Vom
trece peste „disconfortul“ primarului Sectorului 2 din
București, ca și al celor-câteva-sute-de-cetățeni-indignați care vor să
înlăture denumirea unui loc de loisirs din
București[1],
ba chiar și peste cel propriu, și aceasta din cel puțin trei motive, de
principiu și practice.
Mai întâi, ca să
putem spune și mâine, și poimâine că aici a existat comunism, și că el a făcut
ravagii, atât în realitate, cât și printre simboluri.
Este argumentul
lui Paul Goma, care voia chiar să păstrăm Statuia lui Lenin din Piața Presei
Libere („Scânteii“).
Apoi, pentru a
avea, în fine, o perspectivă coerentă, rațională și justă, și să nu cădem nici
în populism istoric și memorial, nici într-o logică de „pompieri piromani“, creând astfel mai multe probleme decât
cele pe care dorim să le rezolvăm.
Autoritatea
locală a procedat rațional, just în cazul statuii, denumirii străzii lui Mircea
Vulcănescu aflate în sector, pe care acum câteva luni tovarășii holocaustiști
le voiau făcute din nou una cu pământul, și nu a cedat sugestiilor, presiunilor
(americane, israeliene, guvernamentale, prezidențiale).
Prin
birourile unei primării – ca peste tot în lume – se perindă multă lume, se
primesc adrese, mesaje, proteste care necesită răspuns. Ar fi de dorit ca el să
nu fie, în acest caz, excesiv, adică un fel de „holocaustism de-a-ndoaselea“, dacă
suntem de acord că Istoria și Memoria țin de perspective mai complexe decât
gândirea-de-beton-armat a lui Ioanid, Rotman, Florian și alți ejusdem farinae.
În fine, pentru a
evita complicațiile diplomatice cu Federația Rusă.
Spre exemplu, Austriecii
au în centrul Vienei un Memorial întreg dedicat soldatului sovietic, iar nu o
simplă denumire de parc, unde înseși vorbele lui Stalin sunt gravate în
marmură. Și acolo Armata Roșie a făcut ravagii (să amintim doar crimele, violurile,
jafurile, distrugerile), și acolo a existat după 1991 o dispută legată de
păstrare sau destructurare, iar rațiunea a prevalat, ansamblul fiind prezervat.
A intra cu
Federația Rusă într-un război al memoriilor nu este ceva care să slujească
nimănui, și cu atât mai puțin unui Stat de dimensiunile și ponderea României.
Da, știm,
anticomuniștii patriei nu vor fi de acord cu noi, nici „anticomuniștii
antifasciști“ – cei care
au lansat această dezinformare și manipulare tocmai pentru a nu vorbi despre
scandalul istoric și moral al ultimei ofensive împotriva „statuilor de
fasciști”[2] –, dar rolul istoricului nu este să
strângă adeziuni și nici să smulgă aplauze...
NOTE
[2] Cf. articolul
din timpul disputei publice privitoare la destinul plăcuțelor, statuilor,
denumirilor de licee legate de ultima campanie a holcaustiștilor, la adresa: http://romanialibera.ro/special/documentare/maresalul-invadatorilor-sovietici--onorat-de-primaria-sectorului-2--un-parc-din-bucuresti-poarta-un-nume-ofensator-pentru-romani-%E2%80%93-tolbuhin-459945.
București, 21 septembrie 2017.
