Pînă în 1989, accesul la arhive era strict reglementat de regimul comunist. Cercetătorii puteau avea acces la documente – şi în special la cele de istorie contemporană – numai în baza unei aprobări speciale, care presupunea şi un aviz politic. Cele de după 1945 erau însă cu totul inaccesibile. După această dată, o dată cu schimbarea regimului politic, documentele accesibile au putut fi consultate în baza unei simple cereri.
Arhivele Naţionale
Cele mai importante arhive sînt adăpostite de Arhivele Naţionale[1], care sînt organizate la nivel central (Bucureşti) şi la nivel local (în capitalele de judeţe), fondul istoric fiind gestionat de Direcţia Naţională Istorică Centrală din Bucureşti şi de alte 42 de direcţii judeţene.
La începutul anilor ’90 accesul la aceste arhive s-a făcut pe baza legii din perioada comunistă, prima lege postcomunistă a arhivelor – care impune un termen de prescripţie de 30 de ani pentru accesul la documente – fiind promulgată de Parlament în 1996 şi modificată apoi în 2002[2]. În acest răstimp, privitor la perioada contemporană au fost accesibile doar cîteva categorii de documente, cuprinzînd acte de importanţă secundară despre primii ani ai instaurării comunismului în România (1945-1948). Pe lângă absenţa unei noi baze legale, motivele invocate pentru lipsa de acces la documente au fost: lipsa spaţiului de depozitare (în timpul schimbării de regim din 1989 cele mai importante documente au fost evacuate într-o unitate militară de la Piteşti) şi a personalului care să le arhiveze. Aceasta a fost situaţia pînă în 1997, cînd a fost dat în studiu primul şi cel mai important fond de istorie recentă (Fondul „Cancelaria CC al PCR”), care cuprinde – între altele – documente ale Biroului Politic şi Secretariatului CC al Partidului, ele fiind emise deci de centrul de comandă al regimului. La sfîrşitul anului trecut au devenit accesibile alte cîteva fonduri, privitoare la relaţiile externe ale Partidului, Ministerul de Interne şi Comitetul pentru Presă şi Tipărituri (eufemismul oficial pentru cenzură).
Legea Arhivelor a fost în mică măsură respectată. Între 1997 şi 2004 au fost accesibile – parţial – numai documente de pînă în anul 1964, deşi legea stipula dreptul de acces la toate categoriile de documente, dincolo de perioada de prescripţie. La această situaţie au mai concurat, pe lîngă factorii deja invocaţi – lipsa personalului care să arhiveze documentele şi lipsa spaţiului de depozitare – alţi trei factori.
Primul dintre ei constă în chiar statutul instituţiei. Arhivele Naţionale au fost, şi înainte de 1989 şi o bună perioadă după, o instituţie militarizată. Pînă în 1991 instituţia a fost condusă de un ofiţer superior din Ministerul de Interne, fiind subordonată ministerului respectiv; în prezent Arhivele Naţionale aparţin de Ministerul Administraţiei şi Internelor, fiind preluate în structura acestuia după fuzionarea Ministerului de Interne cu cel al Administraţiei, în 2003. Prezenţa instituţiei Arhivelor Naţionale în interiorul ministerului în cauză le face să fie mai puţin transparente şi mai puţin receptive la cererile de deschidere venite dinspre societate.
Cel de-al doilea factor îl reprezintă tratamentul acordat istoricilor de către responsabilii Arhivelor. În România există o situaţie – parţial moştenită din perioada comunistă, parţial creaţie a perioadei postcomuniste – prin care istoricii nu au acces egal la documente şi/sau la anumite categorii de documente. Astfel, există o categorie de istorici privilegiaţi care au acces preferenţial la cele mai importante documente. Să dăm cîteva exemple: Corneliu Mihail Lungu, actualul director general al Arhivelor Naţionale (începînd din 1996), a publicat în 1996 o culegere de documente din Arhive privind relaţiile româno-maghiare în anul Revoltei din Ungaria[3]. Pînă atunci, documentele respective nu mai fuseseră văzute de istorici, şi ele au devenit accesibile numai după apariţia cărţii. Apoi, înainte ca fondul „Cancelaria CC al PCR” să poată fi studiat în acces liber el a fost văzut de un alt istoric „de categoria I”, Ioan Scurtu[4]. În fine, după cum am spus deja, la sfîrşitul anului 2004 a fost dat în studiu fondul privitor la cenzură, însă numai după ce Marin Radu Mocanu, un angajat al instituţiei, a publicat şi el două culegeri de documente[5]. Explicaţiile pentru această situaţie constau în relaţiile personale şi instituţionale dintre o parte a istoricilor români, în spiritul de concurenţă şi în dorinţa lor de a se poziţiona mai bine în interiorul disciplinei istorice.
Cel de-al treilea factor este politic. Căderea regimului Ceauşescu a adus la putere eşalonul secund al partidului comunist şi al organismelor sale anexă. Această nouă elită, în afara faptului că ascensiunea socială îi fusese blocată de sistemul politic clientelar al lui Nicolae Ceauşescu – faţă de care nutrea, din această pricină, o certă aversiune – era adversara desecretizării arhivelor. O parte importantă a noii elite avusese responsabilităţi politice în timpul regimului Ceauşescu, iar o cunoaştere a lor i-ar fi năruit tentativa de reconversie la democraţie. Nu vom da decît un exemplu: Ion Iliescu, fost preşedinte al României (1990-1996 şi 2000-2004) avusese, în timpul Revoltei maghiare din 1956, responsabilităţi politice pe linia organizaţiilor studenţeşti şi, în acestă calitate, a participat la acţiuni represive îndreptate împotriva studenţilor protestatari. Mai tîrziu, la începutul anilor ’60, el a îndeplinit funcţia de şef al Secţiei Propagandă a CC al PCR. O consultare atentă a arhivelor arată că documentele privitoare la evenimentele şi personajele-cheie din perioada comunistă au fost drastic selectate, căci ele conţin o informaţie lacunară şi, adeseori, aleatorie, ceea ce este contrar scopului urmărit de organismele partidului comunist[6]. De altfel, instituţia nu a mai păstrat sistemul de arhivare moştenit de la instituţiile regimului comunist, toate documentele fiind reîndosariate.
Faptul cel mai revelator pentru rolul pe care îl joacă criteriul politic în accesul la arhive îl reprezintă inaccesibilitatea Arhivei Institutului de Istorie al Partidului Comunist. Pentru studierea istoriei comunismului în România, această arhivă este de departe cea mai importantă, şi, iată, la cincisprezece ani de la căderea regimului Ceauşescu, nu este deloc accesibilă. Ea cuprinde o mulţime de informaţii detaliate cu privire la activităţile actualelor elite politice în perioada comunistă, iar rezerva factorilor de decizie de a acorda accesul la asemenea informaţii se explică, credem, tocmai prin dorinţa de a proteja actualul establishment politic şi cultural.
Acest regim al Arhivelor, pe care l-am putea numi restrictiv, corespunde, în mare, perioadei în care Ion Iliescu a fost preşedintele ţării, iar partidul său – PSD – s-a aflat la putere. Un regim mai permisiv a fost înregistrat în perioada 1996-2000, cînd la putere s-a aflat Convenţia Democrată (CDR), iar preşedinte al ţării a fost Emil Constantinescu.
Alte arhive care adăpostesc importante fonduri cu privire la istoria contemporană sînt Arhivele Ministerului Afacerilor Externe[7] şi Arhivele Militare[8], la care este posibil un acces limitat.
Arhivele Securităţii
Dezbaterea publică cea mai importantă s-a concentrat însă în jurul Arhivelor Securităţii. Miza a fost, la fel ca şi în celelalte state foste comuniste, cunoaşterea numelor persoanelor publice implicate în activităţi specifice poliţiei politice comuniste şi valorificarea informaţiilor conţinute în scopul cunoaşterii istorice. După 1989, aceste arhive au rămas pe mai departe în custodia serviciilor de informaţii moştenitoare ale Securităţii. În România anului 1989, a cărei societate civilă a fost distrusă sistematic de regimul comunist, nu au existat „comitete cetăţeneşti” preocupate să ocupe sediile Securităţii şi să asigure un control democratic asupra arhivelor sale, aşa cum s-a întîmplat de pildă în Germania Răsăriteană.
Pînă în 1994 nu a existat un acces în aceste arhive, motivul oficial invocat fiind, ca şi în cazul Arhivelor Naţionale, absenţa bazei legale. În 1991 Serviciul Român de Informaţii (SRI) a distrus o parte din fondurile arhivistice, conţind dosare de dinainte şi de după 1989. Apoi, în 1994-1995, acelaşi Serviciu a publicat o culegere de documente din Arhiva Securităţii intitulată Cartea Albă a Securităţii. Lucrarea reprezintă o tentativă de refacere a imaginii Securităţii, scopul său fiind legitimarea continuităţii între Securitate – lăsînd la o parte dimensiunea criminală şi punînd în prim-plan aşa numitul său atribut de garant al „siguranţei naţionale” – şi actualele structuri informative. Totodată, realitatea este complet inversată: în timp ce victimele şi opozanţii veritabili ai regimului comunist sînt denigraţi, colaboratorii regimului sînt zugrăviţi într-o imagine pozitivă[9].
În urma acestor evenimente şi după numeroase proteste publice, SRI a acordat accesul la un număr de dosare din Fondul „Penal” al Securităţii şi la un număr extrem de redus din dosarele de la Fondul „Documentare”, dosare care fuseseră deja indicate în culegerea de documente care sintetiza viziunea Serviciului asupra istoriei Securităţii. Aceasta a fost situaţia pînă în 1999, cînd a fost adoptată Legea de acces la dosarul personal şi de deconspirare a Securităţii ca poliţie politică[10]. Începînd din 1990, accesul la dosarele Securităţii, lustraţia persoanelor implicate în activităţi represive şi condamnarea penală a celor vinovaţi de încălcări grave ale drepturilor omului a preocupat în permanenţă o parte a societăţii româneşti. Adoptarea legii a fost posibilă abia în timpul guvernării CDR şi al mandatului de preşedinte al lui Emil Constantinescu. De-a lungul timpului au existat mai multe proiecte, însă la baza Legii 187 a stat cel al lui Constantin (Ticu) Dumitrescu, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi senator al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD), cel mai important partid al coaliţiei CDR. Proiectul lui Dumitrescu se inspira din legea germană a lustraţiei, din 1991, şi viza deconspirarea Securităţii. El a fost depus în Parlament în 1993. În 1994 iniţiatorul l-a înlocuit prin alte trei proiecte, care vizau: deconspirarea Securităţii, lustraţia şi anularea condamnărilor politice. Din toate aceste proiecte însă, în urma negocierilor politice, numai primul a devenit, pînă la urmă, lege. Intrarea proiectului în dezbaterea parlamentară, ca şi aplicarea legii, a trenat, între partidele coaliţiei aflate la putere – formată din Convenţia Democrată, alianţă de mai multe partide al cărui ax principal era PNŢCD (actualul PPCD), Partidul Naţional Liberal, Partidul Democrat şi Uniunea Democrată a Maghiarilor din România – şi opoziţie – formată din Partidul Democraţiei Sociale din România (actualul PSD), Partidul România Mare şi Partidul Unităţii Naţionale a Românilor – realizîndu-se o stranie înţelegere.
În urma aplicării legii a rezultat că mai mulţi conducători ai partidelor coaliţiei aflate la putere au fost informatori ai Securităţii, cel mai cunoscut caz fiind al preşedintelui PNL şi preşedinte al Senatului în legislatura 1996-2000, Mircea Ionescu-Quintus. În plus, chiar înainte de alegerile din 2000, cînd legea intrase deja în aplicare, zece conducători ai PNŢCD s-au retras de la conducere, refuzînd să-şi depună candidaturile în alegeri. În chip de motivare, ei spuneau că, pentru a evita suspiciunile, cer noii instituţii să le verifice dosarele cu prioritate. Ca membri ai Parlamentului care au participat la dezbaterea şi adoptarea legii, ei ştiau că instituţia este obligată să elibereze, după caz, adeverinţe de colaborare sau necolaborare cu Securitatea. Totodată, mai ştiau tot atît de bine că nu există prevedere de verificare cu prioritate nici la cerere, nici din oficiu pentru persoanele care nu ocupă funcţii publice (aşa cum sînt acestea definite de lege) sau care nu îşi depun candidadurile pentru a accede în Parlament. Ceea ce a făcut, de altfel, demersul lor cu atît mai suspect.
Pentru aplicarea legii a fost înfiinţat Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), ca organism independent aflat sub controlul Parlamentului. Rolul Consiliului este de a facilita accesul la dosarul personal realizat de Securitate, de a deconspira agenţii şi colaboratorii poliţiei politice – făcînd o investigaţie din oficiu şi/sau la cerere pentru persoanele care ocupă funcţii publice – şi de a facilita accesul cercetătorilor la documente.
Supoziţia de bază a legii este că legislatorul a refuzat să considere Securitatea de principiu şi în integralitatea sa ca o structură represivă. Dar, pe de altă parte, legea nu este nici limitativă, Consiliul fiind singurul în măsură să aprecieze care sînt „structurile represive” despre care se vorbeşte. Prin urmare, nimic nu-l împiedică, în urma studierii dosarelor, să ajungă la concluzia, care corespunde cu punctul de vedere istoric, după care Securitatea a fost, încă de la început – prin maniera internă de organizare, prin practici şi în ansamblul său – o structură represivă. În genere deci, voinţa legislatorului a fost să distingă, pe de o parte, între un tip de acţiuni specifice poliţiei politice şi un tip de acţiuni pe care le putem numi, urmînd textul legii, de „siguranţă naţională”. Iar, pe de altă parte, între ofiţeri şi subofiţeri implicaţi în primul tip de acţiuni şi cei implicaţi în cel de-al doilea. Dar activităţile numite de „siguranţă naţională”, în timpul regimului comunist, nu sînt nici ele definite de către lege; textul stipulează că aprecierea dosarelor serviciilor secrete care privesc acest tip de activităţi se va face de comun acord de către Consiliu cu instituţiile deţinătoare, iar în caz de divergenţă, hotarârea va fi adoptată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (organism condus de Preşedinte, care îi reuneşte pe: şefii serviciilor secrete, miniştrii de Interne, Afacerilor Externe, Finanţelor, Industriilor şi pe primul ministru).
Legea consacră termenii de „agent” (pentru angajaţii Securităţii) şi „colaborator” (pentru informatori). Ei acoperă bine gama de relaţii ale unei persoane cu instituţia în cauză. Categoriile de persoane vizate de investigare privesc o gamă largă de poziţii publice care începe cu preşedintele României şi se încheie cu persoanele care au obţinut titlul de „revoluţionar” în timpul schimbării regimului din decembrie 1989. Legea nu prevede, deci, lustraţia.
În activitatea sa, CNSAS s-a izbit de numeroase obstacole. Primul şi cel mai important a fost ostilitatea mediului politic, care a făcut ca instituţia să nu intre în posesia arhivelor. Deşi legea prevede ca serviciile secrete deţinătoare ale Arhivelor Securităţii să le predea neîntîrziat noului organism constituit, serviciile de informaţii s-au opus, ele avînd mai întîi girul preşedintelui Constantinescu şi al CDR, apoi pe al lui Ion Iliescu şi al PSD. Aşa încît, pentru a-şi desfăşura activitatea, CNSAS a devenit din deţinător de drept al arhivelor, petent pe lîngă serviciile secrete. Motivaţia oficială a fost că instituţia nu are un sediu propriu pentru depunerea arhivelor. Desigur, serviciile speciale – care sînt prelungirea Executivului – nu au desfăşurat o politică proprie, ci au pus în practică deciziile preşedinţiei şi guvernului, care au văzut în accesul la dosarele Securităţii un alt mijloc de luptă politică.
Cel de-al doilea obstacol a fost absenţa unui sediu adecvat. De la aprobarea legii şi pînă în ianuarie 2001, Consiliul a fost nevoit să-şi desfăşoare activitatea în două camere ale Parlamentului, deşi legea prevedea obligaţia primăriei Bucureştiului de a-i asigura un spaţiu adecvat în maxim 30 de zile. Primarul de atunci al Capitalei nu era nimeni altul decît actualul preşedinte al ţării, Traian Băsescu. Ulterior, CNSAS a închiriat un sediu ajungînd astfel să consume o bună parte din bugetul său.
Cel de-al treilea obstacol l-a constituit însăşi maniera în care Colegiul – organismul de conducere al Consiliului – a gestionat activitatea de deconspirare a Securităţii şi accesul la propriul dosar. Vom da cîteva exemple din registre diferite. Colegiul a avut mereu probleme cu respectarea termenelor. Instituţia este obligată să răspundă solicitărilor în termen de 30 de zile. Însă Colegiul răspunde deseori cu multă întîrziere – şi doar pentru a deplînge condiţiile în care Consiliul îşi desfăşoară activitatea şi lipsa de cooperare a altor instituţii, căutînd astfel să deplaseze propria responsabilitate; uneori nu răspunde deloc.
Prima listă de colaboratori care a fost publicată de Colegiu datează din 2 iunie 2000, cu ocazia alegerilor pentru Primăria Bucureştiului. Comunicatul făcut public atunci indica şase candidaţi drept colaboratori ai Securităţii. Unul dintre ei, Marcian Bleahu, candidatul Partidului Ecologist, a fost indicat drept colaborator fără a fi invitat în prealabil la Consiliu pentru discutarea cazului său şi/sau pentru a i se da posibilitatea să-şi retragă candidatura. Ceea ce reprezintă o încălcare a normelor de procedură, pe care Colegiul nu şi-a asumat-o niciodată.
După o timidă tentativă de a se opune situaţiei de fapt, petrecută în 2000, Colegiul CNSAS a renunţat să mai solicite nu doar arhivele în integralitatea lor, ci a abandonat chiar dreptul de acces la fişierele informative – cartoteca, arhiva de microfilme şi cea electronică. Astfel, instituţia a ajuns în situaţia de a nu proceda ea însăşi la verificări în arhivele Securităţii, ci de a cere, prin adrese trimise deţinătorilor abuzivi – între care principalele sînt Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe şi Direcţia de Informaţii a Armatei –, să facă ele însele verificări, după care comunica răspunsurile petenţilor îndreptăţiţi. Colegiul Consiliului a renunţat astfel la prerogativele sale legale, care îl indică drept singurul în măsură să aprecieze calitatea persoanelor supuse investigării, prin studiul direct al documentelor de arhivă, transformîndu-se astfel într-un purtător de cuvînt al comunicatelor serviciilor secrete.
Cînd în noiembrie 2000 Colegiul a publicat lista primelor persoane verificate cu ocazia alegerilor generale şi prezidenţiale a împărţit noţiunea de colaborator în trei subcategorii: „persoane care au făcut poliţie politică”, „persoane care au colaborat cu fosta Securitate, dar a căror activitate de poliţie politică nu poate fi argumentată prin documentele aflate la dosar” şi „persoane care au semnat un angajament cu fosta Securitate, dar care au refuzat ulterior colaborarea sau au furnizat informaţii nerelevante”. Procedeul este contrar legii, care nu vorbeşte decît de „colaboratori” şi „agenţi” ai Securităţii. Consecinţa unei atare decizii a fost că relaţia de colaborare cu Securitatea nu mai este o chestiune de natură, aşa cum prevede legea, ci una de grad. În plus, dat fiind că printre cele 38 de persoane care s-au regăsit pe lista publicată erau doar doi foşti angajaţi ai Securităţii, investigaţia a lăsat impresia că acţiunile specifice poliţiei politice erau în principal opera colaboratorilor. La rîndul lor, dezbaterile televizate din această perioadă s-au concentrat pe activitatea colaboratorilor deconspiraţi, şi nu pe activitatea ofiţerilor de Securitate şi a responsabililor nomenclaturii.
Toate aceste exemple arată că există serioase îndoieli asupra analizei şi comunicatelor Colegiului Consiliului.
Privitor la accesul la dosarul personal, cei care au beneficiat de dreptul de acces au mărturisit că lipsesc piese importante din dosarele lor. Spre exemplu, Vasile Paraschiv, fost dizident, a primit un volum care numără circa o sută de file. Dosarul pe care l-a văzut nu conţine retractarea pe care a fost forţat să o dea Securităţii, prin metode teroriste, în 1987. La rîndul său, Constantin (Ticu) Dumitrescu, iniţiatorul legii, afirmă că din dosarul său lipsesc, în mod curios, toate documentele privitoare la prietenii cei mai apropiaţi. Adică exact informaţiile privitoare la ţinta măsurilor Securităţii: „anturajul” persoanei urmărite informativ şi supusă măsurilor poliţiei politice. Dan Petrescu, scriitor care a protestat în anii ’80 împotriva lui Ceauşescu şi a regimului său, a primit din partea Colegiului răspunsul că nu are dosar de urmărire. Interpelat prin intermediul Colegiului, SRI a refuzat să precizeze pînă şi faptul dacă dosarul său a fost distrus. Exemplele arată că este vorba de o politică deliberată a serviciilor secrete, care fie au remis dosare personale cu grijă selectate în prealabil, fie au refuzat să furnizeze altele. Această politică, intitulată „de siguranţă naţională”, vizează, pe de o parte, conspirarea angajaţilor Securităţii care sînt încă activi şi care au adus atingere drepturilor persecutaţilor politici şi, pe de altă parte, să menţină deschise dosarele foştilor opozanţi ai regimului comunist incomozi pentru putere. Aceasta este motivarea selectării ilegale a anumitor documente din dosare şi/sau a refuzului de a livra alte dosare.
Măsurată după prevederile legii, activitatea Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii este marcată de numeroase încălcări ale legii de organizare şi de alte ilegalităţi care au lezat drepturile cetăţeneşti. O simplă comparaţie cantitativă a resurselor acordate de bugetul de stat, cu rezultatele concrete ale activităţii, îi este defavorabilă. Din imensa cantitate de arhive – numai partea din arhiva Securităţii care se găseşte la SRI măsoară în jur de 16 km liniari –, conform raportului său de activitate în perioada 2000-2002 Consiliul a intrat în posesia a 3 652 de dosare, ceea ce reprezintă 7 020 volume, deci aproximativ 100 de m liniari.
În acest timp, serviciile secrete şi instituţiile statului român sînt pline de ofiţeri ai Securităţii, practic întreaga ierarhie a serviciilor secrete fiind compusă din ofiţeri ai poliţiei politice. Oamenii şi structurile Securităţii au beneficiat de protecţia PSD şi a preşedintelui Iliescu. În mai 2002, acesta din urmă a afirmat în mod clar că SRI trebuie să trieze – evident, în mod unilateral – dosarele Securităţii înainte de a le remite Consiliului. La rîndul său, consilierul pentru securitate naţională al preşedintelui, Ioan Talpeş – între 1997 şi 2001 fost şef al SIE – estima că această operaţie va dura încă doi ani. Declaraţiile, făcute cu ocazia simpozionului româno-germano-maghiar, Asumarea trecutului la răscruce? din mai 2002, arată în mod clar care era politica oficialilor români faţă de moştenirea comunismului: conspirarea oamenilor şi a structurilor Securităţii şi nomenclaturii[11].
Întrebarea care se pune este: de ce membrii Colegiului s-au comportat într-un mod atît de evident ilegal? Căci ei aveau şansa să facă să funcţioneze o instituţie complet nouă, ceea ce este foarte rar în România. Şi dacă au ratat-o, faptul nu se datorează decît lipsei lor de respect pentru lege în general şi pentru legea de organizare a instituţiei lor în special, precum şi lipsei de fermitate în relaţiile cu celelalte instituţii ale statului. Însă, în afară de lipsa de angajare legală şi etică, cultura lor instituţională şi slabele cunoştinţe cu privire la regimul comunist şi în materie de dosare ale Securităţii au jucat, de asemenea, un rol important. Noua instituţie a fost văzută de membrii Colegiului mai degrabă ca un mijloc de poziţionare în cîmpul instituţional/cultural, decît ca un organism de aplicare a legii.
Supunîndu-se politicii duse de serviciile secrete şi de guvern, Colegiul a compromis în mod iremediabil statutul de independenţă pe care legea îl acorda Consiliului, ajungînd să transforme instituţia într-una de conspirare a agenţilor şi colaboratorilor Securităţii, implicaţi în activităţi specifice poliţiei politice, pe scurt: a structurilor poliţiei politice comuniste. Şi la acest nivel se situează consecinţele negative ale activităţii sale. Căci, în loc să contribuie la asumarea moştenirii comuniste, modul său de a aplica legea a împiedicat societatea românească să se detaşeze în mod decisiv de trecut.
Este greu de estimat care va fi rolul pe care actuala administraţie de la Bucureşti îl va rezerva CNSAS şi care va fi, în general, politica sa cu privire la arhivele contemporane. Deocamdată, tot ceea ce se poate spune este că asumarea trecutului comunist în general şi deconspirarea Securităţii în particular nu par să figureze pe agenda sa politică.
Bucureşti, 18 mai 2005
NOTE
[1] Vezi http://www.mai.gov.ro/index1709.htm. Pentru o bună prezentare generală a arhivelor din România a se vedea Vademekum Contemporary History Romania: A Guide trough Archives, Research Institutions, Libraries, Societies, Museums and Memorial Places, edited by Stejărel Olaru and Georg Herbstritt, Commissioned by Stiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur (Foundation for the Reappraisal of SED-Dictatorship), with a Preface by Rainer Eppelman, Berlin – Bucharest, July 2004, pp. 51-56.
[2] Vezi Legea nr. 16/1996 (Legea Arhivelor Naţionale) şi Legea nr. 358/2002 pentru modificarea şi completarea Legii Arhivelor Naţionale nr.16/1996.
[3] Vezi 1956 – Explozia, Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic. Coautorul acestui volum este Mihai Retegan, profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti şi, fapt la fel de important, soţul D-nei Retegan, custode la aceste Arhive.
[4] Ioan Scurtu, profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, a fost, între 1991 şi 1996, director general al Arhivelor Naţionale.
[5] V. Marin Radu Mocanu, Cenzura comunistă (Documente), Bucureşti, Editura Albatros, 2001 şi Literatura română şi cenzura comunistă (1960-1971), Bucureşti, Editura Albatros, 2003.
[6] A se vedea, în acest sens, lucrarea noastră Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituţiile şi practicile, Bucureşti, Editura Vremea, 2003.
[7] Vezi http://www.mae.ro.
[8] Vezi http://www.mapn.ro/arhivele_militare.
[9] Lucrarea a fost realizată cu colaborarea unui fost ziarist, Mihai Pelin, un apropiat al Securităţii şi, apoi, al serviciilor secrete postcomuniste. El este, totodată, autorul lucrării DIE, 1955-1980. Culisele spionajului românesc, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997. Faţă de prima lucrare, care a fost asumată cvasioficial de principalul serviciu secret intern, cea de-a doua, bazată pe informaţii din arhiva poliţiei politice externe, a fost publicată ca o carte de autor, întrucît ea privea un domeniu mult mai sensibil. Cartea a fost scrisă pentru a transmite administraţiei americane că Ion Mihai Pacepa, fostul adjunct al spionajului României comuniste trecut în 1978 la americani, era în continuare văzut de responsabilii politici de la Bucureşti ca un „trădător”.
[10] Vezi Legea nr. 187 din 9 decembrie 1999. În 17 decembrie 1999 ea a suferit cîteva modificări de stil. Pentru prezentarea legii şi a activităţii Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, organismul însărcinat cu aplicarea ei, a se vedea: Gabriel Andreescu, Legea 187/1999 şi primul an de activitate a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în „Drepturile Omului”, revistă editată de Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului-Comitetul Helsinki, nr. 20, 2001, pp. 37-53; Mircea Stănescu, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi problema moştenirii comunismului, în „Drepturile Omului”, nr. 25/2003, pp. 37-62, în revista „Timpul”, Iaşi, nr. 5-9, mai-septembrie 2003 sau, în franceză, la www.asymetria.org.
[11] Vezi cotidianul Evenimentul Zilei, Bucureşti, 29 mai 2002.
Arhivele Naţionale
Cele mai importante arhive sînt adăpostite de Arhivele Naţionale[1], care sînt organizate la nivel central (Bucureşti) şi la nivel local (în capitalele de judeţe), fondul istoric fiind gestionat de Direcţia Naţională Istorică Centrală din Bucureşti şi de alte 42 de direcţii judeţene.
La începutul anilor ’90 accesul la aceste arhive s-a făcut pe baza legii din perioada comunistă, prima lege postcomunistă a arhivelor – care impune un termen de prescripţie de 30 de ani pentru accesul la documente – fiind promulgată de Parlament în 1996 şi modificată apoi în 2002[2]. În acest răstimp, privitor la perioada contemporană au fost accesibile doar cîteva categorii de documente, cuprinzînd acte de importanţă secundară despre primii ani ai instaurării comunismului în România (1945-1948). Pe lângă absenţa unei noi baze legale, motivele invocate pentru lipsa de acces la documente au fost: lipsa spaţiului de depozitare (în timpul schimbării de regim din 1989 cele mai importante documente au fost evacuate într-o unitate militară de la Piteşti) şi a personalului care să le arhiveze. Aceasta a fost situaţia pînă în 1997, cînd a fost dat în studiu primul şi cel mai important fond de istorie recentă (Fondul „Cancelaria CC al PCR”), care cuprinde – între altele – documente ale Biroului Politic şi Secretariatului CC al Partidului, ele fiind emise deci de centrul de comandă al regimului. La sfîrşitul anului trecut au devenit accesibile alte cîteva fonduri, privitoare la relaţiile externe ale Partidului, Ministerul de Interne şi Comitetul pentru Presă şi Tipărituri (eufemismul oficial pentru cenzură).
Legea Arhivelor a fost în mică măsură respectată. Între 1997 şi 2004 au fost accesibile – parţial – numai documente de pînă în anul 1964, deşi legea stipula dreptul de acces la toate categoriile de documente, dincolo de perioada de prescripţie. La această situaţie au mai concurat, pe lîngă factorii deja invocaţi – lipsa personalului care să arhiveze documentele şi lipsa spaţiului de depozitare – alţi trei factori.
Primul dintre ei constă în chiar statutul instituţiei. Arhivele Naţionale au fost, şi înainte de 1989 şi o bună perioadă după, o instituţie militarizată. Pînă în 1991 instituţia a fost condusă de un ofiţer superior din Ministerul de Interne, fiind subordonată ministerului respectiv; în prezent Arhivele Naţionale aparţin de Ministerul Administraţiei şi Internelor, fiind preluate în structura acestuia după fuzionarea Ministerului de Interne cu cel al Administraţiei, în 2003. Prezenţa instituţiei Arhivelor Naţionale în interiorul ministerului în cauză le face să fie mai puţin transparente şi mai puţin receptive la cererile de deschidere venite dinspre societate.
Cel de-al doilea factor îl reprezintă tratamentul acordat istoricilor de către responsabilii Arhivelor. În România există o situaţie – parţial moştenită din perioada comunistă, parţial creaţie a perioadei postcomuniste – prin care istoricii nu au acces egal la documente şi/sau la anumite categorii de documente. Astfel, există o categorie de istorici privilegiaţi care au acces preferenţial la cele mai importante documente. Să dăm cîteva exemple: Corneliu Mihail Lungu, actualul director general al Arhivelor Naţionale (începînd din 1996), a publicat în 1996 o culegere de documente din Arhive privind relaţiile româno-maghiare în anul Revoltei din Ungaria[3]. Pînă atunci, documentele respective nu mai fuseseră văzute de istorici, şi ele au devenit accesibile numai după apariţia cărţii. Apoi, înainte ca fondul „Cancelaria CC al PCR” să poată fi studiat în acces liber el a fost văzut de un alt istoric „de categoria I”, Ioan Scurtu[4]. În fine, după cum am spus deja, la sfîrşitul anului 2004 a fost dat în studiu fondul privitor la cenzură, însă numai după ce Marin Radu Mocanu, un angajat al instituţiei, a publicat şi el două culegeri de documente[5]. Explicaţiile pentru această situaţie constau în relaţiile personale şi instituţionale dintre o parte a istoricilor români, în spiritul de concurenţă şi în dorinţa lor de a se poziţiona mai bine în interiorul disciplinei istorice.
Cel de-al treilea factor este politic. Căderea regimului Ceauşescu a adus la putere eşalonul secund al partidului comunist şi al organismelor sale anexă. Această nouă elită, în afara faptului că ascensiunea socială îi fusese blocată de sistemul politic clientelar al lui Nicolae Ceauşescu – faţă de care nutrea, din această pricină, o certă aversiune – era adversara desecretizării arhivelor. O parte importantă a noii elite avusese responsabilităţi politice în timpul regimului Ceauşescu, iar o cunoaştere a lor i-ar fi năruit tentativa de reconversie la democraţie. Nu vom da decît un exemplu: Ion Iliescu, fost preşedinte al României (1990-1996 şi 2000-2004) avusese, în timpul Revoltei maghiare din 1956, responsabilităţi politice pe linia organizaţiilor studenţeşti şi, în acestă calitate, a participat la acţiuni represive îndreptate împotriva studenţilor protestatari. Mai tîrziu, la începutul anilor ’60, el a îndeplinit funcţia de şef al Secţiei Propagandă a CC al PCR. O consultare atentă a arhivelor arată că documentele privitoare la evenimentele şi personajele-cheie din perioada comunistă au fost drastic selectate, căci ele conţin o informaţie lacunară şi, adeseori, aleatorie, ceea ce este contrar scopului urmărit de organismele partidului comunist[6]. De altfel, instituţia nu a mai păstrat sistemul de arhivare moştenit de la instituţiile regimului comunist, toate documentele fiind reîndosariate.
Faptul cel mai revelator pentru rolul pe care îl joacă criteriul politic în accesul la arhive îl reprezintă inaccesibilitatea Arhivei Institutului de Istorie al Partidului Comunist. Pentru studierea istoriei comunismului în România, această arhivă este de departe cea mai importantă, şi, iată, la cincisprezece ani de la căderea regimului Ceauşescu, nu este deloc accesibilă. Ea cuprinde o mulţime de informaţii detaliate cu privire la activităţile actualelor elite politice în perioada comunistă, iar rezerva factorilor de decizie de a acorda accesul la asemenea informaţii se explică, credem, tocmai prin dorinţa de a proteja actualul establishment politic şi cultural.
Acest regim al Arhivelor, pe care l-am putea numi restrictiv, corespunde, în mare, perioadei în care Ion Iliescu a fost preşedintele ţării, iar partidul său – PSD – s-a aflat la putere. Un regim mai permisiv a fost înregistrat în perioada 1996-2000, cînd la putere s-a aflat Convenţia Democrată (CDR), iar preşedinte al ţării a fost Emil Constantinescu.
Alte arhive care adăpostesc importante fonduri cu privire la istoria contemporană sînt Arhivele Ministerului Afacerilor Externe[7] şi Arhivele Militare[8], la care este posibil un acces limitat.
Arhivele Securităţii
Dezbaterea publică cea mai importantă s-a concentrat însă în jurul Arhivelor Securităţii. Miza a fost, la fel ca şi în celelalte state foste comuniste, cunoaşterea numelor persoanelor publice implicate în activităţi specifice poliţiei politice comuniste şi valorificarea informaţiilor conţinute în scopul cunoaşterii istorice. După 1989, aceste arhive au rămas pe mai departe în custodia serviciilor de informaţii moştenitoare ale Securităţii. În România anului 1989, a cărei societate civilă a fost distrusă sistematic de regimul comunist, nu au existat „comitete cetăţeneşti” preocupate să ocupe sediile Securităţii şi să asigure un control democratic asupra arhivelor sale, aşa cum s-a întîmplat de pildă în Germania Răsăriteană.
Pînă în 1994 nu a existat un acces în aceste arhive, motivul oficial invocat fiind, ca şi în cazul Arhivelor Naţionale, absenţa bazei legale. În 1991 Serviciul Român de Informaţii (SRI) a distrus o parte din fondurile arhivistice, conţind dosare de dinainte şi de după 1989. Apoi, în 1994-1995, acelaşi Serviciu a publicat o culegere de documente din Arhiva Securităţii intitulată Cartea Albă a Securităţii. Lucrarea reprezintă o tentativă de refacere a imaginii Securităţii, scopul său fiind legitimarea continuităţii între Securitate – lăsînd la o parte dimensiunea criminală şi punînd în prim-plan aşa numitul său atribut de garant al „siguranţei naţionale” – şi actualele structuri informative. Totodată, realitatea este complet inversată: în timp ce victimele şi opozanţii veritabili ai regimului comunist sînt denigraţi, colaboratorii regimului sînt zugrăviţi într-o imagine pozitivă[9].
În urma acestor evenimente şi după numeroase proteste publice, SRI a acordat accesul la un număr de dosare din Fondul „Penal” al Securităţii şi la un număr extrem de redus din dosarele de la Fondul „Documentare”, dosare care fuseseră deja indicate în culegerea de documente care sintetiza viziunea Serviciului asupra istoriei Securităţii. Aceasta a fost situaţia pînă în 1999, cînd a fost adoptată Legea de acces la dosarul personal şi de deconspirare a Securităţii ca poliţie politică[10]. Începînd din 1990, accesul la dosarele Securităţii, lustraţia persoanelor implicate în activităţi represive şi condamnarea penală a celor vinovaţi de încălcări grave ale drepturilor omului a preocupat în permanenţă o parte a societăţii româneşti. Adoptarea legii a fost posibilă abia în timpul guvernării CDR şi al mandatului de preşedinte al lui Emil Constantinescu. De-a lungul timpului au existat mai multe proiecte, însă la baza Legii 187 a stat cel al lui Constantin (Ticu) Dumitrescu, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi senator al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD), cel mai important partid al coaliţiei CDR. Proiectul lui Dumitrescu se inspira din legea germană a lustraţiei, din 1991, şi viza deconspirarea Securităţii. El a fost depus în Parlament în 1993. În 1994 iniţiatorul l-a înlocuit prin alte trei proiecte, care vizau: deconspirarea Securităţii, lustraţia şi anularea condamnărilor politice. Din toate aceste proiecte însă, în urma negocierilor politice, numai primul a devenit, pînă la urmă, lege. Intrarea proiectului în dezbaterea parlamentară, ca şi aplicarea legii, a trenat, între partidele coaliţiei aflate la putere – formată din Convenţia Democrată, alianţă de mai multe partide al cărui ax principal era PNŢCD (actualul PPCD), Partidul Naţional Liberal, Partidul Democrat şi Uniunea Democrată a Maghiarilor din România – şi opoziţie – formată din Partidul Democraţiei Sociale din România (actualul PSD), Partidul România Mare şi Partidul Unităţii Naţionale a Românilor – realizîndu-se o stranie înţelegere.
În urma aplicării legii a rezultat că mai mulţi conducători ai partidelor coaliţiei aflate la putere au fost informatori ai Securităţii, cel mai cunoscut caz fiind al preşedintelui PNL şi preşedinte al Senatului în legislatura 1996-2000, Mircea Ionescu-Quintus. În plus, chiar înainte de alegerile din 2000, cînd legea intrase deja în aplicare, zece conducători ai PNŢCD s-au retras de la conducere, refuzînd să-şi depună candidaturile în alegeri. În chip de motivare, ei spuneau că, pentru a evita suspiciunile, cer noii instituţii să le verifice dosarele cu prioritate. Ca membri ai Parlamentului care au participat la dezbaterea şi adoptarea legii, ei ştiau că instituţia este obligată să elibereze, după caz, adeverinţe de colaborare sau necolaborare cu Securitatea. Totodată, mai ştiau tot atît de bine că nu există prevedere de verificare cu prioritate nici la cerere, nici din oficiu pentru persoanele care nu ocupă funcţii publice (aşa cum sînt acestea definite de lege) sau care nu îşi depun candidadurile pentru a accede în Parlament. Ceea ce a făcut, de altfel, demersul lor cu atît mai suspect.
Pentru aplicarea legii a fost înfiinţat Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), ca organism independent aflat sub controlul Parlamentului. Rolul Consiliului este de a facilita accesul la dosarul personal realizat de Securitate, de a deconspira agenţii şi colaboratorii poliţiei politice – făcînd o investigaţie din oficiu şi/sau la cerere pentru persoanele care ocupă funcţii publice – şi de a facilita accesul cercetătorilor la documente.
Supoziţia de bază a legii este că legislatorul a refuzat să considere Securitatea de principiu şi în integralitatea sa ca o structură represivă. Dar, pe de altă parte, legea nu este nici limitativă, Consiliul fiind singurul în măsură să aprecieze care sînt „structurile represive” despre care se vorbeşte. Prin urmare, nimic nu-l împiedică, în urma studierii dosarelor, să ajungă la concluzia, care corespunde cu punctul de vedere istoric, după care Securitatea a fost, încă de la început – prin maniera internă de organizare, prin practici şi în ansamblul său – o structură represivă. În genere deci, voinţa legislatorului a fost să distingă, pe de o parte, între un tip de acţiuni specifice poliţiei politice şi un tip de acţiuni pe care le putem numi, urmînd textul legii, de „siguranţă naţională”. Iar, pe de altă parte, între ofiţeri şi subofiţeri implicaţi în primul tip de acţiuni şi cei implicaţi în cel de-al doilea. Dar activităţile numite de „siguranţă naţională”, în timpul regimului comunist, nu sînt nici ele definite de către lege; textul stipulează că aprecierea dosarelor serviciilor secrete care privesc acest tip de activităţi se va face de comun acord de către Consiliu cu instituţiile deţinătoare, iar în caz de divergenţă, hotarârea va fi adoptată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (organism condus de Preşedinte, care îi reuneşte pe: şefii serviciilor secrete, miniştrii de Interne, Afacerilor Externe, Finanţelor, Industriilor şi pe primul ministru).
Legea consacră termenii de „agent” (pentru angajaţii Securităţii) şi „colaborator” (pentru informatori). Ei acoperă bine gama de relaţii ale unei persoane cu instituţia în cauză. Categoriile de persoane vizate de investigare privesc o gamă largă de poziţii publice care începe cu preşedintele României şi se încheie cu persoanele care au obţinut titlul de „revoluţionar” în timpul schimbării regimului din decembrie 1989. Legea nu prevede, deci, lustraţia.
În activitatea sa, CNSAS s-a izbit de numeroase obstacole. Primul şi cel mai important a fost ostilitatea mediului politic, care a făcut ca instituţia să nu intre în posesia arhivelor. Deşi legea prevede ca serviciile secrete deţinătoare ale Arhivelor Securităţii să le predea neîntîrziat noului organism constituit, serviciile de informaţii s-au opus, ele avînd mai întîi girul preşedintelui Constantinescu şi al CDR, apoi pe al lui Ion Iliescu şi al PSD. Aşa încît, pentru a-şi desfăşura activitatea, CNSAS a devenit din deţinător de drept al arhivelor, petent pe lîngă serviciile secrete. Motivaţia oficială a fost că instituţia nu are un sediu propriu pentru depunerea arhivelor. Desigur, serviciile speciale – care sînt prelungirea Executivului – nu au desfăşurat o politică proprie, ci au pus în practică deciziile preşedinţiei şi guvernului, care au văzut în accesul la dosarele Securităţii un alt mijloc de luptă politică.
Cel de-al doilea obstacol a fost absenţa unui sediu adecvat. De la aprobarea legii şi pînă în ianuarie 2001, Consiliul a fost nevoit să-şi desfăşoare activitatea în două camere ale Parlamentului, deşi legea prevedea obligaţia primăriei Bucureştiului de a-i asigura un spaţiu adecvat în maxim 30 de zile. Primarul de atunci al Capitalei nu era nimeni altul decît actualul preşedinte al ţării, Traian Băsescu. Ulterior, CNSAS a închiriat un sediu ajungînd astfel să consume o bună parte din bugetul său.
Cel de-al treilea obstacol l-a constituit însăşi maniera în care Colegiul – organismul de conducere al Consiliului – a gestionat activitatea de deconspirare a Securităţii şi accesul la propriul dosar. Vom da cîteva exemple din registre diferite. Colegiul a avut mereu probleme cu respectarea termenelor. Instituţia este obligată să răspundă solicitărilor în termen de 30 de zile. Însă Colegiul răspunde deseori cu multă întîrziere – şi doar pentru a deplînge condiţiile în care Consiliul îşi desfăşoară activitatea şi lipsa de cooperare a altor instituţii, căutînd astfel să deplaseze propria responsabilitate; uneori nu răspunde deloc.
Prima listă de colaboratori care a fost publicată de Colegiu datează din 2 iunie 2000, cu ocazia alegerilor pentru Primăria Bucureştiului. Comunicatul făcut public atunci indica şase candidaţi drept colaboratori ai Securităţii. Unul dintre ei, Marcian Bleahu, candidatul Partidului Ecologist, a fost indicat drept colaborator fără a fi invitat în prealabil la Consiliu pentru discutarea cazului său şi/sau pentru a i se da posibilitatea să-şi retragă candidatura. Ceea ce reprezintă o încălcare a normelor de procedură, pe care Colegiul nu şi-a asumat-o niciodată.
După o timidă tentativă de a se opune situaţiei de fapt, petrecută în 2000, Colegiul CNSAS a renunţat să mai solicite nu doar arhivele în integralitatea lor, ci a abandonat chiar dreptul de acces la fişierele informative – cartoteca, arhiva de microfilme şi cea electronică. Astfel, instituţia a ajuns în situaţia de a nu proceda ea însăşi la verificări în arhivele Securităţii, ci de a cere, prin adrese trimise deţinătorilor abuzivi – între care principalele sînt Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe şi Direcţia de Informaţii a Armatei –, să facă ele însele verificări, după care comunica răspunsurile petenţilor îndreptăţiţi. Colegiul Consiliului a renunţat astfel la prerogativele sale legale, care îl indică drept singurul în măsură să aprecieze calitatea persoanelor supuse investigării, prin studiul direct al documentelor de arhivă, transformîndu-se astfel într-un purtător de cuvînt al comunicatelor serviciilor secrete.
Cînd în noiembrie 2000 Colegiul a publicat lista primelor persoane verificate cu ocazia alegerilor generale şi prezidenţiale a împărţit noţiunea de colaborator în trei subcategorii: „persoane care au făcut poliţie politică”, „persoane care au colaborat cu fosta Securitate, dar a căror activitate de poliţie politică nu poate fi argumentată prin documentele aflate la dosar” şi „persoane care au semnat un angajament cu fosta Securitate, dar care au refuzat ulterior colaborarea sau au furnizat informaţii nerelevante”. Procedeul este contrar legii, care nu vorbeşte decît de „colaboratori” şi „agenţi” ai Securităţii. Consecinţa unei atare decizii a fost că relaţia de colaborare cu Securitatea nu mai este o chestiune de natură, aşa cum prevede legea, ci una de grad. În plus, dat fiind că printre cele 38 de persoane care s-au regăsit pe lista publicată erau doar doi foşti angajaţi ai Securităţii, investigaţia a lăsat impresia că acţiunile specifice poliţiei politice erau în principal opera colaboratorilor. La rîndul lor, dezbaterile televizate din această perioadă s-au concentrat pe activitatea colaboratorilor deconspiraţi, şi nu pe activitatea ofiţerilor de Securitate şi a responsabililor nomenclaturii.
Toate aceste exemple arată că există serioase îndoieli asupra analizei şi comunicatelor Colegiului Consiliului.
Privitor la accesul la dosarul personal, cei care au beneficiat de dreptul de acces au mărturisit că lipsesc piese importante din dosarele lor. Spre exemplu, Vasile Paraschiv, fost dizident, a primit un volum care numără circa o sută de file. Dosarul pe care l-a văzut nu conţine retractarea pe care a fost forţat să o dea Securităţii, prin metode teroriste, în 1987. La rîndul său, Constantin (Ticu) Dumitrescu, iniţiatorul legii, afirmă că din dosarul său lipsesc, în mod curios, toate documentele privitoare la prietenii cei mai apropiaţi. Adică exact informaţiile privitoare la ţinta măsurilor Securităţii: „anturajul” persoanei urmărite informativ şi supusă măsurilor poliţiei politice. Dan Petrescu, scriitor care a protestat în anii ’80 împotriva lui Ceauşescu şi a regimului său, a primit din partea Colegiului răspunsul că nu are dosar de urmărire. Interpelat prin intermediul Colegiului, SRI a refuzat să precizeze pînă şi faptul dacă dosarul său a fost distrus. Exemplele arată că este vorba de o politică deliberată a serviciilor secrete, care fie au remis dosare personale cu grijă selectate în prealabil, fie au refuzat să furnizeze altele. Această politică, intitulată „de siguranţă naţională”, vizează, pe de o parte, conspirarea angajaţilor Securităţii care sînt încă activi şi care au adus atingere drepturilor persecutaţilor politici şi, pe de altă parte, să menţină deschise dosarele foştilor opozanţi ai regimului comunist incomozi pentru putere. Aceasta este motivarea selectării ilegale a anumitor documente din dosare şi/sau a refuzului de a livra alte dosare.
Măsurată după prevederile legii, activitatea Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii este marcată de numeroase încălcări ale legii de organizare şi de alte ilegalităţi care au lezat drepturile cetăţeneşti. O simplă comparaţie cantitativă a resurselor acordate de bugetul de stat, cu rezultatele concrete ale activităţii, îi este defavorabilă. Din imensa cantitate de arhive – numai partea din arhiva Securităţii care se găseşte la SRI măsoară în jur de 16 km liniari –, conform raportului său de activitate în perioada 2000-2002 Consiliul a intrat în posesia a 3 652 de dosare, ceea ce reprezintă 7 020 volume, deci aproximativ 100 de m liniari.
În acest timp, serviciile secrete şi instituţiile statului român sînt pline de ofiţeri ai Securităţii, practic întreaga ierarhie a serviciilor secrete fiind compusă din ofiţeri ai poliţiei politice. Oamenii şi structurile Securităţii au beneficiat de protecţia PSD şi a preşedintelui Iliescu. În mai 2002, acesta din urmă a afirmat în mod clar că SRI trebuie să trieze – evident, în mod unilateral – dosarele Securităţii înainte de a le remite Consiliului. La rîndul său, consilierul pentru securitate naţională al preşedintelui, Ioan Talpeş – între 1997 şi 2001 fost şef al SIE – estima că această operaţie va dura încă doi ani. Declaraţiile, făcute cu ocazia simpozionului româno-germano-maghiar, Asumarea trecutului la răscruce? din mai 2002, arată în mod clar care era politica oficialilor români faţă de moştenirea comunismului: conspirarea oamenilor şi a structurilor Securităţii şi nomenclaturii[11].
Întrebarea care se pune este: de ce membrii Colegiului s-au comportat într-un mod atît de evident ilegal? Căci ei aveau şansa să facă să funcţioneze o instituţie complet nouă, ceea ce este foarte rar în România. Şi dacă au ratat-o, faptul nu se datorează decît lipsei lor de respect pentru lege în general şi pentru legea de organizare a instituţiei lor în special, precum şi lipsei de fermitate în relaţiile cu celelalte instituţii ale statului. Însă, în afară de lipsa de angajare legală şi etică, cultura lor instituţională şi slabele cunoştinţe cu privire la regimul comunist şi în materie de dosare ale Securităţii au jucat, de asemenea, un rol important. Noua instituţie a fost văzută de membrii Colegiului mai degrabă ca un mijloc de poziţionare în cîmpul instituţional/cultural, decît ca un organism de aplicare a legii.
Supunîndu-se politicii duse de serviciile secrete şi de guvern, Colegiul a compromis în mod iremediabil statutul de independenţă pe care legea îl acorda Consiliului, ajungînd să transforme instituţia într-una de conspirare a agenţilor şi colaboratorilor Securităţii, implicaţi în activităţi specifice poliţiei politice, pe scurt: a structurilor poliţiei politice comuniste. Şi la acest nivel se situează consecinţele negative ale activităţii sale. Căci, în loc să contribuie la asumarea moştenirii comuniste, modul său de a aplica legea a împiedicat societatea românească să se detaşeze în mod decisiv de trecut.
Este greu de estimat care va fi rolul pe care actuala administraţie de la Bucureşti îl va rezerva CNSAS şi care va fi, în general, politica sa cu privire la arhivele contemporane. Deocamdată, tot ceea ce se poate spune este că asumarea trecutului comunist în general şi deconspirarea Securităţii în particular nu par să figureze pe agenda sa politică.
Bucureşti, 18 mai 2005
NOTE
[1] Vezi http://www.mai.gov.ro/index1709.htm. Pentru o bună prezentare generală a arhivelor din România a se vedea Vademekum Contemporary History Romania: A Guide trough Archives, Research Institutions, Libraries, Societies, Museums and Memorial Places, edited by Stejărel Olaru and Georg Herbstritt, Commissioned by Stiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur (Foundation for the Reappraisal of SED-Dictatorship), with a Preface by Rainer Eppelman, Berlin – Bucharest, July 2004, pp. 51-56.
[2] Vezi Legea nr. 16/1996 (Legea Arhivelor Naţionale) şi Legea nr. 358/2002 pentru modificarea şi completarea Legii Arhivelor Naţionale nr.16/1996.
[3] Vezi 1956 – Explozia, Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic. Coautorul acestui volum este Mihai Retegan, profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti şi, fapt la fel de important, soţul D-nei Retegan, custode la aceste Arhive.
[4] Ioan Scurtu, profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, a fost, între 1991 şi 1996, director general al Arhivelor Naţionale.
[5] V. Marin Radu Mocanu, Cenzura comunistă (Documente), Bucureşti, Editura Albatros, 2001 şi Literatura română şi cenzura comunistă (1960-1971), Bucureşti, Editura Albatros, 2003.
[6] A se vedea, în acest sens, lucrarea noastră Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituţiile şi practicile, Bucureşti, Editura Vremea, 2003.
[7] Vezi http://www.mae.ro.
[8] Vezi http://www.mapn.ro/arhivele_militare.
[9] Lucrarea a fost realizată cu colaborarea unui fost ziarist, Mihai Pelin, un apropiat al Securităţii şi, apoi, al serviciilor secrete postcomuniste. El este, totodată, autorul lucrării DIE, 1955-1980. Culisele spionajului românesc, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997. Faţă de prima lucrare, care a fost asumată cvasioficial de principalul serviciu secret intern, cea de-a doua, bazată pe informaţii din arhiva poliţiei politice externe, a fost publicată ca o carte de autor, întrucît ea privea un domeniu mult mai sensibil. Cartea a fost scrisă pentru a transmite administraţiei americane că Ion Mihai Pacepa, fostul adjunct al spionajului României comuniste trecut în 1978 la americani, era în continuare văzut de responsabilii politici de la Bucureşti ca un „trădător”.
[10] Vezi Legea nr. 187 din 9 decembrie 1999. În 17 decembrie 1999 ea a suferit cîteva modificări de stil. Pentru prezentarea legii şi a activităţii Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, organismul însărcinat cu aplicarea ei, a se vedea: Gabriel Andreescu, Legea 187/1999 şi primul an de activitate a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în „Drepturile Omului”, revistă editată de Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului-Comitetul Helsinki, nr. 20, 2001, pp. 37-53; Mircea Stănescu, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi problema moştenirii comunismului, în „Drepturile Omului”, nr. 25/2003, pp. 37-62, în revista „Timpul”, Iaşi, nr. 5-9, mai-septembrie 2003 sau, în franceză, la www.asymetria.org.
[11] Vezi cotidianul Evenimentul Zilei, Bucureşti, 29 mai 2002.
Publicat în „Ziua”, 28 mai 2005 şi în „Timpul”, nr. 6, iunie 2005, pp. 12-13.
