Vlad
Mitric–Ciupe, Mecanisme repressive în școala românească de arhitectură (1944–1958),
Cluj-Napoca, Editura Mega, 2021, 386 p.
Este vorba despre un caz de
istorie instituțională în care sunt investigate (termenul este adecvat!)
metamorfozele unei organizații din perioada comunistă, temă ce pasionează
întotdeauna pe arhivist, care se laudă că aceasta este menirea sa de bază: să
înțeleagă și să redea cu acuratețe funcționarea unei instituții.
Marea provocare istorică a
costat în a realiza studiul în absența fondului (în sens arhivistic)
instituției descrise și analizate, care nu este accesibil – dar aceasta nu mai
este o noutate, dacă luăm în calcul doar de-zbaterile arhivistico-istorice (și
para-!) din ultima vreme.
Autorul a suplinit cumva această lipsă prin utilizarea altor fonduri
conexe (în principal Fondul Instrucțiunii Publice) și, fapt la fel de
important, interviurile cu persoane implicate.
Aici se cuvine o mențiune specială: Mitric–Ciupe este unul dintre puținii
istorici de la noi care utilizează sistematic interviul ca metodă și sursă
pentru cunoașterea istorică, un mod obligatoriu (scuzați normativitatea!) de a
contrabalansa sursele oficiale (și/sau oficioase). Astfel, pentru că nu a mai
prins generația represiunii din anii 1950, și-a construit un foarte bun
instrument de detectare a urmașilor acesteia, în care excelează.
În rezumat, este o lucrare cu care îți poți da foc la valiza
profesorală, ceea ce se pare că autorul a și făcut (nu neapărat în această
ordine). Dar așa este întotdeauna când te ocupi de perioadele recente.
Coperta este foarte sugestivă,
n-am s-o comentez ca să n-o stric.
Pentru interesați, lucrarea poate fi procurată chiar de la autor (https://www.facebook.com/vlad.mitric.1).
București, 2 decembrie 2022.
