Remarcabilă
biografia D-nei Magda Stavinschi (Eikon, 2016) consacrată lui Nicolae
Coculescu, fondatorul Observatorului Astronomic din București. Am citit-o cu
emoție și interes maxim, dat fiind că acesta a fost și „boierul satului“ meu
natal, Constantinești–Olt, moșie dobândită prin căsătoria cu Lucreția, fiica
lui N.T. Popp, mare comerciant de cereale și proprietar de pământ din Craiova.
Coculeștii
(Cocu, la origine), macedo-români, sunt de fel din Vlaho–Clisura, Macedonia, stabiliți la Craiova pe la
1850, deveniți tot comercianți și proprietari de pâmânt, reprezentanți, și ei,
nu ai vechii boierimi, ci ai burgeziei în ascensiune.
Lucrarea se bazează pe Fondul documentar familial (Coculescu)
deținut la Biblioteca Națională, 12 cutii încredințate (și păstrate, din
fericire, dată fiind soarta cruntă a acestui tip de arhive) președintelui
Fundației Brătianu, George Fotino (și nepot al astronomului).
Pentru a încheia tot oarecum personal, ar mai fi de spus că
Dimitrie (fratele lui George, strămoșul direct al astronomului, care sosise din
Clisura mai înainte), a fost donator al Bisericii din Coșovenii de Sus (Dolj),
satul soacrei mele, ctitorită la 1809–1815 pe locul unei bisericuțe de lemn, întemeiată, ca și
satul, cum spune legenda, de «nouă bărbați și jumătate» (adică o femeie), foști în corpul de oaste trimis de
Mircea cel Bătrân în Bătălia de la Kossovopolje și împroprietăriți la
întoarcere. În anii 1990 mai existau, cred, cele nouă-cruci-și-jumătate.
Apoi,
unul dintre numeroșii studenți ai matematicianului, astronomului și
profesorului universitar (menționat în carte) a fost Nicolae Abramescu,
ulterior profesor la Universitatea din Cluj, care face parte din numeroasa
familie a Abrameștilor din Dâmbovița, care a dat mulți preoți, apoi medici,
profesori (între ultimii: Nicolae și Mihai Abramescu, Daniela Lupoiu).
În fine, familia Coculescu, și cele înrudite, au fost spulberate
de tăvălugul «noului regim»,
cunoscând tot ceea ce se putea cunoaște: exproprieri, confiscări, distrugeri,
detenție politică, mizerie. Deși Coculeștii nu au avut soarta cea mai cruntă,
putem reține, cred, concluzia autoarei, cu care lucrarea se încheie oarecum
brusc:
„Vom înțelege vreodată ce s-a întâmplat cu acești oameni de au
ajuns în asemenea declin? Ce s-a întâmplat cu țara pe care au adorat-o?“
București,
2 noiembrie 2017.
