Remarcabilă
și această lucrare coordonată de D-na Magda Stavinschi (Curtea Veche, 2015),
care îi are între colaboratori pe Alexandru Roman (fost director al Arhivei
Naționale a Republicii Moldova și autor al primului manual de arhivistică de
peste Prut) și Iurie Colesnic (autorul monumentalei lucrări Basarabia necunoscută).
Ea este
consacrată vieții și activității științifice a marelui astronom basarabean
Nicolae Donici, care a observat cele mai multe eclipse de soare și a întemeiat, pe speze proprii, Observatorul de la
Dubăsarii Vechi, în Basarabia.
Membru al
vechii familii a Doniceștilor, boieri moldoveni dintre Prut și Nistru, a
moștenit 300 hectare de pământ cu care și-a construit, utilat și întreținut
observatorul. A pierdut de trei ori cărțile, aparatura și ceea ce construise: mai
întâi în 1917, la Sankt Petersburg, în timpul Revoluției bolșevice, apoi la
Odessa, în timpul Războiului Civil (1918-1921), în fine, la ultimatumul
sovietic din 1940. S-a refugiat la București, iar din 1944 nu se mai știa nimic
de soarta lui.
Și așa a
rămas până în 2104, când D-na Stavinschi a descoperit-o pe Maria (Muka)
Brunswig Roemich, nepoata soției sale (marele savant nu a avut copii), tocmai
în Argentina. A aflat astfel că Donici emigrase împreună cu familia în
Occident; fiica soției împreună cu soțul și Muka au plecat mai departe spre
Argentina, iar astronomul la Paris. Soția l-a urmat o perioadă, apoi s-a
stabilit la fiica sa. Donici și-a continuat activitatea științifică, deși în
1948 avea... 74 de ani, până în 1960, când s-a săvârșit în exil, la Nisa.
Toate
aceste informații au fost aflate din dosarul său de cercetător la CNRS, trimis
cu amabilitate prin poștă de Isabelle Dujonc, responsabila Arhivei CNRS, situl
Fontainbleau, aflată la Gif-sur-Ivette.
Recent, D-na
Stavinschi mi-a dat o veste plăcută: anume că Academia va institui un premiu
pentru acest tip ce lucrări care privesc istoria științei, și care va purta
numele unui alt savant român de excepție, Petre Sergescu, și el exilat la Paris
(sper să nu comit aici vreo indiscreție!).
Aș face o
modestă corecție arhivistică, dacă mi se permite. Documentele nu au fost
păstrate miraculos, la fel cum nu cred că este cazul să facem un elogiu
birocrației, ci sunt rezultatul unei bune gestiuni arhivistice: acel tip de
solicitări și rapoarte de cercetare reprezintă genul de documente cu caracter
permanent, care adică nu se supun distrugerii.
În fine,
atașez fotografii cu clădirea Arhivei CNRS, pe care am vizitat-o în 2014, și cu
colegii arhiviști francezi: sunt doi acolo, care fac o treabă cu totul
remarcabilă, în manieră „tradițională“ (în jargon: fără GED,
fără SAE, fără SII), cu Word și Excel; Isabelle este cea din dreapta, iar
colegul său alături.
București, 12 noiembrie 2017.
