INCULPĂRILE ȘI CONDAMNĂRILE PE BAZA „LEGII HOLOCAUSTULUI“

O statistică obținută de holocaustiști de la Parchet arată faptul că în perioada 2002–2015 au fost constituite 302 de dosare pentru „fascism, „legionarism, „antisemitism și „negarea holocaustului (însă este de luat în calcul că pentru perioada 2002–2006 ea conține doar cazurile care au ajuns în instanță, ceea ce înseamnă că sesizările penale au fost sensibil mai numeroase).
Din această cantitate de dosare, doar 16 cazuri au fost trimise de procurori în instanță, iar modul lor de soluționare, se spune, nu se cunoaște.
Întrucât documentul nu este reprodus, ci rezumat, prezentat și îmbălsămat pentru utilizare în scopuri proprii, nu putem face o analiză. Este, de altfel, motivul pentru care Alexandru Florian a fost chemat: să ofere o expunere convenabilă, fără însă a ne spune ce rol a jucat, și în care dintre aceste cazuri, institutul pe care îl reprezintă.
Dar faptul că mai puțin de 5,2% din sesizările penale și-au găsit calea către instanță arată că în genere plângerile sunt lipsite de orice temei, chiar în condițiile existenței unei legislații represive față cu libertatea de expresie și a cercetării istorice. La un procent de 94,8% cazuri de neîncepere a urmăririi penale, orice altă explicație cade în fața legilor statisticii. Să facem apoi doar un exercițiu și să ne imaginăm ce campanie de presă s-ar fi dezlănțuit dacă un singur caz real ar fi fost tratat cu lejeritate de autorități!
Articolul ne reamintește că „OUG 31/2002 a fost adoptată cu câteva luni înaintea deciziei NATO de primire a României ca membră a Pactului Nord Atlantic, adică, pe scurt, că „legea holocaustului a fost o condiție neoficială de aderare, plus sugestia că americanii se vor supăra pe noi dacă situația de fapt nu se va schimba.
Totodată, avem convingerea că Institutul Wiesel știe foarte bine și care au fost soluțiile în cele 16 cazuri, dar rezultatele și mai slabe pe acest tărâm îi generează o pudibonderie altfel necaracteristică, fapt confirmat indirect și de acuzația adusă procurorilor și judecătorilor patriei că nu și-au apropriat dogmatica holocaustului („fără o însușire adecvată a spiritului OUG 31/2002 și fără a avea cunoștințe adecvate de istorie recentă).
După cum aflăm din alt loc de la însuși șeful lui Florian, Radu Ioanid, justiția patriei are, în genere, idei departe de a fi dezirabile, față de care șeful suprem se abține cu greu să nu pronunțe termenii cheie: „fascism, „legionarism și „antisemitism:

Revenind la ziua de azi, ştie domnul Andrei Pleşu că, în România, Procuratură [sic!] dă NUP pentru indivizi care se afişează în spaţiul public cu termeni ca „jidan şi cu negarea Holocaustului în general? Ştie domnul Andrei Pleşu că procurori ai judeţului Ilfov au evaluat în scris [sic!] troiţa legionară de la Tâncăbeşti (foto dreapta) ca având un rol educativ? Ştie domnul Andrei Pleşu că fasciştii noştri autohtoni sunt trataţi cu indulgenţă de autorităţi, iar fasciştii „lor cu mai multă severitate? Ştie domnul Pleşu că în anul 2014 din 59 de cazuri de incitare la ură sau discriminare, nicio persoană încriminată nu a fost trimisă în judecată în România? [subl. în text] Cu asfel [sic!] de justiţie doreşte domnul Pleşu să reevalueze sentinţele Tribunalelor Poporului?

În fine, mesajul global transmis este că noul câmp de acțiune va fi prelucrarea ideologică a organelor de cercetare penală și de justiție.

București, 28 aprilie 2016.

APROPO DE „COMISIILE DE ADEVĂR ȘI RECONCILIERE“

Comitetul supraviețuitorilor internatelor indiene
Sursa: Raportul Comisiei
În rezervațiile amerindienilor canadieni fac ravagii șomajul, alcoolismul, toxicomania, violența și... uitarea. Toate au condus la o rată nemaiîntâlnită a sinuciderilor în rândul metișilor și inuiților, care reprezintă peste 4% din populația Canadei (cf. http://www.lemonde.fr/m-moyen-format/article/2016/04/22/les-indiens-du-canada-preferent-mourir_4907359_4497271.html).
Această stare de fapt se adaugă uneia mai vechi: generații întregi au fost marcate de internări forțate în stabilimente (internate), petrecute până chiar în anii 1990, destinate să-i „evanghelizeze și „asimileze pe copiii amerindieni, practici pe care un organism independent, Comisia de adevăr și reconcliere, le-a investigat sistematic și și-a publicat concluziile în decembrie anul trecut.
Prin urmare, alt context (cultural, politic, social), alte crize identitare, alți actori și alte victime.
Este important deci să renunți la ipocrizia multiculturală, ca și la exportul de democrație, pentru a te putea concentra pe realitatea de acasă.
Am spune apoi că este important, ba chiar vital, să vezi și necazurile, dezastrele altora – uneori mai grele, mai dureroase decât ale noastre – pentru a putea apărea astfel, toate, în perspectiva lor reală.
Așa am ajuns să parcurgem (dată fiind întinderea, oarecum în diagonală) Raportul Comisiei de Adevăr și Reconciliere din Canada (cf. la adresa: http://www.trc.ca/websites/trcinstitution/index.php?p=15).
Elaborat în urma unei munci de șase ani, începând din 2008, este o lucrare cu totul impresionantă, atât cantitativ (doar sumarul conține circa 600 de pagini) cât și, mai ales, calitativ, și ne vom grăbi să comunicăm pe scurt concluziile noastre.
Statul federal a trimis forțat, în internate – încă de la originile sale, dar într-un mod sistematic începând din 1939 și până în anul 2000 – zeci de mii de copii inuiți și metiși. Acolo, ei au fost abuzați cultural, fizic și sexual, întregul sistem fiind numit de Comisie, în termeni exacți și categorici, un „genocid fizic, biologic și cultural“. Unii dintre subiecții oribilelor tratamente au dispărut fizic, iar mormintele lor nu se cunosc, în timp ce supraviețuitorii au puternice traume.
Raportul conține relatările victimelor (au fost audiate peste 6.000 de persoane) și se încheie cu cererile Comisiei față cu Guvernul federal în vederea reconcilierii. A se reține termenul cheie folosit: nu „propuneri“, ci „cereri“ (We call / Nous demandons).
În continuare, vom traduce câteva extrase din Raport.
Problema în studiu:

Genocidul fizic reprezintă exterminarea în masă a membrilor unui grup vizat iar genocidul biologic înseamnă distrugerea capacității de reproducere a unui grup. Genocidul cultural constă în distrugerea structurilor și practicilor care permit grupului să continue să trăiască în calitate de grup. Statele care se implică într-un genocid cultural urmăresc să distrugă instituțiile politice și sociale ale grupului vizat. Pământurile au fost expropriate, populațiile transferate forțat iar deplasările lor limitate, limbile au fost interzise, liderii spirituali persecutați, practicile spirituale interzise iar obiectele de valoare spirituală confiscate și distruse. Și mai important pentru problema care ne interesează, familiilor le-au fost interzise transmiterea valorilor culturale și identitatea de la o generație la alta.
În relațiile sale cu populațiile autohtone, Canada a făcut toate aceste lucruri.

Misiunea Comisiei:

Cu toate acestea, scopul comisiei nu a fost să învinovățească pe cineva sau să rețină faptele blamabile. Accentul a fost pus mai degrabă pe căutarea adevărului cu scopul de a pune bazele importantei probleme a reconcilierii. Acum, când știm ce s-a petrecut în internate și știm și urmările lor, ce avem de făcut?

Autorii Raportului sunt perfect conștienți de dificultatea procesului de reconciliere, și iată în ce termeni:

Cunoașterea adevărului a fost dificilă, dar reconcilierea va fi și mai dificilă. Pentru aceasta trebuie respinse fundamentele paternaliste și rasiste ale sistemului internatelor care stau la baza acestei relații. Reconcilierea necesită elaborarea unei noi viziuni întemeiate pe respectul mutual. Totodată, trebuie înțeles că urmările cele mai pernicioase ale internatelor au fost pierderea mândriei și demnității popoarelor autohtone și lipsa de repect pe care neautohtonii au învățat-o încă din copilărie față de vecinii lor autohtoni. Reconcilierea nu este o problemă a autohtonilor, ci o problemă canadiană. Astfel, toate aspectele societății canadiene ar necesita să fie reexaminate. Sumarul de față se vrea doar o referință inițială în vederea acestei discuții importante, căci reconcilierea va cere timp.
*
Având cauze diferite, altele sunt ravagiile lumii noastre, prin urmare și crizele identitare arată diferit.
Comparând activitatea descrisă cu Comisiile și Rapoartele de la noi („Wiesel“ și „Tismăneanu“), putem remarca trei lucruri:
1) În ciuda faptului că au fost compuse din universitari de statură internațională, nici una dintre ultimele nu și-a propus să întrebe, măcar de sănătate, victimele (nu a fost audiată vreo persoană), necum reconcilierea să fi fost între scopurile lor.
2) Din această decuplare de discursul victimelor a rezultat aiuritoarea situație prezentă: în loc să pună bazele, să contribuie la despărțirea noastră de trecut, la refacerea legăturilor sociale, aceste două comisii au reprezentat simple leviere politice în mâinile unor politicieni și a celor care le-au coordonat, adică, pe scurt: instrumente de putere.
3) Mai mult, mai grav, ceea ce constatăm în prezent: ca instanțe de pervertire a noțiunilor de „adevăr“ și „reconciliere“, aceste comisii, rapoarte și instituțiile rezultate de pe urma lor (Institutul Wiesel, în principal, dar și IICCMER din prezent) reprezintă puternice frâne în acest proces, unelte care îl împiedică.
Adevărul și Reconcilierea nu sunt probleme ale foștilor deținuți politici – inuiții și metișii noștri – ci probleme românești.
În fine, vom formula o doleanță: Stimați tovarăși nacealnici, am avea o solicitare, pe care am dori-o doar vag utopică, și pe care o exprimăm în termenii cei mai politicoși cu putință. După ce ați consumat atâtea resurse și v-ați atins atâtea obiective personale și de grup, vă cerem (we call / nous demandons) să luați acasă aceste comisii, rapoarte și instituții și să ne lăsați să ne descurcăm fără ele și fără dvs. Căci vorba canadienilor înșiși: Too much is too much, enough is enough!

București, 25 aprilie 2016.


TOCMAI AM ÎNTÂLNIT-O PE „REGINA ANGLIEI“

În metrou, spre casă, lectură de navetist: Bildungsroman-ul lui Vintilă Horia.
O femeie din față, lateral dreapta, pe care n-o observasem, se apropie de ușă să coboare. Înainte însă, se apleacă și-mi spune:

Vă rog să mă scuzați, țin să vă mulțumesc că citiți această carte!

Rămas mut, n-am știut ce-aș putea să spun.
Apoi, m-a întrebat unde am găsit-o, semn că sigur urmărise dezbaterile, citise cel puțin extrase, dacă nu chiar întreaga carte, situație în care nu era decât o manieră elegantă de a mă scoate din încurcătură. Fiind expert în topografie editorială, după ce mi-am recăpătat glasul i-am dat, firește, toate explicațiile, dar nu asta contează.
Avea circa 65 de ani. Îngrijit îmbrăcată, ba chiar elegant, deux-pièces. Voce caldă, muzicală. Leită Regina Angliei!
Vă dați seama cum m-am simțit eu, ca salahor în câmpul lecturii, când însăși „Regina Angliei s-a aplecat spre mine să-mi mulțumească pentru că salahoresc?!
Am avut sentimentul – și am văzut același lucru și în ochii ei – că în ciuda tuturor deriziunilor, necazurilor, a vânturilor, a valurilor, noi, ca Oameni, ca Români, nu suntem nici pe departe pierduți…

București, 22 aprilie, 2016.

TOATE DRUMURILE „TRANZIȚIEI“ DUC LA S.N.S.P.A.

Facem pariu că povestea campaniei împotriva plagiatelor „de securitate națională“ se va opri la timp, dacă nu a făcut-o programatic, fără să pună întrebările necesare cu privire la ansamblul conexiunilor?
Căci ținta nu pare deloc a fi – la fel ca în cazul plagiatului lui Victor Ponta și în ciuda aparențelor – „sistemul“, ci niște persoane care este nevoie să fie înlocuite.
Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu și oricum nu vor auzi acolo așa ceva, SNSPA reprezintă fosta școală de activiști de partid de rang înalt („Ștefan Gheorghiu“), reinventată politic în context postrevoluționar, unde – detaliu relevant în context – anticomunistul „igienist moral“ de profesie Vladimir Tismăneanu este doctor honoris causa. Ceea ce ni se pare foarte just, de altfel, atât pentru anticomunism, cât și pentru morală.
La momentul doctorhonoriscausării sale, în 2003, rector era fostul tovarăș Paul Dobrescu, căruia în 2012 dl. Tismăneanu, într-o nouă piruetă de Tartuffe, avea să-i facă un portret, altfel nu lipsit de adevăr.
Tot acolo, el este într-o companie selectă, alături de Ion Iliescu, și el doctor honoris causa din 2004.
În fine, dar nu în ultimul rând, SNSPA este în prezent un fief al „holocaustiștilor“, utilizatorii celeilalte memorii.
Să vedem acum care-i „cauza“, ce-i mână-n luptă, adică.
În 1990, tovarășii activiști absolvenți ai Ștefangheorghiului au venit la noi, la Facultatea de Filosofie, pentru a-și echivala diplomele. Li s-a spus passe de către Consiliul facultății, din care făceau parte studenții, care pe atunci aveau votul decisiv, și decanul Alexandru Valentin. S-au refugiat mai întâi la facultățile desprinse: Sociologie, Psihologie, Pedagogie, numite sugestiv, în jargon studențesc, „SPP“* (sic!). Apoi, în 1991 și-au (re)înființat propria structură universitară, cea despre care vorbim.
Mai mult, nici profesorii „compromiși“ din facultate – este vorba despre cei care ne chinuiau, la propriu – n-au primit o oră. Pe scurt: dacă nu mai știm ce-i aceea Revoluția, iat-o în acest exemplu.
Ei au fost însă ținuți pe salarii, fără să poată avea vreo oră, timp de un an de zile, până când Restaurația s-a produs. De către cine credeți? Ei, da: de Ministerul Învățământului din Guvernul Roman condus de... democratul Mihai Șora!
Și totuși, care-i „cauza“? Ei, dacă e nevoie s-o spunem pe litere, o facem în termenii cei mai academici, căci masele populare au înțeles deja: nu reconversia, nici reciclarea, ci supraviețuirea vechilor elite în noul context. Adică a oamenilor, a practicilor și a structurilor comuniste.
În fine, despre morală nu ne vom mai întreba, căci știm deja că sticla cu mastică a fost și ea consumată...
__________________________________
*Acronimul pentru Serviciul de Pază și Protocol.

București, 22 aprilie 2016.

DESPRE CUM O PRIETENIE INTELECTUALĂ POATE SFÂRȘI ÎN RIDICOL

Vladimir Tismăneanu se șterge din prietenia virtuală de Facebook, în care singur s-a introdus, și pune un anunț în care anunță marele eveniment, fără a-mi pronunța însă numele („un istoric cunoscut“).



Mai mult, el ia drept martori 22 de persoane, dintre care nici una nu-mi este prietenă. Scopul: o mică manipulare, victimizare și ceva lacrimi. Nu ar fi fost normal să lase oamenii-n pace, să nu le mai smulgă „adeziuni“, și să ne reglăm relațiile – dacă aveam ceva de reglat – personal, direct și bărbătește, iar nu pe Internet, cu „convocator“ și „ședință de ură“? Dar înțeleg: așa-i în politică, soro!
Înțeleg și nervozitatea: prietenul Tismăneanu este în campanie electorală, fie și negativă. Eu nu sunt, nici candidatura lui Marian Munteanu nu mă agită, prin urmare, înainte de a ne lămuri care este situația prieteniei noastre reale, care totuși ne interesa doar pe noi doi, să vedem ce-l va fi supărat în așa măsură.
Motivul a fost un comentariu al meu de pe Facebook, de zilele trecute, în care remarcam o problemă de coerență: cum de Tismăneanu îl va fi regăsit pe Marian Munteanu alături de Virgil Măgureanu, dar nu-l va fi zărit pe cel din urmă alături de Traian Băsescu, judecătorul comunismului, în partidul căruia fostul șef al Securității de după 1989 s-a transferat cu arme și bagaje înainte ca fostul președinte al Republicii să condamne comunismul?


Pe scurt: în loc de o singură greutate și o singură măsură, avem două greutăți și două măsuri.
De-a lungul vremii, ca istoric, i-am criticat pe toți protagoniștii proeminenți care se manifestă în câmpul istoriei și memoriei recente, mi-am făcut o mulțime de dușmani puternici susținând o istorie la fel de interogativă față cu orientările cele mai diverse, mi-am stricat sistematic cariera spunând adevărul (așa cum îl percep eu), prin urmare, cine se imaginează Vladimir Tismăneanu pentru a se considera mai presus de critica necesară și firească disciplinei noastre? De când prietenia a devenit, apoi, o piedică în calea discuției critice în interiorul științelor sociale? Și nu este ridicolă (șí) o asemenea pretenție?
În consecință, să lăsăm tartuferiile deoparte („poate înțeleg eu greșit lucrurile“): deja fostul prieten Tismăneanu înțelege foarte bine despre ce este vorba, dar, dat fiind că adevărul doare, iar un răspuns cinstit este greu de dat, e mai la îndemână un gest curat „moral“: acela de a para făcându-mi un proces de ingratitudine.
Apoi, este dezolantă stratagema de a-mi arunca argumentele în derizoriu, eludând manipulator distincția dintre afirmații și persoane (nu pe Tismăneanu l-am numit ridicol, ci argumentația sa!), și susținând că l-aș fi insultat, în fapt, el fiind cel care mă insultă, trecându-mă în categoria „canaliilor“ și „lunaticilor“, pentru simplul fapt că semnalez contorsiunile sale logico-morale.
În fine, cunoscutul analist al comunismului Vladimir Tismăneanu nu beneficiază de prezumția de neînțelegere: el știe foarte bine ce face atunci când uzează de argumentul prieteniei trădate și trece la insulte pentru a-și justifica inconsecvențe și trădări principiale nedemne de renumele său. Este vorba doar despre un tupeu de neînțeles între oameni care se cunosc bine, și, totodată, de folosirea unui limbaj vulgar la nivelul asociaților săi agitați furioși de la foaia electronică numită „În linie dreaptă“, care mă înjură sistematic și la propriu (cf. Procesul Vișinescu s-a încheiat. Și cu asta ce-am făcut?, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2016/02/procesul-visinescu-s-incheiat-si-cu.html). Dar când faci un gest ridicol, în loc să ți-l asumi, nu e mai practic să-l acoperi cu un altul și mai ridicol?
*
Să vedem acum cum este cu prietenia noastră și, corolar, cu „ingratitudinea“ mea.
Iată ce spuneam într-un text din 21 august 2015, în care susținerile lui Tismăneanu făceau, în mod egal, obiectul criticii intelectuale (cf. Un răspuns și o propunere de nerefuzat, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/08/un-raspuns-si-o-propunere-de-nerefuzat.html):

În fine, pentru cei care nu sunt atenți la nuanțe, o precizare relativ la prietenul meu Vladimir Tismăneanu:
Când am fost plagiat de Mureșan-minunea-lumii, nu am găsit nici un „patriot cu care să compun Comisia-de-trei. Ea a fost formată din: Paul Goma, Florian Banu (de la CNSAS) și... Vladimir Tismăneanu. Prin urmare, dacă le reproșăm ceva altora, cred că trebuie să le arătăm, în același timp, că suntem drepți.
Totodată, pentru cine este interesat de acest spectacol-al-lumii, voi spune și continuarea poveștii:
Cotidianul România liberă a publicat atunci un articol în care, după ce semnala – nu plagiatul, ci acuza de plagiat (ceea ce este cu totul altceva)! – îl acuza, la rându-i, pe Vladimir Tismăneanu că, în calitatea sa de președinte al Consiliului Ştiințific al IICCMER, a sprijinit publicarea unei cărți murdare (cf. http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/tismaneanu-a-girat-o-carte-a-iiccmer-despre-care-acum-spune-ca-ar-fi-un-plagiat-329529).
Deși era îngălat și inversa cvasicomplet responsabilitățile, mie articolul mi-a folosit, căci voiam scandal; și l-am avut.
Dar Vladimir Tismăneanu a încasat loviturile, deși nu avea nici o vină, căci nu ai cum să stai să verifici pe istoricii Patriei, fie ei și angajați proprii, făcând pe polițistul-de-moravuri, ci presupui că aceștia lucrează curat. Iar dacă fac inversul, vii și spui acest lucru – ceea ce, în momentul în care a aflat, el a și făcut.
Iată de ce, vorba lui Goma, „mă voi deda aici la un adevărat elogiu deşănțat la adresa lui Vladimir Tismăneanu: în acest caz, el s-a comportat nu doar ca un adevărat prieten (ceea ce nu este puțin lucru, dacă prietenia nu a devenit cumva, peste noapte, o valoare caducă), ci și ca un adevărat om de știință.

Și iată un mesaj al meu, pus chiar pe pagina de Facebook a lui Tismăneanu, pe 11 februarie 2016, în momentul în care a fost acuzat pe nedrept:


Acesta este episodul la care se referă Tismăneanu în mesajul său. Nu meritau cărțile mele să fie susținute, deci mi s-a făcut un favor amical? Ca unul care nu am cerut vreodată pomană, pot răspunde foarte simplu: cu atât mai rău dacă a fost așa! Ce vrea să spună acum asertorul, că s-a comportat ca un vechil de moșie într-o instituție publică? Ca unul care am crezut contrariul, socotesc întristător faptul că nu este atent la implicațiile afirmațiilor sale, căci se face de râs.
Prin urmare, unde-i ingratitudinea? În faptul că vedem lucrurile în mod diferit, iar prietenul meu se declară ofensat pentru că nu suportă critica?
Pentru context, în ambele momente indicate prietenia cu Vladimir Tismăneanu era în colaps: el are obiceiul de a dispărea periodic și după dorință din această relație pe care susține că pune atâta preț. Prin urmare, nu știu care-i vor fi fost motivele, dar le pot bănui. În perioada Comisiei pe care a condus-o s-a supărat, pentru prima oară, „ca măgarul pe sat“, după ce s-a certat cu prietenul (și al său) Paul Goma, deși eu nu mă amestecasem în disputa lor. În ultima vreme a dispărut încă o dată de pe radarul prieteniei pe motiv că împărtășim idei diferite despre politica istoriei.
Cam asta a fost prietenia noastră, pentru care, atât cât a fost ea, eu îi rămân în continuare recunoscător lui Vladimir Tismăneanu. Iar dacă sunt singurul care o regretă, așa să fie!
Și, ca să încheiem această mică psihodramă: am fost șters din lista de prieteni de Facebook de către șeful AFDPR, Octav Bjoza, prin urmare, voi trece cu bine și peste asta.

București, 18 aprilie 2016.

P.S. (19 aprilie a.c.): Primesc de la cititori:


Cu umilul meu blog, cu bietele reacții de pe Facebook i-am exasperat pe „anticomuniștii antifasciști“ conduși de fostul prieten Tismăneanu.
I-am supărat atât de tare, încât șeful însuși a ajuns la nivelul imunzilor săi asociați de la „În linie dreaptă“.
Curios de „dialectică“ postura acestui declarat adept al „igienei relațiilor sociale“, al „profilaxiei“ raporturilor personale prin folosirea termenilor cei mai vulgari, mai murdari!
Dar dacă acesta-i e stilul, poate că acesta este cu adevărat omul, dezbrăcat de orice aparență, și, vorba lui Paul Goma, poate că el, cu adevărat, nu a rămas decât un bolșevic.
Da, știu, mi s-a mai spus, și nu o dată: libertatea este (nu sclavie, ci) o nebunie!
Din fericire, și spre marea durere a acestor eterni tovarăși, azi nu mai putem fi internați pentru a fi tratați de „crimăgândit“!

INSTITUTUL WIESEL ȘI PROBLEMA RASISMULUI

Poliția a arestat suspecții în cazul actului rasist din Piața Universității, petrecut cu ocazia Zilei Internaționale a Rromilor.
Până aici, toate bune și frumoase.
Altceva: „Incidentul a provoacat reacţii la nivel înalt. Reprezentanţi ai Guvernului, Preşedinţiei şi chiar ai Băncii Mondiale au condamnat actele de rasism de la Bucureşti.
Cum așa? Ați spus: Banca Mondială? Adică Alexandru Florian, de la Institutul Wiesel, nu a scos un cuvințel? Și nici nu a luat parte, alături de membrii Guvernului, la manifestarea care a urmat?
Cum ați spus, apoi? Institutul în discuție nu a suflat o vorbă nici atunci când au fost agresate femeile musulmane din motive islamofobe?
Până la urmă, cum spune proverbul, în orice rău este și un bine, căci am înțeles și noi despre ce este vorba: antisemitismul (rasismul față cu evreii) este altceva decât antițigănismul (rasismul împotriva rromilor / țiganilor) și islamofobia (rasismul antiarab / antiturc).
Pe scurt, asta-i: rasiștii „noștri sunt mai răi decât rasiștii „lor sau, mai mult, mai grav, ai lor nici măcar nu există!...
Dom’ Ioanid, dom’ Shafir, vă rugăm frumos, schimbați-l pe Florian, căci s-a prins lumea cum stă treaba cu lupta dvs. împotriva rasismului, a xenofobiei! Sau, mai bine, faceți o „rotație a cadrelor, așa cum vă lăudați: adică treceți dvs., nacealnicii, „la munca de jos și lăsați șefia pentru cadrele mai tinere!
 
Sursa: Pagina de Facebook a lui Gelu Duminică

Târgoviște, 16 aprilie 2016.

PROGRAMUL POLITIC ISTORIC ȘI MEMORIAL PREZIDENȚIAL

Sursa: Administrația Prezidențială 
Pe 7 aprilie a.c. Andrei Muraru, consilierul Președintelui Republicii în probleme de relații cu autoritățile publice și societatea civilă, ne-a împărtășit programul politic în materie de istorie și memorie[1].
Dar, mai întâi, cine este Andrei Muraru, fața zâmbitoare a politicilor istoriei și memoriei lui Klaus Iohannis?

A fost bursier la [...] United States Holocaust Memorial Museum (Washington DC, 2010-2011). [...]
A fost decorat de M.S. Regele Mihai pentru [...] activitatea în fruntea IICCMER cu Ordinul „Coroana României în grad de Ofițer (2015)[2].

Comentariile sunt, cum vom vedea, de prisos.

Sarcini de politică externă

Aşa cum a subliniat şi preşedintele în discuţiile cu partenerii israelieni, dar şi în discuţiile de la Washington, România îşi propune să devină un centru regional pentru combaterea antisemitismului, discriminării şi xenofobiei.

Fiindcă am scris pe larg despre aceste subiecte, nu vom relua, nici rezuma, ci doar face trimiteri[3].

Problema în discuție: națiunea

acest muzeu [al Holocaustului – n. n.] nu este construit de statul român pentru a-şi pune cenuşă în cap, ci este o instituţie fundamentală, la baza societăţii româneşti, construită pe valori, care îşi propune să educe naţiunea.

Această vulgată istorico-memorială are la bază două stigmate: responsabilitatea Statului Român, încă de la întemeierea sa în Modernitate, pentru politici numite „antisemite, cât și culpabilizarea colectivă și transistorică[4].

Carnetul Agitatorului, ediția 2016

Preşedintele a exprimat această idee a înfiinţării unei instituţii de sine stătătoare, care să aibă tocmai acest scop, de cursuri post-universitare care să vorbească despre Holocaust, despre memoria Holocaustului, şi la care să participe, în principal, lideri de opinie, oameni politici, diplomaţi, oameni din establishmentul administrativ şi militar, să avem oameni din zona de ordine şi siguranţă publică, pentru că aceştia conduc societatea. Aceştia sunt elitele societăţii.

Politicile acestea au fost aplicate prin canale ultraexecutive, metodele fiind toate vechi și noi: cenzura istorică și memorială și predarea lor cu poliția[5].

O anumită idee despre consens

Faptul că în 10-12 ani am trecut prin mandatul unui preşedinte socialist, apoi am avut un preşedinte de dreapta, am avut un guvern socialist, apoi un guvern liberal, a urmat un guvern socialist-liberal, iar faptul că toate au păstrat această direcţie în privinţa memoriei Holocaustului poate conduce uşor la idee că există deja premisele pentru un consens larg. Ne amintim din nou de Legea 217/2015 (Legea antilegionară- n.r), o lege foarte avansată în Europa, pentru care preşedintele, peste tot pe unde a fost, a fost felicitat pentru că a existat această voinţă politică în România, această lege a fost votat[ă] de toate partidele politice parlamentare în unanimitate.

În toate deciziile privind politicile „holocaustului nu a existat nici o consultare publică, cu atât mai puțin dezbaterea lor, prin urmare, ideea existenței unui consens este o ficțiune a „limbii de lemn[6].

Aceeași idee despre consens în altă variantă

Ca şi în cazul muzeului evreilor şi holocaustului, e nevoie de un consens larg în societate, cu atât mai mult cu cât vorbim despre comunism, pentru că aţi văzut că în ultimii ani există o discuţie tot mai aprinsă despre ce înseamnă anticomunism democratic, ce însemană anticomunism nedemocratic. Toate lucrurile aceste[a] vor trebui lămurite, separate, pentru că acest muzeu [al comunismului – n. n.] nu trebuie să fie o sursă continuă de polemică, de acuze publice, ci trebuie să fie rodul unui consens cât mai larg în societate. Evident că vor fi gruprui [grupuri – n. n.] marginale, care nu se vor simţi reprezentate acolo, grupuscule neolegionare. O societate cum este cea românească, integrată în UE şi NATO, care susţine pe deplin valori euroatlantice nu poate să sprijine asemenea iniţiative care valiorizează [sic!] asemenea figuri ale Mişcării legionare.

Muzeul comunismului va expulza deci, democratic, victimele „legionare (reale, presupuse sau închipuite) din Pantheonul memoriei naționale[7].

Ioanid, „expertiză, „know-how, donatori, parteneriat: pe scurt, afaceri

[Reporterul:] Să încheiem tot cu muzeul holocaustului. Unul dintre directorii muzeului din SUA est e Radu Ioanid. În ce măsură veţi colabora?
[Andrei Muraru:] Ne aşteptăm ca Muzeul Holocaustului din Washington să fie un sprijin extrordinar de expertiză şi de know-how în costruirea acestui muzeu şi, de ce nu, în aducerea unor donatori pe lângă construirea muzeului din Bucureşti. Nu pot să exclud din discuţie nici expetrtiza [sic!], la Muzeul Holocaustului din SUA există peste 1.000.000 de pagini despre Holocasutul din România, toate aceste lucruri vor trebui fructificate şi ne bazăm din plin pe partenerii americani.

Avem religia holocaustului-cu-haș-mare, avem o lege represivă a acesteia, ne mai lipsește o Catedrală a ei sau, horribile dictu, o Moschee, căci de Sinagogă nici nu se pune problema. Preoții acestei religii civile – sau ofițeri politici – se vor găsi întotdeauna. Iar dacă-i sarcină-de-plan, plan va fi!...

NOTE







București, 10 aprilie 2015.

CINE A FOST? (III) AXENTE SEVER POPOVICI

Sursa: Wikipedia
Profesor la Timișoara, fost asistent al lui Nae Ionescu la Universitatea din București, era căsătorit cu cântăreața de operă Elena Popova, fostă prim-solistă a Operei din Odessa, pe care o cunoscuse în timpul războiului, când ocupase postul de șef al învățământului superior din Transnistria[1]. A făcut parte din gruparea de la Cuvântul, apoi din cea de la Meșterul Manole, desprinsă din Gândirea lui Nichifor Crainic, împreună cu Vintilă Horia, Horia Nițulescu, Ovid Caledoniu, Miron Suru, Virgil Carianopol sau Ion Șiugariu. După cum avea să mărturisească Vintilă Horia, a fost „omul cel mai inteligent pe care l-am întâlnit în prelungile mele peregrinări prin timp și locuri.[2]
Fără apartenență politică („Nu, „fără partid, „apolitic)[3], a fost arestat pe 9 iunie 1949 și condamnat de Tribunalul Militar Timiș, prin hotărârea nr. 369/1949, la trei ani de închisoare „corecțională pentru „trecere de Frontieră [din] motive Economice, pentru că „În 1949 a trecut fraudulos frontiera cu Iugoslavia.
De la închisoarea Timișoara, unde a fost deținut inițial, a fost trimis la Jilava, închisoarea de tranzit. Corneliu Constantinescu, fost deținut politic, relatează:

Pe Profesorul Axente Sever Popovici l-am cunoscut în camera 10 a Reduitului Jilavei, în care am stat în perioada iunie–decembrie 1949. Era un om cultivat, cu o inteligenţă sclipitoare, înclinată către paradoxuri şi cinism, cu scopul – după părerea mea – de aş ului ascultătorii. Mi-a povestit despre trecerea clandestină a frontierei iugoslave, unde s-a prezentat autorităţilor cu speranţa că acestea îl vor expulza într-o ţara vestică. Dar n-a fost aşa, a lucrat cam şase luni într-o mină de cărbuni, după care a fost predat unor grăniceri iugoslavi, care l-au dus până la frontiera română, unde l-au silit să treacă clandestin această frontieră[4].

Apoi a fost transferat la Gherla, probabil pe 24 aprilie 1950[5].
Aristide Ionescu l-a cunoscut și el în toamna aceluiași an, în camera de detenție 108, odată cu instituirea izolării în vederea „demascărilor“:

Puteai discuta ore în șir cu acest om cu o inteligență ieșită din comun. Spunea că a încercat să treacă granița pentru a scăpa de soție[6].

Este îndoielnic că acesta va fi fost motivul, însă, din cele relatate lui Ionescu, între el și soție relațiile erau complicate.
Ionescu a fost trecut prin „demascări la camerele de detenție 105 și la 104 de la același etaj III, apoi mutat din nou la 105, unde i s-a spus că îl va găsi pe Popovici, pentru a-l „trage de limbă[7]. El l-a pus însă în gardă, iar profesorul a înțeles: a început să vorbească negativ despre Mișcarea Legionară, și-a exprimat atașamentul față de noul regim și chiar l-a criticat pe Nae Ionescu, mentorul său.

Astfel, prin discuții, Axinte [Axente] Popovici poza într-un intelectual cu vederi democratice [comuniste – n. n.], afirmând că imediat ce va ieși din închisoare va studia marxismul. Atunci nu știam că Țurcanu avea notat tot ce vorbise Popovici prin celelalte camere și că era în discordanță cu ceea ce spune[a] acum. Într-o noapte Țurcanu l-a bătut spunând că nu păcălește pe nimeni dacă acum vorbește într-un fel și înainte vorbise altfel. A recunoscut imediat că eu îl avertizasem cu ceea ce se întâmplă aici și astfel a încercat inducerea în eroare[8].

O inadvertență: Țurcanu era în acel moment la închisoarea Pitești.
Gheorghe Opriș, fost membru al comitetului de demascare de la camera 104, relatează și el despre Popovici:

În prima fază, cea a discuțiilor, într-o atmosferă normală era foarte circumspect. Ocolea discuțiile cu subiecte serioase, se complăcea în povestiri nevinovate. I s-a dat apoi ocazia de a asista la torturarea altora, după care i s-a cerut să-și demaște tot trecutul. Experimentul însă nu dădea roade. Atunci, unul dintre noi a declarat (s-a autodemascat în limbajul locului), că el îl prevenise asupra a ceea ce va urma și de aceea profesorul a fost atât de reținut. Am uitat numele celui care a făcut această mărturisire. A fost scos din cameră și nu l-am mai întâlnit, nici nu am mai auzit ce soartă a avut. Profesorul a intrat apoi în ritmul obișnuit al demascărilor cu bătăi și torturi[9].

Opriș a aflat de la el – în perioada de informare prealabilă „demascărilor“ sau chiar în cursul lor cu ce se ocupase în calitatea oficială din Transnistria:

Împreună cu sociologul Traian Herseni au cerut fiecărui profesor de facultate să întocmească o monografie documentată asupra fenomenului comunist care nu era cunoscut dinlăuntrul său. S-a strâns o ladă de manuscrise pe care le-au trimis în țară. Pe drum lada a fost devastată de hoți și materialul adunat s-a risipit[10].

Pe 30 mai 1951 Popovici a fost transferat în lagărul de la Poarta Albă, la Canalul Dunăre – Marea Neagră, la muncă forțată.
Un an mai târziu, pe 30 mai 1952, i-a expirat pedeapsa, însă nu a fost eliberat, ci a fost reținut, pe baza unui ordin al Direcției Lagăre și Colonii de Muncă (nr. 34823/1952), până pe 9 iulie același an, apoi, începând cu ziua următoare, a primit o condamnare administrativă de 24 de luni, prin decizie a Securității (cf. adresa nr. 647161/1952).
În continuare, a fost deținut în lagărul de la Coasta Galeș (16 noiembrie 1952 – 11 aprilie 1953), unde este înregistrată și o schimbare în modul de a-l aprecia: fișa sa este marcată cu dungă neagră, semnul distinctiv pentru „legionari (reali sau presupuși, căci regimul nu făcea distincția), un semn rău prevestitor.
A fost transferat în lagărul de la Peninsula (11 aprilie 1953 – 26 octombrie 1953), apoi readus la Coasta Galeș.
Din nou Corneliu Constantinescu:

Puiu Năstase mi-a povestit că l-a întâlnit la Canal. Avusese un accident la picior şi mergea greu, aşa că îl lua de braţ, ca să-l ajute pe drumul de la colonie la locul de muncă[11].

Și Opriș a auzit ceva despre el:

Mi-a povestit apoi cineva că l-a întâlnit la Canal unde avea un mod ciudat de a se comporta: făcea pe superficialul și pe omul fără nici o seriozitate în gândire și comportament. Se ferea de orice discuție cu caracter serios[12].

Pe 10 iulie 1954 i-a expirat pedeapsa, iar pe 24 iulie a fost transferat la Securitatea regională Timișoara (cf. ordinul nr. 175478/1954), pentru o anchetă suplimentară. Pe 22 noiembrie a fost „depus la închisoarea Jilava, în depozitul Securității (mandat de arestare nr. 240/1954), pentru „Crimă de război, în baza Decretului 207/1948, pe motiv că „S’a pus în slujba fasciștilor, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice. Cu certitudine au fost folosite informațiile care i-au fost smulse prin „demascări, susținute apoi prin alte anchete.
Pe 22 noiembrie 1954, prin hotărârea nr. 1277 a Completului III Penal al Tribunalului București, a fost condamnat la cinci ani de „temniță grea pentru „Crimă c[ontra]. umanității.
Pe 18 decembrie 1955, în contextul „destinderii Est–Vest („spiritul Genevei) a fost eliberat pe baza Decretului 421/1955, restul pedepsei fiindu-i grațiat.

NOTE
[1] Gheorghe Opriș, Drumul Golgotei. Memorii din timpul detenției politice, Bacău, Editura Vicovia, 2008, pp. 68–69.

[2] Vintilă Horia, Memoriile unui fost săgetător, Editura Vremea, București, 2015, p. 119.

[3] Cf. fișele sale matricole penale la adresa:

[4] Scrisoare către autor, 10 aprilie 2016.

[5] Documentul este prost scanat, iar ziua și luna nu se înțeleg.

[6] Aristide Ionescu, Dacă vine ora H pe cine putem conta?, Pitești, Editura Zodia Fecioarei, 2010, pp. 70–71. Din contră, Opriș afirmă că la încheierea războiului soția sa a fost „repatriată de sovietici, ceea ce este îndoielnic, de vreme ce în fișa matricolă penală Popovici se declară căsătorit. Cf. Gheorghe Opriș, op. cit., p. 69.

[7] Ibidem, pp. 70–71. Pentru context, a se vedea lucrarea noastră Reeducarea în România comunistă (1948-1955). Târgșor, Gherla, Iași/București, Polirom, 2010.

[8] Aristide Ionescu, op. cit., pp. 70–71.

[9] Gheorghe Opriș, op. cit., pp. 69–70.

[10] Ibidem, p. 69.

[11] Scrisoare către autor, 10 aprilie 2016.

[12] Gheorghe Opriș, op. cit., p. 70.

București, 9 aprilie și 3 mai 2016; 17 aprile 2017.