PENTRU PĂSTRAREA DENUMIRII PARCULUI TOLBUHIN

Vom trece peste „disconfortul primarului Sectorului 2 din București, ca și al celor-câteva-sute-de-cetățeni-indignați care vor să înlăture denumirea unui loc de loisirs din București[1], ba chiar și peste cel propriu, și aceasta din cel puțin trei motive, de principiu și practice.
Mai întâi, ca să putem spune și mâine, și poimâine că aici a existat comunism, și că el a făcut ravagii, atât în realitate, cât și printre simboluri.
Este argumentul lui Paul Goma, care voia chiar să păstrăm Statuia lui Lenin din Piața Presei Libere („Scânteii).
Apoi, pentru a avea, în fine, o perspectivă coerentă, rațională și justă, și să nu cădem nici în populism istoric și memorial, nici într-o logică de „pompieri piromani, creând astfel mai multe probleme decât cele pe care dorim să le rezolvăm.
Autoritatea locală a procedat rațional, just în cazul statuii, denumirii străzii lui Mircea Vulcănescu aflate în sector, pe care acum câteva luni tovarășii holocaustiști le voiau făcute din nou una cu pământul, și nu a cedat sugestiilor, presiunilor (americane, israeliene, guvernamentale, prezidențiale).
Prin birourile unei primării – ca peste tot în lume – se perindă multă lume, se primesc adrese, mesaje, proteste care necesită răspuns. Ar fi de dorit ca el să nu fie, în acest caz, excesiv, adică un fel de „holocaustism de-a-ndoaselea, dacă suntem de acord că Istoria și Memoria țin de perspective mai complexe decât gândirea-de-beton-armat a lui Ioanid, Rotman, Florian și alți ejusdem farinae.
În fine, pentru a evita complicațiile diplomatice cu Federația Rusă.
Spre exemplu, Austriecii au în centrul Vienei un Memorial întreg dedicat soldatului sovietic, iar nu o simplă denumire de parc, unde înseși vorbele lui Stalin sunt gravate în marmură. Și acolo Armata Roșie a făcut ravagii (să amintim doar crimele, violurile, jafurile, distrugerile), și acolo a existat după 1991 o dispută legată de păstrare sau destructurare, iar rațiunea a prevalat, ansamblul fiind prezervat.

A intra cu Federația Rusă într-un război al memoriilor nu este ceva care să slujească nimănui, și cu atât mai puțin unui Stat de dimensiunile și ponderea României.
Da, știm, anticomuniștii patriei nu vor fi de acord cu noi, nici „anticomuniștii antifasciști – cei care au lansat această dezinformare și manipulare tocmai pentru a nu vorbi despre scandalul istoric și moral al ultimei ofensive împotriva „statuilor de fasciști”[2] –, dar rolul istoricului nu este să strângă adeziuni și nici să smulgă aplauze...

NOTE

[2] Cf. articolul din timpul disputei publice privitoare la destinul plăcuțelor, statuilor, denumirilor de licee legate de ultima campanie a holcaustiștilor, la adresa: http://romanialibera.ro/special/documentare/maresalul-invadatorilor-sovietici--onorat-de-primaria-sectorului-2--un-parc-din-bucuresti-poarta-un-nume-ofensator-pentru-romani-%E2%80%93-tolbuhin-459945.

București, 21 septembrie 2017.

STATUIA LUI CEAUȘESCU DIN SCORNICEȘTI

0. Pentru că am văzut recent luări de poziție în care se vorbește despre „reabilitarea, pe această cale, a fostului șef al Partidului[1], vom spune câteva cuvinte, și nu doar ca să-i enervăm anticomunist pe anticomuniștii patriei.
1. Nu există nici un pericol ca Ceaușescu să fie reabilitat, iar statuia sa este ridicolă.
2. Aceasta se află pe teren privat, nu pe teren public și, dacă susținem proprietatea privată, am putea, de dragul principiului, să concedem că moștenitorii (materiali și spirituali) ai Ceaușescului (în acest caz nepotul președintelui republicii socialiste, decedat și el între timp) au dreptul să-și pună în curtea proprie-și-personală (vorba lui Săraru) orice statuie doresc.
3. Istoria diferă de Memorie, cu care nu se află într-o relație ancilară, dar nici invers: rolul istoriei – al unei versiuni a ei sau al unui anume consens – nu este să facă tabula rasa din memoriile care nu i se subsumează, căci aceasta ar fi o pretenție nemaipomenită (deși nu chiar, date fiind evenimentele din ultimii ani).
4. Dacă ne place democrația, este cazul să concedem și că ține de libertatea de gândire și de expresie, inclusiv și mai ales a acelor poziții, opțiuni pe care nu le împărtășim, în cazul de față „ceaușismul.
5. În fine, procedând astfel, poate vom reuși să avem, în sfârșit, o perspectivă rațională, coerentă și justă cu privire la episoadele litigioase, traumatice din istoria noastră, iar nu două greutăți și două măsuri, în funcție de ideologii, opțiuni, interese.

NOTE



București, 19 septembrie 2017.

PROIECTUL NOII LEGI A ARHIVELOR ÎN DEZBATERE

Am constatat, cu plăcere, că a început o discuție despre Proiectul noii legi a arhivelor, aflat în dezbatere publică, deocamdată pe Facebook, ceea ce este remarcabil pentru disciplinele noastre (Istorie, Arhivistică), în care non-dezbaterea este mai degrabă regula, nu excepția.
Dat fiind statutul nostru, nu putem participa, însă o vom urmări cu interes, ba chiar, dacă vom găsi nimerit, vom comenta... comentariile.
*
A. Cioflâncă are cuvântul:

Alții, cum ar fi istoricul Adrian Cioflâncă, membru în Colegiul CNSAS, susțin că proiectul de lege în forma actuală ar putea conduce la anularea misiunii CNSAS și ar „scoate din joc toată arhiva CNSAS.. Acest lucru ar însemna că toate dosarele de la CNSAS, Arhivele Naționale, SRI, SIE care „conțin informații despre săvârșirea de infracțiuni sau existența unor condamnări penale, măsuri de siguranță ori sancțiuni administrative / contravenționale, cum ar fi dosarele deținutilor politici, cele ale crimelor comise de autoritățile române în secolul XX, ar putea fi studiate de cercetători doar după 100 [de ani] de la crearea lor.
(apud D. Lăcătușu, Facebook, 20/08/2017.)

Ce putem spune? Este dreptul omului să se teamă, iar rolul nostru nu este de a-l liniști.
Dacă însă vorbim despre lege și aplicarea ei (ba chiar și de știință), în Proiect regăsim o trimitere expresă la activitatea CNSAS, care e de natură să pună pe gânduri, iar arhiviștilor să le dea chiar frisoane:

Art. 61. Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, pe durata funcționării, organizează arhivele preluate cu respectarea provenienței și integrității fondurilor arhivistice și/sau fragmentelor de fonduri arhivistice, precum și arhiva proprie, cu respectarea prevederilor prezentei legi.

De ce? Presupunem că de-aia sau, vorba lui Bulă, pentru că e cam groasă (cf. https://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/12/cnsas-si-fondul-sau-penal.html).
*
Modelul american și visul românesc:

rolul CIA în tranziția românească rămâne, pentru moment, foarte vag.

Fapt curios, nici un document despre România nu este inclus, nici măcar în iunie 2002, în cutiile de arhive referitoare la sfârșitul Războiului Rece, conservate la National Security Archives, la Gelman Library de la universitatea George Washington.
(Catherine Durandin, CIA în război, f.l., Editura Incitatus, 2003, p. 230.)

Întrebarea vine de la sine: pe cine vrea Agenția să protejeze?
Tot curios, am căutat pe Internet și, conform interogării, situația nu a evoluat de atunci cu o iotă: http://nsarchive.gwu.edu/.
Mai mult:

Întrebat de auto(a)r(e) pe această temă în iunie 2002 la Washington, un fost agent CIA aflat la post la Paris între 1998 și 1991, Robert Baer, refuză să vorbească, politicos dar ferm.
(Ibidem.)

Desigur, însă, e cu mult mai reconfortant visul că Americanii sunt campionii mondiali ai desecretizării, iar documentele lor sunt imediat şi direct accesibile, decât să te întrebi dacă nu cumva „ai noștri îi chiar copiază și în acest domeniu, cel puțin din 2003 încoace...
D. Lăcătușu, în reacție:

Nu cred că ai noștri îi copiază pe americani. În plus, americanii au adoptat FOIA în anii ’60, care a reprezentat și pentru celelate state un imbold pentru a-și modifica politica de acces la documentele create și să impună limite rezonabile pentru consultarea documentelor. Dar fiecare stat și-a dezvoltat ulterior propriii anticorpi pentru a limita și împiedica consultarea actelor create de state: legile care reglementează accesul la documente. Încă din perioada comunistă, au existat acte normative care au limitat accesul la documente sensibile în scopul protejării statului roman și a funcționarilor săi. Aceste acte au supraviețuit și după 1989. Iar exemplul este celebra Anexă 6 care mulți ani a reprezentat un obstacol pentru accesul la documente și i-a apărat pe funcționarii statului comunist de orice răspundere pentru faptele comise. Iar acum, la aproape 30 de ani de la căderea comunismului, nu avem încă o legislație coerentă a arhivelor care să permită accesul cetățenilor la documente, ci câteva legi care se bat cap în cap în privința drepturilor cetățeanului de a cerceta documentele create de stat și a studia activitatea acestuia și a funcționarilor săi. Orice discuție/dezbatere despre arhive ar trebui să pornească de la câteva întrebări: Au încetat arhivele să mai reprezinte doar un sediu al puterii? Au renunțat arhivele la rolul lor de a apăra activitatea statului și a funcționarilor săi care au comis crime? Când vor deveni arhiviștii din oficiali ai statului funcționari publici aflați în slujba cetățeanului? Știu, legea spune că angajații arhivelor sunt funcționari publici, dar așa o fi?
(Facebook, 31 august 2017.)

Nu încercăm să convingem de contrariu, nu acesta este sensul, nici scopul unei eventuale discuții.
Procesul început în SUA la sfârșitul anilor 1960 este important, dar specific democrației americane (context care e greu de rezumat aici), iar el n-a fost urmat de nici o altă țară, și de nici o democrație europeană, care au altă logică de acces la documentele serviciilor secrete. La fel, ceea ce s-a întâmplat la noi înainte și după intrarea în NATO, dincolo de continuități, revine și la diferențe (dar aici n-am vrea să deprimăm pe cineva, prin urmare, ne vom abține).
Conținutul damnatei Anexe 6 se regăsește în cvasitotalitatea Statelor europene, fiind vorba de clauze privitoare, generic, la protecția informațiilor personale, a secretului de Stat, și el este în linia legislației europene (ba chiar și americane) în materie, prin urmare, nu ar trebui confundat cu „cultura secretului tipică regimului comunist.
În fapt, în analiza acestei chestiuni se produce un amalgam multiplu între: ceea ce alte legi și instituții definesc a fi secret și clauzele legale stipulate de legislația arhivistică, dat fiind că Arhivele nu definesc „secretul, ci aplică legea existentă; restrângerea, împiedicarea accesului la arhive după 1989 a fost făcută nu doar printr-o interpretare excesivă a Anexei în chestiune, ci, surprinzător, mai ales invocându-se motive – uneori reale, dar de multe ori închipuite – că „documentele nu sunt prelucrate arhivistic; este confundată adesea protecția datelor persoanei cu ascunderea informațiilor referitoare la responsabilii (funcționarii, în alți termeni) regimului comunist, chestiune care revine la o temere legitimă, dar care este util să nu dea în fandacsie; clauza generală de 30 de ani nu împiedică nici un creator de arhivă să facă publice documentele sale, ba, mai mult, prevederile legale asociate chiar obligă (Legea 544/2001); tema desființării CNSAS este de un nivel intelectual prea jos pentru a o aborda până și aici; și am putea continua…
În special, conținutul Anexei 6 dă mari bătăi de cap, creează false discuții, dialoguri ale surzilor. Iată-l în varianta franceză:

« Chapitre 3 Régime de communication
Art.L. 213-1.-Les archives publiques sont, sous réserve des dispositions de l'article L. 213-2, communicables de plein droit.
(…)

Article L213-2
Par dérogation aux dispositions de l'article L. 213-1 :
I. ― Les archives publiques sont communicables de plein droit à l'expiration d'un délai de :
Vingt-cinq ans à compter de la date du document ou du document le plus récent inclus dans le dossier :
a) Pour les documents dont la communication porte atteinte au secret des délibérations du Gouvernement et des autorités responsables relevant du pouvoir exécutif, à la conduite des relations extérieures, à la monnaie et au crédit public, au secret en matière commerciale et industrielle, à la recherche par les services compétents des infractions fiscales et douanières ou au secret en matière de statistiques sauf lorsque sont en cause des données collectées au moyen de questionnaires ayant trait aux faits et comportements d'ordre privé mentionnées aux 4° et 5° ;
b) Pour les documents mentionnés au 1° du I de l'article L. 311-5 du code des relations entre le public et l'administration, à l'exception des documents produits dans le cadre d'un contrat de prestation de services exécuté pour le compte d'une ou de plusieurs personnes déterminées lorsque ces documents entrent, du fait de leur contenu, dans le champ d'application des 3° ou 4° du présent I ;
Vingt-cinq ans à compter de la date du décès de l'intéressé, pour les documents dont la communication porte atteinte au secret médical. Si la date du décès n'est pas connue, le délai est de cent vingt ans à compter de la date de naissance de la personne en cause ;
Cinquante ans à compter de la date du document ou du document le plus récent inclus dans le dossier, pour les documents dont la communication porte atteinte au secret de la défense nationale, aux intérêts fondamentaux de l'Etat dans la conduite de la politique extérieure, à la sûreté de l'Etat, à la sécurité publique, à la sécurité des personnes ou à la protection de la vie privée, à l'exception des documents mentionnés aux 4° et 5°. Le même délai s'applique aux documents qui portent une appréciation ou un jugement de valeur sur une personne physique, nommément désignée ou facilement identifiable, ou qui font apparaître le comportement d'une personne dans des conditions susceptibles de lui porter préjudice.
Le même délai s'applique aux documents relatifs à la construction, à l'équipement et au fonctionnement des ouvrages, bâtiments ou parties de bâtiment utilisés pour la détention des personnes ou recevant habituellement des personnes détenues. Ce délai est décompté depuis la fin de l'affectation à ces usages des ouvrages, bâtiments ou parties de bâtiment en cause ;
Soixante-quinze ans à compter de la date du document ou du document le plus récent inclus dans le dossier, ou un délai de vingt-cinq ans à compter de la date du décès de l'intéressé si ce dernier délai est plus bref :
a) Pour les documents dont la communication porte atteinte au secret en matière de statistiques lorsque sont en cause des données collectées au moyen de questionnaires ayant trait aux faits et comportements d'ordre privé ;
b) Pour les documents relatifs aux enquêtes réalisées par les services de la police judiciaire ;
c) Pour les documents relatifs aux affaires portées devant les juridictions, sous réserve des dispositions particulières relatives aux jugements, et à l'exécution des décisions de justice ;
d) Pour les minutes et répertoires des officiers publics ou ministériels ;
e) Pour les registres de naissance et de mariage de l'état civil, à compter de leur clôture ;
Cent ans à compter de la date du document ou du document le plus récent inclus dans le dossier, ou un délai de vingt-cinq ans à compter de la date du décès de l'intéressé si ce dernier délai est plus bref, pour les documents mentionnés au 4° qui se rapportent à une personne mineure.
Les mêmes délais s'appliquent aux documents couverts ou ayant été couverts par le secret de la défense nationale dont la communication est de nature à porter atteinte à la sécurité de personnes nommément désignées ou facilement identifiables. Il en est de même pour les documents relatifs aux enquêtes réalisées par les services de la police judiciaire, aux affaires portées devant les juridictions, sous réserve des dispositions particulières relatives aux jugements, et à l'exécution des décisions de justice dont la communication porte atteinte à l'intimité de la vie sexuelle des personnes.
II. ― Ne peuvent être consultées les archives publiques dont la communication est susceptible d'entraîner la diffusion d'informations permettant de concevoir, fabriquer, utiliser ou localiser des armes nucléaires, biologiques, chimiques ou toutes autres armes ayant des effets directs ou indirects de destruction d'un niveau analogue[1].

Întrebările, chiar dacă balansează între tenta metafizică și ancheta Procuraturii, sunt și ele legitime. Am răspunde la toate, cu dragă inimă, și pe larg, chiar dacă nu suntem purtătorul de cuvânt al instituției, doar dacă ni se va răspunde la una singură, hai, două, și cumulativ: Ce loc ocupă Arhivele în arhitectura instituțională a Statului român și care este ponderea lor? Dacă cineva este convins că arhiviștii sunt un fel de pirați ai drepturilor cetățeanului, de ce nu se adresează Justiției (țara noastră este, de bine, de rău, un Stat de drept) sau, după caz, UE, NATO, SUA?
În fine, dacă oamenii se întreabă, pe bună dreptate de altfel, ce fac Arhivele pentru ei, am întreba și noi, fără să mimăm naivitatea: Cetățenii, ei ce fac pentru aceste Arhive, care nu sunt ale arhiviștilor, ci ale lor? Și poate că de răspunsul la această întrebare va depinde depășirea măcar a perspectivei unei jelanii de babe, dacă nu chiar a celei prin care răul sunt, întotdeauna, ceilalți.
În rest, à bon entendeur, salut !

NOTE
[1] Code du Patrimoine, Partie législative, Livre II : Archives, Titre Ier : Régime général d’archives, la adresa: https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do;jsessionid=DADF156AF1DCDD173388FFE7B7B2D414.tpdila07v_3?idSectionTA=LEGISCTA000006159942&cidTexte=LEGITEXT000006074236&dateTexte=20170903. Subl. ne aparțin.

București, 2 septembrie 2017.