GARDIANUL POCĂIT

Ioan Chertiţie, Am fost torţionar. Confesiunile unui gardian, Bucureşti, Editura Ştefan, 2011, 280 p.

Cartea de faţă este la a doua ediţie, prima fiind publicată în 1992 sub titlul Confesiunile unui gardian.
Iată cum Editura îl prezintă pe autor: „Ioan Chertiţie este primul (şi, deocamdată, singurul) torţionar care a făcut mărturisiri complete despre adevărul închisorilor comuniste, fără să-şi menajeze şi fără să-şi retuşeze propriul portret de fost gardian, în acel lăcaş al terorii. [...] Căci până acum s-a scris doar despre puşcăriile din perioada stalinistă şi numai din perspectiva foştilor deţinuţi, a victimelor. Niciodată din perspectiva unui torţionar pocăit. Am fost torţionar – Confesiunile unui gardian este, sub acest aspect, o premieră naţională, dacă nu mondială” (p. 6). Regăsim aici motivul pentru care o asemenea lucrare ne-a stârit interesul, chiar dacă sociologia detenţiei de „drept comun” în comunism iese oarecum din sfera preocupărilor noastre.
Chertiţie a fost gardian la penitenciarul din Baia Mare în anii 1980 şi imediat după 1990. Cartea, o expunere biografică preţioasă ce acoperă perioada indicată fără o situare precisă în timp, este însă foarte săracă în informaţii cu privire la persoana autorului, atât de dinainte de angajare, cât şi din timpul activităţii sale. Nu regăsim o relatare cu privire la mediul (familial, social) în care s-a format, nici motivele care l-au împins să îmbrăţişeze meseria de miliţian, şi nu ni se spune nici cine l-a recomandat. Aflăm doar fărâme de informaţii despre copilăria petrecută în preajma (şi în interiorul) închisorii, când a fost prieten şi coleg de joacă cu Csaba Barabaş, fiul comandantului (p. 11-13), că din liceu a fost exmatriculat din cauza numeroaselor absenţe nemotivate (p. 116-117), că în tinereţe a jucat fotbal în echipa de juniori a Minerului Baia Mare (p. 272) sau că la un moment dat s-a căsătorit (p. 158).
Restul informaţiilor biografice le aflăm din alte surse (de pildă Adevărul din 26 iunie 2011, filme şi ştiri de televiziune). Ioan Chertiţie este fiul unui muncitor şi al unei casnice, rămas orfan de mamă la 13 ani, care imediat a abandonat şcoala, pentru ca apoi să lucreze la o moară. Cu „originea sa socială” şi-a făcut stagiul militar obligatoriu la Batalionul de Securitate care păzea penitenciarul Mamaia–Sat, pentru ca după liberare să lucreze, timp de trei ani, la mina din Baia Sprie. Activitatea de gardian şi-a început-o în 1982, la vârsta de 22 de ani, la recomandarea lui Barabaş, directorului închisorii Baia Mare, iar mărturisirea şi-a scris-o în anii 1990–1992 la îndemnul unuia dintre foştii deţinuţi, Vasile Dragomir, în urma publicării căreia a şi fost concediat.
Astfel, pe 1 august 1992 autorul a fost trecut în rezervă, apoi a intrat în mafia alcoolului. Nu a plonjat doar în lumea interlopă, ci a căzut chiar în alcoolism: „Sunt foarte multe lucruri din vremea aceea care mă fac să-mi ardă obrajii de ruşine. Dar toate acestea n-au însemnat nimic pe lângă lupta crâncenă pe care am dus-o cu alcoolismul. În câţiva ani mi-am băut banii, sentimentele, maşinile, demnitatea. Totul...” (p. 8). A fost momentul în care l-a găsit pe Dumnezeu: „De atunci, am început să mă lepăd în fiecare clipă, puţin câte puţin, de omul vechi. Iată că, după douăzeci de ani, omul cel nou, spiritual, simte nevoia să-l deconspire pe cel vechi, pentru a-l compromite pentru totdeauna” (p. 8-9). Și probabil că o lectură în paralel a celor două ediţii ale cărţii ar pune în lumină această evoluţie.
După un curs „intensiv” de trei luni, pe care l-a absolvit ca „şef de promoţie”, a ajuns gardian de închisoare în chiar oraşul natal. Chertiţie a fost, pe de o parte, produsul formaţiei sumare din şcoala de subofiţeri de penitenciare, unde, la fel ca şi ideologia, teoria nu avea nimic de-a face cu practica; iar, pe de altă parte, al mediului în care a activat. Pentru „dreptul comun”, „reeducarea” era văzută ca o acţiune de recuperare în egală măsură ideologică şi socială. Ea era însă de mult timp literă moartă căci, deşi marxism-leninismul considera delincvenţa drept un efect al stării sociale a capitalismului, acesta fusese eradicat iar realitatea socialistă continua să reproducă într-un mod specific criminalitatea. Prin urmare, scopul detenţiei însemna „să-l pui pe hoţ [apelativul pentru dreptul comun – n. n.] să muncească, să câştigi bani cu el şi să ai grijă să nu fugă” (p. 17-18). Iar pentru a reuşi, regula de conduită a gardienilor era să bage frica în deţinuţi şi să-i maltrateze pentru orice motiv real sau închipuit.
Ca întotdeauna în regimul comunist, deţinuţii erau numiţi „bandiţi”, iar regimul normelor de muncă şi al raţiilor de hrană legate de îndeplinirea lor era similar perioadelor anterioare (p. 50, 54); la fel se prezentau percheziţiile (p. 77), camera de izolare (p. 28, 236) sau fariseicele şedinţe de „critică” şi „autocritică” (p. 122-126), pentru ca în cazul evadărilor regula să fie aceeaşi: o bătaie soră cu moartea (p. 29). Sistemul de recluziune era, în linii mari, identic cu cel structurat la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950, fie că era vorba despre deţinuţi politici sau de drept comun. Deţinutul era considerat „o fiară” (p. 37), fiind deposedat de orice atribut uman. Recuperarea socială era practic inexistentă, căci cine nimerise din întâmplare în spatele gratiilor, odată ieşit în libertate avea să evite să se întoarcă, în timp ce restul delincvenţilor ieşeau din puşcărie mai perfecţionaţi şi mai înrăiţi decât intraseră (p. 190-191).
Deşi gardienii torţionari formau majoritatea absolută, precum Şchiopu, existau şi dintre cei blânzi, precum Duruş (p. 29). Modelul pe care l-a ales Chertiţie a fost cel majoritar, devenind, în scurt timp, unul dintre cei mai răi gardieni: „Devenisem dintr-o dată semeţ, arogant şi neîndurător, cu sufletul din ce în ce mai împietrit de mândrie şi ură. Nu mă lăsam impresionat de nimeni” (p. 38). Termenul cheie este, desigur, „ură”. Iată ce spune el în legătură cu această pulsiune: „Gânduri rele şi duşmănoase alimentau zilnic acest sentiment precum focul sub cazan, spre a-i spori şi mai mult înfierbântarea. Pândeam momentul prielnic ca să-mi revărs lava mâniei peste aceşti parşivi [...]. Aici mi-am creat micul meu univers în care mă simţeam cu adevărat fericit. Fericit, pentru că mă urau deţinuţii, ceea ce însemna că se tem de mine. Fericit pentru că eram stăpân pe destinele lor. Printr-un singur condei puteam să le prelungesc şederea în puşcărie [...]. Prin câteva fraze puteam să le fac viaţa un calvar sau chiar să-i aduc în pragul sinuciderii… Dar câte nu puteam eu să fac, pentru a nimici bandiţii...” (p. 46). Prin urmare, nu era vorba despre „sadism”, ci despre putere.
Autorul descrie plastic starea sa de dedublare: „cu cât mă cufundam în adâncul fiinţei cu atât mă întâlneam, când cu un individ în care colcăia răul ca o lavă în pântecul unui vulcan şi când cu un altul sensibil, blând, bun şi generos. Mândria primului era mereu în competiţie cu a celorlalţi colegi, iar puterea de a-i manipula îi producea o dulce desfătare, în timp ce al doilea încerca să-i topească funiile răutăţii cu dragoste şi înţelegere. Mă aflam parcă într-o mlaştină în care totul putrezea încet, urmând ca unul dintre cei doi să fie înghiţit pentru totdeauna de mocirla disperării în care mă zbăteam” (p. 60-61).
Timp de doi ani gardianul a fost un zbir, apoi răutatea i s-a potolit. Este greu de spus ce a provocat schimbarea sa, căci nu o explică suficient. În tot cazul, au fost mai multe elemente care au jucat un rol: concurenţa cu ceilalţi gardieni („mâncătoria”), faptul că pe unii dintre ei, precum Vieru, nu-i putea depăşi în cruzime (p. 49-51, 54) sau înţelegerea faptului că menţinerea lui în post depindea, în ciuda a ceea ce credea anterior, şi de relaţiile cu deţinuţii. În acest ultim sens, autorul indică un număr de încarceraţi intelectuali care „m-au împiedicat, într-un fel sau altul, să devin unealta teleghidată a sistemului în care mă simt întemniţat şi acum” (p. 196). Este posibil ca moartea tatălui, petrecută în aceeaşi perioadă, să fi jucat şi ea un rol (p. 76), dar probabil că cea mai bună explicaţie constă în acest întreg complex de factori.
Că metamorfoza nu a fost fără cale de întoarcere, este un fapt ilustrat de situaţia că, aflat la un moment dat în tandem cu „mentorul” său în ale terorii, Şchiopu, Chertiţie a redevenit torţionarul de dinainte, până ce coechipierul său a fost transferat la o altă închisoare (p. 98-99).
La scurt timp gardianul nostru, care îşi iubea cu ardoare meseria (p. 114) a ajuns favoritul deţinuţilor. Probabil că acesta este şi motivul pentru care a fost recrutat ca informator de către ofiţerul contrainformativ (C.I.) al închisorii, căpitanul Ştefan Cernea (p. 145-148, 158-160), care i-a încredinţat misiunea de a sonda atitudinile politice ale unora dintre încarcerați.
Sub protecţia politicului şi conştient de distanţa faţă de masa de gardieni ignari, comportamentul său s-a modificat din nou. Renunţarea la folosirea terorii a produs însă asupra lui doar o schimbare de accent: „am simţit că bestia din mine a murit pentru totdeauna. Locul ei a fost însă luat de o bestie şi mai feroce: trufia. În seara aceea, am crezut că sunt stăpân peste timp şi nici nu ştiam că tocmai pusesem prima cărămidă în zidul mândriei” (p. 176).
În mărturisirea sa, Chertiţie descrie nu doar lumea sordidă a puşcăriilor, ci şi lumea gardienilor: semianalfabeţi, corupţi, pradă alcoolismului – o ilustrare fidelă a folclorului care spunea că gardianul trebuie să fie „înalt, prost şi beţiv” (p. 194).
La fel, el indică tipologia deţinuţilor anilor 1980. Exceptând criminalii de rând, închisorile perioadei găzduiau „frontieriştii” (anterior o categorie politică), ţărani condamnaţi pentru că şi-au sacrificat vitele (acţiune interzisă prin lege) sau care furaseră de la CAP pentru a supravieţui (după ce pământurile care depăşeau 5.000 de m.p. le fuseseră confiscate de regim), persoane încarcerate pentru infracţiuni economice (unele dintre ele cu reală vocaţie pentru afaceri), medici condamnaţi pentru avort ilegal (o interdicţie legală cu efecte criminale), minori sau bolnavi psihic (care nu aveau ce căuta acolo). Tuturor acestora li se exploata munca „fără deosebire de naţionalitate, sex, rasă sau religie”, cum spunea un slogan al vremii.
În partea ultimă a cărţii, autorul relatează revolta deţinuţilor din penitenciar petrecută în chiar zilele Revoluţiei, încarcerarea primarului din Săpânţa, Toader Ștețca (arestat pentru „ultraj”, o acuzaţie cu rolul de a acoperi faptul că deranjase mafia locală compusă din „foşti” nereciclaţi), la fel ca şi replierea cadrelor Internelor după degringolada schimbării de regim ori reluarea practicilor lor contondente (p. 202-279). Stridenţa viermuielii din zilele Revoluţiei şi din perioada ulterioară este ilustrată plastic de sirena trasă continuu de către deţinuţii răzvrătiţi (p. 254).
Deşi foloseşte din abundență limbajul „colorat” al „hoţilor”, cartea este scrisă îngrijit şi cursiv, semn că autorul ei este un autodidact, influenţa deţinuţilor cu un nivel ridicat de instrucţie, pe care de altfel o mărturiseşte, fiind certă.
Cartea nu este deloc o premieră mondială, aşa cum susţine Editura, căci există numeroase relatări ale gardienilor de închisori, atât din regimurile politice democratice, cât şi din cele totalitare (chiar dintre cele mai închise, precum Coreea de Nord). Ea este însă o premieră naţională, dacă ne raportăm la prima sa ediţie (dar nu este singura), întrucât este anterioară interviului Doinei Jela cu torţionarul Franț Țandără (Drumul Damascului, București, Editura Humanitas, 1999).
Probabil că mărturisirile lui Chertiţie nu sunt nici în totalitate fidele, nici „complete”, în contrast cu ceea ce el susţine încă de la început (p. 9). De pildă, invocarea lui Dumnezeu în perioada sa teroristă este cu totul necredibilă, căci un adevărat gardian comunist se manifesta înjurând de Dumnezei şi de cruce (p. 43-44). La fel, el nu ne spune nici care au fost sarcinile transmise de către ceist, nici cum şi le-a dus la îndeplinire, iar despre politic păstrează imaginea că l-a salvat de la concediere. Pe de altă parte, este de spus că nici contextul social post-1989 nu a fost favorabil unei asemenea evoluţii, iar autorul și-a făcut mărturisirile în contra curentului dominant.
Regretele, remuşcările sale exprimate în carte, dintre care unele le-am citat deja, par însă sincere, în ciuda limbajului neadecvat „omului nou” creştin, ci mai degrabă „omului nou” comunist (vezi folosirea expresiilor „a deconspira” în loc de „a dezvălui” sau „a compromite” în loc de „a renega” într-un citat reprodus mai sus).
Calea căinţei pe care fostul torţionar a pornit este la fel de remarcabilă, fiind probată de filmele educative în care apare (unele dintre ele realizate cu concursul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, urmaşa sinistrei Direcţii Generale a Ministerului de Interne), şi la care facem trimitere tocmai pentru că reînvie în mod autentic gesturile din trecut[1].
Negreşit, această tentativă de a regăsi umanitatea pierdută, pe care fostul torţionar a păşit încă din vremea comunismului, este nu doar de salutat, ci şi de încurajat.

NOTE
[1] Documentarul Temnicerul de Ioan Teglaș (Baia Mare), la adresa: http://www.youtube.com/watch?v=tDOMpDktECY; documentar despre închisoarea Târgu-Ocna (România Tv), la adresa: http://www.youtube.com/watch?v=TJB-UoEhJw0 (ambele consultate pe 27/02/2014).

Bucureşti, 27 februarie 2014.
Publicată în „Archiva Moldaviae”, nr. VI/2014, Iași, pp. 593-596.

„DEMASCAREA” LA ÎNCHISOAREA JILAVA (1950-1951)

Gama de operațiuni a Jilavei
În primul rând, ca închisoare comunistă, Jilava a fost o închisoare de tranzit. Acolo erau încarcerați deținuții înainte de a fi trimiși la penitenciarele de executare a pedepsei. Totodată, orice transfer al lor de la o închisoare la alta avea loc prin Jilava, o dubă penitenciară făcând periodic un traseu în acest scop.
În al doilea rând, Jilava a fost o închisoare de execuție. Acolo erau puse în executare condamnările la moarte pronunțate de tribunalele militare în cazul deținuților politici, fie că a fost vorba despre grupul Ion Antonescu (1946), de legionarii parașutați de armata americană în România (1953) sau de primul grup de „țapi ispășitori” ai reeducării care îl avea în frunte pe Eugen Țurcanu (1954).
În al treilea rând, Jilava a fost un „depozit” al Securității. Începând cu luna decembrie 1949, deținuții arestați ca dușmani ai regimului erau izolați într-o secție specială, de unde erau transferați, pentru anchete, în arestul de la Ministerul de Interne, la Uranus sau în alte centre de anchetă (precum Malmaison). Ei erau „depuși” acolo fie imediat după arestare, fie în timpul executării pedepsei, în situația unor anchete ulterioare.
În al patrulea rând, Jilava a fost un penitenciar de pedeapsă. Începând din 1 iunie 1949, când a fost schimbat regulamentul (și regimul) penitenciar, acolo au fost transferați, din alte unități de detenție, deținuții care căutau să reziste presiunilor și, în genere, politicii distructive a adminstrației închisorilor și Securității (numiți în limba de lemn „recalcitranți”, „fanatici”).
În al cincilea rând, Jilava a fost centrul de formare a gardienilor „de tip nou”, devotați regimului comunist, cu rolul de a-i înlocui pe gardienii vechiului regim. Acolo s-a aflat Școala de gardieni și, tot acolo, s-au desfășurau stagiile periodice de instruire și ședințele de bilanț ale Direcției Generale a Penitenciarelor (DGP).
În ultimul rând, Jilava a fost o unitate penitenciară unde aveau loc demascări, subiect cvasinecunoscut asupra căruia ne vom apleca în rândurile care urmează.

Contextul istoric
În perioada 1948-1949 sistemul de detenție a fost unul de tranziție, de la vechiul regim penitenciar, la unul de tip „nou”. La începutul lunii iunie 1949 a avut loc schimbarea regulamentului penitenciar și, în acest scop, la toate închisorile mari (numite „penitenciare de categoria I”, sinonim pentru cele numite astăzi închisori de maximă securitate) au fost trimiși, de la Centru, oficiali ai Ministerului de Interne și Securității pentru a supraveghea punerea sa în practică[1]. La fel s-a întâmplat și la Jilava unde, anterior, în luna martie 1949, la cârma închisorii a fost numit Nicolae Maromet[2]. Provenit din sărăcimea satelor, de altfel pătura socială predilectă de recrutare a gardienilor de provincie, el a lucrat mai întâi ca măturător și ca om bun la toate la Primăria București (1935-1941)[3]. A luptat apoi în război, pe frontul de Est (unde a fost decorat cu medalia „Bărbăție și Credință”) și pe frontul de Vest, până la încheierea ostilităților. Dată fiindu-i originea țărănesc-proletară, a fost imediat primit în Partidul Comunist (în 1945), fiind numit chiar secretar al unei organizații din Sectorul de Galben al Bucureștiului. Semianalfabet, bâlbâit și cu un profil de executant fidel, fasonat în anii de serviciu la primărie și în război, în 1947 Maromet a fost selectat ca instructor de partid în Corpul gardienilor din DGP, fiind trimis direct la Jilava. Până la numirea sa în funcția de comandant a fost, pe rând, prim-gardian și comandant al gărzii.
Se pare că ascensiunea sa s-a datorat lui Marin Constantinescu, adjunctul șefului DGP care, înainte de a-l instala la Jilava, i-a transmis sarcinile conducerii Partidului:

Aici uite ce trebuie să faci, să aplici la deținuți o disciplină neîntâ[l]nită până acum la Jilava în rândul deținuților, vreau o pușcărie model la Jilava, exemplu pentru toate [închisorile] din țară[,] să nu existe o șoaptă în rândul deținuților [...] să nu ia legătura unul cu altul.”[4]

Noul director trebuia să-și trateze și subordonații cu aceeași duritate:

Cu aceeași tărie s-a pus problema și cu cadrele, afirmând [că] ai văzut ce bandiți sunt, cum pactizează cu dușmanii de clasă[,] ticăloșii, au transformat pușcăria într-un hotel [...] / împotriva lor trebuie luate cele mai severe măsuri, întrebuințând orice fel de metode, să-i bagi în lanțuri și să[-]i arestezi pe cei care vor mai încerca să se abată de la regulile tale”[5].

Dincolo de teroarea nemaipomenită pe care trebuia să o aplice deținuților și, când era cazul, gardienilor din subordine (pe scurt: bătaie, bătaie, bătaie!) două lucruri trebuia să țină minte acest troglodit, și anume: „că ești pus aici de partid” și „nu uita de lupta de clasă”[6].
În afară de regulamentul dur de detenție, care era cadrul general de manifestare al gardienilor „noi”, în stabilirea regimului de detenție jucau un rol și mai important ordinele și instrucțiunile venite pe linie ierarhică de la DGP / Ministerul de Interne și Securitate. Or, în această privință, conducerea Partidului ocupa locul central, întrucât ea era cea care stabilea obiectivele sistemului de detenție, care erau: teroarea, exterminarea, munca forțată și reeducarea[7].
Partidul îi dăduse deci puterea unui Maromet, Partidul i-o putea lua înapoi, așa că misiunea sa era să aplice ordinele primite cu cel mai mare zel:

„Prin aceste instrucțiuni mi s-a dat linia la Jilava și tonul cu care să muncesc acolo, aceasta pentru mine a constituit un ghid în muncă[,] și căutam să aplic întocmai sau chiar mai tare, să dovedesc că sunt în stare să fac [aceste lucruri]”[8].

Permanent, el avea în minte ceea ce-l ținea în funcție:

„nu am uitat că sunt trimis de partid și de lupta de clasă.”[9]

Gama de operațiuni a Jilavei, ca și evoluția sa în timp sunt surprinse exact de către deținuții politici:

„Acţiunea de schingiuire a deţinuţilor politici a început în Penit[enciarul]. Jilava în martie 1949 prin instalarea lui Maromete ca director al Penitenciarului şi din acest penitenciar a fost întinsă treptat într’un mare număr de penitenciare. […] Abia în Decembrie 1949 la această acţiune se adaugă şi al doilea aspect importat tot din Jilava, care era depozitul M.A.I.[,] inspectat şi controlat în perioada schingiuirilor cel puţin lunar de către organele conducătoare M.A.I.”[10]

Martie și decembrie 1949 sunt date-cheie în acțiunile regimului comunist împotriva deținuților săi politici. Prima reprezintă momentul înființării Securității închisorilor și lagărelor, numită Serviciul Operativ (din martie 1950 Serviciul Inspecții / SI). Cea de-a doua trimite la momentul în care debutează reeducarea de tip Pitești[11]. Prin urmare, acțiunile corespondente trebuie considerate drept urmări ale unor ordine generale superioare venite de la nivelul cel mai înalt al regimului comunist: Secretariatul Partidului și, evident, sovieticii prin consilierii lor.
În martie 1950, când la conducerea Securității închisorilor și lagărelor a fost numit lt.-col. Tudor Sepeanu, reeducarea era în plină desfășurare la închisorile Pitești și Brașov, scopul regimului fiind extinderea acțiunii în întreg sistemul penitenciar, începând cu centrele mari de detenție. Iată ce relatează în acest sens subordonații săi, ofițeri în Centrala SI:

„Obiectivele principale pe care punea accentul mai mult Sepeanu Tudor, era[u] Penitenciarele Piteşti, Gherla, Jilava, Aiud, şi în general acolo unde se găseau încarceraţi deţinuţi contra-revoluţionari.”[12]

„Sepeanu acorda mai multă atenţie penitenciarelor Piteşti şi Gherla, Aiud, Jilava unde erau deţinuţi contrarevoluţionari şi îndeosebi legionari.”[13]

Era exact misiunea pentru care fusese înființată Securitatea închisorilor și lagărelor. Exceptând Aiudul, închisoarea destinată „legionarilor”, și care grupa deținuți în vârstă care nu ar fi putut rezista maltratărilor atroce, în privința demascării / reeducării acțiunile noului șef s-au concentrat pe restul închisorilor indicate, între care și Jilava.

Demascările
Membru al Mişcării Legionare din 1940, Iosif V. Iosif a fost arestat pe 19 mai 1948, apoi închis „administrativ” (fără să fi trecut printr-un proces) la închisoarea Piteşti, unde a fost maltratat în demascări. În 1950, probabil în vară, după ce Securitatea a obţinut probele care îi lipseau, a fost transferat la Jilava în vederea procesului. Acolo le-a relatat colegilor de detenție ce se petrecea în închisoarea de unde venea. După ce pe 22 martie 1951 a fost condamnat la 10 ani de „muncă silnică”, a fost tranferat din nou la Piteşti şi trecut încă o dată prin demascări, la camera 3 subsol, unde a încercat să-şi ia viaţa[14]. Ulterior, a trecut prin reeducare la închisoarea Gherla, iar pe 20 mai 1955 a fost transferat în arestul de la Ministerul de Interne, în vederea anchetei celui de-al doilea proces al reeducării[15].
Episodul pe care îl vom relata în continuare se petrece în perioada în care a fost închis la Jilava, în cursul anului 1950, și a fost reprodus de către deținut chiar în cursul procesului în care, din victimă a reeducării, a fost transformat în „țap ispășitor”[16]:

„În Jilava se smulg declaraţii deţinuţilor prin maltratări şi teroare în baraca din curte, cu activitatea rămasă necunoscută securităţii, iar ofiţerul politic de acolo mă întreabă dacă am participat la „anchetele dela Piteşti”. Pot spune pe nume fiindcă şi el ancheta şi maltrata în Jilava secondat de deţinuţii Reck Ştefan, Ardeleanu [Ludovic], Păsculescu [Constantin] foşti membrii de partid. Au fost bătuţi acolo: Lăzăroiu Constantin, Eminescu Gheorghe, Toader Toader etc.”[17].

Să traducem acest conținut.
În curtea interioară a închisorii, în fața secțiilor de încarcerare, era o baracă din lemn, construită de germani în timpul războiului. Acolo, în vara anului 1950, concomitent cu demascările care se desfășurau la închisoarea Pitești, au început maltratările în același stil: cu deținuți politici care maltratau alți deținuți politici sub comanda ofițerului politic, fie pentru a-i teroriza pur și simplu, fie, mai ales, cu scopul de a scoate de la ei informații legate de activitatea politică de dinainte de arestare. Cei vizați erau maltratați barbar după ce capetele le erau acoperite cu saci de pânză, pentru a ascunde identitatea autorilor.
Ofițerul politic al Jilavei nu este nimeni altul decât Alexandru Vișinescu, un personaj care a devenit cunoscut în urma unei campanii de presă a IICCMER care a însoțit demersurile instituției pe lângă Parchetul General vizând inculparea sa pentru „genocid”[18].
Născut în 1925 în comuna Aldeni (astăzi sat în componența comunei Cernătești), județul Buzău, Vișinescu a rămas, încă de la naștere, orfan de tată și în grija mamei sale, alături de alți doi frați. Pe când el avea vârsta de 9 ani, mama s-a recăsătorit, iar copilul a sfârșit prin a fi încredințat, în două rânduri, altor părinți adoptivi care, ușor de imaginat, l-au primit pentru a-l folosi la muncă. Copilăria i-a fost traumatică, iar eroul nostru a sfârșit prin a părăsi amândouă familiile. De la 14 ani a lucrat la boierii și țăranii înstăriți din zonă și ca muncitor necalificat (la extragerea petrolului, construcția de drumuri și exploatările forestiere). În 1948 și-a făcut stagiul militar obligatoriu la Trupele de Securitate și cele de Miliție, iar la lăsarea la vatră a fost selectat pentru Școala de Securitate condusă de Tudor Sepeanu (ianuarie–martie 1950). Scopul viitorului șef al Securității închisorilor și lagărelor era să formeze cadre pentru reeducarea de tip Pitești. Este posibil ca alegerea sa pentru școala respectivă să aibă legătură cu faptul că Alexandru Drăghici, ministrul adjunct de Interne, era originar dintr-o comună apropiată, Tisău, așa cum sugerează istoricul Dumitru Lăcătușu[19].
Caracterizat ca având o voință puternică („aptitudini de conducător”), ca fiind un executant model („o foarte bună comportare, foarte disciplinat”) și fidel regimului („ataşat clasei muncitoare”), dat fiind apoi că a fost „cel mai bun elev” al său, Sepeanu i-a repartizat un penitenciar greu. Și nu s-a înșelat în ceea ce-l privește. Tânărul de origine țărănească umilă, provenit dintr-o familie dezorganizată, cu o instruire școlară sumară și având o nefericită experiență de viață a profitat de posibilitățile nebănuite de ascensiune socială și s-a devotat cu trup și suflet noilor săi stăpâni. Vișinescu a fost ofițer politic al Jilavei între 1 iunie 1950[20] și noiembrie 1952 (sau ianuarie 1953), perioadă care corespunde cu demascările de acolo.
Unul dintre deținuții politici care au acționat sub comanda lui Vișinescu a fost Ştefan Reck. Născut pe 9 iulie 1915 în Cugir, Hunedoara, avea trei clase de liceu industrial. Comunist în ilegalitate, a fost instructor al CC al PCdR pentru Regionala Dunărea de Jos (Galaţi). Căzut în mâinile Poliției Legionare, în perioada sfârșitul anului 1940–21 ianuarie 1941, a fost dus la București, în fața lui Dumitru C. Popescu, șeful Grupei „Comuniști” din Siguranță. Nu cunoaștem motivele „trădării” sale însă, după ce l-a recrutat, Popescu i l-a predat ca informator lui Ion Taflaru, agent de Siguranță. Reck a divulgat întâlnirea dintre „tehnicul” (legătura) Regionalei Galați și cel al Comitetului Central al Partidului (Thea Lupu Roitman), petrecută în Str. Gh. Palade din București, în cursul căreia a fost transmis material comunist. Ulterior, cei vizați și contactele lor au fost supravegheați de Siguranță. El a divulgat și alte trei organizaţii de partid şi de tineret comunist, pentru ca ulterior să nu mai dea decât informații fără importanță ori să facă semnalări tardive. În vara anului 1941 a primit ordin de mobilizare și, fără să-și avertizeze agentul, a profitat de ocazie pentru a rupe legătura, fiind trimis pe frontul antisovietic[21]. Fiindu-i descoperite isprăvile, pe 1 septembrie 1948 a fost arestat de Securitate, iar pe 16 februarie 1950 a fost condamnat la 20 de ani de „muncă silnică” pentru „crimă contra clasei muncitoare” (sau, în altă variantă, „activitate intensă contra clasei muncitoare”). La Jilava a stat în perioada 17 februarie 1950–18 septembrie 1951, apoi a fost expediat la Gherla, în ambele închisori fiind implicat în demascări[22].
Un al doilea deținut politic care a acționat sub comanda lui Vișinescu a fost Ludovic Ardeleanu. Născut pe 3 iulie 1904 în comuna Socodor, Arad, avea patru clase primare și era de profesie lăcătuș-mecanic. În 1924 a fost încadrat în PCdR, însă nu a avut nici o activitate. A participat la Congresul Sindicatelor din 1929, pentru ca în 1931 să activeze pe linia Ajutorului Roșu, organizație–paravan a Partidului. A condus apoi acțiunile de organizare a șomerilor (1932–1935) și a făcut parte dintr-o comisie financiară a mișcării. În 1937–1939 a fost falsificator de bani, alături de alți militanți, acțiune despre care a susținut că nu știa că era lipsită de acordul conducerii PCdR, motiv pentru care a fost „suspendat” („exclus”, în altă variantă) din organizație, „cu drept de reabilitare”. S-a reabilitat rapid, de vreme ce în 1940, când a fost angajat la întreprinderea „Vulcan”, a fost numit secretar al celulei de partid din care mai făceau parte Eugen Ijac, Prică Lovy și un militant pe nume Bogdan, iar legătura sa superioară era Petre Melinte (alias „Ion”), despre care tovarășii vor afla ulterior, din documentele Siguranței, că era informator. În timpul unei întruniri „zburătoare” (scurte) de la fabrică, Ardeleanu a fost arestat, pentru ca la scurt timp să fie eliberat. Conform propriilor declarații, la Siguranță i s-a propus să să devină informator, însă a refuzat, motiv pentru care a fost maltratat; totodată, și-a luat angajamentul, față de inginerul Cezar de la întreprindere, că nu va mai duce vreo activitate comunistă. Nu s-a ținut de cuvânt și, la o dată neprecizată, a fost din nou arestat de Siguranță, moment în care legătura sa superioară era o militantă pe nume Ceriu (alias „Marioara”). În 1941 a fost numit secretar de partid al unui raion din Sectorul de Albastru din București, pentru ca în 1942–1943 să fie izolat de conducerea Partidului, care a apreciat că este „prea compromis” (mult prea cunoscut / urmărit de Siguranță), timp în care a continuat să se ocupe cu „munca de educare a muncitorilor de fabrică” (eufemism pentru propaganda comunistă de la om la om). În februarie 1944 conducerea mișcării a reluat legătura cu el și, până la 23 august 1944, a participat la ședințele de celulă din fabrică.
Pe 23 august 1944 Ardeleanu s-a încadrat în Formațiunile de Luptă Patriotică, structură paramilitară a PCdR, și a format celula „Vulcan”. A făcut parte din Comitetul sindicatului Uniunea Metalo–Chimică și a fost președintele comitetului de fabrică al aceleiași organizații. În același timp, a fost trecut pe o listă a PCR care cuprindea „trădătorii” („provocatorii”) din mișcare. În 1946 a fost numit președinte al Sindicatului Metalo–Chimic și, în același an, la intervenția lui Andrei Pătrașcu (un apropiat al lui Gheorghiu-Dej din lagărul de la Târgu-Jiu), a fost exclus din Partid și din Formațiunile de Luptă Patriotică. În anul următor a fost anchetat la Comisia de Control a CC al PCR de o troika formată din Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheț și Emil Popa. Această primă anchetă a amplificat suspiciunile, motiv pentru care Comisia a hotărât „continuarea cercetărilor până la complecta clarificare”. În 1948 situația sa a fost reanalizată de Comisie care, în mod neașteptat, a constatat că „Presupunerile, suspiciunile creiate în jurul nearestării lui cu ocazia unor căderi, nu s-au dovedit” și a hotărât reprimirea în Partid „ca membru nou”, cu stagiu din 23 august 1944. Numai că bănuielile inițiale erau cele bune căci, conform declarațiilor date la Securitate de comisarul de Siguranță Ion Taflaru, Ardeleanu a fost recrutat în toamna anului 1940. Pur și simplu „și-a oferit serviciile” prin intermediul lui Dumitru Teodorescu, șeful pazei și pompierilor de la fabrica unde lucra, aflat, la rândul său, în legătură cu Dumitru C. Popescu, șeful Grupei „Comuniști” din Siguranță. Ardeleanu a divulgat Siguranței întrunirea „zburătoare” mai sus menționată, ocazie cu care au fost arestați câțiva muncitori, între care și Gheorghe Frântu (vorbitorul de atunci). În consecință, arestările sale, ca și afirmația că a fost maltratat de angajații Siguranței, făceau parte din scenariul de acoperire. În aprilie 1941 Ardeleanu a divulgat o acțiune de predare de material de propagandă care a avut loc în Sectorul de Albastru din București, pe care îl conducea, prilej cu care au fost arestați, între alții, membrii unei familii de cismari pe nume Peicev. În fine, în august–septembrie 1941 a dat informații în urma cărora a fost arestată Organizația numită „cu balonașe”, un grup comunist care proiectase răspândirea de manifeste prin folosirea unor mici baloane umplute cu hidrogen, între arestați fiind soții Lazarovici, Vasile Vaida și Isac Resenblut. Izolat de tovarășii săi în urma acestei „căderi”, până la 23 august 1944 Ardeleanu nu a mai fost capabil să furnizeze Siguranței vreo informație importantă. În cele din urmă, fiindu-i descoperite isprăvile, pe 19 august 1948 a fost arestat de Siguranța comunizată pentru „crimă contra umanității” (Partidul fiind cel mai îndreptățit depozitar al umanității), iar pe 17 februarie 1950 a fost condamnat la 15 de ani de „muncă silnică” pentru „trădare de partid”. La Jilava a stat în perioada 13 octombrie–21 noiembrie 1948 și 17 februarie 1950–30 mai 1951, apoi a fost transferat în lagărele de la Poarta Albă și Peninsula, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a fost implicat în demascări. De la Peninsula, pe 19 septembrie 1951 a fost expediat la închisoarea Aiud, împreună cu reeducații pe care regimul i-a păstrat după aflarea parțială a secretului demascărilor, în urma morții deținutului politic Ion Simionescu[23].
Un al treilea deținut politic care a acționat sub comanda lui Vișinescu a fost Constantin Păsculescu. Născut pe 9 ianuarie 1915 în București, având ca studii patru clase la Liceul Industrial CFR, era de profesie tapițer. Membru al PCdR din 1932, în timpul ilegalității a lucrat la întreprinderea „Tapițerul” și la CFR (tot în profesie). După 1945 a fost președintele Sindicatului CFR. Pe 11 octombrie 1949 a fost arestat pentru „crimă contra umanității” dat fiind că în timpul războiului, „în calitate de comandant al unui detaș[ament] de evrei i[-]a supus la tratamente neomenoase bruscându-i și lovindu-i”, pentru ca pe 17 febuarie 1950 să fie condamnat la 8 ani de „temniță grea”. A fost apoi deținut la Jilava și, din 1 martie 1951, în lagărul de la Peninsula, de la Canalul Dunăre–Marea Neagră, unde s-a ocupat cu demascările[24].
Arestați pentru „trădare de partid” și exacțiuni antievreiești, Ludovic Ardeleanu, Ștefan Rek și Constantin Păsculescu erau de aceeași tipologie umană ca și Eugen Țurcanu. Iată de ce ei au fost transferați concomitent la Jilava (toți trei în aceeași zi), scopul fiind să fie folosiți la începerea demascărilor. De altfel, toate transferurile aveau loc la ordinele Securității, responsabilul cu „problema” deținuților politici fiind Alexandru Nicolschi[25]. Iată de ce comportamentul lor în închisoare („purtarea”) a fost apreciat(ă) ca „foarte bun(ă)”.
Vișinescu și-a însușit atât de repede și de bine metoda demascării și a avut executanți atât de fideli, încât în vara anului 1950 a fost însărcinat de Tudor Sepeanu să-l instruiască pe fostul său coleg de școală, Velian Velianu, ofițerul politic al închisorii Aiud:

„După ce eu am fost trimis la Aiud[,] pentru că nu trimiteam chipurile prea multe note informative şi declaraţii la centru, am fost adus ca să învăţ dela Lt. Vişinescu Alex[andru]. dela Jilava[,] unde am fost ţinut cca 10 zile, de învăţat eu nu am învăţat nimic pentru că nu am avut ce.”[26]

Spusele lui Velianu sunt, în același timp, și adevărate și false: adevărate pentru că secretul demascărilor consta în maltratări atroce, or aceasta o știa încă din școală; și false, întrucât el nu ne spune ce a văzut și ce a făcut în timpul cât a fost trimis pentru instruire la Jilava.
Ce văzuse el acolo este relatat de Aurel Obreja, care făcea parte dintr-un grup de 26-27 deținuți politici transferați disciplinar de la închisoarea Târgșor la Jilava pe 5 martie 1950, ca măsură de pedeapsă, pentru că au refuzat reeducarea și îi influențau pe ceilalți încarcerați[27]. Episodul pe care îl relatăm în continuare are loc în perioada iunie 1950–iunie 1951, timp în care pedepsiții au rămas în închisoare, înainte ca o parte din ei să fie transferați la Gherla (pe 14 iunie 1951), pentru a trece tot prin demascări:

„Ne-a(u)  trimis la Jilava. [...] la Secția-ntâi șî doi, în fațada Fortului erau două secții – era(u) despărțite – unde intrai la Reduit. Șî-n Secția-ntâi era Secretu. [...]
În fața secției noastre era o cabană – cabană, să-i spunem o baracă, nu cabană! – făcută di nemți, șî unde să făceau anchete. Nu să făceau de reeducați, nu Țurcanu ancheta acolo, nici altă figură care i-a condamnat pi ei, ci Reck șî Ardeleanu, doi foști comuniști care, prinși în timpu’ lu’ Antonescu – trebuia(u) s-ajungă mari ăștia! – n-au rezistat la presiunile anchetatorilor antonescieni șî au declarat, i-au turnat șî au căzut unele grupuri de comuniști. Șî după 23 august, în loc să ajungă în Comitetu’ Central, cum era(u) Reck șî Ardeleanu ... șî Vlădescu – un țigan, cred că-i cel mai monstruos om pe care l-am întâlnit în viața mea!, era tipograf de la Craiova. Șî ne-a șî chemat la anchetă: ne punea ochelari negri, ne băga un sac în cap șî te prăjea ca pe-un cal!, vorb-aia, la anchetă. Dar noi, care cunoșteam topografia locului, ieșeam, ne băga în baraca aia șî cum intram acolo: «No, banditule, ia spune ce discutați voi în cameră!» «Nu discutăm nimica.» «Futu-vă Dumnezeu’ mamilor voastre!» – șî ne bătea. Dă-i cu ... aicea! Șî ei erau [ridică vocea] deținuți! «Nu, nu răspundeți?!» Ei, (cei) care încercau oarecumva să mai scape, apăi îi dădea(u) să mănânce nu știu ce, fasole, că era o foame de ...”[28]

Vlădescu era, probabil, un deținut de drept comun, în mod verosimil acesta fiind motivul pentru care nu i-am găsit fișa de încarcerare[29].
Din octombrie 1950 grupul torționarilor s-a întărit cu un un alt deținut politic care avea și experiența practică a demascărilor, dobândită la închisoarea Gherla unde, începând din 15 septembrie același an, reeducarea fusese extinsă. Iată relatarea lui Iosif V. Iosif:

„La Jilava a apărut un Matei Alexandru şi fiind apoi chemat de ofiţerul politic[,] m-a întrebat despre penitenciarul Piteşti. Am avut teamă, dar am povestit situaţia în care am fost pus şi am refuzat să declar acestuia cînd eram la baracă.”[30]

Un al patrulea deținut politic folosit în demascările de la Jilava a fost deci Alexandru Matei. Născut pe 4 iulie 1913 la Ploiești, Prahova, a absolvit o școală industrială, fiind de profesie strungar. Membru al PCdR din perioada interbelică, a fost arestat pe 19 decembrie 1947 pentru „activitate contra clasei muncitoare”, un eufemism pentru membrii mișcării care în ilegalitate fuseseră informatori ai Siguranței. Mai întâi a fost deținut la Aiud (5 ianuarie–august 1948), unde a lucrat în atelier ca strungar și a furnizat informații prim-gardianului Ionașu. Din august 1948 a fost deținut la Gherla, unde a devenit „rezident-șef” (informator-șef) și furniza informații pe două „linii” (pentru două rețele): cea a ofițerului politic (la început Dezideriu Iacob) și cea a lui Vasile Mocodeanu, sanitarul închisorii și lucrător acoperit al Securității din Gherla. Începând din 15 septembrie a participat la demascări, fiind legătura reeducaților cu ofițerii politici, în speță cu Gheorghe Sucigan, colegul de școală de Securitate al lui Vișinescu. Pe 12 octombrie a fost transferat la Jilava, unde a ajuns două zile mai târziu. Acolo a stat două luni (până în decembrie 1950), după care a fost trimis la arestul de la MAI (până în aprilie 1951), pentru a fi apoi reîntors la Jilava (până în ianuarie 1952). A maltratat deținuți în demascări și a strâns informații sub comanda lui Vișinescu. Pe 4 aprilie 1951 a fost judecat în lipsă și condamnat la 25 de ani „muncă silnică” pentru „crimă contra umanității” (sau, în altă variantă, pentru „crimă de război”), o încadrare pentru cei care timpul războiului antisovietic participaseră la executarea partizanilor, a populației civile, evreilor și țiganilor. Fiindcă îl ținea ocupat până peste cap cu demascările, Securitatea nu s-a obosit să-l trimită la proces. În ianuarie 1952 a fost transferat înapoi la Gherla, pentru trei luni (până în aprilie), apoi a fost retrimis la Jilava (până în iulie 1953), unde a fost informator sub comanda noului ofițer politic Manda[31].
Prin urmare, Alexandru Matei a „operat” la Jilava în trei rânduri: 14 octombrie–decembrie 1950, aprilie 1951–ianuarie 1952 și aprilie 1952–iulie 1953, iar Iosif V. Iosif l-a cunoscut în prima dintre aceste perioade. Pentru a explica cele relatate de demascat, vom spune că aflând despre faptul că el povestise ce pățise la la Pitești, Matei l-a maltratat în baracă, însă fără vreun rezultat. Dus în fața lui Vișinescu, ofițerul torționar sub a cărui comandă acționa deținutul torționar, Iosif i-a relatat cele cerute.

Alte maltratări
Ca centru de detenție, Jilava găzduia și deținuți de drept comun. Totodată, acolo erau transferați „hoții” (apelativul în argou pentru „dreptul comun”) cei mai înrăiți, cei cu abateri disciplinare sau evadații. Iată tipul de corecție pe care li-l aplicau gardienii torționari de sub comanda lui Maromet dar, în același timp și într-un mod aplicat („sistematic”), grupul demascării aflat sub comanda lui Vișinescu, în relatarea lui Ioan Baciu, șeful DGP:

„În perioada 1949-50-51 au fost cazuri de bătăi din partea ofițerilor din închisori cum a fost cazul la Jilava unde Tov. Cpt. Moromete [Nicolae Maromet] și Lt. [Alexandru] Vișinescu de la Operativ au organizat bătaia a doi deținuți de drept comun care evadaseră de la muncă. [Marin] Jianu a primit o adresă de la [Alexandru] Voitinovici cu un dosar și câteva fotografi[i] care arăta că cei doi deținuți au fost bătuți în mod barbar de alți deținuți. La cercetările care le[-]am făcut a reeșit că Directoru[l] Cpt. Moromete și cu Lt. Vișinescu au pus câțiva deținuți contra revoluționari să[-]i bată[;] dupe ce au fost bătuți și lăsați în nesimțire au fost băgați la celulă fără îngrijire medicală [iar] după câteva săptămâni rănile au putrezit și au căzut fesurile [fesele]. La cercetar[e]a care am făcut[-]o era din partea secți[ei] CC PMR Tov. [Evghenie] Tănase[.] Cpt. Maromete a negat tot timpul cât a fost cercetat [iar] se[a]ra[,] la venirea lui Jianu a recunoscut cum a organizat bătaia și ș[-]a luat angajamentul că nu se va mai întâmpla[;] eu am cerut să fie îndepărtat sau mutat la altă muncă în cadrul Ministerului[,] Jianu mi[-]a spus să[-]i dau 5 zile de arest. Mai târziu Cpt. Moromete a folosit [din nou] asemeni metode[:] la un control la Jilava cu Lt. Col. Constantinescu am găsit deținutul de drept comun dezbrăcat în cămașe în frig, fără mâncare în celulă[,] deținutul era și bolnav TBC[;] am sigilat toate locurile unde el putea să aplice asemenea metode[,] i[-]am dat ordin să nu mai aplice pedepse fără aprobare dar nu respecta[;] am raportat în mai multe rânduri lui Jianu și[,] cu mare greutate[, am reușit] să aprobe să fie mutat disciplinar.”[32]

Să traducem cele relatate de Baciu.
Episodul de mai sus s-a petrecut în perioada vara 1950-martie 1951. Bătaia atroce aplicată evadaților a fost făcută, mai întâi, de către Maromet împreună cu gardienii săi. Regula era ca evadaților să li se aplice, după ce erau prinși, o bătaie soră cu moartea (dacă erau politici, regula suplimentară era să fie uciși în maltratări sau împușcați sub acoperirea fugii de sub escortă). Apoi, în context, evadații au fost torturați sistematic, în mod groaznic, de către deținuții torționari de sub comanda torționarului șef Vișinescu.
Ce s-a întâmplat în cazul descris? Măcelărirea (și, cu siguranță, moartea) celor doi deținuți de drept comun a provocat o anchetă a Procuraturii (uzuală pentru „dreptul comun”, cu totul improbabilă pentru „politici”), care a fost continuată de Ioan Baciu, șeful închisorilor și lagărelor, împreună cu col. Evghenie Tănase, șeful Secției AdministrativPolitice a CC al Partidului, structura însărcinată cu conducerea, controlul și îndrumarea tuturor organismelor militarizate și, în special, a Securității și Miliției.
Prin urmare, era o anchetă administrativă tipică, în cursul căreia Vișinescu nu a fost deranjat cu întrebări incomode, ci doar (mult prea) zelosul Maromet. Că și el acționa la ordin, este o chestiune despre care am relatat deja, probată și de faptul că i s-a permis să nege acuzele chiar în fața reprezentantului Partidului.
Dacă ar fi fost o anchetă reală, iar nu o înșelătorie, comandantul Jilavei ar fi fost arestat imediat, apoi el ar fi declarat, în ancheta Securității, tot ceea ce făcuse și chiar mai mult decât atât. În plus, cu siguranță speriat de ceea ce i s-ar putea întâmpla, Maromet a recunoscut acuzele doar în fața șefului său Marin Jianu, ministrul adjunct de Interne care se ocupa și de deținuții politici, un oficial cu rol-cheie în demascările și reeducările de tip Pitești. Întrucât comandantul Jilavei acționa la ordinele conducerii MAI, s-a ales cu doar 5 (cinci) zile de arest. Atât valora viața a doi deținuți de drept comun, iar a deținuților politici nici măcar atât. Mai mult, el și-a reluat îndeletnicirile zilnice, desigur tot la ordine superioare.
Restul considerațiilor lui Baciu nu merită atenție, rolul său fiind doar de acoperire formală a morților. De altfel, sunt chiar aiuritoare pretențiile sale de a fi încercat să-l controleze (și tempereze) pe Maromet, alături de col. Constantinescu, cel care la instalarea în post îi transmisese ordinele de a fi fără cruțare față de dușmanii regimului. Apoi, el nu-i controla, și nici nu avea pretenția să-i controleze, pe nici unul dintre comandanții închisorilor și lagărelor în care se desfășurau demascări, fie că era vorba despre Pitești, Brașov, Gherla, Târgu-Ocna, Ocnele Mari sau Peninsula. În fine, încetarea demascărilor (și bătăilor atroce asociate lor) a avut loc nu la inițiativa lui Baciu, ci în urma ordinelor venite în septembrie 1951 de la nivelurile cele mai înalte ale regimului, după aflarea (parțială) în Occident a secretului demascării, petrecută în urma morții deținutului Ion Simionescu care a avut loc la Canal, eveniment care a generat o altă anchetă a Securității de acoperire a urmelor[33]. Regimul de teroare din întreg sistemul penitenciar (nu doar de la Jilava), în prima sa fază, a durat însă până în mai 1953.
Să ne întoarcem însă la deținuții politici, la Vișinescu și la Evghenie Tănase, oficialul cu rangul cel mai înalt implicat direct în atrocitățile demascării, urmărind relatarea lui Tudor Sepeanu, șeful Securității închisorilor și lagărelor:

La penitenciarul Jilava, am luat contact cu Cpt. Moromete... cu care am stabilit legăturile ce trebuie să le aibă cu subalternii mei, și cu deținutul Pădure sau Pădureanu, care a fost anchetat de Dl. Col. Baciu Ion pentru că a fost bătut de Cpt. Moromete și Slt. Vișinescu.”[34]

La penitenciarul Jilava, unde șef al biroului inspecții era Slt. Vișinescu Ion [Alexandru], am fost de 4-5 ori în control, și am dat dispozițiuni pentru ducerea muncii [...]. La Jilava am mai avut un conflict, cauzat de către directorul Cpt. Moromete care împreună cu Slt. Vișinescu au bătut grav pe un condamnant recalcitrant numit Pădure[,] și care fusese în timpul cât eu lucram la Corpul Detectivilor informatorul D-lui Nicolschi Alexandru. Acest fapt a fost anchetat de Dl. Col. [Evghenie] Tănase, dar nu știu ce măsuri s-au luat.”[35]

Nici considerațiile lui Sepeanu nu merită prea multă atenție, fiind date într-un context ulterior, cel în care va deveni el însuși un „țap ispășitor” al demascărilor[36]. De altfel, nu se înțelege ce conflict ar fi putut avea el cu Maromet, care îl sprijinea în maltratări pe subordonatul său Vișinescu, fără să se amestece în demascările individuale desfășurate în baraca din curtea închisorii. Apoi, Sepeanu însuși punea un mare preț pe viața deținuților, de vreme ce ținea să le-o ia (nu înainte însă de a-și face demascarea), comunicându-le regulat subordonaților săi, în limbajul cel mai frust: „Dă-i în mă[-]sa, mi se rupe în paișpe dacă moare” și „dacă moare cineva[,] lasă moară”[37].
În consecință, înșiși informatorii recalcitranți trebuiau disciplinați prin aceeași metodă aplicată restului dușmanilor regimului, iar dezlănțuirea tandemului exploziv Maromet–Vișinescu provoca uneori intervenția oficialilor de rang înalt, scopul fiind ca teroarea, exterminarea și reeducarea metodice să nu fie puse în pericol.

Moștenirea demascărilor
Explicabil, Ștefan Reck a fost informator al Securității, așa cum o atestă transferurile sale către arestul MAI din Piața Palatului (UM 0123/H), sediul Direcției de Anchete (UM 0123/O). Pentru serviciile aduse Organelor, în 1956 pedeapsa i-a fost redusă la 15 ani de „temniță grea”, apoi, pe 27 ianuarie același an, a fost grațiat de restul condamnării și pus în libertate. Întrucât Securitatea îi îndrăgise serviciile, pe 3 martie 1956 l-a rearestat pentru aceleași acuze din trecut și l-a obligat să execute restul pedepsei. A fost eliberat la termen, pe 5 iunie 1963.
La fel de explicabil, Ludovic Ardeleanu a fost și el informator al Securității, așa cum o atestă unul dintre transferurile sale la Securitate. Pentru serviciile aduse Organelor, în 1955 pedeapsa i-a fost redusă la 7 ani și 6 luni de „muncă silnică”. A fost eliberat la termen, pe 13 februarie 1956, și trimis în „domiciliu obligatoriu” în „satul nou” Răchitoasa. Cu alte cuvinte, nu a fost eliberat cu adevărat, ci a fost trimis în „al doilea cerc” de detenție, căci Securitatea avea nevoie de el și acolo.
La încetarea lucrărilor Canalului Dunăre–Marea Neagră, pe 20 iulie 1953 Constantin Păsculescu a fost trimis la închisoarea Gherla. De acolo, pe 21 aprilie 1954 a fost transferat în lagărul de la Baia Sprie. În fine, pentru serviciile aduse Organelor, pe 9 noiembrie 1955 a fost eliberat, restul de pedeapsă fiindu-i grațiat. Nu a mai fost arestat, semn că i se găsise un rost și în „libertate”.
În 1953, tot pentru serviciile aduse Securității, și lui Alexandru Matei pedeapsa i-a fost redusă la 15 ani de „muncă silnică”. Culmea, în 1954 a fost martor al acuzării în primul proces al reeducării, care a grupat „țapii ispășitori” deținuți în frunte cu Eugen Țurcanu. În 1955 pedeapsa i-a fost redusă încă o dată, la 12 ani și 6 luni, iar pe 3 ianuarie 1956 a fost eliberat, restul pedepsei fiindu-i grațiat. Pe 6 februarie 1958, în contextul celui de-al doilea mare val de arestări, a fost rearestat pentru aceleași motive ca în trecut și obligat să execute restul de pedeapsă, căci Securitatea avea în continuare nevoie de serviciile sale. A fost eliberat la termen, pe 17 ianuarie 1962.
Ulterior Jilavei, Alexandru Vișinescu a fost ofițer politic al închisorii de femei de la Mislea, județul Prahova (1953-1954). Acolo el le dezbrăca pe politicele care lucrau în atelierul de confecții și: „Ne punea să sărim ca broasca, așa, în pielea goală cum eram, ca să ne cadă cică ața de unde am ascuns-o.”[39] Este vorba despre o tortură care își are originea în demascările de tip Pitești, rolul său fiind distrugerea fizică și, mai ales, psihică a dușmanilor regimului[39]. A fost apoi, succesiv, ofițer politic și comandant al închisorii Râmnicu Sărat (1954-1956 și, respectiv, 1956-1963), unde a aplicat, probabil, regimul de detenție cel mai dur din întreg sistemul carceral comunist al perioadei. De pildă, în contextul regimului de exterminare aplicat acolo, deținuții politici erau obligați să stea așezați, timp de 17 ore pe zi, la marginea patului, cu mâinile pe genunchi și cu ochii ațintiți la becul de deasupra ușii celulei. Este vorba despre o variantă a „poziției de demascare” din reeducarea de tip Pitești[40]. Ultima funcție pe care a deținut-o Vișinescu, înainte de pensionare, a fost cea de șef al Miliţiei județului Giurgiu (1973–1978). S-a bucurat liniștit de pensia de colonel până în 2013, când atenția presei l-a scos din uitare. Această atenție nu s-a focalizat însă în nici un fel asupra demascării / reeducării, dat fiind că este un subiect aproape complet necunoscut chiar și pentru istorici.
Schimbând versantul istoriei cu cel al memoriei, în mod firesc acțiunea de inculpare a torționarilor comuniști ar trebui însoțită de intervievarea victimelor și de cercetări de arhivă relevante precum cele ale istoricului Dumitru Lăcătușu, din nefericire forțat să părăsească IICCMER (asemeni mai multor colegi ai săi), în urma „rotativei” scimbări a conducerii instituției. Așa încât, nu vedem cine și cum ar mai putea-o face, de vreme ce instituția a pierdut un grup important de cercetători formați sau aflați în stadiu avansat de formare.
În legătură cu recentele (sau trecutele) campanii de „devoalare”[41] a torționarilor (în cuprinsul cărora cazul lui Vișinescu este de departe cel mai mediatizat) vom spune, în primul rând, că scopul unei inculpări pentru crime imprescriptibile este să facă dreptate victimelor. Apoi, în al doilea rând, rolul unei anchete judiciare și al unui proces sunt să lase dovezi pentru Istorie. Iar pentru a le obține, prin confruntarea inculpatului cu mărturiile victimelor și documentele de arhivă, este importantă cooperarea acestuia de-a lungul întregului proces[42]. Pe de altă parte, este de spus că discuțiile publice legate de corectitudinea juridică a bazei legale a anchetei Parchetului (dezbaterea „genocid” vs. „crime împotriva umanității”) sunt, în contextul recentei schimbări a codurilor penale, cu totul secundare[43].
Pentru istoric, „discursul” torționarului este întotdeauna interesant, fie că el conține acceptări, negări ori justificări (ori toate la un loc), căci acestea sunt probe istorice prețioase. Pe de altă parte, istoricului îi este teamă doar de tăcerea torționarului, căci efectele educative ale inculpării și procesului său vor fi astfel foarte reduse[44].
În concluzie, nu credem în „campanii” de propagandă. Credem, în schimb, într-o suită de acțiuni raționale în urma cărora torționarii vor fi condamnați, iar victimelor li se va face astfel dreptate, trecutul criminal va fi analizat și înțeles, iar torționarii își vor asuma (sau vor fi obligați să-și asume) greutatea crimelor lor.
Numai procedând în acest fel ne vom împăca cu trecutul: nu uitând și iertând, ci înțelegând, explicând, asumând și ținând minte.

NOTE
[1] A se vedea, în acest sens, părțile corespondente din lucrarea noastră Reeducarea în România comunistă, 1945-1952, Iași/București, Editura Polirom, vol. 1, Aiud, Suceava, Pitești, Brașov, 2010; vol. 2, Târgșor, Gherla, 2010; vol. 3, Târgu-Ocna, Ocnele Mari, Canalul Dunăre-Marea Neagră, 2012.

[2] Numele real al acestuia este Maromet, nu Moromete, așa cum apare în dosarul de cadre din Arhiva Administrației Naționale a Penitenciarelor, cu siguranță o „literaturizare” ulterioară care nu are însă nici o legătură cu romanul omonim al lui Marin Preda, ci reprezintă o modelare tipică pentru responsabilii de cadre din Ministerul de Interne (a se vedea, în acest sens, cazurile: „Avădăni” transformat în „Avădanei”, „Sucigan” devenit „Sucegan”, „Bărbos” schimbat în „Bărbosu”, pentru a indica doar câteva dintre personajele reeducării). Originar din zona Argeșului, comandantul Jilavei a fost cunoscut de mulți dintre deținuții politici de pe plaiurile sale de baștină, care îi reproduc numele cu fidelitate. De altfel, maromet pare să fie o variantă dialectală diminutivată a cuvântului moroi (strigoi), cu ocurențele moromete sau, mai apropiat, moromeț.

[3] Pentru biografia sa, aici și în continuare, fără altă trimitere, vezi Andrei Muraru (coord.), Dicționarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), Editura Polirom Iași/București, 2008, pp. 362-363; http://www.iiccr.ro/ro/biografiile_nomenklaturii/#Nicolae%20Moromete (consultat la data de 7/02/2014). Pretinsa sa ocupație de „om de serviciu”, preluată din „autobiografie”, reprezintă o exagerare, dat fiind contextul interbelic.

[4] A. Muraru (coord.), op. cit., p. 363, subl. în text. Constantinescu este citat dintr-un memoriu al lui Maromet adresat conducerii DGP în 1955, într-o perioadă de destindere ideologică, când regimul părea să nu mai aibă nevoie de serviciile sale, fiind vizat pentru trecerea în rezervă.

[5] Ibidem, subl. în text.

[6] Ibidem, subl. în text.

[7] A se vedea, în acest sens, M. Stănescu (ed.), Organismele politce românești (1948-1965). Documente privind instituțiile și practicile, București, Editura Vremea, 2003 și Idem, Reeducarea în România comunistă, vol. III, pp. 123-126.

[8] A. Muraru (coord.), op. cit., p. 363.

[9] Ibidem.

[10] Gheorghe Calciu, Motive de recurs, 13/07/1957, în M. Stănescu (ed.), Documentele reeducării, vol. I, Editura Vicovia, 2013, p. 490.

[11] Pentru datele respective a se vedea M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă, vol. 1, passim.

[12] Constantin Zincă, Declaraţie, 20/02/1954, în M. Stănescu (ed.), Documentele reeducării, vol. I, p. 267.

[13] Iancu Şerban, Declaraţie, 10/02/1955, în M. Stănescu (ed.), Documentele reeducării, vol. I, p. 325.

[14] Gheorghe Gheorghiu zis Gelu a fost încarcerat cu el. Cf. Depoziţie de martor, 25/04/1957, Arhiva CNSAS, Fond „Penal”, dosar 1.137 (25.387, cota SRI), vol. 5, f. 369. Totodată, în cursul celui de-al doilea proces al reeducării, se spune: „Martorul acuzării Comşa Eronim [...] Ştie că Iosif [V. Iosif] a fost bătut pentrucă a vorbit despre demascările dela închisoarea Jilava”. Cf. Concluzii scrise depuse de avocat Prutu David pentru acuzatul Iosif V. Iosif, ff. 403-409 r.

[15] Iosif V. Iosif, Declaraţie, 5/04/1957, Arhiva CNSAS, Fond „Penal”, dosar 1.137, vol. 7, f. 351.

[16] Pentru cele trei mari procese ale reeducării și, specific, despre procesul celui de-al doilea grup al deținuților trecuți prin demascări, a se vedea lucrarea noastră Procesele reeducării (1952-1960), București, Editura Matrix Rom SRL, 2008.

[17] Iosif V. Iosif, Motive de recurs, 15/07/1957, în M. Stănescu (ed.), Documentele reeducării, vol. I, pp. 510-511.

[18] Vezi, în acest sens, comunicatele instituției din datele de 30 iulie, 13 august, 3 septembrie și 6 noiembrie 2013 la adresa: http://www.iiccr.ro/, și http://tortionari.gandul.info/.

[19] Pentru datele biografice ale lui Vișinescu a se vedea: D. Lăcătușu, Cine a fost Alexandru Vişinescu?, articol din 31 iulie 2013, la adresa: http://www.lapunkt.ro/2013/07/31/cine-a-fost-alexandru-visinescu/ (consultat la data de 11/02/2014) și Biografia unui torţionar: Alexandru Vișinescu, studiu din 12 decembrie 2013, care se bazează pe dosarul de cadre al respectivului, la adresa: http://www.lapunkt.ro/2013/12/12/biografia-unui-tortionar-alexandru-visinescu/ (consultat la data de 11/02/2014); pentru Școala ofițerilor politici însărcinați cu demascările, condusă de Sepeanu, vezi M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă, vol. I, pp. 197-200.
Cel de-al doilea text al lui Lăcătușu este o biografie cvasicompletă, dat fiind că este o descriere a vieții și activității lui Vișinescu de la intrarea în Securitate și până la pensionarea din Miliție. Remarcabile ni se par, căci inedite: conținutul informației pe care o cuprinde un „dosar de cadre”; indicarea motivațiilor psihologice ale viitorului securist; legătura pe care autorul o face între numirea lui Vișinescu, la finele anului 1954, ca ofițer politic la închisoarea Râmnicu Sărat, în contextul în care aceast centru de detenție preia funcția de exterminare a elitelor interbelice de la închisoarea Sighetu Marmației; și, în fine, descrierea „regimului de detenție” (de exterminare) de la Râmnicu Sărat. Totodată, rămânem rezervați, în contextul descris, asupra: distincției între acțiunile informative și tehnicile de anchetă / demascare / tortură ale Securității (între care există, credem, un continuu); explicația morții lui Gheorghe Plăcințeanu (fostul iubit al Licăi Gheorghiu, fiica lui Gheorghiu-Dej) prin „caruselul birocratic” (în fapt fiind vorba, mai mult decât plauzibil, despre o sentință de condamnare la moarte acoperită – și prost – în acest fel); folosirea eronatei (căci rapsodice) formule „Gulagul românesc”, legitimă până în 1989 doar întrucât concentra atenția asupra similitudinilor cu sistemul sovietic de detenție. În concluzie, studiul conturează cu pregnanță portretul tovarășului Vișinescu în exercițiul funcțiunilor sale, fiind o reușită istorică remarcabilă.

[20] Este data numirii tuturor ofițerilor politici „de tip nou”, chiar dacă unii au intrat în funcțiune mai târziu. Cf. M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă, vol. I, pp. 233-234 (pentru Pitești); vol. II, pp. 41 (pentru Târgșor) și 69-71 (pentru Gherla); vol. 3, pp. 24 (pentru Târgu-Ocna), 113 (pentru Ocnele Mari) și 143 (pentru Peninsula).

[21] ANIC, Fond CC al PCR, Colegiul Central de Partid, Documente interne, dos. 5/1949, f. 200; Ion Taflaru, Declarație, 23/02/1963, în Dan Cătănuș, Ioan Chiper (ed.), Cazul Ștefan Foriș. Lupta pentru putere în P.C.R. de la Gheorghiu-Dej la Ceaușescu, București, Editura Vremea, pp. 236-237; Tabel cu numele informatorilor folosite de Siguranţă în problema comunistă, 3/12/1965, ACNSAS, Fond Documentare, dos. 1 993, vol. 14, f. 295.

[22] A se vedea fișele sale matricole penale la adresa: http://86.125.17.36/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20politici/R/R%2002.%20Reb%20-%20Rorlich/Rech%20Stefan/index.php (consultate la data de 13/02/2014). În ciuda faptului că sunt greu lizibile, copiile de pe aceste documente sunt un instrument de lucru prețios, am spune chiar indispensabil.

[23] Fond CC al PCR, Colegiul Central de Partid, Alfabetic, dosar A/1073, Proces-Verbal al ședinței Comisiei de Control a CC al PCR, nr. 2 din 8/01/1948, pp. 1-2 și 4; Ion Taflaru, Declarație, 23/02/1963, în Dan Cătănuș, Ioan Chiper (ed.), op. cit., p. 234; Tabel cu numele informatorilor folosite de Siguranţă în problema comunistă, 3/12/1965, Fond „Documentare”, dos. 1 993, vol. 14, f. 295; a se vedea și fișele sale matricole penale la adresa: http://86.125.17.36/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20politici/A/A%2004.%20Ardelea%20-%20Azoitei/Ardeleanu%20Ludovic%20T/index.php (consultate la data de 13/02/2014); M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă, vol. III, pp. 223-224.

[24] A se vedea fișa sa matricolă penală la adresa: http://86.125.17.36/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20politici/P/P%2003.%20Parva%20-%20Pasztor/Pasculescu%20Constantin/index.php (consultată la data de 13/02/2014); pentru funcția avută după 1945, vezi „Jurnalul Național”, 30/11/2006, http://jurnalul.ro/special-jurnalul/deconspirare-adevaratii-tartori-ai-puscariilor-politice-6902.html (consultat la data de 13/02/2014).

[25] Vezi în acest sens M. Stănescu (ed.), Organismele politice românești, pp. 293-295.

[26] Velian Velianu, Declaraţie, 3/02/1954, în M. Stănescu (ed.), Documentele reeducării, vol. I, p. 239.

[27] M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă, vol. I, p. 37.

[28] Interviu cu Aurel Obreja realizat de autor, Bucureşti, 30/07/1996.

[29] Nici una dintre fișele matricole penale de pe situl IICCMER nu corespunde profilului descris. Ipoteza noastră este susținută și de situația că au existat numeroși deținuți de drept comun folosiți de Securitate pentru maltratarea și uciderea politicilor, precum Franț Țandără, care la sfârșitul anilor 1940 și în anii 1950 a ucis, singur, în azilele psihiatrice și la Canalul Dunăre-Marea Neagră, sute de dușmani ai regimului; apoi, sunt de indicat Matei Vasile, Ion Madan, Pavel Zubrinschi, Ion Zlăvog, Ion Subțirică, Vasile Buiuga, Marian Botaș sau Marinovici, brigadieri la Canalul Dunăre-Marea Neagră în aceeași perioadă; în fine, mai recent, în anii 1980, Marian Clită și Gheorghe Radu, care au pus în practică ordinul de ucidere a lui Gheorghe Ursu. Cf. Doina Jela, Drumul Damascului. Sovedania unui fost torționar, București, Editura Humanitas, 1999 (despre Țandără); Raluca Grosescu și Raluca Ursachi, Justiția penală de tranziție. De la Nürnberg la postcomunismul românesc, Iași/București, Editura Polirom, 2009, pp. 189-193 (despre Clită și Radu); M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă, vol. III, passim (despre ceilalți).

[30] Încheiere de ședință a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, Colegiul de Fond în dos. nr. 1730/956, 6/05/1957, cuvântul lui Iosif V. Iosif, în M. Stănescu (ed.), Documentele reeducării, vol. I, p. 482.

[31] M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă, vol. II, passim; Procesele reeducării, passim; Alexandru Matei, Proces-Verbal de Interogatoriu, 21/04/1952, Arhiva CNSAS, Fond Penal, dos. 26.979 (cota SRI) / 1.114 (cota CNSAS), vol. 7, f. 268; Proces-Verbal de Interogatoriu, 23/10/1953, ff. 277 v, 278 r-279 r; Proces-Verbal de Interogatoriu, 27-28/10/1953, vol. 7, ff. 280 r-282 v; a se vedea și fișele sale matricole penale la adresa: http://86.125.17.36/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20politici/M/M%2004.%20Mat%20-%20Menz/Matei%20Alexandru%20N/index.php (consultate la data de 13/02/2014).

[32] Ioan Baciu, Declarație, 8/02/1954, în Dumitru Lăcătușu, Alin Mureșan (ed.), Casa terorii. Documente privind penitenciarul Pitești (1947-1977), Editura Polirom, Iași/București, 2009, p. 183.

[33] M. Stănescu, Procesele reeducării, pp. 139-140.

[34] Tudor Sepeanu, Declarație, 2/07/1954, în D. Lăcătușu, A. Mureșan (ed.), op. cit., p. 270.

[35] Idem, Declarație, 13/03/1954, în D. Lăcătușu, A. Mureșan (ed.), op. cit., p. 219.

[36] M. Stănescu, Procesele reeducării, pp. 119-198.

[37] Idem, Reeducarea în România comunistă, vol. I, pp. 236, 238 și 250.


[39] Pentru atestarea ei, vezi M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă, vol. I, p. 131.

[40] Octavian Voinea, Masacrarea studențimii române în închisorile de la Pitești, Gherla și Aiud, Editura Majadahonda, București, 1996, p. 113; pentru „poziția de demascare” vezi M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă, vol. I, p. 131 și passim.

[41] Vezi în acest sens cotidianul „Gândul”, la adresa: http://www.gandul.info/stiri/lista-tortionarilor-care-traiesc-cinci-efecte-ale-campaniei-gandul-iiccmer-de-devoalare-a-calailor-penitenciarelor-comuniste-11817526 (articol consultat în data de 12/02/2014).

[42] A se vedea, în acest sens, Henri Locard, Le procès de Dutch, 30 mars 2009 – 26 juillet 2010, pp. 361-409, în „Communisme 2013”, fosta revistă cu același nume condusă de Stèphane Courtois, metamorfozată în anuar. Kaing Guek Eav, alias Duch, a fost șeful S-21, cel mai important centru al Securității din Kampuchia Democrată. Inculpat pentru crime de război și crime împotriva umanității de un tribunal mixt (internațional și cambogian), el a cooperat cu instanța şi a fost condamnat la o pedeapsă semnificativă.

[43] În legătură cu „evoluția” chestiunii a se vedea Raluca Grosescu și Raluca Ursachi, op. cit., lucrare care reprezintă o bună analiză empirică. Cazurile prezentate de autoare pun în lumină adevărata problemă: faptul că inculpările pentru crime imprescriptibile depind în mod capital de voința „corpurilor politice”.

[44] A se vedea, de pildă, ce s-a întâmplat în timpul celui de-al doilea proces al liderilor khmerilor roșii, al lui Nuon Chea, Kieu Samphan și Ieng Sary.

București, 17 februarie 2014.


Publicat în „Experimentul Piteşti. Comunicări prezentate la Simpozionul PERT’13, Piteşti, 27–29 septembrie 2013, Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, Piteşti, 2014, pp. 56-71.