Pentru că suntem încă la început, în acest demers istoric de a prelucra
informațiile din arhive, să insistăm asupra a ceea ce a fost făcut deja la
alții. Și bine.
Titlul s-ar traduce: Mărturisirile (demascările) arhivelor, o
replică la lucrarea L’aveu (Mărturisirea/Demascarea) a lui Artur
London, care din 1968 a devenit simbolul „comunismului cu față umană“,
persecutat pe nedrept. După această lucrare a fost făcut filmul lui Costa
Gavras cu un titlu identic (care se încheie, apoteotic, cu formula:
„Trezește-te, Lenin, că ăștia au înnebunit!“)
Arhivele consultate de Bartošek arată că acest curajos luptător în Brigăzile Internaționale era de fapt un cominternist „de șoc“, format la Moscova în 1934–1937, și că, mai degrabă decât să lupte de partea republicanilor spanioli, a lucrat pentru serviciile secrete sovietice, participând la epurarea „elementelor nesigure“ ale mișcării revoluționare.
În 1939, London s-a instalat
în Franța, unde a intrat în Rezistența organizată de Partidul Comunist Francez.
Din acea perioadă, pentru că și-a permis să critice Pactul germano-sovietic, îl
„toarnă“
Cominternului pe Vladimir Clementis – un comunist cehoslovac, fost ministru de externe după Război, spânzurat în 1952, în urma Procesului Slánský.
Arestat de germani în 1942, după eliberare se reinstalează în
Franța, unde este numit în conducerea MOI (main d’œuvre immigrée), organizație a PCF, pentru a conduce, la fel ca în Spania, grupurile grec, portughez,
bulgar, român, ungar, slav de sud și cehoslovac. Totodată, colaborează cu
serviciile secrete cehoslovace sovietizate, cărora le raportează „neregulile și
acțiunile persoanelor dubioase și suspecte care ar putea dăuna partidului“.
După ce serviciile secrete franceze se opun numirii sale ca ambasador al Cehoslovaciei (aveau și motive!), în 1948 este chemat la Praga și numit adjunct al ministrului de externe. Se ocupă însă nu de diplomație, ci este însărcinat cu curierul, cifrul și cadrele, apoi cu epurarea ministerului (adică un fel de Ana Toma de la noi), tot așa cum, împreună cu soția sa, Lise Ricol, pune pe picioare o rețea de spionaj în Franța.
Arestat în 1951 și condamnat la închisoare pe viață în malaxorul Proceselor de la Praga (Slánský), London este eliberat în 1955, apoi se
comportă ca un adevărat comunist și, până în 1968, își ține gura. În lucrarea
cu pricina ocultează toate activitățile sale și ale soției, de „revoluționari
de profesie“, cu scopul de a denatura realitatea și a înșela
cititorii, fapt care face din aceasta o carte ce se înscrie perfect în linia
politică a „denunțării abuzurilor“ cu originea în
„Raportul“ lui Hrusciov din 1956. Prin urmare, întrebarea
pusă de autor rămâne: a fost sau nu o comandă politică?
În fine, până în 1963, când se stabilește în Franța, London colaborează
ocazional cu Securitatea cehoslovacă[1].
Dar cea mai tulburătoare este o afirmație a lui London, citată de
Bartošek, care îi arată intenția de a scrie o carte („mărturisirea“/„demascarea“ de mai
târziu), cu scopul de a delegitima anticomunismul și a face din comuniști
singurele victime demne de a fi comemorate.
În fine, să punem chestiunea în context: avem și noi „faliții“ noștri, cu
„mărturisirile“/„demascările“ lor. Care,
desigur, dată fiind evoluția Universului, au trebuit să facă niște concesii:
victimelor comuniste ale comunismului le-au fost adăugate „țărăniști“, „liberali“, „social-democrați“ și
„regaliști“, dar nu care cumva să fie pe-acolo vreun picior de
„legionar“ sau „fascist“ (real, presupus sau de-a
dreptul închipuit)...
NOTE
[1] Pentru
o prezentare a cărții lui Bartošek, vezi https://www.liberation.fr/tribune/1996/11/06/l-aveu-de-london-c-etait-du-roman-karel-bartosekles-aveux-des-archives-prague-paris-prague-1948-1968_189289/?fbclid=IwAR1F4uVAEq6JhaIdIQ_EW7VNJGwKMQE2yA8xyIgac2P3dFmHB712lCNmLL4.
București, 18
mai 2016.
