 |
|
În uniformă de
locotenent de Securitate
1952-1957
Sursa: CNSAS |
Miercuri 25 februarie a.c. a avut loc o nouă înfățișare în procesul în care
Alexandru Vișinescu, ofițer politic (de Securitate) la închisorile Jilava,
Mislea și Râmnicu Sărat, este judecat pentru crime împotriva umanității, cu
referire la perioada în care a fost (și) director al ultimei închisori[1].
În cele ce urmează nu vom prezenta în detaliu modul în care a decurs
ședința de judecată, ci doar un episod, împreună cu contextul în care el s-a
petrecut.
Chestionat de instanță, la termenele anterioare, inculpatul a refuzat să
facă orice declarație privind faptele pentru care este incriminat[2] Și același
lucru l-a făcut și la ultimul termen, când a refuzat din nou, categoric.
În după-amiaza aceleiași zile a avut loc vizionarea a trei filme, depuse de
părțile civile: două din Memorialul
Durerii – Torționarii (partea cu
figura lui Vișinescu) și Corneliu Coposu
(despre detenția sa la Râmnicu Sărat) –, ambele de Lucia Hossu-Longin, și încă
unul, realizat de PNȚCD, intitulat Iertare
și torționari (în care Coposu indică atitudinea sa față de cei care l-au
torturat în timpul detenției)[3].
După fiecare dintre ele, Vișinescu a fost întrebat de judecătoare dacă are
ceva de declarat. Prima dată a răspuns: „Nu mă interesează“. Apoi: „Nu am nimic de declarat.“
Însă urma celui de-al treilea film, el n-a mai așteptat să fie chestionat, ci
s-a ridicat în picioare, iar între el și judecătoare s-a înjghebat următorul
schimb:
„Nu
l-am lovit niciodată pe Coposu. Nu este adevărat ce relatează. L-am lovit când ... întâlnit ... [lapsus revelator! –
n.n.] în apărarea procesului lui în Brezoianu 53 ... ăsta care i-a fost
martor. S-a întâlnit cu el, l-a căutat pe cel care i-a fost martor în proces,
l-a apărat în procesul său. Este posibil să-l fi întâlnit după ’89, nu știu
dacă era el.
Să se rețină: de ce n-au fost întrebați Coposu,
Diaconescu, până să moară, despre situația din închisoare? Eu am fost la
reînmormântarea lui Mihalache, de la Râmnic la Topoloveni. Eu l-am luat de la
Râmnicu Sărat și l-am dus la Topoloveni.“
Judecătoarea:
„Când se întâmpla?“
Vișinescu:
„Nu mai țân minte. Era terminată Râmnicu de mult timp. Când au fost dezgropate
osemintele lui Maniu la Sighet – am căutat osemintele lui Maniu – nu eu am
fost, ci un șef al meu.“
Judecătoarea: „În
ce calitate?“
Vișinescu: „Am
primit ordin. La ordinul șefilor mei.“
Judecătoarea: „Ce
șefi?“
Vișinescu: „Nu-i
mai țâu minte. Din Direcția Generală a Penitenciarelor.
Toată viața, și cât am lucrat acolo, nu am dat o palmă la
deținuți.“
Judecătoarea: „Dați
declarație?“
Vișinescu: „Nu.
Vă rog să rețineți: chemați din Direcția Generală să răspundă pentru
treab-asta. Vin numai periferici. Ei știu cine-am fost. Să răspundă cei care
dau ordine. Dar nu periferici, ci cei care dau ordine; pentru așa ceva.“
Judecătoarea: „Lăsați,
domnu Vișinescu, că noi stabilim aici, la sfârșitul procesului, cine e vinovat.
Dvs. vă considerați un periferic sau o persoană importantă?“
Vișinescu: „Important?
Normal, dacă eram comandant!“
Judecătoarea: „Cine
v-a dat ordinele?“
Vișinescu: „Col.
Lixandru Vasile, Constantinescu ...“
Judecătoarea: „Constantinescu
Emil?“
Vișinescu: „A
fost un altul ... Eu am fost șeful pe linie de C.I. la Râmnicu Sărat,
înainte. Nu am de unde să știu toate numele, s-au perindat. Nu mai țâu minte.
Cei care sunt la Direcția Generală știu cine a fost acolo. Era unu’ Bogățeanu
care răspundea de dosarele-astea.“[4]
Să
explicăm contextul în care s-a petrecut episodul.
Linia de conduită a inculpatului a fost, până în prezent,
nu atât una de negare, ci de tăcere sfidătoare: față de instanță dar, mai ales,
față de reprezentanții victimelor. Presupunem deci că motivul pentru care și-a
concediat avocatul ales, încă de la primele apariții în instanță, este chiar acesta:
refuzul de a dezvolta o apărare, în speranța că procesul se va termina cât mai
repede.
Această strategie – dacă se poate numi așa – a ținut până
la termenul trecut (28 ianuarie a.c.), când Vișinescu a fost confruntat cu
mărturiile victimelor și ale urmașilor lor, moment în care s-a regăsit singur
și fără apărare. A fost momentul în care a schițat o tentativă de apărare,
invocând o iluzorie protecție din partea conducerii Administrației Naționale a
Penitenciarelor (ANP), urmașa sinistrei Direcții Generale a Penitenciarelor (DGP).
Prin urmare, cât este el de securist „călit precum oțelul“, și-a arătat astfel limitele. Iată ce a spus
atunci:
„Nu văd pe nimeni de la Direcția Penitenciarelor, să vină
cineva de la ei. De ce nu vine? Din ordinul lor am făcut, nu de capul meu.“[5]
Regăsim totodată, în această răbufnire, o recunoaștere –
fie și cu jumătate, cu sfert de gură – a responsabilității pentru crimele
comise, laolaltă cu o linie de apărare dezvoltată de criminalii naziști în
Procesele de la Nürnberg, anume încercarea de exonerare a răspunderii prin invocarea
unui ordin superior, care, după cum se știe, nu a fost acceptată pentru că este
inacceptabilă principial (legal și uman).
La același termen, Vișinescu s-a arătat revoltat și de
faptul că, din cei peste 100 de angajați ai mașinăriei de exterminare de la
Râmnicu Sărat, este singurul inculpat. Reacția a avut loc în contextul în care
unul dintre martorii propuși de el, un gardian, de seviciu pe celular în
noaptea în care a murit Ion Mihalache, nu s-a prezentat la proces, pe motiv că
starea de sănătate nu-i permite deplasarea și invocând, cu totul neverosimil,
că nu ar avea nici o idee despre cele petrecute. Reacția inculpatului nu este lipsită
de o anume îndreptățire, atât la adresa modului în care s-a desfășurat ancheta prealabilă
trimiterii în judecată, cât și a desfășurării de până atunci a procesului[6].
Cum spuneam, la ultimul termen (din 25 februarie a.c.),
inițial inculpatul s-a repliat din nou pe strategia muțeniei, însă cel din urmă
film, în care Corneliu Coposu a folosit, față cu el și cei de aceeași teapă,
expresiile: „și-au pierdut calitatea de oameni“ și „ar trebui mai
degrabă trimiși la balamuc decât judecați“, l-a făcut din nou să vorbească. A refuzat însă, încă o
dată, să dea o declarație sub stare de jurământ, cu consecința, ușor de bănuit,
a unui tir de întrebări din partea victimelor și a reprezentanților lor,
preferând o reacție care nu admite replica.
Să-i traducem deci
spusele.
Ieșirea sa a fost, la
început, dezlânată. Culmea, ea a debutat cu un lapsus revelator, care, în
termeni psihologici, confirmă că torționarul l-a maltratat pe deținutul politic
Corneliu Coposu.
În cuprinsul ei,
Vișinescu dorește să spună că după 1989 l-a întâlnit pe fostul deținut politic
în contextul în care acesta căuta pe unul dintre martorii din procesul său, întrucât
respectivul făcuse o depoziție care îi fusese favorabilă, deci curajoasă, prin
urmare își riscase propria-i situație. Nu se înțelege însă deloc ce legătură
aveau căutările lui Coposu cu fostul comandant al închisorii Râmnicu Sărat. Să
fi apelat el la Vișinescu, iar acesta să-l fi ajutat, știind că fostul deținut
politic nu dorea să se răzbune pentru cele îndurate din parte-i? Dar de ce să
fi intervenit Coposu la el, dacă Vișinescu, după propriile-i spuse, nu-l
cunoștea? Și cum putea Vișinescu să nu-l cunoască, de vreme ce fusese deținutul
lui la Râmnicu Sărat? Mistere. La fel de inconsistentă este și trecerea
inculpatului de la o afirmație la o presupunere.
Apoi, reproșul
formulat de Vișinescu față de Corneliu Coposu și Ion Diaconescu este în mod
identic neavenit, căci ambii au scris și au vorbit despre perioada lor de
detenție de la Râmnicu Sărat. Dar asta dacă fostul comandant nu dorește să
spună altceva, și anume: „De ce sunt judecat acum și nu am fost judecat în
perioada în care ei au trăit?“ Iar în acest caz spusele sale ar avea un sens, căci
trimit la responsabilitatea sistemului postcomunist de justiție față cu
problema moștenirii criminalității comuniste.
În continuare, el susține
că mult mai târziu, când închisorile de la Râmnicu Sărat și Sighet fuseseră
desființate, în tot cazul în perioada comunistă, osemintele lui Iuliu Maniu au
fost căutate în cimitirul de la Sighet de către unul dintre șefii săi de atunci,
iar cele ale lui Ion Mihalache de către el însuși, la Râmnicu Sărat; apoi, că cele
din urmă ar fi fost chiar găsite și transportate personal, la Topoloveni,
pentru a fi reînhumate în cavoul familiei. Nu se înțelege însă, nici de astă
dată, dacă Vișinescu dorește să-și probeze astfel o fărâmă de umanitate, de
vreme ce imediat recunoaște că acțiunea a fost, la fel ca și exterminarea
deținuților din închisoarea căreia i-a fost comandant, o simplă executare a
unui ordin superior.
Cu privire la șefii
săi de atunci, inculpatul procedează în același mod incoerent: mai întâi, susține
că nu-și amintește numele lor, pentru ca apoi să indice pe col. Vasile
Lixandru, șeful Direcției Generale a Penitenciarelor (1955-1962), col. Marin
Constantinescu, locțiitor al șefului DGP (1958-1968) – iar nu omonimul său,
Emil Constantinescu, antecesorul lui Vișinescu în funcția de comandant al
închisorii Râmnicu Sărat (1953-1956)[7] – și mr. Ilie Bogățeanu, șeful
Secretariatului DGP (1953-1963)[8].
Urmează o afirmație
pe cât de apoteotică, pe atât de comună printre torționarii comunismului, cea
cu: „n-am dat în viața mea o palmă unui deținut“. Ea apare, tale quale, în procesele intentate chiar
de regimul comunist cadrelor sale „țapi ispășitori“ din Penitenciare
și Securitate, iar aici ne vom limita să cităm cazul lui Mihai Mircea – colegul
lui Vișinescu din Școala de ofițeri politici a lui Tudor Sepeanu (șeful
Securității Închisorilor și Lagărelor din perioada 1950-1951) și șef al Securității
închisorii Pitești (1950-1951) – inculpat în cel de-al doilea mare proces al
„reeducării“, cel al cadrelor MAI și/sau Securității:
„În toată activitatea mea
n-am dat nici o palmă vreunui deţinut şi nici măcar n-am înjurat.“[9]
Punându-le în
contextul lor istoric, aceste susțineri sunt de-a dreptul aiuritoare, știut
fiind că singura formare de care au avut parte ambii ofițeri a fost aceea a „demascărilor“ prin torturi, iar „cadrele“ de Securitate și
de Penitenciare care nu maltratau deținuții politici erau considerate ca fiind
„lipsite de atașament“ pentru obiectivele criminale ale regimului și, în
consecință, nu doar că nu avansau în carieră, ci erau, treptat, eliminate din
sistem.
Pe post de motivare
a neținerii de minte a numelor șefilor săi direcți, Vișinescu sugerează că, în
calitate de ofițer politic (ceist),
linia sa de comandă ținea nu de Penitenciare, ci de Securitate, prin urmare
responsabilii ar trebui căutați acolo. Dar acest lucru nu este inteligibil
decât pentru cei familiarizați cu suprapunerea dintre organizarea Securității
și cea a Administrației închisorilor și lagărelor. Totodată, este de remarcat
și o anume emfază: el este cel care a rămas în acest sistem criminal pentru că s-a
dovedit în permanență util, în timp ce șefii săi au fost efemeri („s-au
perindat“).
Din cele spuse de inculpat
nu se poate însă reconstitui sistemul de comandă, căci el nu ne spune mai mult
decât știam. La fel, lipsește rolul Securității în exterminarea deținuților
politici, pe care îl trece sub tăcere. Or, este astăzi cunoscut că numirea unui
ofițer de Securitate (Vișinescu) la conducerea închisorii Râmnicu Sărat – la fel
ca numirea lui Gheorghe Crăciun la comanda închisorii Aiud, în aceeași perioadă
– este legată de „sarcinile operative“ ale Securității.
Spre deosebire de Aiud, unde scopul principal era „anihilarea politică“/„reeducarea“, la Râmnicu Sărat el
era exterminarea lentă și, în mod conex, transformarea celor care se încăpățânau
să nu moară în „legume“, în „deșeuri umane“.
Cunoaștem deci tabloul
de ansamblu al celor petrecute la Râmnicu Sărat, iar Vișinescu nu ne oferă, în intervenția
sa, decât elemente sumare, disparate, care nu au în nici un fel rolul de a-l
umple cumva, ci sfârșesc a spune mai mult prin ceea ce ascund.
Notabilă este insistența
asupra actualei conduceri a Penitenciarelor, pe care o dorește în proces, în
apărarea sa, și de aici recurența reproșului pentru absența constatată. De
altfel, poziția lui este, într-un fel, de înțeles, dat fiind că este inculpat
„în solidar“ atât cu Administrația Națională a Penitenciarelor, cât
și cu Ministerul de Interne, cel sub a cărui conducere structura represivă a
DGP a funcționat. Pe de altă parte, atunci când Vișinescu acuză absența celor
indicați, care îl cunosc și îi cunosc foarte bine și acțiunile, el indică și o
anume măsură a schimbărilor din interiorul sistemului penitenciar actual, dacă
nu atât în privința practicilor, atunci a remanenței oamenilor și structurilor
regimului comunist.
Limbajul pe care
inculpatul îl folosește în această situație este, și el, din vocabularul Internelor/Securității,
numindu-i „periferici“ pe funcționarii ANP, prin comparație cu „vârfurile“ de acolo, o
terminologie din limbajul „operativ“. Nu mai era mult și Vișinescu îi numea chiar „bandiți“! Termenii folosiți
și insistența lui asupra subiectului arată cât de furios este pe ierarhia
actualei structuri de comandă a Penitenciarelor.
În fine, fostul
comandant al închisorii Râmnicu Sărat invocă, în apărarea sa, documentele din
Arhiva Penitenciarelor – o suită de caracterizări, instrucțiuni și ordine
rămase, în mare parte, secrete (unele dintre ele solicitate chiar de către
instanță), la fel ca și arhiva care le găzduiește. Este cumva o ironie a
Istoriei faptul că el își pune nădejdea într-o legislație ocultă care, până de
curând, a avut darul să-l protejeze.
Privintă în
ansamblu, intervenția lui Vișinescu are ceva dezamăgitor, căci ne face să ne
întrebăm: asta este tot ce poate probabil ofițerul politic cel mai important din
școala lui Tudor Sepeanu, comandantul de mai târziu al „celui mai important
centru de exterminare al regimului comunist din România sfârșitului anilor 1950
și începutul anilor 1960“? Pe de o parte, atitudinea sa este într-un fel de
înțeles, căci este obișnuit ca el să-i interogheze pe alții, nu să fie
interogat; dar, în același timp, el nu pare să reziste la fel de bine unui
interogatoriu, fie și – sau poate tocmai de aceea – unuia „benign“. Dată fiindu-i
vârsta înaintată, ceea ce a mai rămas din el ne indică, exact așa cum ne
așteptam, nu o inteligență remarcabilă în vreun fel, ci umbra unui executant. Fidel,
zelos, necruțător, atroce.
Sunt de notat prezența
de spirit și insistența judecătoarei, care a exploatat singurul moment de până
acum în care inculpatul s-a dovedit locvace, permițându-i să se exprime pe larg
și supunându-l unui adevărat interogatoriu. Faptul este remarcabil, căci este
posibil ca acesta să fie una dintre puținele relatări pe care torționarul le va
lăsa pentru Istorie.
În fine, am căutat
în ziare: nici un rând depre această ședință de judecată. Prin urmare: Gata,
băieți și fete, s-a încheiat „campania de «devoalare» a torționarilor comuniști“?
NOTE
[1] Pentru viața și activitatea sa a se vedea, de pildă: http://www.contributors.ro/sinteze/biografia-unui-tortionar-alexandru-vi%C8%99inescu/; http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/02/demascarea-la-inchisoarea-jilava-1950_17.html; http://www.balkanalysis.com/romania/2015/01/11/the-media-vs-historical-accuracy-how-romanias-current-communist-trials-are-being-misrepresented/.
[4]
Consemnarea ne aparține.
[6] Mulțumim
colegului Dumitru Lăcătușu pentru această comunicare personală.
[7] Mulțumim colegilor Mihai Burcea și Dumitru Lăcătușu
pentru această informație.
[8] Mihai
Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeș, Dicționarul
ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor.
Aparatul central (1948-1989), Iași
/ București, Polirom, 2009-2011, vol. I, pp. 287-292 (pentru primul) și vol.
II, pp. 159-171 (pentru al doilea) și vol. I, p. 110 (pentru al treilea).
[9] M. Stănescu, Procesele
reeducării (1952-1960), București, Fundația Culturală „Memoria“, Editura Matrix
Rom SRL, 2008, p. 142.
București,
27 februarie 2015.
