Cartea de faţă este la a doua ediţie, prima fiind publicată în 1992 sub
titlul Confesiunile unui gardian.
Iată cum Editura îl prezintă pe autor: „Ioan Chertiţie este primul (şi,
deocamdată, singurul) torţionar care a făcut mărturisiri complete despre
adevărul închisorilor comuniste, fără să-şi menajeze şi fără să-şi retuşeze
propriul portret de fost gardian, în acel lăcaş al terorii. [...] Căci până acum s-a scris doar despre puşcăriile
din perioada stalinistă şi numai din perspectiva foştilor deţinuţi, a
victimelor. Niciodată din perspectiva unui torţionar pocăit. Am fost torţionar – Confesiunile unui
gardian este, sub acest aspect, o premieră naţională, dacă nu mondială” (p.
6). Regăsim aici motivul pentru care o asemenea lucrare ne-a stârit interesul,
chiar dacă sociologia detenţiei de „drept comun” în comunism iese oarecum din
sfera preocupărilor noastre.
Chertiţie a fost gardian la penitenciarul din Baia Mare în anii 1980 şi
imediat după 1990. Cartea, o expunere biografică preţioasă ce acoperă perioada
indicată fără o situare precisă în timp, este însă foarte săracă în informaţii
cu privire la persoana autorului, atât de dinainte de angajare, cât şi din
timpul activităţii sale. Nu regăsim o relatare cu privire la mediul (familial,
social) în care s-a format, nici motivele care l-au împins să îmbrăţişeze meseria
de miliţian, şi nu ni se spune nici cine l-a recomandat. Aflăm doar fărâme de
informaţii despre copilăria petrecută în preajma (şi în interiorul) închisorii,
când a fost prieten şi coleg de joacă cu Csaba Barabaş, fiul comandantului (p.
11-13), că din liceu a fost exmatriculat din cauza numeroaselor absenţe
nemotivate (p. 116-117), că în tinereţe a jucat fotbal în echipa de juniori a
Minerului Baia Mare (p. 272) sau că la un moment dat s-a căsătorit (p. 158).
Restul informaţiilor biografice le aflăm din alte surse (de pildă Adevărul din 26 iunie 2011, filme şi
ştiri de televiziune). Ioan Chertiţie este fiul unui muncitor şi al unei
casnice, rămas orfan de mamă la 13 ani, care imediat a abandonat şcoala, pentru
ca apoi să lucreze la o moară. Cu „originea sa socială” şi-a făcut stagiul
militar obligatoriu la
Batalionul de Securitate care păzea penitenciarul Mamaia–Sat,
pentru ca după liberare să lucreze, timp de trei ani, la mina din Baia Sprie. Activitatea
de gardian şi-a început-o în 1982, la vârsta de 22 de ani, la recomandarea lui
Barabaş, directorului închisorii Baia Mare, iar mărturisirea şi-a scris-o în
anii 1990–1992 la îndemnul unuia dintre foştii deţinuţi, Vasile Dragomir, în
urma publicării căreia a şi fost concediat.
Astfel, pe 1 august 1992 autorul a fost trecut în rezervă, apoi a intrat în
mafia alcoolului. Nu a plonjat doar în lumea interlopă, ci a căzut chiar în
alcoolism: „Sunt foarte multe lucruri din vremea aceea care mă fac să-mi ardă
obrajii de ruşine. Dar toate acestea n-au însemnat nimic pe lângă lupta
crâncenă pe care am dus-o cu alcoolismul. În câţiva ani mi-am băut banii, sentimentele,
maşinile, demnitatea. Totul...” (p. 8). A fost momentul în care l-a găsit pe
Dumnezeu: „De atunci, am început să mă lepăd în fiecare clipă, puţin câte puţin,
de omul vechi. Iată că, după douăzeci de ani, omul cel nou, spiritual, simte
nevoia să-l deconspire pe cel vechi, pentru a-l compromite pentru totdeauna” (p.
8-9). Și probabil că o lectură în paralel a celor două ediţii ale cărţii ar
pune în lumină această evoluţie.
După un curs „intensiv” de trei luni, pe care l-a absolvit ca „şef de
promoţie”, a ajuns gardian de închisoare în chiar oraşul natal. Chertiţie a
fost, pe de o parte, produsul formaţiei sumare din şcoala de subofiţeri de
penitenciare, unde, la fel ca şi ideologia, teoria nu avea nimic de-a face cu
practica; iar, pe de altă parte, al mediului în care a activat. Pentru „dreptul
comun”, „reeducarea” era văzută ca o acţiune de recuperare în egală măsură ideologică
şi socială. Ea era însă de mult timp literă moartă căci, deşi
marxism-leninismul considera delincvenţa drept un efect al stării sociale a capitalismului,
acesta fusese eradicat iar realitatea socialistă continua să reproducă într-un
mod specific criminalitatea. Prin urmare, scopul detenţiei însemna „să-l pui pe
hoţ [apelativul pentru dreptul comun – n. n.] să muncească, să câştigi bani cu el şi să ai grijă
să nu fugă” (p. 17-18). Iar pentru a reuşi, regula de conduită a gardienilor era
să bage frica în deţinuţi şi să-i maltrateze pentru orice motiv real sau
închipuit.
Ca întotdeauna în regimul comunist, deţinuţii erau numiţi „bandiţi”, iar regimul
normelor de muncă şi al raţiilor de hrană legate de îndeplinirea lor era
similar perioadelor anterioare (p. 50, 54); la fel se prezentau percheziţiile
(p. 77), camera de izolare (p. 28, 236) sau fariseicele şedinţe de „critică” şi
„autocritică” (p. 122-126), pentru ca în cazul evadărilor regula să fie
aceeaşi: o bătaie soră cu moartea (p. 29). Sistemul de recluziune era, în linii
mari, identic cu cel structurat la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950,
fie că era vorba despre deţinuţi politici sau de drept comun. Deţinutul era
considerat „o fiară” (p. 37), fiind deposedat de orice atribut uman. Recuperarea
socială era practic inexistentă, căci cine nimerise din întâmplare în spatele
gratiilor, odată ieşit în libertate avea să evite să se întoarcă, în timp ce
restul delincvenţilor ieşeau din puşcărie mai perfecţionaţi şi mai înrăiţi decât
intraseră (p. 190-191).
Deşi gardienii torţionari formau majoritatea absolută, precum Şchiopu, existau
şi dintre cei blânzi, precum Duruş (p. 29). Modelul pe care l-a ales Chertiţie
a fost cel majoritar, devenind, în scurt timp, unul dintre cei mai răi
gardieni: „Devenisem dintr-o dată semeţ, arogant şi neîndurător, cu sufletul
din ce în ce mai împietrit de mândrie şi ură. Nu mă lăsam impresionat de
nimeni” (p. 38). Termenul cheie este, desigur,
„ură”. Iată ce spune el în legătură cu această pulsiune: „Gânduri rele şi
duşmănoase alimentau zilnic acest sentiment precum focul sub cazan, spre a-i
spori şi mai mult înfierbântarea. Pândeam momentul prielnic ca să-mi revărs
lava mâniei peste aceşti parşivi [...]. Aici
mi-am creat micul meu univers în care mă simţeam cu adevărat fericit. Fericit,
pentru că mă urau deţinuţii, ceea ce însemna că se tem de mine. Fericit pentru
că eram stăpân pe destinele lor. Printr-un singur condei puteam să le
prelungesc şederea în puşcărie [...]. Prin
câteva fraze puteam să le fac viaţa un calvar sau chiar să-i aduc în pragul
sinuciderii… Dar câte nu puteam eu să fac, pentru a nimici bandiţii...” (p. 46). Prin urmare, nu era vorba despre „sadism”, ci
despre putere.
Autorul descrie plastic starea sa de dedublare: „cu cât mă cufundam în
adâncul fiinţei cu atât mă întâlneam, când cu un individ în care colcăia răul
ca o lavă în pântecul unui vulcan şi când cu un altul sensibil, blând, bun şi
generos. Mândria primului era mereu în competiţie cu a celorlalţi colegi, iar
puterea de a-i manipula îi producea o dulce desfătare, în timp ce al doilea
încerca să-i topească funiile răutăţii cu dragoste şi înţelegere. Mă aflam
parcă într-o mlaştină în care totul putrezea încet, urmând ca unul dintre cei
doi să fie înghiţit pentru totdeauna de mocirla disperării în care mă zbăteam”
(p. 60-61).
Timp de doi ani gardianul a fost un zbir, apoi răutatea i s-a potolit. Este
greu de spus ce a provocat schimbarea sa, căci nu o explică suficient. În tot
cazul, au fost mai multe elemente care au jucat un rol: concurenţa cu ceilalţi gardieni
(„mâncătoria”), faptul că pe unii dintre ei, precum Vieru, nu-i putea depăşi în
cruzime (p. 49-51, 54) sau înţelegerea faptului că menţinerea lui în post
depindea, în ciuda a ceea ce credea anterior, şi de relaţiile cu deţinuţii. În
acest ultim sens, autorul indică un număr de încarceraţi intelectuali care
„m-au împiedicat, într-un fel sau altul, să devin unealta teleghidată a
sistemului în care mă simt întemniţat şi acum” (p. 196). Este posibil ca moartea
tatălui, petrecută în aceeaşi perioadă, să fi jucat şi ea un rol (p. 76), dar probabil
că cea mai bună explicaţie constă în acest întreg complex de factori.
Că metamorfoza nu a fost fără cale de întoarcere, este un fapt ilustrat de
situaţia că, aflat la un moment dat în tandem cu „mentorul” său în ale terorii,
Şchiopu, Chertiţie a redevenit torţionarul de dinainte, până ce coechipierul
său a fost transferat la o altă închisoare (p. 98-99).
La scurt timp gardianul nostru, care îşi iubea cu ardoare meseria (p. 114)
a ajuns favoritul deţinuţilor. Probabil că acesta este şi motivul pentru care a
fost recrutat ca informator de către ofiţerul contrainformativ (C.I.) al
închisorii, căpitanul Ştefan Cernea (p. 145-148, 158-160), care i-a încredinţat
misiunea de a sonda atitudinile politice ale unora dintre încarcerați.
Sub protecţia politicului şi conştient de distanţa faţă de masa de gardieni
ignari, comportamentul său s-a modificat din nou. Renunţarea la folosirea
terorii a produs însă asupra lui doar o schimbare de accent: „am simţit că
bestia din mine a murit pentru totdeauna. Locul ei a fost însă luat de o bestie
şi mai feroce: trufia. În seara aceea, am crezut că sunt stăpân peste timp şi
nici nu ştiam că tocmai pusesem prima cărămidă în zidul mândriei” (p. 176).
În mărturisirea sa, Chertiţie descrie nu doar lumea sordidă a puşcăriilor,
ci şi lumea gardienilor: semianalfabeţi, corupţi, pradă alcoolismului – o
ilustrare fidelă a folclorului care spunea că gardianul trebuie să fie „înalt,
prost şi beţiv” (p. 194).
La fel, el indică tipologia deţinuţilor anilor 1980. Exceptând criminalii
de rând, închisorile perioadei găzduiau „frontieriştii” (anterior o categorie
politică), ţărani condamnaţi pentru că şi-au sacrificat vitele (acţiune
interzisă prin lege) sau care furaseră de la CAP pentru a supravieţui (după ce
pământurile care depăşeau 5.000 de m.p. le fuseseră confiscate de regim), persoane
încarcerate pentru infracţiuni economice (unele dintre ele cu reală vocaţie
pentru afaceri), medici condamnaţi pentru avort ilegal (o interdicţie legală cu
efecte criminale), minori sau bolnavi psihic (care nu aveau ce căuta acolo). Tuturor
acestora li se exploata munca „fără deosebire de naţionalitate, sex, rasă sau
religie”, cum spunea un slogan al vremii.
În partea ultimă a cărţii, autorul relatează revolta deţinuţilor din
penitenciar petrecută în chiar zilele Revoluţiei, încarcerarea primarului din
Săpânţa, Toader Ștețca (arestat pentru
„ultraj”, o acuzaţie cu rolul de a acoperi faptul că deranjase mafia locală
compusă din „foşti” nereciclaţi), la fel ca şi replierea cadrelor Internelor
după degringolada schimbării de regim ori reluarea practicilor lor contondente (p.
202-279). Stridenţa viermuielii din zilele Revoluţiei şi din perioada ulterioară
este ilustrată plastic de sirena trasă continuu de către deţinuţii răzvrătiţi
(p. 254).
Deşi foloseşte din abundență limbajul „colorat” al „hoţilor”, cartea este
scrisă îngrijit şi cursiv, semn că autorul ei este un autodidact, influenţa
deţinuţilor cu un nivel ridicat de instrucţie,
pe care de altfel o mărturiseşte, fiind certă.
Cartea nu este deloc o premieră mondială, aşa cum susţine Editura, căci
există numeroase relatări ale gardienilor de închisori, atât din regimurile
politice democratice, cât şi din cele totalitare (chiar dintre cele mai
închise, precum Coreea de Nord). Ea este însă o premieră naţională, dacă ne
raportăm la prima sa ediţie (dar nu este singura), întrucât este anterioară
interviului Doinei Jela cu torţionarul Franț Țandără
(Drumul Damascului, București, Editura Humanitas, 1999).
Probabil că mărturisirile lui Chertiţie nu sunt nici în totalitate fidele,
nici „complete”, în contrast cu ceea ce el susţine încă de la început (p. 9). De
pildă, invocarea lui Dumnezeu în perioada sa teroristă este cu totul
necredibilă, căci un adevărat gardian comunist se manifesta înjurând de Dumnezei
şi de cruce (p. 43-44). La fel, el nu ne spune nici care au fost sarcinile
transmise de către ceist, nici cum şi le-a dus la îndeplinire, iar
despre politic păstrează imaginea că l-a salvat de la concediere. Pe de altă
parte, este de spus că nici contextul social post-1989 nu a fost favorabil unei
asemenea evoluţii, iar autorul și-a făcut mărturisirile în contra curentului
dominant.
Regretele, remuşcările sale exprimate în carte, dintre care unele le-am
citat deja, par însă sincere, în ciuda limbajului neadecvat „omului nou” creştin,
ci mai degrabă „omului nou” comunist (vezi folosirea expresiilor „a deconspira”
în loc de „a dezvălui” sau „a compromite” în loc de „a renega” într-un citat
reprodus mai sus).
Calea căinţei pe care fostul torţionar a pornit este la fel de remarcabilă,
fiind probată de filmele educative în care apare (unele dintre ele realizate cu
concursul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, urmaşa sinistrei Direcţii
Generale a Ministerului de Interne), şi la care facem trimitere tocmai pentru
că reînvie în mod autentic gesturile din trecut[1].
Negreşit, această tentativă de a regăsi umanitatea pierdută, pe care fostul
torţionar a păşit încă din vremea comunismului, este nu doar de salutat, ci şi
de încurajat.
NOTE
[1] Documentarul
Temnicerul de Ioan Teglaș (Baia Mare),
la adresa: http://www.youtube.com/watch?v=tDOMpDktECY;
documentar despre închisoarea Târgu-Ocna (România
Tv), la adresa: http://www.youtube.com/watch?v=TJB-UoEhJw0
(ambele consultate pe 27/02/2014).
Bucureşti, 27 februarie 2014.
Publicată în „Archiva
Moldaviae”, nr. VI/2014, Iași, pp. 593-596.
