În metrou, spre casă, lectură de navetist: Bildungsroman-ul lui Vintilă Horia.
O femeie din față, lateral dreapta, pe care
n-o observasem, se apropie de ușă să coboare. Înainte însă, se apleacă și-mi
spune:
Vă rog să mă scuzați, țin să vă mulțumesc că citiți
această carte!
Rămas mut, n-am știut ce-aș putea să spun.
Apoi, m-a întrebat unde am găsit-o, semn că
sigur urmărise dezbaterile, citise cel puțin extrase, dacă nu chiar întreaga
carte, situație în care nu era decât o manieră elegantă de a mă scoate din
încurcătură. Fiind expert în topografie editorială, după ce mi-am recăpătat
glasul i-am dat, firește, toate explicațiile, dar nu asta contează.
Avea circa 65 de ani. Îngrijit îmbrăcată,
ba chiar elegant, deux-pièces. Voce
caldă, muzicală. Leită Regina Angliei!
Vă dați seama cum m-am simțit eu, ca
salahor în câmpul lecturii, când însăși „Regina Angliei“ s-a aplecat spre mine să-mi
mulțumească pentru că salahoresc?!
Am avut sentimentul – și am văzut același
lucru și în ochii ei – că în ciuda tuturor deriziunilor, necazurilor, a
vânturilor, a valurilor, noi, ca Oameni, ca Români, nu suntem nici pe departe
pierduți…
București,
22 aprilie, 2016.
