PANTELIMON HALIPPA: O BIOGRAFIE

Ion Constantin, Pantelimon Halippa. O viață dedicată luptei pentru unitate națională, București, Editura Enciclopedică, 2016, 317 p.

Este vorba despre una dintre personalitățile proeminente ale mișcării naționale și unioniste din Moldova Răsăriteană, dacă nu chiar cea mai importantă. Lucrarea reprezintă o biografie care îi retrasează istoria, în egală măsură civică, politică și personală, începând cu perioada universitară din timpul Primei Revoluții Ruse (1905) și până la sfârșitul lungii și plinei sale vieți (a trăit 96 de ani).
După ce activează în mișcarea narodnicistă rusă la Universitatea din Dorpat (Tartu), Halippa se implică în mișcarea de redeșteptare națională din Moldova dintre Prut și Nistru anexată în 1812 de Imperiul Țarist, participă la redactarea ziarului „Basarabia cu sprijinul unui alt mare intelectual și om politic basarabean, Constantin Stere, apoi, după suprimarea lui de către autorități, se refugiază în România, unde în perioada 1908–1912 urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofie ale Universității din Iași. Se întoarce apoi la Chișinău pentru a relua activitățile cultural–naționale și ia parte la editarea gazetei „Cuvânt Moldovenesc. În 1917, în contextul Revoluției, este unul dintre întemeietorii Partidului Național Moldovenesc, care avea în program autonomia provinciei și autodeterminarea națională. Sub presiunea evenimentelor, în anul următor contribuie la proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești (24 ianuarie) și la unirea ei cu România (27 martie). Membru în Sfatul Țării, i-a fost mai întâi vicepreședinte, apoi președinte.
După Unire, Halippa face parte din Partidul Național Țărănesc și ocupă funcții de demnitate publică, fiind parlamentar și ministru. În 1940, la cedarea Basarabiei și Bucovinei, se refugiază la București și cunoaște drama comună a refugiaților basarabeni și bucovineni. Arestat în 1950, este încarcerat la Sighet, pentru ca doi ani mai târziu să fie predat autorităților sovietice pe podul de la Ungheni. Dus la Chișinău, este anchetat de Securitatea sovietică pentru a obține informații că Actul Unirii Basarabiei cu România a fost ilegitim, apoi condamnat de Tribunalul Militar Ucrainean la 25 de ani de muncă silnică în Siberia. În 1955 este eliberat și trimis în țară, direct la închisoarea Gherla, unde este deținut fără a fi condamnat (în detenție zisă „administrativă) până în 1957, când este eliberat.
Perioada detenției, fie în Gulag, fie în închisorile patriei, este prezentată sumar în carte, care se concentrează pe restul etapelor vieții marelui unionist. Situația nu este explicată de autor, prin urmare, nu înțelegem nici noi dacă este vorba despre o alegere deliberată sau de o dificultate legată de sursele documentare cu privire la o informație altfel demnă de tot interesul, dat fiind că raporturile ulterioare ale lui Halippa cu regimul comunist au fost, fie și în parte, un efect al acestei realități.
Lucrarea insistă însă pe larg asupra perioadei ultime a vieții lui Halippa, 1964–1979, când între regimul Ceaușescu și grupul celor circa zece basarabeni unioniști rămași în viață se realizează o convergență de interese: primul caută o recuperare a lor, în principal în beneficiul politicii externe, în timp ce al doilea acceptă să joace un rol nu doar foarte limitat, ci și drastic controlat.
În context, rațiunile unei asemenea decizii constau într-o anume normalizare a regimului comunist din România, atât din punct de vedere intern, cât și al raporturilor internaționale, începută de Gheorghiu–Dej cu Declarația din aprilie 1964 și continuată de Ceaușescu, un gen de conciliere cu societatea internă și de multilateralism în politica externă, care s-a manifestat prin inserarea în schisma sovieto–chineză, deschiderea spre Occident (și mai ales către Franța și SUA), rolul de mediator în relațiile Occidentului cu Lumea Arabă (și în special în conflictul israeliano–palestinian), relațiile cu Mișcarea de Nealiniere, cu Țările din Lumea a Treia și mișcările de luptă anticolonială.
Baza documentară a biografiei o constituie în principal sursele de la Arhivele Naționale, fondurile personale Pantelimon Halippa și Nicolae Nitreanu (un fel de secretar al liderului unionist), și documente din Arhiva Securității (azi la CNSAS).
Astfel, un prim episod în recuperarea lui Halippa de către regim s-a petrecut – desigur, cu aprobare de la cel mai important nivel al său – la începutul anilor 1960, când Academia RSR îi achiziționează mai multe studii și colecția de proverbe moldovenești pe care le culesese de la conaționalii din Gulag, iar în 1963, prin aceeași instituție, îi este redat dreptul la pensie, ca fost profesor al Universității Populare din Chișinău (la fel, o pensie de profesoară primește și soția sa).
În 1965 reintră în posesia casei din Str. Alexandru Donici nr. 32, pe care înainte de război o cumpărase împreună cu Dr. Alexandru Munteanu din banii rezultați de pe urma vânzării celor 50 de ha de pământ cu care fusese împroprietărit după război, la fel ca toți foștii deputați ai Sfatului Țării. Faptul s-a produs ca urmare a intervenției Institutului de Istorie a Partidului (ISISP), condus de Ion Popescu–Puțuri, care avea nevoie de serviciile sale în vederea documentării problemei Basarabiei. Dat fiind că institutul în cauză era un releu al conducerii comuniste de cel mai înalt nivel, decizia a tradus interesul politic motivat de inserarea chestiunii Basarabiei și Bucovinei în raporturile cu Uniunea Sovietică – un element de rezervă, de reacție, de replică în jocul de lărgire, de consolidare a autonomiei Bucureștiului în cadrul „lagărului socialist, și în genere de pârghie de politică externă. Atunci, pe lângă Academia RSR și ISISP, și Direcția Generală a Arhivelor Statului (din Ministerul de Interne) a fost angrenată în acest proces.
Fostul deținut politic nu va reuși să recupereze însă, atunci ori mai târziu, nici biblioteca și nici celelalte bunuri confiscate – parte de către Stat, parte jefuite de tovarășii responsabili – între care zestrea soției și a cumnatei sale.
Halippa se pune astfel pe treabă: își scrie memoriile (și avea ce povesti: de pildă, în 1918 îi cunoscuse pe Lenin, Troțki și Kerenski) și adună, împreună cu ceilalți basarabeni, pe care îi angrenează în acest travaliu, documente oficiale și personale cu privire la temă. Parte dintre ele sunt achiziționate de Academia RSR în 1967, iar o alta va intra în arhivele partidului.
Cadrul în care se va manifesta va fi de la început limitat la colectarea documentelor de arhivă, a unor studii care nu erau destinate publicității, ci strânse de organismele regimului pentru a sluji schimbările „liniei politice, trimiterea unor memorii către personalități politice occidentale și... cuvântări cu ocazia înmormântărilor și parastaselor unor unioniști basarabeni; sau, în termenii plini de speranță ai lui Halippa: „«Lupta pe toate căile și în special pe tărâmul documentării istorice» pentru a se ajunge la «retrocedarea Basarabiei»“ (p. 183). Prin urmare, i se acordă un statul neoficial sau, cel mult, semioficial, care în caz de complicații politice putea fi negat.
Este supravegheat de Securitate atât înainte, dar mai ales după constituirea grupului său informal de lucru, în casă i se instalează tehnică de ascultare și este ghidat de ofițeri de Securitate, care îl stimulează și, după caz, îi temperează elanul, pentru a nu deranja prea mult pe sovietici (care urmăreau atent aceste manifestări) și a formula doar într-o manieră voalată, în surdină, idei ce puteau fi traduse politic ca antisovietice și/sau revizioniste în raport cu ordinea mondială postbelică. Mai mult, ca și în cazul altor personalități intelectuale și politice care stătuseră la închisoare vreme îndelungată, pentru a-l menține sub influență, în septembrie 1972 un ofițer de Securitate îl plimbă prin țară pentru a-i arăta „realizările regimului.
Efect al acestor măsuri combinate ale Securității, care au constat în presiuni și convingere (sau, în alți termeni, tehnici „reeducative), pe 27 decembrie același an Halippa predă Arhivelor Statului arhiva pe care o deținea la domiciliu. Pentru cele „peste 30.000 de documente și informații[le] cu privire la istoria țării noastre (p. 247) este recompensat prin mărirea pensiei, un premiu de 30.000 lei și asistență medicală la FIAP (foștii deținuți politici antifasciști). Sărbătorirea evenimentului este organizată la o vilă de protocol a Securității din zona Băneasa, la care participă gl.-mr. Constantin Stoica (adjunctul șefului Securității), directorul general al Arhivelor Statului și alți ofițeri de securitate.
În tot timpul travaliului la care s-a angajat, Halippa nu a fost primit sau convocat în audiență nici de Gheorghiu–Dej, nici de Ceaușescu, nici de alți responsabili de partid și de Stat, ci doar de cei de la Academia RSR, Uniunea Scriitorilor și ISISP.
I se permit tacit și unele acțiuni în străinătate: contactul cu persoane și organizații din Exil, în speță cu vechii unioniști Anton Crihan (în acel timp membru al Consiliului Național Român din SUA, care făcea parte din Adunarea Națiunilor Europene Captive, condus de Constantin Vișoianu) și Ion Păscăluță (din 1971 exilat în Canada). Scopul era de a propaga ideea drepturilor istorice ale românilor asupra Moldovei dintre Prut și Nistru și de a încerca să-i influențeze pe cei doi. La început, relațiile cu Crihan sunt bune, la fel colaborarea lor, în timp însă, dată fiind retragerea celui din urmă din CNR (în urma disensiunilor cu Constantin Vișoianu și Alexandru Cretzianu), care îi diminuează capacitatea de acțiune, ca și reproșurile lui la adresa lui Halippa de colaboraționism cu instituțiile oficiale comuniste (și în special cu ISISP), se răcesc.
La fel, i se permite contactul cu persoane venite din Occident și cu membrii ambasadelor străine de la București, între care Harry Barnes (consilier, apoi ambasador al SUA). Scopul era de a-i influența să publice lucrări la temă, fapt pe care regimul de la București și grupul basarabenilor nu-l puteau face.
Una dintre grijile Securității era ca grupul lui Halippa să nu fie infiltrat de agentura sovietică, așa cum o atestă investigațiile care l-au vizat pe preotul Vasile Țepordei, fost deținut în Gulag, despre care poliția politică afimă că fusese „informator al organelor de securitatea sovietice“ (p. 238), sau atenția acordată ambasadorului Barnes, care anterior lucrase ca diplomat la Moscova.
Un episod care ilustrează pregnant maniera de poziționare a basarabenilor față de regim îl reprezintă întâlnirea, petrecută pe 19 septembrie 1973 la domiciliul lui Halippa, între acesta și Paul Goma. Evenimentul este menționat lapidar în lucrare, și într-o manieră neclară: se vorbește despre un eventual acord al marelui unionist cu „documentul (p. 248) lui Goma doar în condițiile în care el ar conține și o frază cu privire la „încălcarea libertăților în Uniunea Sovietică, verosimil o confuzie cu actul de adeziune ulterioară a scriitorului la Carta ’77. Pe atunci Goma, căruia i se publicaseră în Occident două cărți (Ostinato / La cellule des libérables și Ușa noastră cea de toate zilele / Die Tür), călătorise de două ori acolo și încerca să înjghebe în țară un grup de opoziție printre tinerii scriitori, moment în care este chemat de Halippa, care voia să-l cunoască. Nu aflăm din carte nici dacă faptul s-a petrecut la inițiativa Securității, care avea interes să canalizeze acțiunile lui Goma în direcția dorită, sau dacă Halippa a acționat autonom. Iată, pe larg, cum este descrisă întâlnirea de către viitorul disident în stilu-i realist-crud:

Și Halippa lucra la institut…
«Care?» am întrebat.
«Ei, care!» a râs Halippa. «Știi mătăluță care – unde-aș putea eu să…» – a ezitat îndelung – «să fiu util…» – apoi, după altă pauză, cu ochii în tavan: «Institutul de istorie a partidului»…
Am înghițit un șirag de găluști (seci…) apoi am îngăimat:
«Nu văd ce are ‘istoria partidului comunist’ cu istoria Românilor – cu atât mai puțin cu istoria Basarabiei noastre».
«N-o fi având istoria trecută, dar are prezentul», a spus Halippa.
Chiar așa a spus, am înregistrat exact, mecanic, deși nici atunci nu m-am hotărît pentru o variantă (nici azi – ori poate erau vorbe-vorbe ale unui om în vârstă care avea chiar și gripă).
«Deocamdată, suntem trei grupuri», a urmat Halippa. «Basarabia-și-Bucovina, unul, al doilea Transilvania, Cadrilaterul, al treilea… Ceaușăscu vrea să ceară restituirea Basarabiei noastre – uite, mă aflu în corespondență cu Mao, l-am rugat să ne sprijine în chestiunea Basarabiei noastre…»
Mi-a întins, într-un dosar, scrisori de-ale lui (cu antetul „Institutului) către „Președintele Mao Tze Dun, precum și răspunsuri – mai multe (trei sau patru – și lungi) din partea „Președintelui Mao adresate lui Pantelimon Halippa, la Institutul de istorie al partidului Comunist Român – București” (în engleză, nu în… chineză).
Halippa aștepta să cad fulgerat de admirație (că el, Halippa, era „în corespondență cu Mao). Îl auzeam cum zice ceva de eventuala mea contribuție – la recuperarea Basarabiei; la „împărțirea sarcinilor; el, Halippa, lucrează cu Răsăritul, eu să mă ocup de Occident…
«Să ne putem întoarce iarăși la Patria Mumă», zice Halippa. «Eu am avut noroc: m-am întors din Extremul Orient – dar unde: în România-altă-țară… Dar ei, săracii, Basarabenii și Bucovinenii noștri – vreo trei milioane, pe loc, dar câți or mai fi răspândiți în Rusia cea nesfârșită…»
Mie îmi venea să plâng. Și de mila Basarabenilor mei, răspândiți prin Rusia cea fără de capăt și de mila-ciuda resimțite față de Monument. Am zis…
Am zis ceva ofensator la adresa nu doar a legendei, ci a omului. Inginerul Grossu a intervenit, m-a pus la punct. Halippa i-a cerut să mă lase să spun mai departe.
Și i-am spus. I-am spus că eu unul mă îndoiesc: și de Ceaușăscu și de Mao și de „Institut… această „storcătoare de lămâi stoarse: după ce uciseseră, direct, indirect, elita românească, pe cei care răzbătuseră prin închisori, prin boli, prin lipsuri o mie (iar Halippa prin zăpezile Siberiei) – uite că… Ceaușăscu (așa pronunța el, cu aproape tandrețe) îi adunase pe supraviețuitori și-i pusese să colaboreze.
Aparent, cu Institutul: cu toții erau foști politicieni, unii fiind și istorici de meserie – de ce să nu-și aducă contribuția? Ce-a fost a fost, ce să mai răscolim trecutul, azi e o altă zi, așa că ia să ne așternem pe treabă, fiecare după puteri – și, cum cu toții suntem români și… ce-ți dorim noi ție, dulce Românie…? – uite, statul nostru și partidul nostru drag a șters cu buretele trecutul lor de dușmani ai poporului, că așa-i partidul: generos; uite, primesc cu toții pensii (de stat), locuințe civilizate (lui Halippa generosul partid, băgând mâna-n propriul buzunar, îi scosese o casă: i-o dăruise – era propria casă a „beneficiarului de azi, confiscată tot de către el, partidul cu pricina). Știam, cum să nu știu, se află, oricât ar vrea Securitatea să nu se afle (în cazul acesta, mai puțin securiștii se temeau că „află lumea, cât nefericiții de „storși).
«Nu ni s-a cerut mare lucru», a zis Halippa. «Să ne punem amintirile pe hârtie – atâta. Tot ceva: decât nimic… Nu? Nu?»
Ba da, ba da: decât nimica…
«Matale știi epigrama ceea cu Gurie-care-a-vândut-stilul?», m-a întrebat Halippa.
Cum să n-o știu – doar sunt basarabean: Gurie, mitropolit al Basarabiei „cedase – față de Patriarhia de la București într-o chestiune: „stilul (vechi, nou, povestea aceea cu calendarul – Basarabia trebuia să intre în sânul Patriei Mume pe „stilul nou). Drept care „poporul i-a zis-o (lui Gurie – care, ca răsplată pentru „strădanie”, primise „de la regățeni o mașină):
«Ei, uite, despre Gurie se zicea: ‘Gurie, Gurie, ne-ai vândut stilul / Și-ai căpătat otomobilu’… Dar despre mine are să se zică: ‘Halippa, Halippa, ne-ai vândut arhiva, / Și ți-ai mâncat coliva’» – și bătrânul monument a început să râdă, apoi să tușească, apoi să plângă.
«Arhiva?», am făcut, târziu, când amândoi ne-am potolit. «Adică actele? (Halippa a încuviințat din cap). Adică hârtiile noastre? (încuviințare). Adică tot ce-avem? Să spunem acum: aveam? (Da, da, din cap). Și hârtiile cu Sfatul Țării și cu proclamarea autonomiei? (Da). Și hârtiile cu proclamarea unirii? Tot-tot? Tot-tot-tot?»
«Tot-tot – mi-au plătit, mi-au dat bănuți pe ele – pentru doctor, pentru babă, pentru casă… Aici tot nu le puteam păstra, e umed, ar fi mucezit hârtiile, cum le zici…»
Am plecat de-acolo mânios și plângăcios; și disperat: noi, Românii, după ce că avem puține „hârtii, se năpustește istoria peste noi și ni le arde, distruge, fură și pe acelea, puține: dar noi, basarabenii: avem și mai puține „hârtii – și uite ce blestem: pe cele scăpate de la foc și pară le „cedează, însă nu vro văduvă ori fiică abuzivă, nu vreun strănepot tembel, ci însuși co-autorul (iar în anumite cazuri, autorul!).
Halippa a încercat să mă îmbuneze, consoleze – înainte de plecare:
«În curând, hârtiile au să fie accesibile publicului larg – deocamdată cercetătorilor… Adică, deocamdată numai nouă, foștii păstrători – noi le recercetăm, mai scriem câte ceva, ba o sinteză, ba un studiu… Decât nimic… Tot e ceva – îți dai seama: noi, supraviețuitorii, scriem carte către voi – o scriem acum, în prezent, dar o scriem de dincolo de mormânt…»
Până în 1977, când am plecat din România, nu am citit vreo carte, vreun studiu, vreun articol – semnat de vreunul din „colegii de Institut ai lui Halippa. A trebuit să ajung la Paris, ca să dau peste o broșură – arătoasă dealtfel, mai cu seamă coperta: în albastru-galben-roșu, – în franceză: 1918 – Le récit du témoin Alexandru V. Boldur (L’Union de la Bessarabie avec la Roumanie).
(Cf. Paul Goma, Scrisuri I (1971–1989), pp. 418421, subl. în text, online la adresa: http://www.paulgoma.com/scrisuri-i-1971-1989-articole-interviuri/.)

Halippa i s-a adresat într-adevăr lui Mao, dar din cartea de față nu rezultă că cei doi s-ar fi aflat în corespondență, nici măcar că liderul chinez i-ar fi răspuns vreodată. La fel, aflăm că el a predat memoriile către ISISP cu condiția să i se elibereze o copie de care să se slujească pe viitor, fapt care nu s-a întâmplat: i s-a răspuns că „au fost cerute de conducerea de stat și nu mai pot fi luate de acolo“ (p. 221). Memoriile lui Halippa (Cronica vieții mele) se află în prezent la Arhivele Naționale (Colecția 60). De notat că regimul folosea pentru propaganda externă la temă Editura Nagard a lui Iosif Constantin Drăgan, din Italia, unde a apărut și lucrarea lui Boldur (inițial se studiase tipărirea ei la Editura „Carpații din Madrid, idee la care s-a renunțat). La fel, ca replică la tezele sovietice, autoritățile uzau de publicarea sub pseudonim, în limbi străine, a textelor unor istorici de încredere, cum este cazul lui Constantin C. Giurescu, și el fost deținut politic la Sighet, care se ascunde sub numele de Petre Moldoveanu ca autor al studiului Cum se falsifică istoria (Milano, Nagard, 1976).
Goma nu era dispus să joace rolul pe care alți basarabeni, spectre ale închisorilor comuniste, se mulțumeau să-l joace, acela limitat, încadrat în „linia politică a regimului, un anticomunism cu geometrie variabilă, tăcut față cu încălcările interne ale drepturilor individuale, dar virulent față cu Sovieticii, motiv pentru care a evoluat separat. Din păcate, nu regăsim în carte nici maniera în care grupul lui Halippa a perceput și s-a raportat la disidența lui Goma și încercarea lui de a structura o mișcare pentru drepturile omului în 1977.
În fine, alt detaliu interesant este că Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina s-a născut, după 1989, din acest grup din jurul lui Pantelimon Halippa, fiind condusă de Nicolae Radu Halippa, fiul marelui unionist, în care „organele de securitate vedeau pe „omul care, după ce tatăl său va deceda, va rămâne cea mai importantă figură a basarabenilor și de sfatul său vor ține cont în acțiunile lor, atât basarabenii din țară, cât și cei din străinătate. (pp. 251–252)
Pantelimon Halippa a încetat din viață pe 30 aprilie 1979 și își doarme somnul de veci în Cimitirul Mănăstirii Cernica, pe Aleea Basarabenilor.

București, 14 decembrie 2017.

EXILUL REGELUI

Cartea Dianei Mandache (București, Curtea Veche, 2016) retrasează, prudent şi empatic, istoria bejeniei Regelui, niciodată încheiată cu adevărat, pe bază de arhive (în principal, ale Securității, azi la CNSAS). Ea relatează această istorie complicată începând cu abdicarea din 1947, pentru a ajunge până în zilele noastre: relațiile cu casele regale europene, cele familiale, cu guvernele occidentale și grupările exilaților (cu Comitetul Național Român din Adunarea Națiunilor Europene Captive, până în anii 1970, cu Uniunea Mondială a Românilor Liberi în anii 1980). În genere, ele au urmat sau au fost influențate de fluctuațiile raporturilor Est–Vest din perioada Războiului Rece.
Asemeni restului exilaților și organizațiilor din care ei au făcut parte, Mihai I a cunoscut aceleași nevoi, griji, speranțe, iluzii și deziluzii, care nu s-au încheiat, nici pentru el, odată cu căderea comunismului, ci au continuat până la recentul său deces.
În Exil a făcut tot ceea se putea face în acel context, iar neputința de a face mai mult a fost dată nu atât de eventuale limite personale, cum cred și astăzi adversarii săi, partizani ai iluzoriei „păci separate realizate de Ion Antonescu și ai rezistenței antisovietice pe „linia Focșani–Nămoloasa (la 23 august 1944, ca și după, reușise să gestioneze o situație complexă pentru țară), ci de cadrul restrâns în care era nevoit să se manifeste, impus de politicile Statelor gazdă.
Imaginea care se degajă pregnant din lucrare este una preponderent tragică, semn al identificării Regelui cu tragedia unei țări strivite mai întâi între cei doi coloși, Germania nazistă și Rusia bolșevică, apoi cufundată în catastrofa Războiului, în fine, căzută în orbita sovietică.
Securitatea comunistă însăși i-a acordat Regelui o atenție permanentă și specială, dat fiind rolul pe care l-a jucat în Occident de soluție politică de rezervă și/sau element de presiune exernă.
Întrucât cazul Nicolette Franck, ziaristă de origine română care l-a susținut pe Monarh de-a lungul exilului, a dat titluri de presă (oarecum sub lozinca „top cei mai scârboși informatori ai Securității) şi continuă să dea dureri de cap monarhiştilor, ar fi de spus aici că situația ei pare a fi mai complexă, tipică pentru un joc al oglinzilor: asemeni soțului său (în timpul Războiului agent francez, elvețian, britanic), și ea pare să fi avut o alegență multiplă în timpul Războiului Rece: elvețiană (prin cetățenie, prin trustul de presă angajator), franceză (în 1970, când intră în contact cu Securitatea socialistă, Francezii gaullişti conduceau jocul, fiind cei interesați), în fine, în 1986, când Regelui i se permite să joace un rol de prim-plan în Exil, Americanii erau șefii orchestrei (iar Francezii, excedați de îndrăzneala DIE/CIE, îi administrau corecții, în vreme ce Elvețienii îi luau pe tovii din Ambasada socialistă peste picior, îi trimiteau sistematic la plimbare).
În concluzie, ea pare să fie un agent de penetrare, cu scopul de a afla care sunt țintele vizate de Securitate și modul de lucru. Ulterior, secii, care nu erau proști cu toții – sau oricum, nu tot timpul – par să fi înțeles și ei asta. Apropo de aceștia: uneori, ei aveau un umor involuntar teribil. Astfel, în dosarul de urmărire informativă al Regelui, Nicolae Ceaușescu este codificat drept „Tiranozaurul sau „Dunărea gândirii“!
Această istorie merită a fi citită și în actualul context: cel al inserării Casei Regale în bătălia dintre cele două falii politice interne şi al luptei din interiorul curentului monarhist, cu regalişti dezabuzați și clivaj generațional.
În fine, foarte inspirată este fotografia de copertă, de tip King’s Speech.
Acum Regele Mihai I, pe care l-am putea numi „Cel Modest, simbol al unei alte Românii, grandioasă și în căderile sale, iese din scenă. El lasă țării sale, în schimbare asemeni lumii în general, o moștenire de patriotism puternic dar discret, devotament și echilibru.
La revedere Majestate!

București, 12 decembrie 2017.