băsescu a fost huiduit pentru prima dată de la începerea mandatului.
Cea de-a patra temă este relația lui Băsescu cu „intelectualii“, în speță cu cei de la GDS, începută în noiembrie 2006 în urma decorării lui Mihai Şora. Înfiriparea relației venea după un an dezastruos în relațiile preşedintelui cu Guvernul, cu propriul partid (PD), cu presa şi cu „societatea civilă“ (sugestiv: redusă la aşa-numiții „gedesişti“). Iată meditația autoarei cu privire la subiect:

Cred că, în relația cu intelectualii, cei care au greşit au fost aceştia, şi nu invers. Nu Preşedintele a fost de vină că au primit eticheta de băsişti, ci chiar ei, printr-o admirație necritică. Pentru Traian Băsescu, relația cu elitele a apărut mai degrabă dintr-o necesitate impusă de evenimente, şi nu dintr-o nevoie personală. (p. 115)

În fapt, ceea ce descrie Săftoiu aici este un surogat de „societate civilă“, anume: intelighenția.
Tema condamnării comunismului a apărut în iulie 2005, în urma unui interviu luat preşedintelui de Rodica Palade de la Revista „22“. Iată care era poziția lui de atunci:

Traian Băsescu era de părere că aceşti oameni practică un talibanism periculos. Era revoltat de presiunea pe care o exercitau şi de aerul că ei dețin adevărul. Condamnarea comunismului chiar nu o considera o prioritate. Cum pentru el ideile bune se măsurau în efectul lor asupra mulțimii – şi nu doar asupra unor grupuri izolate –, nu vedea un mare câştig din acest gest. Şi, cu cât se încuraja afirmând că obsesia acestor oameni nu e obsesia țării, că mulți cetățeni au devenit nostalgici după perioada ceauşistă – ceea ce părea să fie adevărat, după procentul în creştere dat de sondaje – şi pentru că Emil Constantinescu a fost un incapabil „profesoraş cu fumuri de mare lider regional“, cu atât abordarea temei aruncate pe masa Cotrocenilor de revista 22 devenea mai spinoasă. (p. 119)

Analiza lui Băsescu nu era eronată: condamnarea comunismului, fie şi simbolică, nu întrunea majoritatea, pentru a fi motivat să se aplece asupra ei în vederea unei exploatări politice. La fel, el înțelegea bine că cea mai grea lovitură pe care discursul politic anticomunist o primise fusese chiar din partea ultimului preşedinte ales cu un asemenea mesaj, şi că o asemenea retorică putea fi activată doar ca diferențiator în situații de criză, însă nu putea mobiliza majorități.
Tabloul prezentat de autoare este veridic, prin urmare ne vom limita la a continua să-l reproducem:

Comisia pentru condamnarea comunismului a fost propunerea lui Claudiu Săftoiu. Numirea lui Vladimir Tismăneanu a fost tot propunerea lui Claudiu. Traian Băsescu le-a acceptat cu indiferență. Nu s-a mai opus, cum se întâmplase în faza inițială, dar ar fi o minciună sfruntată să susțină cineva că Traian Băsescu a făcut cu mult entuziasm şi implicare acest demers. Comisia era pentru el o tragere de timp. În perioada aceea, întâlnirile cu Tismăneanu erau scurte şi fără prea multe efuziuni. Când era anunțat de revederea cu acesta (Tismăneanu nu stătea permanent în țară), îi cerea lui Claudiu să managerieze el relația. (p. 133)

Esențial pentru Băsescu era să câştige timp, element central în orice figurație.
Şi totuşi, în ciuda faptului că Raportul de condamnare a comunismului nu era decât un raport, iar declarația preşedintelui la subiect nu era decât o declarație, el nu a fost scutit de îndoieli cu privire la oportunitatea şi eficacitatea gestului:

În ziua în care urma să prezinte declarația în Parlament, era încă îndoit că gestul trebuie făcut. Prima lectură a textului pe care urma să-l citească i-a accentuat şi mai mult angoasa. Nu era de acord cu toate propunerile şi concluziile Comisiei. Şi-a luat stiloul Mont Blanc şi a exclus «exagerările», cum le-a numit. Era atât de furios cu câteva ore înainte de a citi documentul în fața Parlamentului, încât umblam ca pe ace, nu care cumva să anuleze tot. Mi-am luat laptopul din birou, m-am aşezat docilă la măsuța din fața biroului lui şi am fost de acord să lăsăm deoparte textul pe care îl avea în față şi să rescriem totul aşa cum consideră el potrivit. în parlament s-a comportat impecabil, a trecut peste mascarada lui C.V. Tudor, a citit integral textul, chiar dacă îi lipsea cadența bună pe care o avea atunci când vorbea liber. Momentul acela a rămas unul dintre cele mai importante din istoria mandatului său. Şi cred că este singurul moment în care Preşedintele a suportat, în ritmul lui, influența intelectualității. (pp. 133-134)

Condamnarea comunismului se înscrie deci dintr-o tentativă a preşedintelui de captare a bunăvoinței intelighenției. La rândul său, pentru intelighenția „condamnarea comunismului“ a reprezentat semnul – şi alibiul! – asocierii la putere cu Băsescu. Această relație reciproc avantajoasă a avut efecte negative nu doar cu privire la memoria şi istoria comunismului, ci şi a raporturilor preşedintelui cu propriii colaboratori, în speță cu autoarea lucrării de față:

Din acel moment, a fost imposibil să mai fac o remarcă critică la adresa lui Traian Băsescu cu intelectualitatea de față. Mă descurcam mult mai bine fără ei, când opiniile mele nu coincideau cu cele ale Preşedintelui. El recunoştea mult mai uşor când greşea decât intelectualii, care erau mereu dispuşi să nuanțeze, să îl justifice, să găsească elemente care să confirme validitatea acțiunilor prezidențiale. (p. 137)

*
Unde este vorba despre arhive în această relatare?
Practic, peste tot. Iată un prim episod care ne lămureşte cu privire la scopul dosarelor într-o asemenea politică:

Atunci când Traian Băsescu s-a prezentat într-o emisiune T.V.R., moderată de Rodica Culcer, cu un dosar în mână, am crezut că a doua zi va fi serios instruit. Spunea că ştie ce vorbesc miniştrii între ei şi că premierul Tăriceanu primea aceleaşi informații. Şi se plimba cu acele informări de la Servicii, pe care era trecut STRICT SECRET, în emisiuni televizate, deşi nu acesta le era scopul. Cu siguranță, nimeni nu a avut curajul să îl avertizeze că depăşeşte cadrul legal în folosirea informațiilor cu statut special. (p. 182)

Maniera de lucru cu dosarele este expusă şi la modul general:

În toamna lui 2005, Preşedintele a forțat demisia lui Tăriceanu, recurgând la două instrumente de care se va folosi până la sfârşitul celor două mandate, care vor sta la baza multor acțiuni: şantajul şi compromiterea publică. Acolo unde nu avea pârghii constituționale, miza pe manipularea opiniei publice, provocată şi alimentată cu dosare şi întâmplări tăinuite până la momentul oportun. (p. 230)

Astfel, în lucrare sunt indicate: telefonul din 2005 dat de prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu procurorului general Ilie Botoş  pentru a interveni în favoarea omului de afaceri Dinu Patriciu, anchetat penal (pp. 235-237); documentul din dosarul de Securitate al scriitorului Sorin Titel, în care era vorba despre orientarea sexuală a mai multor persoane, între care şi Adrian Năstase, contracandidat al lui Băsescu în cursa prezidențială din 2004, pe care acesta i l-a înmânat la sfârşitul primei confruntări (pp. 236-237); aşa-numitul „bilețel roz“ – care, de fapt, era ocru – pe care Tăriceanu i l-a transmis lui Băsescu pentru a interveni în favoarea aceluiaşi Patriciu (pp. 242-264), scenă demnă de caragialescul Scrisorii pierdute; compromiterea, în octombrie 2005, cu un dosar din arhiva Miliției Ploieşti, a lui Mihai Munteanu, jurnalist care îl înregistrase pe Dorin Cocoş (soțul Elenei Udrea) când încercase să-l mituiască (pp. 279-280); compromiterea, în 2006, a Monei Muscă, cea care-şi manifestase intenția de a intra în cursa prezidențială, al cărei dosar de colaborare cu Securitatea a devenit public, acțiune în urma căreia a fost obligată să se retragă din viața politică, dat fiind că negase vehement semnarea angajamentului (pp. 154-155); sau chiar investigarea autoarei, de către Serviciul de Pază şi Protocol, mergând până la consultarea dosarului său medical, interes recunoscut de preşedinte şi explicat de autoare printr-o eventuală tentativă de compromitere (pp. 147-148).
Demisia Elenei Udrea din postul de consilier prezidențial are şi ea legătură cu dosarele (ba chiar cu cele secrete de relații externe), aşa cum o atestă o însemnare de agendă a autoarei din 17 noiembrie 2005:

M.-R.U. [Mihai-Răzvan Ungureanu, şeful SIE de la acea dată – n. n.] îmi povesteşte, printre vorbe amețitoare, că înainte cu ceva luni – o perioadă de vreo două săptămâni, constataserăm noi, cei din Palat, accesul doamnei nu mai era atât de direct şi prelungit în cabinetul Preşedintelui – aflase ceva foarte tulbure. O chestie cu Moscova, cu o notificare din partea rusă, ceva ciudat… Nu ştiu cât de adevărată e povestea. Acum tind să cred că demisia ei era necesară ca să o îndepărteze de acele documente secrete, la care avea acces liber şi necontrolat. (p. 272)
*
În fine, cartea este scrisă îngrijit, cu un anume talent. Şi totuşi, „limba de lemn“ a politicii şi sfertodoctismul aferent îşi fac apariția prin: greşite utilizări ale prepozițiilor ca: „e bun pe analiză“ (p. 12) – în loc de: „e bun la (în) analiză“, „candidaturi… pe colegii“ (p. 59) – în loc de: „candidaturi… în colegii“; „pe surse“ (281) – în loc de: „prin surse“ sau „prin intermediul surselor“; formulări manipulatoare precum: „ai expertiză“ (p. 13) – în loc de: „ai experiență“ sau „eşti expert în“; şi, în fine, englezisme (de pe „Axa Londra–Washington“?) ca: „job“ (p. 29) – în loc de: „loc de muncă“ sau „post“; „(re)branduire” (p. 33) – în loc de: „(re)facerea imaginii”; sau „să managerieze“ (p. 133) – în loc de: „să gestioneze“.

Bucureşti, 21 octombrie 2015.