În cele ce urmează ne vom referi la cartea lui Glenn Greenwald, Afacerea Edward Snowden. Cele mai șocante dezvăluiri despre spionajul
global american, Editura Litera, București, 2015, 319 p., traducere de:
Iuliana Daniela Busuioc, redactori: Andreea Stoica și Ovidiu Șerban. Ea reprezintă
versiunea română a lucrării cu titlul: No Place to Hide: Edward Snowden, the NSA,
and the U.S. Surveillance State (Metropolitan Books, New York, 2014).
Azi povestea este, cel puțin în mare, cunoscută, iar
lucrarea clarifică detaliile.
Edward Snowden, un tânăr analist al Agenției Naționale de
Securitate a Statelor Unite (NSA) i-a contactat, în același timp, pe Laura
Poitras (autoare de filme documentare cu temă politică), și Glenn Greenwald (fost
avocat și editorialist la The Guardian),
pentru a le încredința documente secrete care probau amploarea supravegherii
globale desfășurate de SUA. Din pricina comunicării nesigure, el a reușit, mai
întâi, doar contactul cu Poitras, care folosea un program criptat de comunicare
prin Internet. Acesteia i-a transferat un set de documente secrete, după care a
plecat la Hong Kong. De acolo, l-a ghidat pe Greenwald în instalarea unui
program similar, apoi i-a transferat un număr redus de documente pentru a-l
convinge că subiectul merita efortul jurnalistic.
Intenția acestui „denunțător al abuzurilor“ (Whistleblower)
de tip clasic era să dezvăluie lumii pericolul pe care îl reprezintă la adresa vieții
private și a libertății programul american de supraveghere globală, și tocmai de
aceea el nu a dorit să se ascundă: s-a cazat într-un hotel central și a
continuat să plătească prin intermediul cardului bancar. La fel procedase și în
momentul în care sustrăsese documentele din sistemele NSA, refuzând să șteargă
toate urmele electronice tocmai pentru ca nimeni altcineva să nu fie învinuit.
Prin urmare, și-a asumat de la bun început consecințele dezvăluirilor sale,
care puteau să se traducă în detenție pe viață sau chiar mai rău.
Dat fiind că Agenția putea începe curând să-și pună
întrebări cu privire la situația angajatului său, acțiunea de a denunța actele
administrației americane era urgentă. Astfel, Poitras și Greenwald s-au
deplasat la Hong Kong. În avion, Greenwald a citit documentele transferate lui
Poitras, care erau pe cât de șocante, pe atât de revelatoare. Ele spuneau ceva
și despre omul care își asuma riscul dezvăluirilor, o persoană foarte rațională
și stabilă emoțional, fapt foarte important, dat fiind că scenariul obișnuit de
compromitere a sursei, în aceste cazuri –– acuzele de „instabilitate psihică“ sau „naivitate“
– nu aveau să funcționeze.
Ajunși în Hong Kong, jurnaliștii au petrecut zece zile cu
Snowden, iar acesta le-a livrat motivul pentru care făcea dezvăluirile, fapt ce
constituie un mesaj pe cât de impresionant, pe atât de convingător: „Adevărata
măsură a valorii unei persoane nu stă în ceea ce spune că sunt convingerile
sale, ci în ceea ce face în apărarea acestor convingeri.“ „Dacă nu acționezi în numele convingerilor
tale, atunci probabil că acestea nu sunt reale.“
(p. 61)
Cu același prilej, fostul analist al NSA a fost filmat de
Poitras, iar pelicula avea să se transforme în documentarul, de acum celebru, Citizenfour (SUA / Germania, 2014).
O problemă care se punea în fața jurnaliștilor era prin
ce canal să dezvăluie informațiile. După ce Poitras a încercat la cotidianul Washington Post, care s-a dovedit a fi
prea obedient în relația cu administrația americană, ei au optat pentru Guardian, care era de acord cu o
relatare rapidă și agresivă a subiectului.
Întrucât identitatea sursei putea să distragă atenția de
la conținutul dezvăluirilor, ea a fost indicată abia la sfârșitul perioadei. Totodată,
Snowden a livrat documentele jurnaliștilor fără a decide ce este oportun să fie
publicat, în joc fiind atât inteligibilitatea subiectului, cât și protejarea
unor oameni (agenții de teren).
Consecințele dezvăluirilor lui Snowden au fost majore. Se
întâmpla pentru prima dată o scurgere de informații de la NSA, nivelul lor de
sensibilitate era maxim, iar temele au curs în cascadă. Cazul a pus în egală
măsură în lumină caracterul corupt al jurnalismului dominant, obedient față cu
administrațiile Statelor vizate, altfel spus: incapacitatea funcțională a
„celei de-a patra puteri“, al cărei rol tradițional
este să asigure transparența guvernamentală și controlul acțiunilor membrilor autorităților
publice.
La început, reacțiile în fața dezvăluirilor au fost
„aproape un festival al iubirii“ (p. 102), semn
al șocului provocat, apoi au urmat acțiunile guvernamentale de defăimare și
compromitere – atât asupra lui Snowden, cât și a jurnaliștilor implicați –, la
care majoritatea presei dominante a sfârșit prin a se ralia.
Cartea nu este doar o prezentare empirică a situației, ci
și o analiză a consecințelor sale, a „răului produs de supraveghere“, căruia îi este consacrat un întreg capitol
(IV), din cele cinci, unde se insistă asupra legăturii indisolubile dintre
intimitate și libertate, fie și în era digitală:
De aceea suntem numiți persoane private, acționând în
conformitate cu capacitatea noastră privată. Transparența este pentru cei care
desfășoară activități publice și exercită puteri publice. Intimitatea este
pentru toți ceilalți. (p.
247)
*
În lucrare, trimiterile la arhive (electronice) sunt recurente.
Iată ce scrie autorul despre arhiva lui Snowden:
Pe măsură ce citeam, m-au izbit două lucruri în legătură
cu arhiva. Primul a fost că era extraordinar de bine organizată. Sursa crease
nenumărate foldere și apoi subfoldere și sub-subfoldere. Fiecare document
fusese plasat exact acolo unde îi era locul. Nu am găsit nici un document
clasificat [ordonat – n. n.] greșit. [...] Fără îndoială că examinase cu
atenție fiecare document pe care ni-l dăduse, că înțelesese semnificația lor,
apoi le plasase meticulos pe fiecare într-o structură organizată elegant.
Celălalt aspect care m-a frapat la arhivă a fost
amploarea minciunii guvernamentale pe care o dezvăluia, dovadă pe care sursa o
semnalizase corespunzător. (pp.
42-43)
În termeni arhivistici, avem aici dovada unui „plan“ (fie și implicit) și a unei „scheme“ de ordonare, la fel cum regăsim și „structura
arborescentă“. Scopul este, desigur, de a
face inteligibilă informația arhivistică.
Apoi:
Arhiva lui Snowden era organizată elegant, dar mărimea și
complexitatea ei o făceau extrem de greu de procesat. Zeci[le] de mii de
documente NSA pe care le conținea fuseseră produse de aproape fiecare unitate
și subdiviziune a agenției, dar arhiva conținea unele dosare de la agenții de
spionaj străine raliate [aliate – n. n.]. [...]
Majoritatea dosarelor din arhivă erau marcate „strict
secret“. Cele mai multe purtau inițialele „FVEY“, ceea ce însemna că erau aprobate pentru a fi
distribuite doar celor patru aliați apropiați ai NSA în programul de
supraveghere [...]. Altele, destinate a fi cunoscute doar de SUA, erau marcate „NOFORM“,
acronim de la „no foreign distribution“
[interzisă distribuirea externă]. Unele documente, precum ordinul tribunalului
FISA care permitea colectarea înregistrărilor telefonice și directiva
prezidențială a lui Obama de pregătire a unor operațiuni informatice ofensive,
se aflau printre secretele cele mai bine păzite de administrația SUA.
Descifrarea arhivei și limbajul NSA au implicat o curbă
de învățare abruptă. Agenția comunică în interior și cu partenerii săi într-un
limbaj specific, un jargon birocratic și pompos, uneori lăudăros și chiar
disprețuitor. Majoritatea documentelor erau destul de tehnice, pline de
acronime prohibitive și nume de cod, iar uneori necesitau citirea prealabilă a
altor documente pentru a fi înțelese.
Dar Snowden anticipase problema, oferind glosare de
acronime și nume de programe, precum și dicționare interne ale agenției pentru
termenii specifici. Cu toate acestea, unele documente erau de nepătruns la
prima, a doua sau chiar a treia lectură. Semnificația lor reieșea doar după ce
am pus cap la cap diverse părți ale altor documente și m-am consultat cu unii
dintre cei mai importanți experți din lume în supraveghere, criptografie,
activități de hacking, istoria NSA și cadrul legal al spionajului american.
Dificultatea consta în faptul că munții de documente erau
deseori organizați nu după subiect, ci după ramura agenției de unde proveneau,
și [că] dezvăluirile spectaculoase erau amestecate cu o cantitate mare de
material foarte tehnic sau banal. Deși Guardian elaborase
un program de căutare în dosare după cuvinte[-]cheie, care a fost de mare
ajutor, acesta era departe de a fi perfect. Procesul de analizare a arhivei era
dureros de încet, iar la multe luni după ce primiserăm documentele, unii
termeni și programe încă necesitau relatări suplimentare înainte de a putea fi
dezvăluiți în siguranță și coerent. (pp. 115-116)
În discuție sunt, pe rând, chestiunile: arhivarea pornind
de la structura organizațională care a produs documentele – un principiu
arhivistic mai greu de înțeles pentru simțul comun (așa numitele „voință a
creatorului“ și „utilitate a documentelor în
ciclul lor de viață“); protejarea numelor (și a vieților) agenților de
teren – o cerință a eticii jurnalistice (și arhivistice); dificultatea
limbajului tehnic și jargonul specific lumii spionajului, împreună cu soluțiile
găsite, și uriașa cantitatea a informației de analizat și comunicat în termeni
inteligibili – situații care trimit la ceea ce arhivistul numește „valorizare“, adică exploatarea conținutului cuprins în
documente și transmiterea lui către public.
*
În cele din urmă, dat fiind că este vorba despre o lucrare
adresată culturii de mase – cartea este șí distribuită prin rețeaua chioșcurilor
de ziare –, ne vom apleca asupra traducerii și a modului de redactare.
Semn al prăbușirii Școlii tradiționale, azi se vorbește o
Limbă Română din ce în ce mai proastă, căci este împănată cu sintagme din
„limba de lemn“, barbarisme, calcuri
englezești și alte „confuzii, greșeli, prostii și răutăți“
(Tatiana Slama–Cazacu). Însă un fenomen relativ recent, pe care l-am observat
cu alt prilej[1], este pătrunderea acestui limbaj în sediile redacțiilor de
carte.
Astfel, întâlnim calcuri englezești barbare precum: expertiză, în loc de competență; implementare, în loc de introducere;
a accesa
(cu ocurența accesat), în loc de a consulta
(consultat); dezvoltator (de
sisteme informatice), în loc de: producător,
fabricant; a monitoriza (șí
eufemism, cu totul neindicat în contextul demascator), în loc de
a supraveghea.
Fiind vorba despre noile tehnologii, apare și termenul de
calculator, în loc de computer; acesta nu este doar greșit, căci confundă o ustensilă, un obiect informatic,
cu un biet socotitor de buzunar, ci și, la origine, ceaușist: etimologia latină
îi... puțea „fostului tiran“!
Există apoi forme bizare precum să demascheze (to unmask), în loc de să demaște, fapt inexplicabil într-o
țară care a cunoscut „demascări“ comuniste
pe scară largă.
Social
media (rețele sociale)
și Slide (captură de ecran, diapozitiv) nu sunt traduse, ci păstrate ca
atare.
Titlul, „afacerea Snowden“,
este la fel de eronat. Înțelegem motivația comercială a schimbării lui, însă nu
și maltratarea Limbii, căci spre deosebire de franceză și engleză, în română termenul
are doar o semnificație economică, nu și sensul de caz sau dosar juridic. Acest
tip de eroare apare și în alte lucrări[2].
Vom semnala uneori greșita folosire a prepozițiilor
(corespondent pe justiție, în loc de
corespondent în probleme de justiție),
punctuația facultativă (notele de final nu se termină cu punct) sau, alteori,
neinteligibilitatea frazei.
Traducerea termenului Whistleblower
merită o discuție. Autoarea ei a spus „avertizor de integritate“, echivalare preluată din Wikipedia, versiunea
română[3]. Acestă soluție ni se pare nefericită: mai întâi, deoarece în limba
română „avertizor“, la fel ca în franceză,
de unde provine, are doar un sens fizic, reprezentând un semn sau un aparat
care indică pericolul; apoi, pentru că „avertizarea“ nu se reduce la integritate, ci vizează, cel puțin în
acest caz, mult mai mult.
Dincolo de faptul că originea termenului este disputată,
el a fost folosit în SUA, începând din anii 1970, de către activiștii pentru
drepturile civice, cu scopul de a diferenția un anume tip de acțiuni de cele
ale „informatorilor“ sau „turnătorilor“, prin urmare, intenția a fost de a-i da o
conotație nouă, exclusiv pozitivă. Astfel, termenul a fost destinat, încă de la
început, să facă parte din vocabularul „limbii de lemn“.
În fine, acțiuni ca cele în discuție au loc încă din
Modernitate, prin urmare propunem folosirea unui termen existent în limbă, cu sens
clar pentru toată lumea: Denunțător[4].
NOTE
[1] Cf.
Decomunizarea à la roumaine:
perspectiva nord-americană. Recenzie a
volumului colectiv: Prezentul trecutului recent. Lustrație și
decomunizare în postcomunism, coordonat de Lavinia Stan, prefață de
Vladimir Tismăneanu, București, Editura Curtea Veche, 2010, 535 p., la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2013/11/decomunizarea-la-roumaine-perspectiva.html.
[2]
Cf. Cazul Tănase – Goma: ultima ipoteză. Recenzie a cărții: A patra ipoteză.
Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj, de Liviu Tofan, prefaţă de
Andrei Muraru, postfaţă de Liviu Turcu, Iași, Editura Polirom, 2012, 293 p., la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2013/01/liviu-tofan-patra-ipoteza-ancheta.html.
[3]
Cf.
la adresa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Avertizor_de_integritate.
[4]
Din nefericire, această terminologie a
organizațiilor neguvernamentale a fost preluată și în Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autorități
publice, instituții publice și din alte unități care semnalează încălcări ale
legii, unde se vorbește despre „avertizor în interes public“. Cf. la adresa: http://www.ace.ucv.ro/pdf/legea571_2004.pdf.
București, 14 iulie 2015.
