Cartea Dianei Mandache (București, Curtea
Veche, 2016) retrasează, prudent şi empatic, istoria bejeniei Regelui,
niciodată încheiată cu adevărat, pe bază de arhive (în principal, ale
Securității, azi la CNSAS). Ea relatează această istorie complicată începând cu
abdicarea din 1947, pentru a ajunge până în zilele noastre: relațiile cu casele
regale europene, cele familiale, cu guvernele occidentale și grupările
exilaților (cu Comitetul Național Român din Adunarea Națiunilor Europene Captive,
până în anii 1970, cu Uniunea Mondială a Românilor Liberi în anii 1980). În
genere, ele au urmat sau au fost influențate de fluctuațiile raporturilor Est–Vest
din perioada Războiului Rece.
Asemeni restului exilaților și
organizațiilor din care ei au făcut parte, Mihai I a cunoscut aceleași nevoi,
griji, speranțe, iluzii și deziluzii, care nu s-au încheiat, nici pentru el,
odată cu căderea comunismului, ci au continuat până la recentul său deces.
În Exil a făcut tot ceea se putea face în
acel context, iar neputința de a face mai mult a fost dată nu atât de eventuale
limite personale, cum cred și astăzi adversarii săi, partizani ai iluzoriei „păci
separate“
realizate de Ion Antonescu și ai rezistenței antisovietice pe „linia
Focșani–Nămoloasa“ (la
23 august 1944, ca și după, reușise să gestioneze o situație complexă pentru
țară), ci de cadrul restrâns în care era nevoit să se manifeste, impus de
politicile Statelor gazdă.
Imaginea care se degajă pregnant din
lucrare este una preponderent tragică, semn al identificării Regelui cu
tragedia unei țări strivite mai întâi între cei doi coloși, Germania nazistă și
Rusia bolșevică, apoi cufundată în catastrofa Războiului, în fine, căzută în
orbita sovietică.
Securitatea comunistă însăși i-a acordat
Regelui o atenție permanentă și specială, dat fiind rolul pe care l-a jucat în
Occident de soluție politică de rezervă și/sau element de presiune exernă.
Întrucât cazul Nicolette Franck, ziaristă
de origine română care l-a susținut pe Monarh de-a lungul exilului, a dat
titluri de presă (oarecum sub lozinca „top cei mai scârboși informatori ai
Securității“)
şi continuă să dea dureri de cap monarhiştilor, ar fi de spus aici că situația
ei pare a fi mai complexă, tipică pentru un joc al
oglinzilor: asemeni soțului său (în timpul Războiului agent francez, elvețian,
britanic), și ea pare să fi avut o alegență multiplă în timpul Războiului Rece:
elvețiană (prin cetățenie, prin trustul de presă angajator), franceză (în 1970,
când intră în contact cu Securitatea socialistă, Francezii gaullişti conduceau
jocul, fiind cei interesați), în fine, în 1986, când Regelui i se permite să
joace un rol de prim-plan în Exil, Americanii erau șefii orchestrei (iar
Francezii, excedați de îndrăzneala DIE/CIE, îi administrau corecții, în vreme
ce Elvețienii îi luau pe tovii din Ambasada socialistă peste picior, îi
trimiteau sistematic la plimbare).
În
concluzie, ea pare să fie un agent de penetrare, cu scopul de a afla care sunt
țintele vizate de Securitate și modul de lucru. Ulterior, secii, care nu erau proști
cu toții – sau oricum, nu tot timpul – par să fi înțeles și ei asta. Apropo de
aceștia: uneori, ei aveau un umor involuntar teribil. Astfel, în dosarul de
urmărire informativă al Regelui, Nicolae Ceaușescu este codificat drept „Tiranozaurul“ sau „Dunărea
gândirii“!
Această istorie merită a fi citită și în
actualul context: cel al inserării Casei Regale în bătălia dintre cele două
falii politice interne şi al luptei din interiorul curentului monarhist, cu
regalişti dezabuzați și clivaj generațional.
În fine, foarte inspirată este fotografia
de copertă, de tip King’s Speech.
Acum Regele Mihai I, pe care l-am putea numi „Cel Modest“, simbol al unei alte
Românii, grandioasă și în căderile sale, iese din scenă. El lasă țării sale, în
schimbare asemeni lumii în general, o moștenire de patriotism puternic dar discret,
devotament și echilibru.
La revedere Majestate!
București,
12 decembrie 2017.
