ALEXANDRU VIȘINESCU VORBEȘTE

În uniformă de locotenent de Securitate
1952-1957
Sursa: CNSAS
Miercuri 25 februarie a.c. a avut loc o nouă înfățișare în procesul în care Alexandru Vișinescu, ofițer politic (de Securitate) la închisorile Jilava, Mislea și Râmnicu Sărat, este judecat pentru crime împotriva umanității, cu referire la perioada în care a fost (și) director al ultimei închisori[1].
În cele ce urmează nu vom prezenta în detaliu modul în care a decurs ședința de judecată, ci doar un episod, împreună cu contextul în care el s-a petrecut.
Chestionat de instanță, la termenele anterioare, inculpatul a refuzat să facă orice declarație privind faptele pentru care este incriminat[2] Și același lucru l-a făcut și la ultimul termen, când a refuzat din nou, categoric.
În după-amiaza aceleiași zile a avut loc vizionarea a trei filme, depuse de părțile civile: două din Memorialul DureriiTorționarii (partea cu figura lui Vișinescu) și Corneliu Coposu (despre detenția sa la Râmnicu Sărat) –, ambele de Lucia Hossu-Longin, și încă unul, realizat de PNȚCD, intitulat Iertare și torționari (în care Coposu indică atitudinea sa față de cei care l-au torturat în timpul detenției)[3].
După fiecare dintre ele, Vișinescu a fost întrebat de judecătoare dacă are ceva de declarat. Prima dată a răspuns: „Nu mă interesează. Apoi: „Nu am nimic de declarat.
Însă urma celui de-al treilea film, el n-a mai așteptat să fie chestionat, ci s-a ridicat în picioare, iar între el și judecătoare s-a înjghebat următorul schimb:

„Nu l-am lovit niciodată pe Coposu. Nu este adevărat ce relatează. L-am lovit când ... întâlnit ... [lapsus revelator! – n.n.] în apărarea procesului lui în Brezoianu 53 ... ăsta care i-a fost martor. S-a întâlnit cu el, l-a căutat pe cel care i-a fost martor în proces, l-a apărat în procesul său. Este posibil să-l fi întâlnit după ’89, nu știu dacă era el.
Să se rețină: de ce n-au fost întrebați Coposu, Diaconescu, până să moară, despre situația din închisoare? Eu am fost la reînmormântarea lui Mihalache, de la Râmnic la Topoloveni. Eu l-am luat de la Râmnicu Sărat și l-am dus la Topoloveni.
Judecătoarea: „Când se întâmpla?
Vișinescu: „Nu mai țân minte. Era terminată Râmnicu de mult timp. Când au fost dezgropate osemintele lui Maniu la Sighet – am căutat osemintele lui Maniu – nu eu am fost, ci un șef al meu.
Judecătoarea: „În ce calitate?
Vișinescu: „Am primit ordin. La ordinul șefilor mei.
Judecătoarea: „Ce șefi?
Vișinescu: „Nu-i mai țâu minte. Din Direcția Generală a Penitenciarelor.
Toată viața, și cât am lucrat acolo, nu am dat o palmă la deținuți.
Judecătoarea: „Dați declarație?
Vișinescu: „Nu. Vă rog să rețineți: chemați din Direcția Generală să răspundă pentru treab-asta. Vin numai periferici. Ei știu cine-am fost. Să răspundă cei care dau ordine. Dar nu periferici, ci cei care dau ordine; pentru așa ceva.
Judecătoarea: „Lăsați, domnu Vișinescu, că noi stabilim aici, la sfârșitul procesului, cine e vinovat. Dvs. vă considerați un periferic sau o persoană importantă?
Vișinescu: „Important? Normal, dacă eram comandant!
Judecătoarea: „Cine v-a dat ordinele?
Vișinescu: „Col. Lixandru Vasile, Constantinescu ...
Judecătoarea: „Constantinescu Emil?
Vișinescu: „A fost un altul ... Eu am fost șeful pe linie de C.I. la Râmnicu Sărat, înainte. Nu am de unde să știu toate numele, s-au perindat. Nu mai țâu minte. Cei care sunt la Direcția Generală știu cine a fost acolo. Era unu’ Bogățeanu care răspundea de dosarele-astea.[4]

Să explicăm contextul în care s-a petrecut episodul.
Linia de conduită a inculpatului a fost, până în prezent, nu atât una de negare, ci de tăcere sfidătoare: față de instanță dar, mai ales, față de reprezentanții victimelor. Presupunem deci că motivul pentru care și-a concediat avocatul ales, încă de la primele apariții în instanță, este chiar acesta: refuzul de a dezvolta o apărare, în speranța că procesul se va termina cât mai repede.
Această strategie – dacă se poate numi așa – a ținut până la termenul trecut (28 ianuarie a.c.), când Vișinescu a fost confruntat cu mărturiile victimelor și ale urmașilor lor, moment în care s-a regăsit singur și fără apărare. A fost momentul în care a schițat o tentativă de apărare, invocând o iluzorie protecție din partea conducerii Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP), urmașa sinistrei Direcții Generale a Penitenciarelor (DGP). Prin urmare, cât este el de securist „călit precum oțelul, și-a arătat astfel limitele. Iată ce a spus atunci:

„Nu văd pe nimeni de la Direcția Penitenciarelor, să vină cineva de la ei. De ce nu vine? Din ordinul lor am făcut, nu de capul meu.[5]

Regăsim totodată, în această răbufnire, o recunoaștere – fie și cu jumătate, cu sfert de gură – a responsabilității pentru crimele comise, laolaltă cu o linie de apărare dezvoltată de criminalii naziști în Procesele de la Nürnberg, anume încercarea de exonerare a răspunderii prin invocarea unui ordin superior, care, după cum se știe, nu a fost acceptată pentru că este inacceptabilă principial (legal și uman).
La același termen, Vișinescu s-a arătat revoltat și de faptul că, din cei peste 100 de angajați ai mașinăriei de exterminare de la Râmnicu Sărat, este singurul inculpat. Reacția a avut loc în contextul în care unul dintre martorii propuși de el, un gardian, de seviciu pe celular în noaptea în care a murit Ion Mihalache, nu s-a prezentat la proces, pe motiv că starea de sănătate nu-i permite deplasarea și invocând, cu totul neverosimil, că nu ar avea nici o idee despre cele petrecute. Reacția inculpatului nu este lipsită de o anume îndreptățire, atât la adresa modului în care s-a desfășurat ancheta prealabilă trimiterii în judecată, cât și a desfășurării de până atunci a procesului[6].
Cum spuneam, la ultimul termen (din 25 februarie a.c.), inițial inculpatul s-a repliat din nou pe strategia muțeniei, însă cel din urmă film, în care Corneliu Coposu a folosit, față cu el și cei de aceeași teapă, expresiile: „și-au pierdut calitatea de oameni și „ar trebui mai degrabă trimiși la balamuc decât judecați, l-a făcut din nou să vorbească. A refuzat însă, încă o dată, să dea o declarație sub stare de jurământ, cu consecința, ușor de bănuit, a unui tir de întrebări din partea victimelor și a reprezentanților lor, preferând o reacție care nu admite replica.
Să-i traducem deci spusele.
Ieșirea sa a fost, la început, dezlânată. Culmea, ea a debutat cu un lapsus revelator, care, în termeni psihologici, confirmă că torționarul l-a maltratat pe deținutul politic Corneliu Coposu.
În cuprinsul ei, Vișinescu dorește să spună că după 1989 l-a întâlnit pe fostul deținut politic în contextul în care acesta căuta pe unul dintre martorii din procesul său, întrucât respectivul făcuse o depoziție care îi fusese favorabilă, deci curajoasă, prin urmare își riscase propria-i situație. Nu se înțelege însă deloc ce legătură aveau căutările lui Coposu cu fostul comandant al închisorii Râmnicu Sărat. Să fi apelat el la Vișinescu, iar acesta să-l fi ajutat, știind că fostul deținut politic nu dorea să se răzbune pentru cele îndurate din parte-i? Dar de ce să fi intervenit Coposu la el, dacă Vișinescu, după propriile-i spuse, nu-l cunoștea? Și cum putea Vișinescu să nu-l cunoască, de vreme ce fusese deținutul lui la Râmnicu Sărat? Mistere. La fel de inconsistentă este și trecerea inculpatului de la o afirmație la o presupunere.
Apoi, reproșul formulat de Vișinescu față de Corneliu Coposu și Ion Diaconescu este în mod identic neavenit, căci ambii au scris și au vorbit despre perioada lor de detenție de la Râmnicu Sărat. Dar asta dacă fostul comandant nu dorește să spună altceva, și anume: „De ce sunt judecat acum și nu am fost judecat în perioada în care ei au trăit? Iar în acest caz spusele sale ar avea un sens, căci trimit la responsabilitatea sistemului postcomunist de justiție față cu problema moștenirii criminalității comuniste.
În continuare, el susține că mult mai târziu, când închisorile de la Râmnicu Sărat și Sighet fuseseră desființate, în tot cazul în perioada comunistă, osemintele lui Iuliu Maniu au fost căutate în cimitirul de la Sighet de către unul dintre șefii săi de atunci, iar cele ale lui Ion Mihalache de către el însuși, la Râmnicu Sărat; apoi, că cele din urmă ar fi fost chiar găsite și transportate personal, la Topoloveni, pentru a fi reînhumate în cavoul familiei. Nu se înțelege însă, nici de astă dată, dacă Vișinescu dorește să-și probeze astfel o fărâmă de umanitate, de vreme ce imediat recunoaște că acțiunea a fost, la fel ca și exterminarea deținuților din închisoarea căreia i-a fost comandant, o simplă executare a unui ordin superior.
Cu privire la șefii săi de atunci, inculpatul procedează în același mod incoerent: mai întâi, susține că nu-și amintește numele lor, pentru ca apoi să indice pe col. Vasile Lixandru, șeful Direcției Generale a Penitenciarelor (1955-1962), col. Marin Constantinescu, locțiitor al șefului DGP (1958-1968) – iar nu omonimul său, Emil Constantinescu, antecesorul lui Vișinescu în funcția de comandant al închisorii Râmnicu Sărat (1953-1956)[7] – și mr. Ilie Bogățeanu, șeful Secretariatului DGP (1953-1963)[8].
Urmează o afirmație pe cât de apoteotică, pe atât de comună printre torționarii comunismului, cea cu: „n-am dat în viața mea o palmă unui deținut. Ea apare, tale quale, în procesele intentate chiar de regimul comunist cadrelor sale „țapi ispășitori din Penitenciare și Securitate, iar aici ne vom limita să cităm cazul lui Mihai Mircea – colegul lui Vișinescu din Școala de ofițeri politici a lui Tudor Sepeanu (șeful Securității Închisorilor și Lagărelor din perioada 1950-1951) și șef al Securității închisorii Pitești (1950-1951) – inculpat în cel de-al doilea mare proces al „reeducării, cel al cadrelor MAI și/sau Securității:

„În toată activitatea mea n-am dat nici o palmă vreunui deţinut şi nici măcar n-am înjurat.[9]

Punându-le în contextul lor istoric, aceste susțineri sunt de-a dreptul aiuritoare, știut fiind că singura formare de care au avut parte ambii ofițeri a fost aceea a „demascărilor prin torturi, iar „cadrele de Securitate și de Penitenciare care nu maltratau deținuții politici erau considerate ca fiind „lipsite de atașament pentru obiectivele criminale ale regimului și, în consecință, nu doar că nu avansau în carieră, ci erau, treptat, eliminate din sistem.
Pe post de motivare a neținerii de minte a numelor șefilor săi direcți, Vișinescu sugerează că, în calitate de ofițer politic (ceist), linia sa de comandă ținea nu de Penitenciare, ci de Securitate, prin urmare responsabilii ar trebui căutați acolo. Dar acest lucru nu este inteligibil decât pentru cei familiarizați cu suprapunerea dintre organizarea Securității și cea a Administrației închisorilor și lagărelor. Totodată, este de remarcat și o anume emfază: el este cel care a rămas în acest sistem criminal pentru că s-a dovedit în permanență util, în timp ce șefii săi au fost efemeri („s-au perindat).
Din cele spuse de inculpat nu se poate însă reconstitui sistemul de comandă, căci el nu ne spune mai mult decât știam. La fel, lipsește rolul Securității în exterminarea deținuților politici, pe care îl trece sub tăcere. Or, este astăzi cunoscut că numirea unui ofițer de Securitate (Vișinescu) la conducerea închisorii Râmnicu Sărat – la fel ca numirea lui Gheorghe Crăciun la comanda închisorii Aiud, în aceeași perioadă – este legată de „sarcinile operative ale Securității. Spre deosebire de Aiud, unde scopul principal era „anihilarea politică/„reeducarea, la Râmnicu Sărat el era exterminarea lentă și, în mod conex, transformarea celor care se încăpățânau să nu moară în „legume, în „deșeuri umane.
Cunoaștem deci tabloul de ansamblu al celor petrecute la Râmnicu Sărat, iar Vișinescu nu ne oferă, în intervenția sa, decât elemente sumare, disparate, care nu au în nici un fel rolul de a-l umple cumva, ci sfârșesc a spune mai mult prin ceea ce ascund.
Notabilă este insistența asupra actualei conduceri a Penitenciarelor, pe care o dorește în proces, în apărarea sa, și de aici recurența reproșului pentru absența constatată. De altfel, poziția lui este, într-un fel, de înțeles, dat fiind că este inculpat „în solidar atât cu Administrația Națională a Penitenciarelor, cât și cu Ministerul de Interne, cel sub a cărui conducere structura represivă a DGP a funcționat. Pe de altă parte, atunci când Vișinescu acuză absența celor indicați, care îl cunosc și îi cunosc foarte bine și acțiunile, el indică și o anume măsură a schimbărilor din interiorul sistemului penitenciar actual, dacă nu atât în privința practicilor, atunci a remanenței oamenilor și structurilor regimului comunist.
Limbajul pe care inculpatul îl folosește în această situație este, și el, din vocabularul Internelor/Securității, numindu-i „periferici pe funcționarii ANP, prin comparație cu „vârfurile de acolo, o terminologie din limbajul „operativ. Nu mai era mult și Vișinescu îi numea chiar „bandiți! Termenii folosiți și insistența lui asupra subiectului arată cât de furios este pe ierarhia actualei structuri de comandă a Penitenciarelor.
În fine, fostul comandant al închisorii Râmnicu Sărat invocă, în apărarea sa, documentele din Arhiva Penitenciarelor – o suită de caracterizări, instrucțiuni și ordine rămase, în mare parte, secrete (unele dintre ele solicitate chiar de către instanță), la fel ca și arhiva care le găzduiește. Este cumva o ironie a Istoriei faptul că el își pune nădejdea într-o legislație ocultă care, până de curând, a avut darul să-l protejeze.
Privintă în ansamblu, intervenția lui Vișinescu are ceva dezamăgitor, căci ne face să ne întrebăm: asta este tot ce poate probabil ofițerul politic cel mai important din școala lui Tudor Sepeanu, comandantul de mai târziu al „celui mai important centru de exterminare al regimului comunist din România sfârșitului anilor 1950 și începutul anilor 1960? Pe de o parte, atitudinea sa este într-un fel de înțeles, căci este obișnuit ca el să-i interogheze pe alții, nu să fie interogat; dar, în același timp, el nu pare să reziste la fel de bine unui interogatoriu, fie și – sau poate tocmai de aceea – unuia „benign. Dată fiindu-i vârsta înaintată, ceea ce a mai rămas din el ne indică, exact așa cum ne așteptam, nu o inteligență remarcabilă în vreun fel, ci umbra unui executant. Fidel, zelos, necruțător, atroce.
Sunt de notat prezența de spirit și insistența judecătoarei, care a exploatat singurul moment de până acum în care inculpatul s-a dovedit locvace, permițându-i să se exprime pe larg și supunându-l unui adevărat interogatoriu. Faptul este remarcabil, căci este posibil ca acesta să fie una dintre puținele relatări pe care torționarul le va lăsa pentru Istorie.
În fine, am căutat în ziare: nici un rând depre această ședință de judecată. Prin urmare: Gata, băieți și fete, s-a încheiat „campania de «devoalare» a torționarilor comuniști“?

NOTE



[4] Consemnarea ne aparține.


[6] Mulțumim colegului Dumitru Lăcătușu pentru această comunicare personală.

[7] Mulțumim colegilor Mihai Burcea și Dumitru Lăcătușu pentru această informație.

[8] Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeș, Dicționarul ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor. Aparatul central (1948-1989), Iași / București, Polirom, 2009-2011, vol. I, pp. 287-292 (pentru primul) și vol. II, pp. 159-171 (pentru al doilea) și vol. I, p. 110 (pentru al treilea).

[9] M. Stănescu, Procesele reeducării (1952-1960), București, Fundația Culturală „Memoria, Editura Matrix Rom SRL, 2008, p. 142.

București, 27 februarie 2015.

INCULPAREA TORȚIONARILOR COMUNIȘTI: NOI FICȚIUNI, VECHI REALITĂȚI

Astăzi, 11 februarie 2015, la IICCMER a continuat filmul „să ne facem că.
Mai întâi, nimic nou: pisica-cu-torționarii a fost pasată, în continuare, de la tandemul Radu Preda – Cosmin Budeancă, la Andrei Muraru. C-așa-i în politică! „În legătură cu lista celor 35 de torționari, nu a existat o cercetare serioasă care să susțină acest număr. Nu mai sunt 35 de torționari în viață. La momentul acela fosta conducere nu a ținut cont de argumentele mele, în 12 cazuri investigația s-a suspendat din lipsă de probe. Acum investigațiile continuă pentru 13 cazuri, dar vom vedem [vedea] ce probe strângem, cifra poate să fie și mai mică[1] Budeancă dixit.
Apoi, „fosta nouă echipă de la IICCMER a venit cu o ridicolă listă de trei „căprari[2]. Unul dintre ei, Refic Fizula, este însă mort de doi ani[3].
Involuntarul umor (pentru cine mai are așa ceva) este, și el, colosal, căci IICCMER (prelungire a Executivului) citează în compunerile sale... „Miliția Spirituală“.
Este însă modul de lucru cu care Institutul ne-a obișnuit. Astfel, bănuim că nimănui nu i-a trecut prin cap să ia legătura cu cei propuși a fi inculpați. Și nu doar pentru a vedea care le este starea, dacă mai sunt sau nu în viață (ori doar pe listele electorale), ci și pentru a încerca o cooperare a lor cu investigația, cu ancheta. Nu vom obosi să repetăm motivul: inculparea, condamnarea sunt importante – pentru victime, pentru urmașii lor, în primul rând –, dar pentru Societate, la fel de importante sunt învățămintele care se pot trage de aici. Cambodgia, un mic stat din Asia, o face[4]; din contră, România, o ditai țară europeană, este cufundată în cel mai crunt analfabetism istoric și moral.
Impresia generală este de debandadă, de „sat fără câini, situație oarecum de înțeles în actualul context, în care nu se știe dacă și cât va mai rezista actualul Guvern. Că Institutul lucrează prost, acesta este deja un consens. Că lucrează însă puțin (apropo de dosarele Revoluției, amintite de cineva, sau de dosarul Gheorghe Ursu, despre care instituția nu scoate o vorbă), aici ar fi utilă, credem, o anume prudență; căci, într-adevăr, nu prea mai are cu cine. Lăsând deoparte „epurarea orchestrată de Andrei Muraru, care a trimis în decor un număr semnificativ de cercetători formați (sau în stadiu avansat de formare), actuala administrație a tot făcut recrutări, dintre care cel puțin unele sunt „explicabile (cf. SRL-ul lui Alin Mureșan, transferat cu arme și bagaje la IICCMER, unde își ține și șezătorile-cu-gagici). Așa că, bieții de ei, ce să mai facă și cu cine? „Greaua – veche și nouă, în egală măsură – moștenire: aceștia sunt, aceștia defilează!
În fine, a se observa notabila absență, din „miezul acestui ev aprins” (vorba clasicilor), a fostului deținut politic (și președinte al Consiliului Științific al Institutului, și membru al Colegiului CNSAS) Dinu Zamfirescu. Au acestea nu sunt chestii de „știință”, de „analiză, de i-a lăsat pe Preda și Budeancă să strângă oalele sparte? Ori este tulburat de ultimele revelații legate de colaborarea sa cu „Securitatea ca poliție apolitică? Misterele Bucureștilor…
Prin urmare, demersul este, pe cât de neserios, pe atât de neinteresant, prin urmare ne vom întoarce la Procesul Vișinescu.
*
Am mai spus, am repetat apoi: IICCMER a pregătit cel puțin prost acest proces[5]. Ar fi de reluat aici două elemente:
1) faptul că Vișinescu a fost securist, însărcinat cu toată gama represivă a Organelor – teroare, exterminare, muncă forțată, „demascări“, „reeducare“ – motiv pentru care a și fost numit la conducerea „centrului“ Râmnicu Sărat (și tocmai de aceea este dezolantă lipsa de insistență a Institutului asupra biografiei sale anterioare);
2) rolul pe care l-a jucat închisoarea Râmnicu Sărat la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960: ea a preluat, de la închisoarea Sighet, rolul de „prim centru de exterminare“.
Restul sunt detalii, în general importante, însă dacă instanței nu i se vor explica aceste două puncte, și ea nu le va înțelege, tabloul va rămâne nu doar puțin relevant, ci neclar.
Alte teme care însoțesc luările de poziție din presă sunt „parazite“, căci creează un amalgam, de vreme ce nu au legătură cu subiectul procesului în curs: povestea cu „antisemitizarea“ lui Octav Bjoza, comparațiile nefericite ale Luciei Hossu-Longin, numirea și reconfirmarea în funcție a președintelui IICCMER sau chestiunea „sfinților închisorilor“; și cu atât mai puțin, „lupta de clasă“ / „segregarea politică“ între victimele „democrate“ și cele „legionare“ ale comunismului[6]. Neimplicarea AFDPR, ca organizație, și a D-lui Bjoza, ca fost deținut politic și președinte al ei, este însă, credem și noi, o pierdere, iar reproșul adiacent întemeiat.
Un fapt demn de semnalat: prezența, din ce în ce mai vizibilă, a foștilor deținuți politici și a urmașilor lor în acest proces. Căci fără luarea de poziție a victimelor și a copiilor lor – ei înșiși victime: regimul le spunea „puiii de năpârcă! – fără o dezbatere mai largă, în continuare, el nu are nici un sens[7].
În continuare, vom expune două idei, pe care le socotim centrale:
1) În ciuda greutății rolului pe care îl joacă, IICCMER reprezintă mai puțin de un sfert din acest tablou, restul fiind: Executivul, Parchetul, Instanța, Părțile Civile și Istoria-ca-disciplină. (Ați observat, desigur: am omis deliberat „Presa“, preocupată cvasiexclusiv de campanii, și CNSAS, propagatorul unor rătăciri de tipul „fosta Securitate ca poliție apolitică“!) Prin urmare, chestiunea este de văzut din toate aceste unghiuri.
Aici vom insista doar asupra liniei Executiv (a cărui prelungire este Institutul) – Parchet.
Astfel, fără o decizie politică și, în subsidiar, fără cooperarea Parchetului, un asemenea proces nu ar fi avut loc vreodată; și, cu atât mai puțin, campania IICCMER de „devoalare a torționarilor“.
Presupunerile noastre sunt, deci, că:
a) Institutul a început acea „campanie“ după ce i s-a sugerat de la Guvern că așa ceva este dezirabil, și, în nici un caz, el nu a forțat mâna Executivului (de altfel, nici nu avea cum; pe de altă parte, presupunând c-ar fi avut un asemenea curaj, atâta i-ar fi trebuit!);
b) Parchetul a susținut această „campanie-efect“ întrucât Executivul i-a promis că procesul care va urma nu-l va deranja câtuși de puțin, ba chiar va obține un profit de imagine;
c) Scopul Guvernului ar fi să închidă astfel capitolul criminalității comuniste. Acesta este motivul pentru care Parchetul „a selectat“ un torționar „nici prea mare, nici prea mic“: el este „cel mai important executant de la primul nivel al mașinăriei de exterminare a regimului comunist de la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960“.
2) Orice am face, orice am drege, un cuvânt nu este de evitat în tot acest „proces“ (în sensul de acțiune), cu și dincolo de procesul Vișinescu: politica. Căci fără politică nu se va întâmpla nimic, nici în acest proces, nici în altele, eventuale (a se vedea eterna reîntoarcere la sinistrele NUP-uri!).
Chestiunea care se pune în fața Urmașilor Victimelor, a Istoricilor este însă ca ei să cântărească și să măsoare acest „proces“ (în sensul de acțiune) cu greutăți și cu măsuri esențialmente „nepolitice“. Prin urmare, să nu permită ca procesul să aibă ca rezultat, indiferent de intențiile organizatorilor săi, o simplă utilizare, exploatare politicianistă a istoriei și memoriei noastre tragice.
În fine, acest proces este crucial și din altă perspectivă: anume că de modul în care el se va desfășura, vor depinde și celelalte (eventuale) inculpări de torționari comuniști, și nu doar din anii 1950-1960, ci și din perioada ulterioară a regimului comunist.

NOTE

[2] Ei sunt: Neculai Tilici, comandant al închisorii Oradea (1953-1955), Refic Fizula, locțiitor al comandantului închisorii Făgăraș (1951-1953) și Teodor Sârbu, plutonier la Securitatea Turda (1949-1956) Cf. http://www.iiccr.ro/ro/presa/comunicate/iiccmer_a_facut_public_miercuri_11_februarie_2015_trei_nume_de_persoane_suspectate_de_crime_si_abuzuri_in_perioada_comunista/.


[4] Cf. Henri Locard, Procesul lui Duch, 30 martie – 26 iulie 2010, la adresa: http://www.memoria-si-istoria-comunismului.blogspot.ro/2014/09/procesul-lui-duch-30-martie-26-iulie.html.




București, 11 februarie 2015.