Ea apaține judecătoarei Ionela Mariana
Ghiugan, de la Tribunalul București, și a fost generată de următoarea situație:
„Luările publice de poziție, care de multe ori pleacă de la o relativă
înțelegere a prevederilor legale, ajung să fie îngrijorător de radicale.“
Scopul său declarat este de a încerca „să
ofere un cadru mai pașnic de discuții prin transpunerea în plan juridic a
dezbaterii“.
Să traducem, în context, intenția.
Ca om „de sistem“ (în sensul cel mai neutru al termenului),
judecătoarea nu este interesată de reacțiile publicului obișnuit, oricât ar fi
ele de radicale – deplorabil efect pentru un text de lege care își propunea să
combată, declarativ vorbind, chiar radicalismul! – ci este îngrijorată de
presiunile – reale – ale holocaustiștilor asupra corpului din care face parte.
Am mai spus, repetăm: acesta va fi următorul cal de bătaie.
Studiul său reprezintă, în prima parte, o
consistentă expunere de istorie juridică a noțiunilor de crime imprescriptibile
din legislația internă, apoi cu privire la prevederile interne actuale, prin
raportare la cele internaționale, pentru a propune, în fine, o încercare de
raționalizare a unei legi pe cât de „liberticide“, pe atât de stupide din punct de vedere
istoric.
Doar un exemplu din prima dimensiune a
textului: autoarea își șterge picioare pe producțiile lui Radu Ioanid și Andrei
Muraru, habarniștii interesați cei mai cunoscuți care s-au exprimat la subiect.
Cum am mai spus, această lege merge mult
prea departe, prin urmare, va fi cu atât mai greu de aplicat. Este de luat în
calcul, apoi, că acest caracter extrem – insistăm: straniu pentru un text de
lege care are ca intenție să combată extremismul! – va descuraja în practică pe
procurorii și judecătorii care, oameni fiind, iar nu practicieni ai vreunei
ideologii, nu-și vor pune cariera în joc pentru a-i satisface pe holocaustiști.
Ne vom abține de la remarci specifice,
tocmai pentru a nu le da idei celor din urmă.
În schimb, vom sublinia că textul de lege
este atacabil din punct de vedere constituțional, cu șanse maxime de reușită
sub raportul „predictibilității“ (legea nu este predictibilă în efectele ei), la art. 5, al. 2.
Curajul care pare să anime textul judecătoarei
și relevanța care îl caracterizează cad însă dramatic în câteva puncte, pe care
le vom indica în continuare:
1) În cazul medicului legist Alexandru
Birkle (nenumit, în text trimiterea este la cauza cuprinsă în decizia penală
nr. 5696/1948) și al familiei sale, hotărârile instanțelor postdecembriste au
fost, cu un cuvânt care nu este suficient de tare, rușinoase. Faptul că în ce-l
privește a fost pronunțat un recurs în anulare i-a scutit memoria de o soartă de
care nu au scăpat însă soția și fiica sa. Ceea ce, în ciuda perinentei analize
pe care o face încadrării juridice originare, judecătoarea noastră nu mai
spune.
2) Care este recursul la
istorie-ca-disciplină pe care îl fac instanțele?
„Curtea are în vedere caracterul istoric de
necontestat al faptelor și împrejurărilor legate de holocaust care au fost
negate, minimalizate sau justificate (existența în această privință a unei
hotărâri a Tribunalului de la Nürnberg fiind un argument importat).“
Ca unii care ne ocupăm chiar de istorie, ne
vom permite să contestăm însăși pretenția invocată.
Din punctul de vedere al profesiei noastre,
ca și al științei în general, nu există vreo expunere a faptelor istorice care
să fie „incontestabilă“, căci istoria funcționează tocmai prin „revizuiri“, iar „contestarea“ reprezintă însuși principiul care o animă.
Știință a individualului, fără vreun caracter normativ – legitățile istorice
există doar în mizerabilul imaginar istoricist al materialismului dialectic și
istoric! –, istoria reprezintă un set de afirmații care sunt validate prin
consensul membrilor breslei, și care nu trebuie, nici el, absolutizat. Spre
exemplu, baza empirică a condamnărilor Tribunalului de la Nürnberg, asemeni unor
noțiuni precum „crimă împotriva păcii“, indicată de autoare, au fost supuse revizuirilor istorice și juridice,
chiar dacă o bună parte a acestui corpus rămâne valabilă.
Pretenția de a transforma analiza juridică
a faptelor în legislație în materie de istorie este nu doar absurdă, ci foarte
periculoasă, căci în istorie punctele de vedere eronate sunt eliminate prin
discuție rațională, care are ca rezultat consensul, iar nu prin invocarea
vreunei legi juridice și, cu atât mai puțin, prin condamnări penale. Această
situație este cunoscută de holocaustiști, care nu doar că au impus o asemenea
lege, ci caută în permenență să impună și un consens istoric artificial; cu
alte cuvinte, o contradicție în termeni.
 |
| Șăineanu, DULR, 1929 |
3) În fine, expunerea pe care autoarea o
face termenului de „promovare“ din lege este și ea eronată.
Și aceasta pentru că „promovare“ nu înseamnă „a susține, a sprijini făcând
să se dezvolte, să progreseze […] un sentiment exagerat de admirație, de respect,
de venerație, de adorație față de cineva“ (sau ceva), ci: „a trece un examen, a ridica într-o funcție, într-o
demnitate“. Sensul – corupt, din limbajul afacerilor
– nu este atestat de dicționarele clasice, precum Șăineanu (1929) sau
Candrea–Adamescu (1931), dar este prezent tale
quale ca un „al doilea sens“ în edițiile ultime ale DEX, deși în limbă există termeni preciși precum „a
susține“ sau „a propaga“, împreună cu ocurențele lor.
 |
| Candrea–Adamescu, DEI, 1931 |
Prin urmare, este vorba despre un termen al
„limbii de lemn“, cu certe intenții de manipulare și
dezinformare, ținta fiind în primul rând procurorii și judecătorii, dar și
publicul larg, căci semnificația vagă, nedefinită (un prieten jurist
obișnuiește să spună că „dreptul este matematică“) are ca scop amenințarea sau, cel puțin,
descurajarea exprimării opiniilor care nu cadrează cu vulgata „Holocaustului“. Iată, de fapt, motivul pentru care
termenul „propagandă“, din varianta
anterioară a legii, a fost înlocuit cu această „confuzie, greșeală, prostie și
răutate din limba română, azi“, ca s-o cităm pe marea psiholingvistă Tatiana Slama–Cazacu.
În ciuda acestor scăderi, mesajul general
al textului este că holocaustiștii vor avea o viață grea în încercarea de a
băga altora pumnul în gură, prin urmare, verosimil, vor continua să umple
statistici vide: de memorie, istorie și sens...
Târgoviște, 15
mai 2016.
