RĂZBOIUL UCRAINEAN ȘI FRONTUL ÎNȚELEGERII

Textul

Pe teren, războiul este pierdut de Ucraina. Atacarea „Maicii Rusii“ în adâncime nu va schimba realitatea de pe front, însă va provoca o reacție a acesteia. 

Astfel, se vorbește din ce în ce mai mult despre atacuri cu arme convenționale asupra teritoriului NATO (sunt menționate ca ținte favorite Polonia și România); apoi, dacă mesajul nu va fi înțeles, de lovituri nucleare limitate.

Trăim în epoca nucleară, o realitate din ce în ce mai mult ignorată, iar „liniile roșii“ se cer reinstaurate. Apoi, Rusia nu va aștepta ca Europa să se înarmeze și să devină o forță capabilă de confruntare, după model ucrainean. Și de ce ar face-o, din masochism?

Simpla discuție arată în ce lume periculoasă trăim, chestiune pe care establishment-ul politic de la noi nu pare să o înțeleagă. Și chiar dacă ar avea capacitatea (un fapt îndoielnic), este prea preocupat cu tranșarea puterii, după modelul Țara arde și baba se piaptănă!

În loc să se ocupe de economie, de criză, de salvarea țării – nu mai vorbim de dezvoltare, despre care nu are nici o idee – se afundă în politicianism mărunt, în dispute sterile. Mai mult, ne expune unor mari pericole. De la dreapta la stânga și de sus în jos!

O mlaștină de iresponsabilitate, un somn al rațiunii din care, se vede clar acum, nu ne va scoate decât o catastrofă.

 

Atacul clonelor

La peste patru ani de război ruso-ucrainean cred că s-a produs o adevărată spălare a creierelor (pretind că știu ce înseamnă, căci am studiat reeducarea). Am văzut asta aiurea, dar nu m-am confruntat, pe pagina mea de Facebook, cu așa ceva.

Este o pagină personală, mica mea gazetă de perete, a săracului, unde mă exprim, și care a fost invadată de drone, de clone care repetă același soft. Și care se hăhăie, mă iau la rost, mă dădăcesc, îmi dau lecții – asta când nu mă înjură de-a dreptul, mă trimit în Rusia ori mă întreabă câte ruble am primit în cont.

Pagina mea este deschisă, oricine poate vedea și comenta ce scriu, dar caut să o mențin salubră, astfel că, pentru prima dată, am limitat comentariile. Iar dacă situația persistă, o voi face în continuare; pentru simplitate, poate chiar permanent.

Sunt pentru înțelegerea realității cu cea mai mare acuratețe omenește posibilă, fără parti-priuri, nici propagandă. Nu am vreo pretenție de infailibilitate, cred că realitatea poate fi înțeleasă prin aproximări succesive, nu prin clișee, ukazuri ori slogane de galerie.

Totodată, singurul steag care flutură aici este cel al țării mele. Sunt deci un „Romania firster“; nu un ideolog, ci un realist.

În fine, sunt pentru discuția, dezbaterea liberă cu oricine e capabil de așa ceva, cred în dezacordul fertil, dar nu voi face nici un comerț cu acest delir pe care tocmai l-am descris. Căci tocmai de aceea.

 

București, 27 iunie 2026.

 

CRONOLOGIA

1) Președintele a discutat cu partidele și nu a putut degaja o majoritate care să susțină un guvern în vechea formulă, PNL–PSD–USR–UDMR: clivajele, căci orgoliile, sunt ireconciliabile.

2) Situația este și mai critică din pricina faptului că România are o linie roșie: nici un guvern cu „fasciștii“ (AUR, SOS, POT), impusă de UE, de SUA (nu că le-ar păsa, ci pentru că lobby/holocaustiștii). Altfel spus, aceștia sunt buni ca instrument, dar nu ca parteneri; la fel, la bucată, iar nu în bloc.

3) Astfel, Președintele + deep state („statul paralel“, „pădurile“ sau oricum s-ar zice) au propus un guvern Tomac, văzut ca „tehnocrat“ (deci parapolitic), pe care dl. Bolojan l-a sabotat sistematic – la fel și USR, UDMR.

4) Ceea ce înseamnă că prim-ministrul demis a decis să joace hardball. În timp ce Lumea, Țara arde, baba se piaptănă!

5) Reacția Președinției a fost imediată și escalatorie: a atacat anturajul d-lui Bolojan (cazurile Fritz și Ciucu, „calea legală“) și a numit pentru formarea Guvernului pe dl. Veștea, practic un liberal necunoscut, fără consultarea PNL/Bolojan.

Să tragem acum linie și să adunăm: ce ar fi trebuit să facă dl. Dan, să plece la mânăstirea Tismana și să se roage pentru sufletele concurenților politici?

Președintele a fost chiar reținut, deschis pertractării cu Bolojan, și nu a atacat decât atunci când acesta a încercat să joace tare, fără a avea totuși cărțile necesare. Faptul va avea consecințe: dl. Veștea va deveni prim-ministru, iar dl. Bolojan va pleca, mai devreme sau mai târziu, la Oradea. Nimeni nu are globul de cristal și nici eu nu am o asemenea pretenție, deci, dincolo de analiză, cele spuse au valoarea pe care o au toate predicțiile. Cred însă că lucrurile se vor petrece în acest fel.

În fine, de bine de rău, Președintele este singurul care are o soluție în context. Înțeleg că nu place (nici Veștea ca persoană), dar care ar fi alternativa? Și una realistă? Întrebarea este retorică, întrucât, în afară de outsiderii guvernării, care cer alegeri anticipate, nimeni nu-și dorește așa ceva.

 

București, 22 iunie 2026.

 

„FJORD“

Am mers la mall să văd filmul lui Cristian Mungiu (România, Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda, Franța 2026). Am făcut astfel o excepție, căci multiplex-urile distrug filmul: loudness-ul a ucis nu doar muzica, ci și coloana sonoră. Nu e întâmplător deci că trăim deja o surzenie generalizată.

Astfel că, după ce m-am odihnit după atâta zgomot, o să spun câteva gânduri răzlețe, impresii fugare.

Pelicula este una a contrastelor, la fel și percepțiile spectatorilor. Căci dacă te uiți la impresiile seculariștilor, sunt similare cu ale tradiționaliștilor: fiecare aștepta ca tabăra lui să învingă în poveste, precum Sfântul Gheorghe balaurul. Or asta e calea directă de a rata și filmul, și povestea din fundal. Spuneam că trăim într-o lume de surzi pentru că oamenii nu se mai ascultă; mai mult, nici nu se mai aud!

Intriga constă în tensiunea dintre cele două seturi de valori, tradiționale și seculare, se centrează pe modul în care oamenii ce le poartă cooperează, se dispută sau negociază într-un context ultrasecular, pe un fundal global.

Ideologic vorbind, cred că filmul este mai tradiționalist decât îl percep tradiționaliștii, dar nu suficient de progresist pentru a trece clasa nici acolo (deși se încheie în această cheie).

Farmecul său chiar în asta constă: într-o anume imprecizie, în faptul că e cumva inclasabil la acest nivel. Scopul este ca, printr-o poveste bine spusă, să te pună pe gânduri. Este rolul artei de a nu instanția linii politice, ideologice, ci de a trece cumva dincolo de ele, de a transfigura complexitatea realității; căci realitatea este, cel mai adesea, complexă. Și o face foarte bine.

Este un film foarte lung, care păstrează însă tensiunea, nu are „burți“, nu derapează în glosse, nu se pierde în detalii.

Personajul care mi-a plăcut cel mai mult este Årne, un bătrân cu accident vascular cerebral, în urma căruia se spune că nu mai putea vorbi. Ceea ce se dovedește cu totul inexact: omul vorbea, însă numai când socotea necesar și doar cu cine dorea. El afirmă, la un moment dat, ceva de genul: „Sunt prea bătrân pentru a spune altceva decât gândesc!“. Mai mult, înainte de a muri în urma refuzului de a mânca, mărturisește mamei tradiționaliste că „a vorbit cu Dumnezeu și copiii vor fi bine“. Deși nici măcar secundar, ci terțiar, este un personaj de forță, de fundal, de combustie pentru intrigă.

Bravo, Cristian, bravo frate-miu (vorba lu' sor'-sa), ai reușit și faci Românii să discute, să dezbată altceva decât tot soiul de futilități!

 

București, 14 iunie 2026.