HARTA RADICALISMULUI INTERBELIC

Contextul intern și internațional
Pe 25 februarie 1943, Serviciul Special de Informații (SSI), organismul care se ocupa cu contraspionajul și antiterorismul în România, aflase că autoritățile franceze de sub ocupație germană luaseră măsuri organizatorice de reprimare a terorismului și comunismului care ar fi dat rezultate remarcabile[1]. Astfel, francezii creaseră două brigăzi speciale însărcinate cu acțiunile legate de cele două probleme, cu scopul de a acoperi întreg teritoriul țării. Pe lângă acestea, exista o a treia brigadă, cu rol de a supraveghea acțiunile politice ale străinilor de pe sol francez. Totodată, măsurile contrainformative și polițienești erau dublate de cele juridice, cazurile cercetate fiind aduse în fața tribunalelor speciale și judecate în regim de urgență, iar garanțiile procedurale abolite de facto. În fine, Poliția Judiciară și Prefecții căpătaseră puteri sporite în privința pericolului comunist, putând lua rapid și cu eficacitate toate măsurile pe care le considerau necesare.
Situația descrisă, o mană cerească pe care probabil orice serviciu secret din lume și din toate timpurile și-ar dori-o, cu atât mai mult în acel context, a determinat SSI să redacteze o notă pe care a înaintat-o Președinției Consiliului de Miniștri (Mareșalului Antonescu). Ea începea prin a recunoaște că necesitatea incontestabilă a brigăzilor respective în Franța, unde „comunismul este egal de periculos în oricare parte [...], datorită existenței fabricilor și stabilimentelor de tot felul, iar autorii actelor de terorism sunt „în majoritatea cazurilor comuniști, era de argumentat în cazul României. Astfel, la noi „comunismul nu se manifestă intens decât în anumite regiuni ale țării, la fel cum „actele de terorism au fost rare. Ținând seama de specificul local, unde existau două forme de radicalism politic – comunist și legionar – SSI propunea înființarea a două brigăzi speciale mobile pe lângă Direcția Generală a Poliției, cu sediul în București, una cu rol de contracarare a actelor de spionaj, sabotaj și terorism, iar cealaltă de combatere a comunismului și mișcării legionare. Aceste unități ar fi urmat să fie trimise în țară, după necesități, pentru a întăriri structurile de siguranță locale. Totodată, se dorea o redistribuire în teritoriu a personalului de poliție și siguranță, în funcție de riscul acțiunilor subversive, în cazul localităților care nu erau periclitate personalul urmând a fi redus la strictul necesar poliției administrative.
Aceleași propuneri erau preconizate și pentru SSI, care ar fi urmat să constituie două grupe, prima în cadrul Secției de Contraspionaj, iar cea de-a doua la Secția de Contrainformații, și să revadă repartiția în teren a centrelor proprii.
Pe 2 martie, secretarul general al Consiliului de Miniștri, Ovidiu Vlădescu, împreună cu șeful Serviciului de Documentare și Informații, Gheorghe Popa, răspund lui Eugen Cristescu, directorul general al SSI, pentru a-i comunica faptul că „Domnul Mareșal a dispus ca această problemă să fie discutată în ședința de colaborare a internelor cea mai apropiată. (Subl. cu creion roșu, pasajul este marcat pe manșeta stângă cu două linii verticale și poartă următoarea rezoluție, cu aceeași culoare, nesemnată, verosimil a lui Cristescu: „Dl. Colonel Ivanovici / pentru discuțiune.) Astfel, în vederea ședinței, șeful Grupei Comuniste din SSI a redactat o lucrare cu conținut identic.
Pe 12 martie au avut loc discuțiile din Consiliul de Ordine Internă, unde a fost prezentată propunerea SSI, de această dată în fața reprezentanților Poliției și Siguranței. Dezbaterile par să se fi încheiat nedecis, de vreme ce în urma lor Cristescu a trasat șefului Grupei Comuniste sarcina, mai modestă, de a „studia chestiunea organizărei unei echipe de teren care să urmărească problema comunistă. Totodată, Internele au cerut, pentru analiză, o notă cu propunerile SSI, care a fost trimisă chiar a doua zi Generalului Constantin Z. (Piki) Vasiliu, secretar de Stat la acel departament. Conținutul corespunde, în mare, cu cel trimis lui Ion Antonescu, mai puțin propunerile privind organizarea proprie.
Pe 5 aprilie, Piki Vasiliu răspunde lui Cristescu printr-o adresă, căreia îi atașează raportul întocmit de directorul general al Poliției, Col. Diaconescu, al cărui conținut îl redăm în continuare. Pentru „curentele politice de extremă dreaptă și de stângăexistau la Direcția Generală a Poliției, la Siguranță (care se ocupa cu combaterea extremismului politic și a sabotajului), în Corpul Detectivilor, o echipă ce acoperea operațiunile de teren din Capitală și din provincie. Sunt furnizate și cifre: în „materie legionarăfuseseră făcute 40 de descoperiri și cercetări (perioada 1 septembrie 1941 – data raportului), iar în „materie comunistă descoperite 13 organizații (perioada 1 august 1941 – data raportului). Actele de sabotaj erau urmărite de Echipa Specială din Corpul Detectivilor, care în interval de un an făcuse 26 de cercetări, atât în Capitală cât și în provincie. Din contră, acțiunile de spionaj și terorism cădeau în sarcina SSI, iar toate descoperirile făcute de Siguranță îi fuseseră înaintate. În provincie, pe lângă inspectoratele regionale de poliție existau unități similare celor de la Centru, numite „echipe volante, care îndeplineau același rol și, atunci când erau depășite, le sprijineau.
Concluzia raportului era că Internele socoteau propunerile SSI drept „inopinate (subl. cu creion roșu, sigur au vrut să spună inoperante), motiv pentru care le respingeau (fapt care a declanșat sublinierile îngroșate și un semn de întrebare cu creion roșu ale lui Cristescu), necesare pentru îmbunătățirea activității fiind considerate suplimentările de personal și de fonduri. Totodată, șeful Grupei Comuniste a pus pe răspunsul primit o rezoluție (cerută de Cristescu cu creion albastru) malițioasă și dezabuzată: „Nu știam că S[i]g[uranța]. noastră e așa de perfect / organizată. / Nici odată Serv[iciul]. Sp[ecial]. / nu respinge părerile bune / făcute de orce alte / autorități. / Serv. Sp. a oferit todeauna / colaborare vie și rodnică. / ss. indescifrabil.
Acțiunea SSI a fost văzută, pe bună dreptate, ca iluzorie din punct de vedere al eficacității și ca un amestec în organizarea și acțiunile Siguranței, cele două servicii secrete, care pe teren se călcau frecvent pe picioare, concurând pentru personal și bugete. Dar ceea ce pare să fi închis definitiv discuția a fost faptul că propunerea viza o reorganizare de care nimeni nu avea timp și chef, precum și o dublare a sarcinilor, iar nu o mai bună împărțirea lor, nici o mai bună cooperare, dovadă însăși propunerea care declanșase tensiunile[2].
În ansamblu, propunerea reprezintă un exemplu al raportului real dintre influența externă și autonomia serviciilor secrete românești din timpul războiului.

Harta
În fapt, este vorba despre două hărți, care corespund celor doi destinatari indicați. Prima reprezintă anexa la raportul înaintat de SSI lui Antonescu:


Cea de-a doua este anexa la raportul trimis de SSI Internelor (Siguranței):


Cele două hărți corespund, cu două excepții: indicarea, în prima dintre ele, a unei activități comuniste în raza orașelor Turda și Sibiu (aceasta ad hoc, după redactare), care nu mai apar în cea de-a doua. O mișcare comunistă existase anterior și în orașele respective, dar fusese lichidată. Prin urmare, este vorba despre exagerări explicabile, menite să susțină ideea unor brigăzi de Siguranță și grupe SSI care să opereze la nivel național, înțelegere susținută și de documentele reunite în dosarul despre care vorbim, care nu indică nici o activitate comunistă notabilă, structurile informative ocupându-se mai degrabă de acțiuni preventive și reprimarea atitudinilor și nemulțumirilor sociale care uneori luau forma simpatiei pentru țara sovietelor, exprimată prin manifeste de tipul: „Privet SSSR[3], ai căror autori erau persoane neimportante și, cel mai probabil, neîncadrate mișcării comuniste, de care nu am auzit și nici nu vom auzi ulterior.

Chestiunea istorică de fond
Partea cea mai interesantă a hărților o reprezintă dispunerea în teritoriu și ponderea celor două radicalisme: comunist și legionar. Și, la fel de important, raporturile dintre ele. Hărțile redau o fotografie la nivelul anilor 1941–1943, după cum o arată și documentele însoțitoare pe care le-am comentat deja. Totodată, grosso modo, acest tablou ar putea fi considerat valabil pentru cea mai mare parte a războiului, până la 23 august 1944.
Astfel, se poate observa cu ușurință că cele două mișcări se întrepătrund și sunt prezente împreună pe aproape întreg teritoriul țării. O situație identică exista la Cluj, care nu apare pe hartă, dată fiind cedarea Ardealului de Nord din 1940, în urma Dictatului de la Viena, unde se manifestaseră atât o puternică mișcare comunistă, cât și una legionară. La fel, o activitate comunistă existase și în Valea Jiului, care fusese însă lichidată în mai 1940. Spre deosebire de mișcarea legionară, care are un profil complet, cea comunistă este preponderent urbană, fiind cantonată în centrele industriale și zona de frontieră, de influență a URSS. Există totodată o disproporție evidentă între cele două mișcări, datorată în primul rând contextului, apoi tipului de mobilizare, subsecvent acestuia.
Situația trimite la geneza lor, anume că mișcarea comunistă, întemeiată în 1921 drept efect al Revoluției bolșevice din 1917, este la rândul ei generatoarea unei reacții radicale la nivelul opus al spectrului politic, la a cărei constituire în 1922 a contribuit alături de prezența unei masive populații evreiești în Moldova de Nord, văzută ca o amenințare socială, politică, situație sintetizată coerent de Codreanu în viziunea sa, corespondent extremă bolșevismului, privitoare la iudeo-bolșevism, înțeles ca pericol existențial.
Autoritățile Statului român, indiferent de orientarea lor politică, au luat de timpuriu măsuri împotriva radicalismului politic.
Mai întâi, în urma atentatului cu bombă de la Senat, executat în decembrie 1920 de grupul comunist condus de Max Goldstein, apoi cu prilejul votării transformării Partidului Socialist în Partidul Comunist din România (PCdR) și afilierii sale la Internaționala a III-a (în mai 1921). Totodată, înainte și după revolta țărănească de inspirație bolșevică de la Tatarbunar, din sudul Basarabiei, din septembrie 1924, când prin mai multe legi ale ministrului Justiției, George Mârzescu, mișcarea comunistă a fost declarată ilegală, situație în care a rămas până la 23 august 1944. PCdR a fost controlat operativ, până în 1940 infiltrat la vârf, canalul său de comunicare cu URSS pe linia Tulcea–Ismail închis (februarie 1941) iar Secretariatul CC arestat (aprilie același an), și a rămas pe întreaga perioadă a războiului fragmentat, divizat, încarcerat.
Spre deosebire de comunism, mișcării legionare i s-a permis o manifestare oficială pentru că era văzută obiectiv ca o contrapondere la mișcarea adversă și nu punea în pericol organizarea statală, aceasta până în 1933, când a fost scoasă în afara legii de prim-ministrul I.G. Duca, apoi în 1938, când regimul lui Carol al II-lea a interzis toate partidele politice, inclusiv avatarul mișcării, Partidul Totul pentru Țară, apărut în 1934. Atunci, ca refuz al lui Codreanu de a i se subordona și pentru a-și creea spațiu de manevră față cu Germania nazistă, monarhul a ordonat asasinarea Căpitanului și a grupul din jurul său, iar represiunea împotriva mișcării a continuat cu putere în anul următor, pentru ca în 1940 dictatura regală să-și dea ultima suflare, iar țara să cadă definitiv în orbita germană, ultim act al unei crize generale a sistemului politic provocată atât de factori interni cât și mai ales externi, pe care monarhul nu a mai putut-o gestiona. După scurtul popas la putere, împreună cu Ion Antonescu (septembrie 1940 – ianuarie 1941), mișcarea a fost din nou reprimată, iar înaintea Războiului Antisovietic membrii cei mai activi, care nu erau deja închiși, au fost internați administrativ, fiind numiți de Siguranță, pe cât de aberant pe atât de sugestiv, „legionari comuniști periculoși, și internați în aceleași lagăre cu frații lor inamici. Situația mișcării a rămasă neschimbată pe întreaga perioadă a războiului.
În fine, dincolo de geneza lor, aceste două mișcări radicale au evoluat împreună în același context de „război civil european (Ernst Nolte), s-au stimulat reciproc și chiar au intrat într-un soi de „imitație perversă.

NOTE
[1] Aici și în continuare, ANIC, Colecţia documente elaborate de organele represive despre activitatea Partidului Comunist Român şi a organizaţiilor de masă revoluţionare (cunoscută sub prescurtarea Colecția 50), dosar nr. 347. Mulțumim colegei arhiviste Ioana Mihai pentru semnalarea dosarului.

[2] Chestiunea a rămas netranșată până în 1945, când odată cu comunizarea Siguranței a fost înființată Brigada Mobilă. Problema rămâne însă disputată printre istorici, așa cum o indică discuția la temă a lui Florian Banu, „Un deceniu de împliniri mărețe. Evoluția instituțională a Securității, Iași, Editura Tipo Moldova, 2010, pp. 63-64.

[3] Salut URSS (în lb. rusă).

București, 27 februarie 2018.

Publicat în Astrid Cambose, Antonie Dumitru Chelcea, Nicolae Mihai (editori), „Lanțul generațiilor. Arhive, narativizări, culturi ale memoriei, Cluj–Napoca, Editura Mega/Argonaut, 2020, pp. 215-222.