Contextul intern și internațional
Pe 25 februarie 1943, Serviciul Special de Informații
(SSI), organismul care se ocupa cu contraspionajul și antiterorismul în România,
aflase că autoritățile franceze de sub ocupație germană luaseră măsuri organizatorice
de reprimare a terorismului și comunismului care ar fi dat rezultate
remarcabile[1]. Astfel, francezii creaseră două brigăzi speciale însărcinate cu
acțiunile legate de cele două probleme, cu scopul de a acoperi întreg
teritoriul țării. Pe lângă acestea, exista o a treia brigadă, cu rol de a
supraveghea acțiunile politice ale străinilor de pe sol francez. Totodată, măsurile
contrainformative și polițienești erau dublate de cele juridice, cazurile
cercetate fiind aduse în fața tribunalelor speciale și judecate în regim de
urgență, iar garanțiile procedurale abolite de
facto. În fine, Poliția Judiciară și Prefecții căpătaseră puteri sporite în
privința pericolului comunist, putând lua rapid și cu eficacitate toate măsurile
pe care le considerau necesare.
Situația descrisă, o mană cerească pe care probabil orice
serviciu secret din lume și din toate timpurile și-ar dori-o, cu atât mai mult
în acel context, a determinat SSI să redacteze o notă pe care a înaintat-o
Președinției Consiliului de Miniștri (Mareșalului Antonescu). Ea începea prin a
recunoaște că necesitatea incontestabilă a brigăzilor respective în Franța,
unde „comunismul este egal de periculos în oricare parte [...], datorită
existenței fabricilor și stabilimentelor de tot felul“, iar autorii actelor de terorism sunt „în
majoritatea cazurilor comuniști“, era de
argumentat în cazul României. Astfel, la noi „comunismul nu se manifestă intens
decât în anumite regiuni ale țării“, la fel
cum „actele de terorism au fost rare“.
Ținând seama de specificul local, unde existau două forme de radicalism politic
– comunist și legionar – SSI propunea înființarea a două brigăzi speciale
mobile pe lângă Direcția Generală a Poliției, cu sediul în București, una cu rol
de contracarare a actelor de spionaj, sabotaj și terorism, iar cealaltă de
combatere a comunismului și mișcării legionare. Aceste unități ar fi urmat să
fie trimise în țară, după necesități, pentru a întăriri structurile de
siguranță locale. Totodată, se dorea o redistribuire în teritoriu a
personalului de poliție și siguranță, în funcție de riscul acțiunilor
subversive, în cazul localităților care nu erau periclitate personalul urmând a
fi redus la strictul necesar poliției administrative.
Aceleași propuneri erau preconizate și pentru SSI, care
ar fi urmat să constituie două grupe, prima în cadrul Secției de Contraspionaj,
iar cea de-a doua la Secția de Contrainformații, și să revadă repartiția în
teren a centrelor proprii.
Pe 2 martie, secretarul general al Consiliului de
Miniștri, Ovidiu Vlădescu, împreună cu șeful Serviciului de Documentare și
Informații, Gheorghe Popa, răspund lui Eugen Cristescu, directorul general al
SSI, pentru a-i comunica faptul că „Domnul Mareșal a dispus ca această
problemă să fie discutată în ședința de colaborare a internelor cea mai
apropiată.“ (Subl. cu creion roșu,
pasajul este marcat pe manșeta stângă cu două linii verticale și poartă următoarea
rezoluție, cu aceeași culoare, nesemnată, verosimil a lui Cristescu: „Dl.
Colonel Ivanovici / pentru discuțiune“.)
Astfel, în vederea ședinței, șeful Grupei Comuniste din SSI a redactat o
lucrare cu conținut identic.
Pe 12 martie au avut loc discuțiile din Consiliul de
Ordine Internă, unde a fost prezentată propunerea SSI, de această dată în fața
reprezentanților Poliției și Siguranței. Dezbaterile par să se fi încheiat nedecis,
de vreme ce în urma lor Cristescu a trasat șefului Grupei Comuniste sarcina,
mai modestă, de a „studia chestiunea organizărei unei echipe de teren care să
urmărească problema comunistă.“ Totodată, Internele
au cerut, pentru analiză, o notă cu propunerile SSI, care a fost trimisă chiar
a doua zi Generalului Constantin Z. (Piki) Vasiliu, secretar de Stat la acel
departament. Conținutul corespunde, în mare, cu cel trimis lui Ion Antonescu,
mai puțin propunerile privind organizarea proprie.
Pe 5 aprilie, Piki Vasiliu răspunde lui Cristescu printr-o
adresă, căreia îi atașează raportul întocmit de directorul general al Poliției,
Col. Diaconescu, al cărui conținut îl redăm în continuare. Pentru „curentele
politice de extremă dreaptă și de stângă“ existau
la Direcția Generală a Poliției, la Siguranță (care se ocupa cu combaterea extremismului
politic și a sabotajului), în Corpul Detectivilor, o echipă ce acoperea
operațiunile de teren din Capitală și din provincie. Sunt furnizate și cifre:
în „materie legionară“ fuseseră făcute 40
de descoperiri și cercetări (perioada 1 septembrie 1941 – data raportului), iar
în „materie comunistă“ descoperite 13
organizații (perioada 1 august 1941 – data raportului). Actele de sabotaj erau
urmărite de Echipa Specială din Corpul Detectivilor, care în interval de un an
făcuse 26 de cercetări, atât în Capitală cât și în provincie. Din contră, acțiunile
de spionaj și terorism cădeau în sarcina SSI, iar toate descoperirile făcute de
Siguranță îi fuseseră înaintate. În provincie, pe lângă inspectoratele
regionale de poliție existau unități similare celor de la Centru, numite
„echipe volante“, care îndeplineau același
rol și, atunci când erau depășite, le sprijineau.
Concluzia raportului era că Internele socoteau
propunerile SSI drept „inopinate“ (subl.
cu creion roșu, sigur au vrut să spună inoperante), motiv pentru care le
respingeau (fapt care a declanșat sublinierile îngroșate și un semn de
întrebare cu creion roșu ale lui Cristescu), necesare pentru îmbunătățirea
activității fiind considerate suplimentările de personal și de fonduri. Totodată,
șeful Grupei Comuniste a pus pe răspunsul primit o rezoluție (cerută de
Cristescu cu creion albastru) malițioasă și dezabuzată: „Nu știam că
S[i]g[uranța]. noastră e așa de perfect / organizată. / Nici odată Serv[iciul].
Sp[ecial]. / nu respinge părerile bune / făcute de orce alte / autorități. /
Serv. Sp. a oferit todeauna / colaborare vie și rodnică. / ss. indescifrabil“.
Acțiunea SSI a fost văzută, pe bună dreptate, ca iluzorie din punct de
vedere al eficacității și ca un amestec în organizarea și acțiunile Siguranței,
cele două servicii secrete, care pe teren se călcau frecvent pe picioare, concurând
pentru personal și bugete. Dar ceea ce pare să fi închis definitiv discuția a
fost faptul că propunerea viza o reorganizare de care nimeni nu avea timp și
chef, precum și o dublare a sarcinilor, iar nu o mai bună împărțirea lor, nici o
mai bună cooperare, dovadă însăși propunerea care declanșase tensiunile[2].
În ansamblu, propunerea reprezintă un exemplu al raportului real dintre
influența externă și autonomia serviciilor secrete românești din timpul
războiului.
Harta
În fapt, este vorba despre două hărți, care corespund
celor doi destinatari indicați. Prima reprezintă anexa la raportul înaintat de
SSI lui Antonescu:
Cea de-a doua este anexa la raportul trimis de SSI Internelor (Siguranței):
Cele două hărți corespund, cu două excepții: indicarea, în prima dintre
ele, a unei activități comuniste în raza orașelor Turda și Sibiu (aceasta ad hoc, după redactare), care nu mai
apar în cea de-a doua. O mișcare comunistă existase anterior și în orașele
respective, dar fusese lichidată. Prin urmare, este vorba despre exagerări
explicabile, menite să susțină ideea unor brigăzi de Siguranță și grupe SSI
care să opereze la nivel național, înțelegere susținută și de documentele
reunite în dosarul despre care vorbim, care nu indică nici o activitate
comunistă notabilă, structurile informative ocupându-se mai degrabă de acțiuni
preventive și reprimarea atitudinilor și nemulțumirilor sociale care uneori
luau forma simpatiei pentru țara sovietelor, exprimată prin manifeste de tipul:
„Privet SSSR“[3], ai căror autori erau
persoane neimportante și, cel mai probabil, neîncadrate mișcării comuniste, de
care nu am auzit și nici nu vom auzi ulterior.
Chestiunea istorică de fond
Partea cea mai interesantă a hărților o reprezintă dispunerea în teritoriu și
ponderea celor două radicalisme: comunist și legionar. Și, la fel de important,
raporturile dintre ele. Hărțile redau o fotografie la nivelul anilor 1941–1943,
după cum o arată și documentele însoțitoare pe care le-am comentat deja.
Totodată, grosso modo, acest tablou
ar putea fi considerat valabil pentru cea mai mare parte a războiului, până la
23 august 1944.
Astfel, se poate observa cu ușurință că cele două mișcări se întrepătrund
și sunt prezente împreună pe aproape întreg teritoriul țării. O situație
identică exista la Cluj, care nu apare pe hartă, dată fiind cedarea Ardealului
de Nord din 1940, în urma Dictatului de la Viena, unde se manifestaseră atât o
puternică mișcare comunistă, cât și una legionară. La fel, o activitate
comunistă existase și în Valea Jiului, care fusese însă lichidată în mai 1940. Spre
deosebire de mișcarea legionară, care are un profil complet, cea comunistă este
preponderent urbană, fiind cantonată în centrele industriale și zona de
frontieră, de influență a URSS. Există totodată o disproporție evidentă între
cele două mișcări, datorată în primul rând contextului, apoi tipului de
mobilizare, subsecvent acestuia.
Situația trimite la geneza lor, anume că mișcarea comunistă, întemeiată în
1921 drept efect al Revoluției bolșevice din 1917, este la rândul ei
generatoarea unei reacții radicale la nivelul opus al spectrului politic, la a
cărei constituire în 1922 a contribuit alături de prezența unei masive
populații evreiești în Moldova de Nord, văzută ca o amenințare socială,
politică, situație sintetizată coerent de Codreanu în viziunea sa, corespondent
extremă bolșevismului, privitoare la iudeo-bolșevism, înțeles ca pericol
existențial.
Autoritățile Statului român, indiferent de orientarea lor politică, au luat
de timpuriu măsuri împotriva radicalismului politic.
Mai întâi, în urma atentatului cu bombă de la Senat, executat în decembrie 1920
de grupul comunist condus de Max Goldstein, apoi cu prilejul votării
transformării Partidului Socialist în Partidul Comunist din România (PCdR) și
afilierii sale la Internaționala a III-a (în mai 1921). Totodată, înainte și după
revolta țărănească de inspirație bolșevică de la Tatarbunar, din sudul
Basarabiei, din septembrie 1924, când prin mai multe legi ale ministrului Justiției,
George Mârzescu, mișcarea comunistă a fost declarată ilegală, situație în care
a rămas până la 23 august 1944. PCdR a fost controlat operativ, până în 1940
infiltrat la vârf, canalul său de comunicare cu URSS pe linia Tulcea–Ismail
închis (februarie 1941) iar Secretariatul CC arestat (aprilie același an), și a
rămas pe întreaga perioadă a războiului fragmentat, divizat, încarcerat.
Spre deosebire de comunism, mișcării legionare i s-a permis o manifestare
oficială pentru că era văzută obiectiv ca o contrapondere la mișcarea adversă și
nu punea în pericol organizarea statală, aceasta până în 1933, când a fost scoasă
în afara legii de prim-ministrul I.G. Duca, apoi în 1938, când regimul lui Carol
al II-lea a interzis toate partidele politice, inclusiv avatarul mișcării, Partidul
Totul pentru Țară, apărut în 1934. Atunci, ca refuz al lui Codreanu de a i se
subordona și pentru a-și creea spațiu de manevră față cu Germania nazistă, monarhul
a ordonat asasinarea Căpitanului și a grupul din jurul său, iar represiunea împotriva
mișcării a continuat cu putere în anul următor, pentru ca în 1940 dictatura
regală să-și dea ultima suflare, iar țara să cadă definitiv în orbita germană, ultim
act al unei crize generale a sistemului politic provocată atât de factori
interni cât și mai ales externi, pe care monarhul nu a mai putut-o gestiona. După
scurtul popas la putere, împreună cu Ion Antonescu (septembrie 1940 – ianuarie
1941), mișcarea a fost din nou reprimată, iar înaintea Războiului Antisovietic
membrii cei mai activi, care nu erau deja închiși, au fost internați
administrativ, fiind numiți de Siguranță, pe cât de aberant pe atât de sugestiv,
„legionari comuniști“ periculoși, și
internați în aceleași lagăre cu frații lor inamici. Situația mișcării a rămasă
neschimbată pe întreaga perioadă a războiului.
În fine, dincolo de geneza lor, aceste două mișcări radicale au evoluat
împreună în același context de „război civil european“ (Ernst Nolte), s-au
stimulat reciproc și chiar au intrat într-un soi de „imitație perversă“.
NOTE
[1] Aici
și în continuare, ANIC, Colecţia
documente elaborate de organele represive despre activitatea Partidului
Comunist Român şi a organizaţiilor de masă revoluţionare (cunoscută sub prescurtarea
Colecția 50), dosar nr. 347. Mulțumim colegei arhiviste Ioana Mihai pentru
semnalarea dosarului.
[2] Chestiunea
a rămas netranșată până în 1945, când odată cu comunizarea Siguranței a fost
înființată Brigada Mobilă. Problema rămâne însă disputată printre istorici, așa
cum o indică discuția la temă a lui Florian Banu, „Un deceniu de împliniri mărețe“. Evoluția instituțională a Securității,
Iași, Editura Tipo Moldova, 2010, pp. 63-64.
[3] Salut
URSS (în lb. rusă).
București, 27 februarie 2018.
Publicat în Astrid Cambose, Antonie Dumitru Chelcea, Nicolae Mihai (editori), „Lanțul generațiilor. Arhive, narativizări, culturi ale memoriei“, Cluj–Napoca, Editura Mega/Argonaut, 2020, pp. 215-222.
