UN DEMERS PROFUND NESERIOS

Am urmărit ultima „bombă“ a IICCMER, o instituție care seamănă mai degrabă cu o ambasadă, cu un organ de propagandă (anticomunistă sui-generis), decât cu un institut de cercetare, de investigare a crimelor comunismului.

Spun aceasta cu gândul că subiectul copiilor din azilele ceaușiste este unul oribil, care nu doar că merită, ci chiar trebuie investigat, căci poate vom reuși astfel să cernem propaganda de realitate – sau ne vom afunda și mai mult în confuzie, în stilul cunoscut?

Găsesc deci util că acești oameni au catadicsit să se adreseze Parchetului pentru a vedea astfel (eventual în justiție) ce și cât din considerațiile lor se susțin, în speță cele de „program de exterminare“, „regim de exterminare“ și altele asemenea.

Tocmai pentru că este vorba despre victime și familiile lor, iar nu despre instrumentiști care cântă cum bate vântul politicii și al intereselor, să vedem mai întâi dacă Parchetul își va însuși perspectiva, dacă adică există probe juridice care să susțină că avem de-a face cu crime imprescriptibile – sau o luăm de la (un alt) capăt cu cazul Ursu?

Sper doar că toată lumea este de acord, în sfârșit, că o inculpare și un probatoriu prost făcute nu slujesc în nici un fel victimele, ci din contră!

Pentru că suntem apoi pe terenul nostru, istoric, nu pe al altora, ar fi de văzut ce acoperire au aserțiuni precum cele ale lui Cosmin Popa de Institutul „Nicolae Iorga“, care compară această situație, a copiilor „irecuperabili“, cu Programul nazist de eutanasiere a handicapaților și vorbește de „un holocaust“ („Rock FM“, emisiunea „Morning Glory“ din 14/12/2023). Să nu-l audă însă nea Florică, nici Muraru cu asemenea comparații „antisemite“, „negaționist-deflectiviste“, „concurențialiste“, că nu-l mai salvează nici „Judas Priest“!... Pe ce se bazează deci? Pe conferințe de presă? Ni se flutură că IICCMER are un raport-denunț de peste 1.500 de file, dar unde este acesta, ca să-l citim, evaluăm? Este secret? Căci din rezumatul intitulat „Sinteză investigații cămine“, un document mai degrabă inform și plin de greșeli de ortografie și punctuație, nu se înțelege rațiunea. La mijloc este vorba despre o chestiune foarte serioasă care trebuie discutată serios și documentat, nu aruncată peste gard, eventual în curtea Parchetului. Poate că astfel dai niște gagici pe spate, ori presa însetată de senzaționalism, dar într-o discuție profesională te faci de râs.

În fine, nostalgia comunismului nu se combate cu propaganda, cu amalgamul IICCMER, ci cu politici – ale Guvernului, ale autorităților locale. Cum? Arătându-le oamenilor că acum trăiesc mai bine, că societatea este mai dreaptă, că aleșii (ori nealeșii) sunt în slujba lor, nu în primul rând a propriilor interese.

Restul sunt povești muritoare care nu vor face decât să transleze imaginea (memoria) pozitivă a comunismului de la generațiile vechi la cele noi, care nu au nici o idee despre acesta. Ceea ce, de fapt, se și întâmplă.

Sau pură instrumentalizare.

 

București, 17 decembrie 2023.

 

O PREMIERĂ MONDIALĂ, DEMNĂ DE „DEMOCRAȚIA ORIGINALĂ“

Ca unul care săptămâna aceasta aveam programare la Sala de studiu a CNSAS – și săptămâna viitoare – am înțeles că „protestul spontan“ al acesteia, „de la 9.00 la 15.00“ – nu e nici o glumă! –, se prelungește până la Anul, după sărbători.

Cum n-am reușit să înțeleg cercul pătrat care este protestul spontan de la 9.00 la 15.00 ce durează până la Anul și La Mulți Ani, ce nu este conflict de muncă (administrația îl susține), mă întreb doar où sont le grèves d’antan ?

Așa că aștept și eu, precum vrabia-mălaiul-visat, ca „unul câte unul să nu mai plece, Securitatea să nu mai învingă, Democrația să câștige“, iar oamenii să-și primească salariile mărite. Căci oricum nu se va schimba nimic, dar măcar vom putea astfel trece mai departe.

(7 decembrie 2023)

 

Încă un cuvânt despre greva – pardon, protestul! dela CNSAS – și închei.

Pe scurt, „angajaţii C.N.S.A.S., prin intermediul organizaţiilor sindicale, cât şi de conducerea C.N.S.A.S.“ au „întreprins demersuri“ începând cu 2018, adică după intrarea în vigoare a Legii salarizării unice nr. 153/2017. Ce-au făcut toți aceștia până atunci? Au dormit în bocanci, ce altceva să facă?!

Oricine lucrează în administrația centrală știe că rolul angajaților unei instituții, în țara noastră, cu prilejul schimbărilor legislative ce îi privesc, este să-și susțină revendicările legitime, prin șefii de departamente (Resurse Umane, Juridic) și conducere (Președinte). Și peste tot unde este cazul: la Guvern, în comisiile din Parlament. Fără asta, ura și la gară!

Astfel, situația de acum, cu protestul-care-nu-e-grevă, devine inteligibilă: în holul CNSAS, unde angajații „protestează“, este un elefant pe care toată lumea se străduiește să nu-l observe. Fiind la originea problemei, administrația tolerează intolerabila situație din punct de vedere legal.

Rezultatul este cel deja descris: angajaților protestiști li se dă voie, din motive administrativ-politice de decompresie, să se comporte ca niște mici caralii. Pe seama cui? A cetățenilor, desigur.

Din fericire pentru ei, România nu mai are presă, căci ar fi fost masacrați. Din fericire pentru cetățeni, această nesimțire morală numită protest nu are nici un debușeu, nici un viitor, așa că à bon entendeur după sărbători – dar fără salut !

(9 decembrie 2023)

 

București, 17 decembrie 2023.

 

COMPROMIS FĂRĂ REZISTENȚĂ

Oana Stănciulescu, Capcana unui compromis. Securitatea și arheologia, 1947–1967, București, Editura Vremea, 2023, cuvânt înainte de Vlad Nistor, 360 p.

Este vorba despre o lucrare de apreciat, ce are în spate un efort lăudabil într-un domeniu complex, la origine o recentă lucrare de doctorat susținută la Facultatea de Istorie din București sub coordonarea prof. Vlad Nistor.

La lansarea cărții s-a spus (prof. Daniela Zaharia) că autoarea a redactat o listă cu 20 de arheologi foarte cunoscuți, despre care, la interogare, pentru 19 dintre ei CNSAS a returnat răspunsul că au dosare „de rețea“/informatori. Apoi, s-a adăugat, autoarea a redactat o a doua listă, cu alți 20 de interogați, la care proporția aproape că s-a menținut. Cei arestați, care au făcut și pușcărie politică (doi la număr), au fost nu pentru că făcuseră ceva împotriva regimului, ci pentru ce fuseseră înainte de 1945.

De aici înțelegem cumva și titlul lucrării, ce se rezumă la un singur termen, spre deosebire de Compromis și rezistență, cartea lui Katherine Verdery, cu care autoarea dialoghează constant. Se subînțelege, ne învârtim în cerc.

Corpusul cărții este format, în primul rând, din dosarul lui Nicolae Pleșiță, care s-a ocupat de viața și activitatea – era să zic moartea și inactivitatea! – arheologilor clujeni în calitate de șef al Securității Cluj. Apoi, din 12 cazuri de arheologi: Vladimir Dumitrescu, Ioan I. Russu, Dionisie Pippidi, Radu Vulpe, Eugenia Zaharia, Ion Nestor, Vasile Boroneanț, Mircea D. Matei (și cu dosare „de rețea“), Kurt Horedt, Scarlat Lambrino, Mircea Petrescu–Dâmbovița, Dinu Adameșteanu (doar cu dosare „informative“/de urmărire).

Cel mai greu de evaluat este impactul practicilor Securității asupra câmpului arheologic (disciplină și teren), un subiect de meditație în continuare, și, verosimil, pe măsură ce trece timpul, faptul va fi și mai greu de evaluat, căci tăcerea și uitarea se vor așterne peste toți și toate.

Dincolo de tragismul lor, dosarele Securității conțin numeroase exemple de umor, cel mai adesea involuntar. În lucrarea Oanei Stănciulescu n-am găsit vreun caz, deci nu am ce cita. În schimb, aș putea relata eu însumi, la temă, în legătură cu seminariile la istorie veche universală ținute cu Vlad Nistor și practica arheologică pe care am făcut-o cu Vasile Boroneanț și Radu Ciuceanu în chiar anul de grație 1989. Dar mai bine păstrez aceste episoade pentru eventuale pasaje de antimemorii!

În fine, Ciuceanu și Boroneanț, foști deținuți politici și colegi la Muzeul Municipiului București, au fost și după 1989 prieteni (nu știu cât de apropiați), camarazi politici, colaboratori la INST, la asociația concurentă AFDPR. Din dosarele cercetate de autoare se înțelege însă că la sfârșitul anilor 1960 „Sile“ (numele de cod al lui Boroneanț) îl turna pe Ciuceanu în termeni veridici: „Se crede mare personalitate și[,] spunând banalități, le socotește lucruri mari, pe care nu le poate spune oricine“ (p. 228). Este și aceasta o ironie, deși amară a istoriei, căci are circularitatea manejului de „tip Pitești“. Dar, pentru că nici unul dintre ei nu mai este printre noi, Dumnezeu să-i ierte!

 

București, 5 noiembrie 2023.

P.S.: Prietena Daria Pîrvu mi-a semnalat un articol. Am citit textul lui Marian Cosac, care este interesant, dar se termină brusc, căci nu ne spune dacă în final Petru Bona a botezat sau nu ortodox biserica în litigiu (nu am citit cartea acestuia la temă, dar autorul articolului putea să ne-o rezume). Apoi, ar fi fost de investigat ce au pățit „iredentiștii cu manifestări dușmănoase liniei politice oficioase“ (Radu Popa și ceilalți), pentru ca studiul de caz să fie cumva rotund, complet. Am fi avut astfel un studiu de impact al măsurilor Securității asupra câmpului arheologic, în fapt, miza chestiunii.

 

CINE A FOST? (VI) MOARTEA UNUI REEDUCAT „ÎNTORS“: HORIA CRINU

Horia Crinu s-a născut pe 20 noiembrie 1920 în comuna Stănești, județul Muscel, ca fiu al lui Constantin și al Mariei, primul de profesie învățător, iar cea de-a doua casnică (în iunie 1950 tatăl era pensionar, iar mama decedată), de naționalitate și cetățenie române și origine socială mic-burgheză. Mai avea doi frați mai mici. Averea părinților consta în 2 ha de pământ și o casă cu 4 camere.

În 1942 a fost admis la Școala de ofițeri, apoi selectat de Marele Stat Major pentru a fi trimis la o Școală de ofițeri din Germania, unde a rămas până în 1944. La absolvire, a fost avansat la gradul de locotenent și a făcut parte din Regimentul 2 Vânători București. Explicabil, cunoștea limba germană, deși la un nivel relativ[1].

În dosarul său de la MStM, constituit în perioada studiilor militare chiar de către autoritățile germane, era caracterizat astfel:

 

Caracter direct, drept, serios. Bun camarad, cu tact față de superiori, aprobă național-socialismul, dovedește participare activă și atenție. În calitate de comandant de grupă, a dat dovadă de fermitate în fața dușmanului. Foarte conștiincios și zelos în serviciu. Posedă bune cunoștințe, pe care nu le valorifică pe deplin din cauza dificultăților lingvistice. Foarte activ din punct de vedere spiritual. Se autodepășește. Foarte interesat din punct de vedere artistic, cântă bine. Rezistență fizică, în pofida aspectului firav[2].

 

La părți tari este notat: „foarte conștiincios, foarte disponibil, simț marcant al onoarei“, iar la părți slabe: „nu iese în evidență“. Evaluarea generală era „medie“, pe o scală cu patru valori (excepțional, peste medie, medie, sub medie). Este de remarcat discrepanța dintre potențial și rezultate, de altfel explicabilă: nu avea nimic de demonstrat germanilor.

Începând din 1944, Crinu a fost student la Facultatea de Medicină din București. Nu era căsătorit. Cu privire la politică, documentele studiate îl indică ba „legionar“, ba „apolitic“; în plus, membru al Uniunii Naționale a Studenților din România (organizația de comunizare a studenților).

A fost arestat pe 30 iulie 1948, pe când era student în anul IV, împreună cu grupul de la Medicină. Inclus în „lotul“ condus de Aristotel Popescu, a fost inculpat de Tribunalul Militar București pentru „crimă de organizare și participare la organizațiuni de tip fascist, politice și paramilitare“ (pe baza art. 209, partea a III-a Cod Penal) și pentru „crimă de complot în scop de răzvrătire“ (conform art. 227 combinat cu art. 210 Cod Penal), toate combinate cu art. 101, 103 și 457 din Codul Justiției Militare și cu Decretele Lege nr. 856 și 1108/1938.

Dosarele sale nu conțin ancheta de la Securitate, ci doar declarația sa din instanță, datată 31 ianuarie 1949, pe care o reproducem:

 

Pe la sf[ârșitul] lunei febr. 1948 am cunoscut pe frații Perceli, Suflea și Rădulescu[,] colegi de ai mei. Când i-am cunoscut n’am știut că sunt legionari, fapt ce am știut [aflat] la arestare și mai precis la arătarea mea la anchetă. La plecarea dela facultate ne plimbam prin Gr[ădina]. Botanică și se poate să fi fost și cu grupul lor. Eu mergeam în gr. Botanică ca să mă recreez. Le spuneam întâmplări de pe front, chestiuni profesionale, fără a discuta chestiuni legionare. Cotizații a cerut o dată Rădulescu motivând pentru cursuri – n’am dat nici-un ban. La anchetă am aflat scopul banilor. Este drept că ei voiau să mă provoace la discuții politice dar eu n’am discutat. Între cunoscuții mei sunt și alții, dar la anchetă mi s’a cerut relații numai de cei de mai sus. Tata este invalid din răsb[oiul]. 1916–1918 și bolnav de tuberculoză. N’am fost niciodată legionar, dar [iar] doctrina lor n’o cunosc, cred că urmăresc ceiace au vrut și în trecut, adică răsturnarea tuturor regimurilor. Mama e moartă. La arestare am lăsat acasă 2 frați minori. M’am prezentat de bună voe la cercetări.

 

Pe 1 februarie, pentru primul cap de acuzare este condamnat la 3 ani închisoare corecțională, 2 ani interdicție corecțională și 2.000 lei cheltuieli de judecată[3].

Transferat la închisoarea Pitești, după începerea reeducării prin tortură, petrecută pe 25 noiembrie 1949, își face demascarea. În documentele cercetate nu am găsit nici o mențiune cu privire la el, semn că în acea închisoare nu a excelat în nici un fel, nici în sensul rezistenței, nici al aderenței la programul de reeducare[4].

Pe 6 iunie 1950 este transferat la închisoarea Gherla, alături de primul grup de 80–90 de deținuți trecuți prin demascări la Pitești, în vederea extinderii acțiunii[5]. Pe 9 iunie, Horia Crinu este repartizat, alături de alţi 19 deţinuţi, la camera de detenţie 102, unde comitetul de demascare și reeducare a fost compus din Vasile Pușcașu (ca şef), Vasile Andronache, Gheorghe Teuţan, Gavrilă Vătămanu şi Iosif V. Iosif (membri). Comitetul a continuat demascările, iar unii dintre deţinuţi, precum Gheorghe Otea, George Cuşa şi Victor Cicherschi, apoi aproape toţi deţinuţii din cameră, au dat informaţiile cerute. În paralel, alţi deţinuţi participau la discuţii cu privire la modul în care priveau reeducarea, cu acelaşi scop de a-i face să declare informațiile ascunse „din afară“.

Pe 13 noiembrie, Alexandru Popa, șeful grupului reeducaților, a transferat la camera de detenţie 101 pe Ion Voin şi alţi reeducaţi, pentru a constitui o nouă cameră de demascare. Între aceștia – alături de Gheorghe Lungu, Nicolae Păduraru, Gheorghe Burcu, Sever Pinţa, Petre Ţăranu, Ioan Regman, Gheorghe Ionescu (zis Gigi), Mihai Niţulescu, Octavian Botez, Silvestru Nanu, Iosif Găvăgină şi Macovei Pop – a fost și Horia Crinu. Întrucât de la declanșarea demascărilor pe scară largă din închisoare, petrecută pe 15 septembrie 1950, muriseră mai mulți deținuți, Popa le-a cerut să încetinească ritmul bătăilor şi să folosească în special torturile ce aveau ca scop epuizarea fizică şi psihică. Voin a fost numit şef al comitetului de demascare, iar membri au fost Petre Ţăranu, Horia Crinu şi Gheorghe Lungu.

Crinu a fost membru al comitetului o perioadă scurtă, căci în cursul aceleiași luni a fost transferat la camera de detenție 104.

După moartea lui Garofil Dimciu, petrecută pe 12 decembrie 1950 la camera 101, toţi deţinuţii – cu excepția lui Gheorghe C. Popescu şi a lui Gheorghe Lungu – au fost transferaţi în alte camere de detenţie. Apoi au fost aduşi reeducaţi precum Ion Voin, Petre Ţăranu, Ioan Regman, Gheorghe (Gigi) Ionescu şi alţii, între aceștia fiind și Horia Crinu. Comitetul a fost format din Ion Voin (şef) şi Petre Ţăranu (membru), restul celor indicaţi urmând să-i ajute. Pentru a fi trecuţi prin demascare, au fost transferaţi Pavel Trancă şi Nicolae Păduraru.

Pe 2 mai 1951, Crinu a fost transferat la camera 103, iar de acolo nu mai deținem informații despre traseul său celular din acea închisoare[6]. Caracter serios și metodic, a fost la fel și în demascări, dar nu a mers atât de departe încât calea să fie fără de întoarcere.

Pe 18 septembrie este trimis la un centru de triere (nenumit, în fapt, închisoarea Jilava), unde i se face o radioscopie pulmonară, iar pe 28 septembrie este internat la penitenciarul spital de la Văcărești cu diagnosticul „infiltrat activ parahilar stâng“[7]. Dat fiind că la chiar data internării în spital trebuia să se elibereze, și pentru că, în ciuda activității descrise, nu era considerat reeducat, a mai primit o condamnare de 12 luni prin Decizia MAI (în fapt, a Securității) nr. 377/1951.

Alte informații, mai precise, aflăm despre el din declarațiile lui Vintilă Vais (Weiss), fost șef al Serviciului Pașapoarte, arestat și transferat în 1951 la închisoarea Gherla de însuși ministrul adjunct de interne, Marin Jianu, într-o operațiune tovărășească de reglare de conturi, deținut care în aceeași perioadă a fost folosit de Securitate pentru confirmarea a ceea ce era valid din declarațiile sale produse sub tortură, la demararea anchetelor ulterioare în vederea proceselor reeducării și la acreditarea liniei lor politice. Trimis în 1952 pentru refacere și anchetă la închisoarea Văcărești, Vais indică nu doar implicarea administrației în operațiune, ci livrează și o informație prețioasă despre Crinu.

 

Întrebare: „Ce știți în legătură cu ordinul administrației ca bandiții să ancheteze pe deținuți“

Răspuns: / Știu că după constituirea organizației dela Suceava, și venirea la Pitești[,] oficialitatea prin organele birourilor de inspecții a dat libertate grupului de legionari în frunte cu Țurcanu Eugen de a trece la anchetarea deținuților pentru a li se smulge acestora declarații impuse prin torturi și chinuri înfricoșătoare [subl. cu creion roșu de către însuși Gheorghe Gheorghiu–Dej].-

Din discuțiile pe cari le-am avut cu Andronic Laurian, Crinu Horia și alții[,] la Pitești sprijinitorul direct din partea oficialității a fost Directorul Dumitrescu, pe care îl știe de fapt toți deținuți că a condus oficial și a lăsat viața deținuților pe mâna bandei legionare de acțiune a lui Țurcanu Eugen.-

Din cele ce mi-a spus Andronic Laurian mai rețin că Țurcanu Eugen dispunea de o libertate excesivă din partea oficialității și el era acela care primea declarațiile scrise de deținuți și pe cari apoi le transmitea lui Dumitrescu.-

 

Întrebare: „De unde știți că Dumitrescu a fost omul lui Jianu“.- „De unde știți că Țurcanu s’a văzut cu Jianu și cu Dumitrescu la Pitești și chestiunea înapoierii dubelor dela canal la Pitești“-

Răspuns: 1) Deținutul politic Andronic Laurian mi-a vorbit că cu ocazia descongestionării Piteștilor și trimiterea a o parte din deținuți, cei sănătoși la canal [Canalul Dunăre – Marea Neagră] și Gherla iar pe cei bolnavi la Tg. Ocna[,] o dubă sau 2 dube cu deținuți netrecuți prin acțiunea sălbatică de pretinsă reeducare a lui Dumitrescu–Țurcanu dela Pitesti, au fost înapoiați dela Canal spre a fi băgați în camerile de tortură.- El și mi se pare și alți deținuți printre care și studentul Horia Crinu mi-au spus cu ocazia acestei greșeli ce se făcuse[,] adică fuseseră trimiși cu acele dube și oameni nebăgați la tortură, a sosit urgent la Pitești personal Ministrul Marin Jianu care a controlat sau a dirijat (nu-mi reamintesc precis cum mi-a spus) reîntoarcerea dubei dela canal.-

2) Cu această ocazie [subl. cu cerneală albastră] Directorul Dumitrescu a fost văzut cu Marin Jianu și cu Țurcanu Eugen care era într’o stare de frământare[8].-

 

Inițial, Crinu ia distanță față cu ordinele ofițerilor politici și ale reeducaților proeminenți, într-o încercare de raționalizare a smulgerii informațiilor prin torturi (separarea a ceea ce era adevărat de ceea ce era fals), un tipar căruia i s-au supus și alți deținuți implicați în demascări la închisoarea Gherla, precum Alexandru Mărtinuș sau Gheorghe Calciu, situație relatată în jargonul anchetei:

 

La Gherla, din cele ce mi-a spus Crinu Horia[,] rețin că Lt. m. Suceveanu [Gheorghe Sucigan] chemându-l și pe el la discuțiile pe cari le-a avut acesta cu conducerea bandei legionare a lui Popa Alexandru[,] le-a trasat directivele oficiale de cari urmau să țină seama în deslănțuirea acțiunei criminale și cari directive dădeau pe mâna acestei bande anchetarea prin tortură și schingiuiri a deținuților din Gherla cu obligația de a se smulge și a se impune prin aceste metode declarații mincinoase împotriva vieții de stat din R.P.R.-

 

Urmările acestei conduite au fost atroce, deținutul fiind trecut prin maltratări și izolări care l-au distrus fizic:

 

Menționez această convorbire pe care am avut-o cu Crinu Horia deoarece acesta[,] refuzând directivele lui Suceveanu și metodele bandei lui Popa Alex.[,] și-a atras asupra sa consecințe fizice și morale înfiorătoare ce l-au dus la contractarea unei maladii pulmonare, murind în chinuri groaznice la Văcărești.- Înainte de a muri[,] Crinu Horia a ținut un discurs de cca. 2 ore în fața deținuților bolnavi din saloane (cca. 30) dezvăluind și dând amănunte concrete despre adevărul asupra crimelor dela Pitești și Gherla și insistând asupra amestecului oficialității.-

 

Crinu Horia – care în prima parte a făcut parte din rândurile conducătorilor acțiunei la Pitești și care apoi la Gherla a renunțat în fața lui Suceveanu de ași [!] mai da concursul în aceste acțiuni criminale, fapt ce ia atras asupra sa [!] consecințe înfiorătoare[,] murind în chinuri groaznice la Văcărești, în spovedania care a făcut-o în fața tuturor bolnavilor dela spital a demascat fără cruțare crimele dela Pitești și Gherla.- Cu această ocazie vorbindu-mi de amestecul oficialității[,] el mi-a spus că Țurcanu Eugen era temut la Pitești nu numai de deținuți ci chiar și de milițeni și personalul administrației de acolo datorită legăturilor sale cu Directorul [Alexandru] Dumitrescu și că acesta a avut o dată sau de 2 ori întrevederi cu Ministrul Marin Jianu, fapt ce la [!] determinat pe Țurcanu și banda sa să lanseze legenda că pentru activitatea lor criminală vor fi reabilitați și încadrați ofițeri de securitate.- (Vezi declarațiile lui Andronic Laurian)

În mod categoric declar că numele lui Marin Jianu era pe buzele tuturor deținuților veniți dela Pitești care îl descriau și îi cunoșteau și mantaua de piele cu care era îmbrăcat (maronie sau roșie)[,] însă indic pe Andronic Laurian și pe Crinu Horia[,] ei fiind cei cu care eu am avut curajul să discut mai concret.-

Dovada că cele ce am discutat cu Andronic Laurian și Crinu Horia erau chestiuni importante pentru anchetă, în vederile mele, m’a determinat să-l sesizez despre aceștia chiar pe Lt. [Vladimir] Filip la Văcărești printr’o declarație scrisă[,] însă acesta după ce a stat cu Crinu Horia de vorbă vre-o 5 minute i-a spus că-l va scoate la anchetă[,] lucru ce nu a mai făcut apoi, nici cu Andronic Laurian.- Andronic Laurian știe că Lt. Filip[,] la propunerea mea[,] l-a chemat într-o zi pe Crinu Horia în curtea spitalului Văcărești și despre cele discutate.-

 

Pe scurt, deținutul a fost lăsat să moară, împreună cu sentimentele sale de adevăr și dreptate ce l-au reanimat. Pe 18 mai 1952, Horia Crinu a încetat din viață, fapt transmis de căpitanul de Securitate V. Giuglan printr-o adresă din 8 iulie trimisă Securității regionale Pitești pentru „clasarea lucrărilor“[9].

Dosarul din care am citat mai sus poartă pe supracopertă mențiunea „Anchetă privind pe CRINU HORIA“, iar pe coperta interioară, la emitent, este notat: „Direcția Lagăre de Muncă“ din Direcția Generală de profil a Ministerului de Interne, fapt care arată că la origine este vorba despre un dosar de penitenciar transformat pe parcurs într-unul de anchetă a Securității. Practic, aceasta înseamnă că dosarul de origine a fost destructurat și folosit în interes operativ, încă de la Văcărești, dar și mai târziu, fapt motivat de agitația deținutului cu privire la atrocitățile petrecute în demascări și la responsabilitatea cadrelor regimului comunist. Pe 16 august 1963, dosarul a fost reclasat la Secția „C“ (Evidența Operativă) a Securității regionale Argeș, cu motivarea că a fost „complet exploatat“. Între alte documente rămase din dosarul său de penitenciar regăsim, pe lângă actele de deces, o adresă a Direcției Generale a Penitenciarelor – Direcția Îndrumări și Pază către Postul de miliție din localitatea de origine, nedatată, dar verosimil din aceeași perioadă cu decesul, care sună astfel:

 

Puneți în vedere familiei Crinu C. Horia din Acea Comună că Internatul Crinu C. Horia, a decedat suferind de Tuberculosă pulmonară conform actului de verificarea morții Nr. 507[.]

Comunicarea familiei veți face verbal ci nu scris[.]

Luați legătură cu Sfatul popular Popular [!] pentru a fi șters din evidență.

Slt. ss. indescifrabil[10].

 

Lt. Vladimir Filip, indicat de Vais, este unul dintre anchetatorii din dosarul reeducării și, faptul că a refuzat să stea de vorbă cu Crinu, se explică prin aceea că avea nevoie de declarații conforme cu linia imprimată anchetei în curs, nu de stabilirea adevărului. Totodată, este de spus că tratamentul medical de la închisoarea-spital Văcărești era aprobat nu de medic, ci de ofițerul politic – în acest caz de anchetator –, care decidea cine moare și cine trăiește, fapt care, în starea în care se găsea deținutul, era echivalent cu o condamnare la moarte. Ceea ce s-a și întâmplat.

Tipologic, acest caz face parte dintre deținuții care au murit după încetarea demascărilor, factorii combinați fiind tratamentul din timpul acțiunii, revenirea sa din acea atmosferă și refuzul de a se supune scenariului anchetei ce viza inculparea țapilor ispășitori[11].

Dosarele sale de la Securitate, pe care le-am citat, nu conțin nici o fotografie, prin urmare, acest mort al reeducării rămâne fără chip.

 

NOTE

[1] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 133 916 (Horia Crinu).

[2] Fișă de evaluare, în limba germană, 31/05/1944, ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 436 490 (Horia Crinu), f. 10 r-v. Mulțumesc lui Nicolae Damaschin pentru traducerea documentului.

[3] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 829 (Grupul Aristotel Popescu), vol. 3; cf. și fișa sa matricolă penală de pe site-ul IICCMER (consultată pe 10/10/2021).

[4] Mircea Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1945–1952). Aiud, Suceava, Pitești, Brașov, vol. I, Editura Polirom, Iași, 2010, passim.

[5] Pentru relatarea ce urmează, vezi Mircea Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1948–1955). Târgșor, Gherla, Editura Polirom, 2010, pp. 60-62, 188, 194.

[6] M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1948–1955). Târgșor, Gherla, vol. II, Editura Polirom, Iași, 2010, passim.

[7] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 133 916 (Horia Crinu), ff. 2, 5.

[8] Cf. aici și în continuare, Mircea Stănescu (editor), Documentele reeducării, vol. II, Bacău, Editura Vicovia, 2018, pp. 375, 387, 390.

[9] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 133 916 (Horia Crinu), f. 3.

[10] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 829 (Grupul Aristotel Popescu), vol. 10, ff. 257-263, 298-304; ortografia aparține documentului.

[11] Pentru analiza morților din demascări, vezi M. Stănescu, „Asupra numărului morților din reeducarea de tip Pitești. O reevaluare“, în Comunicări prezentate la Simpozionul Experimentul Piteşti, PERT’07, 5–7 octombrie 2007, Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, Piteşti, 2008, și la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2008/09/asupra-numrului-morilor-din-reeducarea_18.html.

 

București, 30 mai 2023.

 

Comunicare prezentată la Simpozionul Experimentul Piteşti, PERT’22, 30 septembrie – 2 octombrie 2022, Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, Piteşti, 2023, pp. 93-99.

 

GHEORGHE URSU: DOSARUL DE ELIMINARE DIN PARTID

Pentru că zarva mediatică a intelighenției anticomuniste și antisecuriste s-a stins ca un foc de paie, căldura de afară s-a potolit, iar riscul ca istoricul să fie trimis superior la culcare ori să i se spună că n-a înțeles ce s-a întâmplat în ultimii 33 de ani în România s-a diminuat considerabil, prezentăm mai jos documentele lui Gheorghe Ursu de la Fondul CC al PCR – CCP, dosar nr. U/123. Deși inventarul ce le conține este accesibil la Arhivele Naționale încă din decembrie 2015, nimeni nu le-a consultat până acum. În contextul Procesului Ursu vs. securiștii, colegul istoric Vlad Mitric–Ciupe, care a studiat atent biografia accesibilă a lui Gheorghe Ursu, a avut ideea de a investiga în această direcție.

 

 

În rezumat, Ursu a fost membru al partidului (PCR/PMR) în perioada 1945–1950. În timpul epurării partidului de după primirile masive postbelice – așa-numita operațiune de verificare a membrilor de partid (1948–1950) – a fost eliminat din partidul unic al clasei muncitoare de o subcomisie de verificare, decizie confirmată, în urma apelului său, de instanța superioară, comisia de verificare.

Aici se cuvine o mențiune. Forma pe care a luat-o aceasta se numea, în terminologia specifică instituțiilor de verificare, anularea calității de membru (sau, sub ocurența, anularea încadrării). Alte forme de eliminare din partid erau: excluderea (pentru diverse abateri) și încadrarea greșită (culpă atribuită organizației de bază ce l-a primit). Diferența dintre aceste tipuri nu este lipsită de importanță, ci esențială, căci în cazul de față organele de profil ale partidului se manifestau ca și cum primirea sa ca membru nu a existat vreodată. Practic, se spunea astfel că cel investigat era străin de ideologia și practicile comuniste, și așa fusese și în perioada în care avusese calitatea de membru. Punct.

Motivele invocate atunci erau: proveniența dintr-o familie burgheză, faptul că nu fusese încântat de ocupația sovietică a Basarabiei, furtul de cărți (o chestiune simpatică și mai greu de înțeles azi, când lectura a decăzut dramatic) și episodul scurtei arestări.

Ursu nu s-a mulțumit nici de această dată cu decizia, ci a contestat-o la instanța superioară de apel – Comisia Controlului de Partid – comportându-se astfel ca un adevărat membru de partid, căci pentru această calitate trebuia să te lupți, să te agiți, să dai din mâini. A făcut-o însă nu imediat, ci în 1956, în perioada de destindere ideologică (așa-numitul „spirit al Genevei“), estimând că șansele de reușită erau mai mari. Ceea ce era corect, dar nu și suficient.

Comisia i-a recercetat cazul, iar expunerea acesteia aduce precizări precum sancțiunea de „vot de blam cu avertisment“ (gravă pentru un membru de partid), scurta detenție de la închisoarea Văcărești și falsa susținere că sub ocupația sovietică ar fi făcut parte din Comsomol. A conchis că avea o conduită anarhică, în opoziție cu disciplina de partid cerută, nu-și schimbase mentalitatea burgheză și înșelase partidul, pentru a sfârși cu menținerea deciziei/deciziilor anterioare. Nu știm dacă Ursu a mai revenit vreodată asupra calității pierdute, dar din documentele deținute de Arhivele Naționale (incomplete) nu rezultă acest lucru.

Dosarul prezentat ilustrează o parte a parcursului profesional, intelectual, uman al lui Ursu, necunoscut până acum, și îi conturează un profil. Astfel, documentele întăresc impresia inițială că acest caz este mai complicat, mai plin de umbre și de semne de întrebare decât pare la prima vedere. Precum viața.

Să fim bine înțeleși: Gheorghe Ursu a murit ucis într-un arest al „organelor“, torturat de deținuți de drept comun în „sistem Pitești“ la instigarea ofițerilor Securității. Nu este nici un dubiu, nici o dilemă aici (vorba lui Pleșu), la fel cum nu este nimic de relativizat, atenuat, despicat firul în patru. Este o crimă cu autori identificabili, fapt pe care mai multe instanțe juridice postdecembriste au căutat să-l elucideze și să pedepsească vinovații, chestiune ce rămâne însă litigioasă. Prin urmare, lectorii insidioși să lase tonul superior, profesoral și propaganda și să caute în altă parte pe cei ce socotesc că „victimele nu sunt chiar nevinovate“ (de pildă la CNSAS), apoi să ne spună când i-au găsit. Hai, curaj! 

Dar dincolo de acest fapt, motivul – sau, mai bine zis, mobilul crimei – rămâne în continuare misterios. Iar aici întrebările curg în cascadă. Astfel, de ce, odată ce Ursu a ajuns în arestul Miliției/Securității, familia sa a refuzat scandalul mediatic al Ligii Drepturilor Omului de la Paris, singurul care l-ar fi salvat de tragicul sfârșit? De ce torționarii săi, deținuți de drept comun și colaboratori ai Securității, simpli executanți, nu s-au limitat să-l tortureze, ci chiar l-au ucis? Să fi fost doar un accident ori este vorba despre un asasinat la comandă, după cum pare mai plauzibil? Ce a avut Securitatea de anchetat dincolo de un simplu caz de „înscrisuri dușmănoase“, precum jurnalul, care să motiveze repetatele reveniri, insistențe, apoi uciderea sa? În fine, horribile dictu – nu pentru a da credit Securității și urmașilor ei, ci pentru a nu ne interzice să punem toate întrebările posibile – care este veracitatea unor afirmații, apărute în cursul ultimului proces, dar mai ales ulterior, conform cărora Ursu ar fi fost omul Securității externe (DIE/CIE), ce juca însă pe mai multe tablouri, iar moartea lui din 1985 o tragică și definitivă reglare de conturi, precum într-un caz de „trădare“? Unde sunt documentele care ar putea oferi un răspuns?

Documentele lipsă, necesare înțelegerii, cine le are, le va scoate la un moment dat, dar pentru aceasta cineva va trebui să ceară, să se agite, să facă crize (de conștiință), să-și pună pielea-n băț, nu să fumeze un anticomunism de vreme bună, oficios, de aparat. Însă dincolo de conivențe, de propagandă, nu există nici un interes.

Și pentru că suntem într-un film, o proastă replică autohtonă după „Twin Peaks“, vorba unui personaj: Show me the records!

 

București, 6 septembrie 2023.

 

UN „TWIN PEAKS“ AL ZILELOR NOASTRE

Am mai spus, repet: după primul proces pentru crime împotriva umanității, pe care l-am urmărit și comentat în detaliu, cel al lui Vișinescu, am încetat să mă mai preocup de temă, căci este pierdere de vreme, întrucât nu aduce vreun plus cunoașterii istorice, nici memoriei victimelor. Copleșit însă de vulgata anticomunistă din ultima vreme, de puzderia de Casandre, de bocitoare, de populismul istoric și memorial, am citit câteva dintre relatările de presă cu privire la maniera în care s-au desfășurat înfățișările în cauza Ursu vs. securiștii. O lectură rapidă a acestora relevă situații cu totul stranii, precum defilarea unor personaje dintre cele mai bizare ca deținutul Marian Clită, demne de Twin Peaks, pseudo-thrillerul moral al anilor 1990, în care nimic nu este ceea ce pare a fi, „nici măcar bufnițele“. Le redau sub formă de citate, care vor fi urmate, acolo unde este cazul, de întrebări. Neretorice.

Un straniu raport de forțe

 

Familia Ursu a fost reprezentată de avocatul Alexandru Terța de la SCA Mușat și Asociații. / La această societate de avocatură a lucrat și judecătoarea Corina Corbu, actuala președintă a ÎCCJ[,] în perioada 2014-2018, cât a fost judecată în dosarul pe care i l-a făcut DNA. După ce a fost achitată definitiv, aceasta a revenit în magistratură.

Fostul judecător Nicolae Trăistaru este avocatul colonelului în retragere Vasile Hodiș.

Mai întâi, fostul judecător Trăistaru are certe capacități extrasenzoriale. Apoi, despre casa de avocatură gurile rele spun că te duci la ea atunci când nu ai dreptate și vrei să-ți rezolvi problema. Să nu mă înțelegeți greșit, ca să mă trezesc cu vreun proces pe cap: este vorba strict de competența juridică și de dedicarea față de client! Unde mai pui că este condusă chiar de un fost securist – unul bun, care luptă împotriva securiștilor răi, un securist de siguranță națională, spre deosebire de cei de poliție politică. Personal, am văzut acest start-up în acțiune în cauza Goma vs. Antisemitizatorii. Pentru profani, este firma agreată a holocaustiștilor, la fel cum „Observator Cultural“, firma soției șefului, este gazeta culturală de perete a acelorași. De ce fiul unei victime a Securității a ales astfel, fără să se aplece în nici un fel asupra principiului identității, al noncontradicției, al tertium non datur, preferând să plonjeze în dialectică, rămâne un mister. Cum a vrut deci să rezolve acest proces? Să învingă Securitatea cu oamenii și cu armele ei?

O stranie aliniere a astrelor

 

Cu excepția ANAF care este apelant, parte responsabilă civilmente, și care nu s-a prezentat la niciun termen, în rest toate părțile au fost la termen.

[Nicolae Trăistaru] Mi-a spus că este [avocat] și în „Dosarul Revoluției“, îl reprezintă pe generalul Rus. / În „dosarul Ursu“ zice că sunt niște ciudățenii. La fond, unde a obținut achitarea clienților săi, a aflat că juristului SRI i s-a cerut de către șefi să facă non-combat. A spus asta în instanță și SRI l-a retras pe respectivul jurist, înlocuindu-l cel de acum. Care și el este tot non-combat, chiar dacă SRI este parte civilmente responsabilă.

Realmente, este cu totul impresionantă această galerie a instituțiilor statului care se declară bucuroase să plătească o cotă-parte din cele 3,1 milioane de euro cerute ca despăgubiri de familia victimei. Desigur, faptul se întâmplă nu din alt motiv, ci din pura dorință ca ochii plânși să vadă, în sfârșit, dreptatea.

Strania poveste a unor dosare

 

i-am cerut [Andrei Ursu lui Eduard Hellvig – n.n.] inclusiv o anchetă internă în cadrul SRI a celor care au falsificat dosarul de urmărire informativă a tatălui meu: dosarul Udrea, dovedit de CNSAS că a fost falsificat grosier în anii ’90 (în decembrie 1984, Securitatea i-a deschis dosar de urmărire lui Gheorghe Ursu cu indicativul Udrea – n.r.). Şeful arhivelor fostei Securităţi, ajunse toate la SRI, era un fost securist, care lucrase în arhive şi până în ’89, şi a rămas bine-merci în SRI şi după ’89 şi care a ajuns decanul Facultăţii de Informaţii din cadrul Academiei SRI. E vorba de cel care e prezentat la unele televiziuni ca „istoric“ al serviciilor secrete, Cristian Troncotă, ajuns general în SRI. Ei bine, acest Cristian Troncotă are semnătura pe dosarul falsificat Udrea al tatălui meu. Cei de la CNSAS au dovedit negru pe alb, filă cu filă, cum filele pe microfilm sunt diferite de cele pe hârtie. Au inserat în 7 volume alte file. Falsificarea acestui dosar s-a făcut în cadrul SRI, dovedit, clar. Nu putea să fie dinainte.

Iată ce spune despre această situație Germina Nagâț, fosta șefă a Direcției de Investigații din CNSAS, actualmente membră a Colegiului instituției:

 

Mai întâi, dosarul penal deschis de Securitate – și nu butaforia creată de Miliție! – s-a rătăcit în meandrele concretului. A ajuns la CNSAS abia în 2007, la „marea predare de dosare“, iar Andrei Ursu l-a văzut pentru prima oară abia în octombrie 2014, în timpul celui de-al doilea episod de grevă a foamei. La rândul lui, dosarul de urmărire informativă „Udrea“, compus din 7 volume, a fost desecretizat abia în 2000, printr-o decizie a CSAȚ, și a ajuns la CNSAS în ianuarie 2015, trimis de Parchet. Abia după ce l-am citit am înțeles de ce a fost nevoie de o decizie a CSAȚ pentru ca Andrei Ursu să poată vedea dosarul de urmărire al tatălui său. / Acest construct arhivistic, compus din 7 volume și închis, potrivit copertei, în 1987, a fost golit de documentele originale și transformat într-un bric-a-brac suprarealist: începând cu volumul 2, e umplut cu fotocopii, fie după declarații arhivate în original în dosarul penal, fie după alte declarații care nu mai sunt de găsit nicăieri, fie ale unor ciorne de rapoarte și comunicate de presă de după 1990, unele datând chiar din 1993. Asta, deși oficial dosarul era închis din 1987... / Cele mai interesante sunt însă drafturile succesive ale comunicatelor de presă, formulate ca reacții la acuzațiile societății civile, care reclama că SRI obstrucționează ancheta. Din ele aflăm de pildă că, pe toată perioada anchetei din anii ’90, procurorii au fost „sprijiniți“ de „ofițeri de informații“. Firește, pasajele cu pricina n-au fost păstrate și în textul final al comunicatelor... Din dosarul de 7 volume, doar primul mai conține documente originale, nu însă și coperta. Comparația cu microfilmul, preluat și el tot în 2015, a arătat că volumul 1 nu mai are coperta originală, pe care se afla mențiunea „urmează volumul 2, TO“. Adică, volumul 2, compus azi din talmeș-balmeșul amintit mai sus, conținea inițial transcrieri ale interceptărilor de tehnică operativă. O explicație simplă pentru dispariția lor ar fi faptul că transcrierile înregistrărilor, inclusiv din camerele de arest, se trimiteau în primul rând ofițerilor de caz – Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș. / În timpul în care probele din dosarele penal și informativ, care îi indicau pe cei doi securiști ca anchetatori principali, zăceau sub cheie și erau masiv modificate, s-au găsit alți vinovați pentru moartea lui Gheorghe Ursu (doi milițieni, un deținut de drept comun și un șef de la arhivă).

Și Ștefan Bosomitu de la IICCMER:

 

În fine, la fel de curioasă rămîne și situația dosarului de cercetare penală dispusă în cazul Gheorghe Ursu în perioada decembrie 1984 – august 1985, sub învinuirea de „propagandă împotriva orânduirii socialiste“, instrumentat de ofițerul de Securitate Marin Pîrvulescu. Acesta a fost identificat în arhiva CNSAS, sub cota P 58684, abia în luna noiembrie 2014. Conform instrumentelor de evidență, dosarul în cauză fusese preluat de către CNSAS încă din data de 19 februarie 2007.

Mai întâi, ne putem întreba ce a făcut șefa Direcției de Investigații de la CNSAS – această zeiță Diana a zilelor noastre – pusă în fața situației. Să nu-mi spuneți că dacă ar fi făcut ceva ar fi zburat din post în secunda următoare, căci nu cred că în democrația noastră este posibil așa ceva! Am înțeles, judecătorii sunt comuniști și răi, iar securiștii și mai răi. Dar CNSAS ce-a făcut cu dosarul între 19 februarie 2007 și noiembrie 2014, deci timp de peste 7 (șapte) ani? L-a ținut în păstrare socialistă? Ne putem întreba apoi de ce Andrei Ursu, „care a moștenit de la tatăl său candoarea naivității și încăpățânarea, ambele la cote absolute“ (am citat-o pe aceeași Nagâț), nu a cerut avocaților firmei Mușat&Asociații să dea SRI și CNSAS în judecată pentru aceste fapte? Dosarele tatălui său, unul făcut harcea-parcea la SRI, celălalt ținut sub obroc la CNSAS, erau piese centrale în probatoriu, iar acțiunea ar fi fost logică și necesară. A intrat cumva în pertractări cu șeful serviciului secret intern, așa cum lasă să se înțeleagă chiar relatarea sa? A existat un troc, vreo înțelegere tacită între aceștia, de tipul: noi nu zicem nimic de dosar, iar voi faceți figurație în proces? Și cu CNSAS: a crezut că o putem aranja cumva, între noi?

Și o stranie experiență personală

Nu-l cunosc personal pe Andrei Ursu, însă acum un cincinal-în-patru-ani-și-jumătate am avut nefericita surpriză să-l regăsesc pe acest Ulise al zilelor noastre ca agent de influență al holocaustiștilor într-o situație legată de istoria și memoria comunismului, mai precis de reeducarea de tip Pitești, unde pe post de pion avansat a figurat Demetriade, între timp mutat cu arme și bagaje la Cursul de Securitate și Totalitarism de la Academia SRI. Este vorba despre un caz pe care îl cunosc în detaliu, căci am fost implicat, dar pe care n-am să-l relatez, căci nu eu am fost ținta. Nu a avut loc atunci nici o influență, nici o prelucrare tocmai pentru că țintele au rămas demne, pe două picioare, nu s-au târât în patru labe. Despre conduita sa în acea situație am însă un singur cuvânt: mizerabilă.

Cum spuneam, suntem în Twin Peaks, nimic nu este ceea ce pare a fi. Este un joc al oglinzilor, o poveste cu securiști și anti-securiști, în care nu știi cine și ce rol joacă cu adevărat. Veritabilă!

 

București, 3 și 9 august 2023.