Studiul de faţă reprezintă, în primul rînd, o analiză a reeducării «de tip Piteşti» în ansamblul practicilor reeducative din detenţie şi din afara acesteia, prin comparaţie cu reeducarea desfăşurată în alte state comuniste. El militează, în partea sa secundă, pentru întreţinerea memoriei victimelor, sarcină atribuită intelectualilor.
1. Istorie
Reeducarea de la Piteşti are un precedent: reeducarea de la Suceava. În perioada 6 ianuarie-19 septembrie 1949 în acest penitenciar s-a desfăşurat prima încercare de reeducare a deţinuţilor politici din România comunistă[1]. Această reeducare este importantă din două motive. Pentru că ea a arătat că reeducarea este posibilă şi pentru că în urma ei au rezultat viitoarele cadre ale reeducării de la Piteşti. Deţinuţii angajaţi în reeducare merseseră atît de departe încît înfiinţaseră o organizaţie, copiată după organizaţiile partidului comunist, denumită Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste. Ea a fost însă desfiinţată pe data de 9 martie 1949, cînd conducerea Ministerului Afacerilor Interne (MAI) le trimite deţinuţilor un reeducator, pe numele său Stângă. Această reeducare de primă generaţie consta în lecturarea şi discutarea în colectiv a literaturii ideologice, sprijinirea anchetatorilor cu informaţii despre persoanele rămase nearestate şi strîngerea de informaţii asupra stării de spirit a deţinuţilor din penitenciar.
În timp ce reeducarea de la Suceava continuă, pe 19 aprilie 1949 un grup de deţinuţi care se remarcaseră aici şi care îl avea ca lider pe Eugen Ţurcanu este transferat, la ordinul conducerii MAI, la penitenciarul Piteşti în vederea pregătirii condiţiilor necesare începerii unui nou tip de reeducare. La Piteşti, grupul este încarcerat la camera 11, etajul 1, secţia «corecţie» (care grupa deţinuţi cu pedepsele cele mai mici şi a căror culpă faţă de regim era considerată minimă). Noii veniţi strîng informaţii despre deţinuţii de pe secţie şi caută să ia legătura cu conducerea penitenciarului pentru a i le preda şi a-i cere începerea unei acţiuni de reeducare în penitenciar. Contactul dintre acest grup şi direcţia penitenciarului se produce în vara anului 1949, în urma unei inspecţii a colonelului Iosif Nemeş, director în MAI. În perioada 7 iunie-25 noiembrie 1949 conducerea MAI înăspreşte condiţiile de detenţie, aceasta fiind o măsură prealabilă începerii reeducării.
Dispozitivul de reeducare este testat de către oficiali din Ministerul de Interne şi/sau Securitate pe data de 25 noiembrie 1949, la camera 1 secţia «corecţie». Apoi, acţiunea debutează pe scară largă în data de 6 decembrie 1949, la camera 4 Spital, etajul 1.
Reeducarea «de tip Piteşti» datorează foarte mult unui fost student la Facultatea de Drept din Iaşi, Eugen Ţurcanu, deţinutul care prin angajamentul său total a făcut ca reuşita experimentului să devină certă. În 1946 Ţurcanu intră în partidul comunist, ulterior fiind trimis la o şcoală de diplomaţi a partidului. În 1948 a fost arestat în urma unui denunţ prin care era acuzat că a făcut parte în adolescenţă din Mişcarea Legionară, deşi în autobiografia sa redactată la intrarea în partid mărturisise acest lucru. A fost arestat din motive de siguranţă, apoi a fost încarcerat la penitenciarul Suceava. Aici a început în toamna anului 1948 o acţiune de reeducare sub conducerea unui alt deţinut, Alexandru Bogdanovici, care fusese, înainte de arestare, şeful Centrului Studenţesc Legionar Iaşi[2]. Pînă la judecarea sa, Ţurcanu spera că va fi eliberat, şi de aceea nu intră în reeducare, în această perioadă fiind planton la etajul II al penitenciarului, o funcţie de acoperire pentru cei mai buni informatori ai administraţiei. În 6 ianuarie 1949, în urma judecării deţinuţilor din grupul Universitatea Iaşi, din care făcea parte, Ţurcanu este condamnat la 7 ani de închisoare «corecţională». Foarte inteligent, cu o voinţă puternică şi dornic să iasă cît mai repede din penitenciar (era căsătorit şi avea o fetiţă de doi ani), Eugen Ţurcanu intră în reeducare, unde la scurt timp preia conducerea acţiunii.
Caracteristica reeducării «de tip Piteşti» o constituie faptul că deţinuţii erau bătuţi îngrozitor pentru a-şi schimba convingerile chiar de către colegii lor de detenţie. În afară de bătaia sistematică, aplicată de deţinuţii din comitet şi de către ajutoarele acestora, deţinuţii erau puşi să facă gimnastică forţată (culcări, genuflexiuni), să stea zile şi nopţi întregi în poziţii incomode. Erau chinuiţi şi umiliţi în cele mai inedite feluri: li se punea tineta în cap, erau puşi să sară ca broasca, să frece ore întregi pardoseala, să se tîrîie pe jos, să mănînce într-un timp record şi fără a se folosi de mîini, să-şi consume fecalele şi să-şi bea urina şi, ca metodă de «lămurire», să se bată între ei. Gardienii şi conducerea penitenciarului asigurau doar dispozitivul şi interveneau numai la începutul procesului de demascare şi reeducare sau în cazuri extreme.
În momentul în care voinţa deţinuţilor era anihilată, ei erau gata pentru prima fază a reeducării, intitulată demascarea exterioară. Primă fază avea ea însăşi doi timpi. În primul, numit demascarea din interior, deţinuţii erau constrînşi să denunţe toate atitudinile şi actele lor şi ale altora susceptibile a fi împotriva regimului şi a administraţiei închisorilor. Acest timp presupunea doar demascările cu privire la activitatea din interiorul penitenciarului, care se făceau în public, în faţa camerei, şi împreună cu reeducatorul care îl avea pe deţinut în primire. Cei care asistau trebuiau să participe, punîndu-i demascatului întrebări. Acolo unde observau că tinde să omită sau să ascundă ceva, erau datori să intervină. Prin acest procedeu, scopul reeducatorilor era dublu: căutau să cunoască în profunzime activitatea din interiorul închisorii, şi vedeau care dintre deţinuţi participă la reeducare şi în ce măsură. Demascările din interior erau verbale. Doar lucrurile foarte importante erau scrise pe hîrtie de către deţinuţi, dar aceasta mai tîrziu. După ce deţinuţii îşi încheiau demascarea din interior, erau gata pentru timpul următor.
Cel de-al doilea timp era demascarea din exterior. Deţinuţii îşi notau pe tăbliţe de săpun, cu un ac, punctele asupra cărora aveau de demascat şi apoi îşi declarau activitatea din exteriorul închisorii în faţa şefului de comitet. Acesta le punea întrebări, le spunea să mai mediteze asupra unui punct sau a altuia şi, cînd socotea de cuviinţă, îi trimitea să-şi scrie demascările. Din 25 noiembrie pînă în 26 decembrie 1949 deţinuţii îşi scriau demascările în faţa directorului penitenciarului, Alexandru Dumitrescu şi a ofiţerului (referentului) politic, Ioan Marina. Declaraţiile din demascări erau scrise, la început, în diverse camere ale administraţiei. Din 19 ianuarie 1950, ele erau redactate în fosta cameră de baie de lîngă camera 4 Spital, acum reamenajată, şi numai în faţa lui Eugen Ţurcanu, reeducatorul şef dintre deţinuţi. În acest timp, deţinuţii trebuiau să declare toate informaţiile care ar fi putut sluji regimului. Pentru a avea o imagine mai clară, iată ce interesa Partidul Comunist şi/sau Securitatea: organizaţii legionare, organizaţii subversive, depozite de muniţie şi armament, gazde, persoane care înlesnesc trecerea frontierei, activităţi şi legături ale Partidului Naţional Ţărănesc după dizolvare, probleme şi legături de «spionaj» (unde intrau toate relaţiile cu Occidentul), «sabotaj economic» (care reprezenta încercarea de a rezista la etatizarea economiei), deţinători de valută şi metale preţioase, de cărţi şi «documente subversive» (care reuneau toate cărţile necomuniste epurate din biblioteci), acte comise împotriva comuniştilor în timpul războiului şi date privind membrii de partid.
1. Istorie
Reeducarea de la Piteşti are un precedent: reeducarea de la Suceava. În perioada 6 ianuarie-19 septembrie 1949 în acest penitenciar s-a desfăşurat prima încercare de reeducare a deţinuţilor politici din România comunistă[1]. Această reeducare este importantă din două motive. Pentru că ea a arătat că reeducarea este posibilă şi pentru că în urma ei au rezultat viitoarele cadre ale reeducării de la Piteşti. Deţinuţii angajaţi în reeducare merseseră atît de departe încît înfiinţaseră o organizaţie, copiată după organizaţiile partidului comunist, denumită Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste. Ea a fost însă desfiinţată pe data de 9 martie 1949, cînd conducerea Ministerului Afacerilor Interne (MAI) le trimite deţinuţilor un reeducator, pe numele său Stângă. Această reeducare de primă generaţie consta în lecturarea şi discutarea în colectiv a literaturii ideologice, sprijinirea anchetatorilor cu informaţii despre persoanele rămase nearestate şi strîngerea de informaţii asupra stării de spirit a deţinuţilor din penitenciar.
În timp ce reeducarea de la Suceava continuă, pe 19 aprilie 1949 un grup de deţinuţi care se remarcaseră aici şi care îl avea ca lider pe Eugen Ţurcanu este transferat, la ordinul conducerii MAI, la penitenciarul Piteşti în vederea pregătirii condiţiilor necesare începerii unui nou tip de reeducare. La Piteşti, grupul este încarcerat la camera 11, etajul 1, secţia «corecţie» (care grupa deţinuţi cu pedepsele cele mai mici şi a căror culpă faţă de regim era considerată minimă). Noii veniţi strîng informaţii despre deţinuţii de pe secţie şi caută să ia legătura cu conducerea penitenciarului pentru a i le preda şi a-i cere începerea unei acţiuni de reeducare în penitenciar. Contactul dintre acest grup şi direcţia penitenciarului se produce în vara anului 1949, în urma unei inspecţii a colonelului Iosif Nemeş, director în MAI. În perioada 7 iunie-25 noiembrie 1949 conducerea MAI înăspreşte condiţiile de detenţie, aceasta fiind o măsură prealabilă începerii reeducării.
Dispozitivul de reeducare este testat de către oficiali din Ministerul de Interne şi/sau Securitate pe data de 25 noiembrie 1949, la camera 1 secţia «corecţie». Apoi, acţiunea debutează pe scară largă în data de 6 decembrie 1949, la camera 4 Spital, etajul 1.
Reeducarea «de tip Piteşti» datorează foarte mult unui fost student la Facultatea de Drept din Iaşi, Eugen Ţurcanu, deţinutul care prin angajamentul său total a făcut ca reuşita experimentului să devină certă. În 1946 Ţurcanu intră în partidul comunist, ulterior fiind trimis la o şcoală de diplomaţi a partidului. În 1948 a fost arestat în urma unui denunţ prin care era acuzat că a făcut parte în adolescenţă din Mişcarea Legionară, deşi în autobiografia sa redactată la intrarea în partid mărturisise acest lucru. A fost arestat din motive de siguranţă, apoi a fost încarcerat la penitenciarul Suceava. Aici a început în toamna anului 1948 o acţiune de reeducare sub conducerea unui alt deţinut, Alexandru Bogdanovici, care fusese, înainte de arestare, şeful Centrului Studenţesc Legionar Iaşi[2]. Pînă la judecarea sa, Ţurcanu spera că va fi eliberat, şi de aceea nu intră în reeducare, în această perioadă fiind planton la etajul II al penitenciarului, o funcţie de acoperire pentru cei mai buni informatori ai administraţiei. În 6 ianuarie 1949, în urma judecării deţinuţilor din grupul Universitatea Iaşi, din care făcea parte, Ţurcanu este condamnat la 7 ani de închisoare «corecţională». Foarte inteligent, cu o voinţă puternică şi dornic să iasă cît mai repede din penitenciar (era căsătorit şi avea o fetiţă de doi ani), Eugen Ţurcanu intră în reeducare, unde la scurt timp preia conducerea acţiunii.
Caracteristica reeducării «de tip Piteşti» o constituie faptul că deţinuţii erau bătuţi îngrozitor pentru a-şi schimba convingerile chiar de către colegii lor de detenţie. În afară de bătaia sistematică, aplicată de deţinuţii din comitet şi de către ajutoarele acestora, deţinuţii erau puşi să facă gimnastică forţată (culcări, genuflexiuni), să stea zile şi nopţi întregi în poziţii incomode. Erau chinuiţi şi umiliţi în cele mai inedite feluri: li se punea tineta în cap, erau puşi să sară ca broasca, să frece ore întregi pardoseala, să se tîrîie pe jos, să mănînce într-un timp record şi fără a se folosi de mîini, să-şi consume fecalele şi să-şi bea urina şi, ca metodă de «lămurire», să se bată între ei. Gardienii şi conducerea penitenciarului asigurau doar dispozitivul şi interveneau numai la începutul procesului de demascare şi reeducare sau în cazuri extreme.
În momentul în care voinţa deţinuţilor era anihilată, ei erau gata pentru prima fază a reeducării, intitulată demascarea exterioară. Primă fază avea ea însăşi doi timpi. În primul, numit demascarea din interior, deţinuţii erau constrînşi să denunţe toate atitudinile şi actele lor şi ale altora susceptibile a fi împotriva regimului şi a administraţiei închisorilor. Acest timp presupunea doar demascările cu privire la activitatea din interiorul penitenciarului, care se făceau în public, în faţa camerei, şi împreună cu reeducatorul care îl avea pe deţinut în primire. Cei care asistau trebuiau să participe, punîndu-i demascatului întrebări. Acolo unde observau că tinde să omită sau să ascundă ceva, erau datori să intervină. Prin acest procedeu, scopul reeducatorilor era dublu: căutau să cunoască în profunzime activitatea din interiorul închisorii, şi vedeau care dintre deţinuţi participă la reeducare şi în ce măsură. Demascările din interior erau verbale. Doar lucrurile foarte importante erau scrise pe hîrtie de către deţinuţi, dar aceasta mai tîrziu. După ce deţinuţii îşi încheiau demascarea din interior, erau gata pentru timpul următor.
Cel de-al doilea timp era demascarea din exterior. Deţinuţii îşi notau pe tăbliţe de săpun, cu un ac, punctele asupra cărora aveau de demascat şi apoi îşi declarau activitatea din exteriorul închisorii în faţa şefului de comitet. Acesta le punea întrebări, le spunea să mai mediteze asupra unui punct sau a altuia şi, cînd socotea de cuviinţă, îi trimitea să-şi scrie demascările. Din 25 noiembrie pînă în 26 decembrie 1949 deţinuţii îşi scriau demascările în faţa directorului penitenciarului, Alexandru Dumitrescu şi a ofiţerului (referentului) politic, Ioan Marina. Declaraţiile din demascări erau scrise, la început, în diverse camere ale administraţiei. Din 19 ianuarie 1950, ele erau redactate în fosta cameră de baie de lîngă camera 4 Spital, acum reamenajată, şi numai în faţa lui Eugen Ţurcanu, reeducatorul şef dintre deţinuţi. În acest timp, deţinuţii trebuiau să declare toate informaţiile care ar fi putut sluji regimului. Pentru a avea o imagine mai clară, iată ce interesa Partidul Comunist şi/sau Securitatea: organizaţii legionare, organizaţii subversive, depozite de muniţie şi armament, gazde, persoane care înlesnesc trecerea frontierei, activităţi şi legături ale Partidului Naţional Ţărănesc după dizolvare, probleme şi legături de «spionaj» (unde intrau toate relaţiile cu Occidentul), «sabotaj economic» (care reprezenta încercarea de a rezista la etatizarea economiei), deţinători de valută şi metale preţioase, de cărţi şi «documente subversive» (care reuneau toate cărţile necomuniste epurate din biblioteci), acte comise împotriva comuniştilor în timpul războiului şi date privind membrii de partid.
Ajunşi în camerele de scris declaraţii, deţinuţii erau puşi să redea întreaga activitate dusă împotriva regimului, a lor şi a celor pe care îi cunoşteau, urmînd temele indicate mai sus. Relatările se numeau ele însele «demascări» şi aveau următoarea formă: «Subsemnatul … bandit, declar …» – apoi urma conţinutul declaraţiei. Demascările nu aveau forma declaraţiilor pe care deţinuţii le redactau în faţa Securităţii, ci aspectul unor note informative, în care erau prezentate numai chestiunile din afara penitenciarului. Demascarea era considerată o favoare care se acordă deţinuţilor. Din acest motiv ea trebuia cerută, fiind, în fapt, o «autodemascare», cum de altfel mai este şi numită, şi reprezenta semnul capitulării duşmanului în faţa adevărului suprem al ideologiei. În demascările scrise deţinuţii nu trebuiau să spună nimic despre bătaie şi torturi, care erau indicate prin formulări de lemn ca «în urma conflictului» sau «în urma discuţiilor».
Ţurcanu era cel care stabilea dacă deţinuţii au spus adevărul, în urma confruntării declaraţiilor. Apoi, deţinuţii care demascaseră lucruri comune erau confruntaţi şi ei. O altă metodă de verificare era aceea prin care Ţurcanu consulta fostele «vîrfuri» ale deţinuţilor închişi care, în urma reeducării se convertiseră. Alteori, ca să se convingă că deţinuţii declară tot, Ţurcanu îi bătea pînă începeau să inventeze. Atunci verifica, prin intermediul altor deţinuţi, invenţiile respective.
Reeducatorul-şef îi asigura pe deţinuţi, în public, că nu vor fi inculpaţi în noi procese pentru declaraţiile date în demascări. Le spunea că demascarea nu este atît o acţiune poliţistă, cît un procedeu care deschide calea spre reeducare. Noua metodă nu era doar o nouă anchetă, ci o etapă necesară care făcea conversiunea posibilă. Ea trebuie văzută în principal ca o probă a sincerităţii, prealabilă receptării noii doctrine.
Prin demascarea exterioară deţinuţii dădeau regimului primele semne că s-au rupt de trecut.
Cea de-a doua fază a reeducării era demascarea internă. În această etapă secundă deţinuţii trebuiau să probeze că s-au rupt radical de trecut. Dovada consta în autobiografia pe care erau datori să o facă. Pentru a arăta schimbarea fundamentală de gîndire, autobiografia trebuia să fie cît mai negativă cu putinţă. Dacă demascarea externă este momentul adevărului, demascarea internă reprezintă momentul ficţiunii. Dacă în prima fază deţinuţii trebuiau să declare toate datele reale, acum sînt obligaţi să producă doar falsul: să spună despre ei şi familiile lor că sînt cei mai mari criminali, incestuoşi, desfrînaţi şi ticăloşi. Şi nu doar să le spună, ci să recunoască aceste irealităţi în timp ce îşi povestesc în amănunt viaţa. După ce deţinuţii şi-au recunoscut crimele, ei trebuie să-şi reinterpreteze viaţa în funcţie de această acceptare. Autobiografia se face în faţa celorlalţi deţinuţi, în colectiv şi sub supravegherea comitetului de reeducare. La expunerile biografice participă toţi deţinuţii. Ei sînt obligaţi să-i pună întrebări celui care îşi relatează viaţa, să-l contrazică şi să-l acuze, acolo unde consideră că manifestă cel mai mic ataşament faţă de trecut. Autobiografiile cele mai incriminante sînt şi cele mai de preţ. Din contră, expunerea cea mai neutră este taxată drept semn de «banditism». Cele mai importante autobiografii sînt scrise şi trimise la Ministerul de Interne, pentru a proba schimbarea radicală de gîndire.
După încheierea acestui proces, deţinuţii care acum manifestă aderenţă pentru regim, sînt supuşi ideologizării, care se face prin discutarea problemelor teoretice şi practice comuniste. Dacă în faza demascării exterioare deţinuţii îşi scriu «autodemascarea», în faza demascării interioare îşi fac «autobiografia», iar în faza post-demascare îşi redactează analiza de evoluţie. Reeducarea reprezintă tocmai acest proces dinamic: prima fază probează că deţinuţii s-au rupt de trecut, a doua confirmă şi întăreşte desprinderea, iar cea de-a treia fază îi dă un fundament doctrinar care are rolul de a o face definitivă. După ce în prima etapă deţinuţilor le-au fost distruse concepţiile, în ce-a de-a doua trecutul lor a fost refăcut, în ce-a de-a treia etapă li se revelă adevărul ideologic în numele căruia li se întîmplă tot acest proces.
Reeducarea se desfăşoară cu succes în penitenciarul Piteşti, ea încheindu-se la secţia «corecţie», în primăvara anului anului 1950, secţie care grupa circa 2/3 dintre deţinuţii din închisoare. Acum regimul ia decizia să extindă experimentul în întregul sistem de detenţie, fapt pentru care transferă deţinuţi reeducaţi în alte cinci locuri de detenţie (Braşov, Gherla, Peninsula, Tîrgu Ocna şi Ocnele Mari). Aici reeducarea se desfăşoară cu mai mult sau mai puţin succes. De acum, fiecare loc de detenţie din cele indicate are propria sa istorie a reeducării, deşi regimul caută să coordoneze întreaga acţiune. Ea eşuează în martie 1950 la Braşov şi în două rînduri la Tîrgu Ocna (mai întîi în septembrie 1950 şi apoi în aprilie 1951).
La Piteşti reeducarea continuă cu deţinuţii de la parter, secţia «temniţă grea», în perioada aprilie-septembrie 1950, şi apoi cu cei de la subsol, secţia «muncă silnică», în perioada 6 decembrie 1950-primăvara 1951. Pe data de 10 iulie 1951, un deţinut pe nume Ion Simionescu, care fusese torturat de către reeducaţi la Peninsula, în timp ce se găsea la muncă pe şantierul lagărului a ieşit afară din cordon cu intenţia vădită de a fi împuşcat. În urma acestei morţi, secretul reeducării este deconspirat, Radio Londra aflînd despre torturarea deţinuţilor politici din închisorile şi lagărele din România. În urma valului de critici regimul decide să stopeze acţiunea. Aceasta se produce în două etape. Mai întîi, în septembrie 1951 deţinuţii de la Piteşti sînt transferaţi la Gherla, unde o acţiune de reeducare începuse din septembrie 1950. Apoi, reeducarea continuă la Gherla pînă în 19 decembrie 1951, cînd acţiunea este în fine stopată.
Pe 19 decembrie 1951 deţinuţii reeducatori sînt transferaţi la penitenciarul Jilava, unde timp de doi ani (1952-1954) Securitatea îi anchetează şi apoi decide pe umerii cui să arunce responsabilitatea pentru crimele şi torturile din reeducare. Ancheta urmează directiva ideologică după care reeducarea ar fi fost iniţiativa unor deţinuţi membri ai Mişcării Legionare, care, pentru a compromite regimul de democraţie populară, a organizat teroarea din închisori. Inculpaţi în proces, 21 de deţinuţi produc ei înşişi în anchetă probele vinei lor şi justifică teza regimului asupra reeducării. O excepţie: Eugen Ţurcanu, fostul reeducator-şef, care, dîndu-şi seama că nu mai are oricum nici o şansă să scape de condamnarea la moarte, nu susţine poziţia anchetatorilor.
Procesul a avut loc la Tribunalul Municipiului Bucureşti, între 20 septembrie şi 10 noiembrie 1954. El a fost iniţial gîndit ca unul «spectacol», însă mai apoi regimul a renunţat, desfăşurîndu-se cu uşile închise, publicul fiind format din ofiţeri de Securitate şi soţiile acestora. Cei 22 de deţinuţi reeducaţi (excepţie făcînd Nicolae Cobâlaş, introdus în proces pentru a justifica teza regimului), selectaţi cu grijă dintre cei cu trecut legionar, sînt judecaţi. Apărarea nu a avut nici un rol, neexistînd martori ai apărării, iar apărătorii din oficiu acuzîndu-i pe inculpaţi la fel ca şi procurorul militar. Fiind reeducaţi şi crezînd că nu se pot salva decît acreditînd teza regimului, toţi deţinuţii au recunoscut acuzaţiile, Eugen Ţurcanu inclusiv. Rămîne un mister pentru ce acesta din urmă şi-a schimbat poziţia din anchetă. Toţi deţinuţii au fost condamnaţi la moarte pentru crime politice. Pe data de 17 decembrie 1954, la penitenciarul Jilava au fost executaţi 16 dintre ei, cel de-al şaptesprezecelea fiind executat pe 22 iunie 1955.
Ţapii ispăşitori ai reeducării care făceau parte din administraţia închisorilor – Gheorghe Sucigan, Alexandru Dumitrescu, Tudor Sepeanu, Constantin Avădanei şi Viorel Bărbosu au fost şi ei condamnaţi într-un proces separat pentru crime de drept comun, condamnarea lor avînd rolul de a acoperi pe principalii vinovaţi din conducerea partidului şi/sau a Securităţii.
În general, în România ca şi pe plan mondial, există puţine studii despre reeducare. Majoritatea lor covîrşitoare nu acreditează teza schimbării radicale de convingeri, afirmînd că este vorba fie de o simplă «distrugere psihică», fie pur şi simplu de «abrutizare»[3]. Rezultatele noastre sînt contrare acestui punct de vedere, interviurile pe care le-am realizat cu foşti deţinuţi reeducaţi, la aproape 60 de ani distanţă, arată că schimbarea modului de a gîndi şi simţi este certă, profundă şi de durată.
În timpul reeducării, alături de grupul reeducaţilor a existat o pătură subţire de deţinuţi care au supravieţuit din punct de vedere psihic la periferia acţiunii[4]. Explicaţiile acestui rezultat constau în caracterul de masă al procesului, circumstanţele în care aceşti deţinuţi au fost trecuţi prin reeducare, comportamentul reeducatorilor şi în capacitatea de rezistenţă a demascaţilor. În timpul reeducării conştiinţa se comprimă, se retrage progresiv din faţa ofensivei dispozitivului exploziv care este pus în practică. Mare parte din suflete sfîrşesc prin a se deşira, în urma şocurilor repetate pe care le îndură. Însă există, în reeducare, un tip de conştiinţă care se retrage, se închide în sine, îşi găseşte un echilibru precar, nici ea nu ştie cum. Numim acestă categorie conştiinţa pliată.
Spre deosebire de conştiinţa pliată care, deşi este un efect al demascării, a supravieţuit într-o formă comprimată la periferia procesului, conştiinţa reeducată este cea care a încetat să mai existe în forma sa anterioară. Eul reeducat este unul care a fost distrus şi restructurat după modelul «omului nou».
Dar, deţinuţii reeducaţi nu formează, cum am putea crede, o categorie omogenă. Ei pot fi grupaţi în trei categorii: a) cadrele reeducării reprezintă deţinuţii care au condus sau au făcut parte din comitetele de demascare şi reeducare şi au luat parte la «şcoala de cadre» a reeducării; b) ajutoarele comitetelor, din care făceau parte deţinuţii care sprijineau comitetele în demascarea şi reeducarea celorlalţi deţinuţi, iar uneori făceau parte din ele; c) reeducaţii obişnuiţi, care uneori luau parte la reeducarea altor deţinuţi, dar nu au făcut parte din comitetele de demascare şi reeducare. Urmînd clasificarea de mai sus, numim: conştiinţa tare, conştiinţa medie şi conştiinţa moale tipurile de conştiinţă reeducată specifice acestor categorii.
Prin conştiinţă moale denumim tipul de conştiinţă propriu categoriei reeducatului obişnuit. Deţinuţii din această categorie nu au făcut parte din comitetele de demascare şi rareori au fost ajutoare ale comitetelor în demascarea celorlalţi deţinuţi. Ei au constituit ariergarda demascării. Cel de-al doilea tip al conştiinţei reeducate, conştiinţa medie, reprezintă categoria secundă a demascării. Deţinuţii din această categorie au fost ajutoare ale comitetelor în demascarea şi reeducarea celorlalţi deţinuţi, cel mai adesea nefăcînd parte din ele. Ei erau numiţi în mod frecvent plantoane în demascări şi reprezintă categoria intermediară între reeducaţii obişnuiţi şi cadrele reeducării. Conştiinţa tare reprezintă tipul de conştiinţă al reeducatorului. Este grupul cel mai performant al procesului de restructurare. Deţinuţii din această ultimă categorie au compus comitetele de demascare şi reeducare. Ei se ocupau cu conversiunea celorlalţi. Sînt deţinuţii care au mers cel mai departe în angajamentul lor pentru noua credinţă, fiind vîrful de lance al luptei de clasă dintre deţinuţi. Sau, folosind formula dragă ideologilor reeducării de la MAI, după ce deţinuţii au fost topiţi şi retipăriţi în forma «omului nou», cei din ultima categorie au reprezentat materialul cel mai dur.
Distincţia dintre cele trei categorii nu presupune o diferenţă de grad, ca între deţinuţi mai mult sau mai puţin reeducaţi, ci este una funcţională, fiind generată de mecanismul reeducării. Categoriile menţionate mai sus indică gradul în care regimul îi poate folosi pe reeducaţi în lupta împotriva duşmanilor săi ideologici.
Reeducarea din anii ’50 poate fi comparată cu experimente similare desfăşurate în România sau în alte state comuniste. Între 1960 şi 1964 în interiorul arhipelagului închisorilor din România, regimul comunist a organizat un nou tip de reeducare[5]. Noua manieră este pusă în aplicare mai întîi la închisoarea din Aiud, iar din 1962 în penitenciarele de la Botoşani şi Gherla şi în lagărul de la Periprava. Caracteristice acestei reeducări nu mai sînt bătaia şi tortura, ci presiunile exrecitate asupra deţinuţilor combinate cu promisiuni de eliberare din detenţie. Este o reeducare matură: ceea ce interesează de această dată nu este convertirea totală a deţinuţilor, ci anihilarea lor ca opozanţi pur şi simplu. Dispozitivul pus în practică a funcţionat cu eficacitate. Deţinuţii au dat declaraţii de desolidarizare de partidele din care făcuseră parte şi de înfierare a foştilor lideri ai acestor partide. La acţiune au participat şi unii dintre aceşti lideri. Pînă în 1964, cînd în marea lor majoritate deţinuţii politici sînt eliberaţi, doar cîteva zeci dintre ei refuzaseră să facă declaraţii culpabilizatoare faţă de propriul trecut, ceea ce arată eficienţa muncii reeducatorilor de la Securitate.
Reuşita se explică prin eroziunea pe care lunga detenţie o exercitase asupra încarceraţilor (unii deţinuţi legionari fiind închişi încă din 1941), lipsa informaţiilor despre ce se petrecea în afara zidurilor şi o dorinţă – poate mai mult decît o credinţă – că regimul doreşte o reconciliere cu adversarii săi. În dispozitivul reeducării regăsim toate tehnicile specifice poliţiei politice: izolarea, dezinformarea, influenţarea şi anihilarea prizei pe care şefii fostelor partide politice o aveau asupra celorlalţi deţinuţi. Reeducarea era făcută, aşa cum precizează documentele Securităţii, cu scopul de a «destrăma» concepţiile deţinuţilor. Pentru că demolarea mergea mînă în mînă cu reconstrucţia, deţinuţii supuşi reeducării erau îndoctrinaţi prin citirea presei de partid, vizionarea de filme şi discuţii pe teme comuniste. Ca şi în «reeducarea totală», de tip Piteşti, în «reeducarea prin autoanaliză» convertirea deţinuţilor avea loc în colectiv. Reeducatorii organizau şedinţe publice în care neofiţii – fie şi de formă – trebuiau să îşi prezinte noul punct de vedere. Dacă în «reeducarea totală» era urmărită o schimbare radicală de convingeri, în «reeducarea prin autoanaliză» era cerută doar o acceptare a faptului că deţinuţii sînt vinovaţi faţă de regim. Traiectoria noii reeducării porneşte de la superficial pînă ajunge la esenţial, în timp ce «reeducarea totală» viza de la început o schimbare fundamentală de concepţii.
Caracterul limitat şi progresiv era o condiţie necesară a reuşitei procesului – iată lecţia pe care sovieticii o ştiau din experienţa lor, fapt pe care ideologii români l-au învăţat abia după perioada juvenilă a «reeducării totale». Documentele indică faptul că înainte de începerea reeducării la Piteşti sovieticii i-au consiliat pe oficialii români să nu meargă atît de departe. Căci urmărirea unei schimbări foarte rapide de personalitate putea să pună în pericol întregul procesul de reeducare. Metoda reeducării se născuse în anii ’20 în Uniunea Sovietică, descoperitorul său fiind un obscur pedagog, Anton Semionovici Makarenko. Luînd ca reper principiile leniniste, Makarenko îşi întemeiază noua pedagogie – care ulterior va fi acreditată ca bolşevică de către Stalin – pe două noţiuni centrale: cea de «colectiv», ca mediu în care se desfăşoară schimbarea de personalitate urmărită şi pe cea de «explozie», ca suită de tehnici prin care această schimbare este realizată[6]. Aplicată iniţial la copii orfani vagabonzi (bezprizornîi), metoda descoperită de Makarenko a fost preluată de Ceka, iar dintr-un obscur pedagog, autorul noii metode a devenit adjunctul directorului Gulag-ului din Ucraina.
În China, ţinta era, ca şi la Piteşti, reeducarea totală[7]. Însă, din considerente de strategie, scopul nu era întotdeauna mărturisit. Spre exemplu, lui Pierre Sauvage, preot catolic trecut prin «reforma gîndirii», nu i s-a cerut niciodată să renunţe la credinţă, ci doar să se abţină de la rugăciune[8]. Reeducatorii ştiau că nu poate exista religie veritabilă în afara manifestării ei şi că în momentul în care expresia este stopată, şuvoiul credinţei seacă. Schimbarea de personalitate era urmărită într-o perioadă lungă de timp pentru a nu fi create – după expresia reeducatorilor români – «procese psihologice artificiale». Spre exemplu, reeducarea lui Pu Yi, fostul împărat al Chinei, a durat 12 ani[9].
Analizînd reeducarea de tip Piteşti ne-am dat seama că ea reprezintă, alături de munca forţată şi de exterminare, unul din scopurile sistemului de detenţie în ansamblul său, din România şi din alte state comuniste.
După eliberarea majorităţii deţinuţilor politici, în 1964, regimul comunist din România utilizează alte tehnici reeducative, adaptate situaţiei din afara închisorilor. Ele au un rol profilactic, de împiedicare a coagulării unei opoziţii la regimul comunist şi la politica sa. Iată care sînt acestea: avertizarea (chemarea la Securitate sau la Miliţie şi ameninţarea prin diverse mijloace); influenţarea pozitivă (prin intermediul agenţilor Securităţii, a superiorilor de la locul de muncă sau chiar a membrilor familiei); destrămarea anturajului şi izolarea lui (în cazul persoanelor considerate periculoase pentru regim, cu influenţă asupra celor din jur); neutralizarea activităţii (folosirea combinată a tehnicilor mai sus indicate, în vederea anihilării activităţii unui grup considerat periculos pentru regim); şi, cînd toate acestea eşuau, internarea psihiatrică (prin care indezirabilii asupra cărora tehnicile Securităţii eşuau erau consideraţi nebuni, internaţi în azile, înnebuniţi, după care dezechilibrul psihic obţinut era proba justeţei acţiunii organelor regimului)[10].
Pentru perioada regimului Ceauşescu sînt specifice tehnicile reeducative care privesc mai degrabă persoane, decît grupuri. Măsurile vizează împiedicarea coagulării nucleelor de societate civilă şi/sau politică, iar atunci cînd se formează grupuri independente, distrugerea lor. Eficienţa măsurilor operative se explică, în parte, tocmai prin contextul politic al perioadei în cauză: după represiunea violentă de la sfîrşitul anilor ’40 şi din anii ’50, Organele nu mai aveau nevoie de tehnici extrem de dure, optînd acum pentru altele în aparenţă mai moderate, dar la fel de eficace. Iar pe de altă parte, prin refuzul şi incapacitatea intelectualităţii formate în comunism de a învăţa şi practica metodele de dizidenţă ca unic mijloc de opoziţie împotriva regimului comunist.
Educarea şi reeducarea comunistă decurg din aceleaşi principii ideologice. Ele sînt maniere diferite de realizare a proiectului «omului nou». În primul caz este vorba de formare, în cel de-al doilea de re-formare. Specificul ideologiei este că, asemenea unui taifun, antrenează distrugeri atît la centru (în interiorul sistemului de detenţie), cît şi la periferie (în afara acestuia). Cetăţeanul obişnuit al lumii comuniste nu este scutit de efectele limbii şi ale magiei de lemn. Destabilizarea Eului nu antrenează doar grupuri izolate, ca deţinuţii politici, ci este un fenomen de masă. Şcoala, munca, literatura, presa – toate sînt făcute pentru a o declanşa şi întreţine.
2. Memorie şi politică a memoriei: dar ale cui, pentru cine şi împotriva cui?
Cercetătorul este dator să aducă un omagiu celor care s-au ocupat, chiar în timpul terorii regimului comunist, de descrierea şi analiza reeducării, fie ei mărturisitori, scriitori sau analişti. Mărturisind, povestind sau explicînd altora ce s-a întîmplat în reeducare, ei au făcut-o din datoria faţă de semeni, adesea periclitîndu-şi propria viaţă sau pe cea a apropiaţilor lor. De aceea ei merită mult mai mult decît o indicare în subsolul paginii. Mai întîi, Dumitru Bacu, autorul primei descrieri şi încercări de analiză a reeducării, Piteşti, centru de reeducare studenţească, Madrid, 1963. Apoi, Virgil Ierunca – autorul care dă titlul simpozionului nostru – cu Fenomenul Piteşti, lucrare citită fragmentar la Radio «Europa Liberă» între 1975-1976 şi publicată pentru prima dată la Paris în colecţia «Limite», în 1981. Este lucrarea cu cel mai mare impact asupra publicului, atît înainte de 1989, cît şi după. Tot de Virgil Ierunca trebuie indicat studiul Le phénomène concentrationnaire en Roumanie, publicat ca postfaţă a romanului Gherla de Paul Goma, în ediţia franceză a cărţii de la Editura Galimard, 1973. Este, din nefericire, o lucrare practic necunoscută în România. Grigore Dumitrescu este autorul primei mărturii despre reeducare, publicată în 1978 la München, sub titlul Demascarea, pe spezele sale. Paul Goma, Patimile după Piteşti, roman scris în 1978 şi publicat la Editura Hachette din Paris, în 1981. Reeducarea este pentru Paul Goma un subiect de care s-a ocupat timp de peste douăzeci de ani, şi care apare în mai toate lucrările sale, publicate sau aflate în manuscris. În plus, el este angajat într-un demers practic singular, susţinînd teza după care reeducarea nu se încheie o dată cu perioada de detenţie, ci continuă într-un mod mai eficace, sub alte forme, în afara închisorii sau lagărului. El vorbeşte de o adevărată reeducare «la scară naţională», care este complet realizată în fatidicul, orwellianul an 1984, cînd trădarea intelectualilor din România devine un fapt împlinit. Şi, în ultimă instanţă, Teohar Mihadaş, Pe muntele Ebal, Editura Clusium, Cluj, în 1990. Este o mărturie scrisă înainte de 1989, după toate probabilităţile în ultima parte a deceniului nouă.
Ca cetăţean, membru al unei comunităţi, cercetătorul este dator să-i amintească pe cei circa 30 de morţi identificabili din reeducare, tocmai pentru ca numele lor să nu fie uitate, aşa cum îşi doreau cei care i-au ucis. El este dator să-i comemoreze la fel ca pe cei ştiuţi şi neştiuţi din mormanele de cadavre ale închisorilor şi lagărelor, oameni care n-au avut altă vină decît aceea de a nu fi fost comunişti ori de a fi luptat împotriva comunismului. Numai în acest fel el va arăta că este un intelectual, nu un simplu «posesor de diplome», cum sugestiv spune Paul Goma.
Intelectualul este dator, totodată, să militeze pentru justiţie, pentru judecarea şi condamnarea criminalilor care sînt în libertate şi beneficiază de impunitate, şi pentru anularea prin lege a tuturor condamnărilor politice din perioada 1945-1989. De aceea, el nu trebuie să creadă în justiţia imanentă şi nici să aştepte (doar) justiţia transcendentă, ci să contribuie, după puterile lui, ca să fie înfăptuită cea terestră. Căci a milita pentru memoria victimelor fără a cere dezincriminarea lor penală şi fără a cere ca cei care le-au torturat fizic şi psihic, le-au mutilat fizic şi sufleteşte şi le-au ucis să fie condamnaţi, nu este decît un pur exerciţiu de fariseism intelectual. A crede că «memoria este o formă de justiţie», aşa cum proclamă unii intelighenţi ai naţiei, directori de fundaţii pentru păstrarea memoriei, nu reprezintă decît un alibi pentru inacţiune, atunci cînd nu este vorba de pura şi simpla trădare a memoriei victimelor.
Intelectualul este dator să se îndoiască de orice scriere istorică a cuiva care înainte de 1989 a făcut parte din frontul ideologic al partidului, dacă respectivul nu şi-a mărturisit public păcatul de a fi scris pînă atunci o istorie mincinoasă, care avea ca scop distrugerea sufletelor celor tineri şi coruperea sufletelor celor mai vîrstnici, şi care nu a dovedit că a trecut la căutarea sinceră a adevărului.
Intelectualul este dator să se îndoiască de orice cercetare pretins obiectivă, rece, şi să o suspecteze, dacă nu de cinism, cel puţin de intelectualism. Căci a scrie doar detaşat despre crimele petrecute pe acest pământ şi despre criminalii din acest popor înseamnă, pentru un presupus căutător al adevărului, acceptarea unui adevăr parţial, ceea ce revine la acceptarea minciunii. Şi, adăugăm, a crimei. Căci cine tace, vorba Regimului Minciunii, consimte.
Intelectualul este dator să ceară debolşevizarea instituţiilor, curăţirea lor de criminali şi de colaboratorii acestora.
Intelectualul este obligat să fie în mod public «dimpotriva» – vorba lui Virgil Ierunca – Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi a persoanelor care îl conduc, instituţie care prin lege este obligată să deconspire poliţia politică a regimului comunist, Securitatea. Iar nu «fosta» şi nici «Securitatea ca poliţie politică», înţelegînd prin aceasta, ca cei care conduc instituţia în cauză, doar foşti deţinuţi politici căzuţi sau informatori şi ofiţeri scoşi din reţeaua actuală, ci ofiţerii activi sau pensionari, acoperiţi sau descoperiţi ai actualelor servicii de informaţii rămase neschimbate în structura lor: prin aceleaşi mentalităţi, prin aceleaşi practici şi prin aceiaşi angajaţi ai criminalului Organ pe care foştii deţinuţi politici îl cunosc foarte bine. El este dator să fie dimpotriva «curăţirii» securiştilor gen Priboi sau V.C. Tudor, ori a nomenclaturiştilor gen Iliescu.
Intelectualul este obligat să critice public asociaţiile civice şi persoanele aflate la conducerea acestora, care se proclamă ca anticomuniste, ca unele care sînt responsabile pentru analfabetismul şi confuzia politică ale celor tineri, ca şi pentru pierderea acestei «bătălii a memoriei».
Intelectualul trebuie să înveţe de la opozanţii regimului comunist, fie ei dizidenţi ca Paul Goma, Vasile Paraschiv şi Doina Cornea, fie conştiinţe ale Exilului ca Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Căci fără transmiterea acestei experienţe – singura valoroasă politic şi «est-etică», cum bine şi frumos spunea Monica Lovinescu – această naţiune nu poate rămîne decît la cheremul bolşevicilor şi securiştilor de ieri şi de azi.
Este prea mult, este radical? Poate. Procedînd astfel, în mod sigur intelectualul îşi va atrage antipatia multora, va fi dat afară din serviciu, va fi evitat de publicaţii sau exclus de la burse şi subvenţii de cercetare autohtone. Dar el va fi, în mod cert, un om normal şi, ceea ce e mai important: va fi un intelectual.
Bucureşti, 2 noiembrie 2001
NOTE
[1] Arhiva Serviciului Român de Informaţii (SRI), Fond Penal, Dos. 26 969, passim. Fără vreo altă specificare, toate informaţiile din acest studiu trimit la acest dosar.
[2] În fapt, Bogdanovici a fost ajutorul şefului Corpului Studenţesc Legionar Iaşi. Dar, întrucît acesta din urmă era urmărit pentru a fi arestat, fiind nevoit să părăsească Iaşul, Bogdanovici a îndeplinit pentru o scurtă perioadă funcţia de şef.
[3] V. spre exemplu Jean-Luc Domenach, Chine : l’archipel oublié, Paris, Editura Fayard, 1992, care vorbeşte de «conştiinţă pliată» într-un sens asemănător.
[4] Analiza care urmează rezumă teza noastră, susţinută la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti, Reeducarea comunistă din România anilor ’50, octombrie 1999, 373 p.
[5] Întrucît nu există încă o analiză ştiinţifică a reeducării «de tip Aiud», ne vom mărgini să trimitem la studiul nostru de caz care îl are ca subiect pe Petre Pandrea, Istorie, memorie şi practică în editarea lucrărilor lui Petre Pandrea, în «Memoria», nr. 1 (34)/ 2001, pp. 106-120.
[6] V. Anton Semionovici Makarenko, Opere pedagogice alese, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Ştiinţifică şi Didactică, ediţia a II-a, 1951-1964, vol. I-III.
[7] Pentru reeducare în China a se vedea Hongda Harry Wu, Laogai. Le Goulag chinois, traducere franceză de Alexis Champon, Jean-François Kleiner şi Philippe Rouard, prefaţă de Jean-Luc Domenach, Paris, Editura Dagorno, 1996 şi Retour au Laogai : la vérité sur les camps de mort dans la Chine d’aujord’hui, Paris, Editura Belfond, 1997, de acelaşi autor; Jean-Luc Domenach, op. cit.
[8] Eduard P. Sauvage, Dans les prisons chinoises, Paris, Editura autorului, 1978.
[9] Pu Yi, From Emperor to Citizen: The Autobiography of Aisin-Gioro Pu Yi, New York, Oxford University Press, 1987, (ed. română sub titlul Ultimul împărat, Bucureşti, Editura Recif, 1993, traducere din chineză de Eufrosina et Ion Dorobanţu).
[10] Pentru detalierea acestor tehnici de reeducare a se vedea Arhiva SRI, Fond Documentare, Instrucţiuni Nr. D – 00190/1987, privind organizarea şi desfăşurarea activităţii informativ-operative a organelor de Securitate, 17 p., lucrare, din nefericire, inaccesibilă. Pentru internarea psihiatrică în România a se vedea Christian Duplan şi Vincent Giret, La vie en rouge, vol. I-II, Paris, Editura Seuil, 1994 (trad. rom. Bucureşti, Editura Nemira, vol. I-IV, 1997-2000), partea privitoare la dizidentul Vasile Paraschiv. Este simptomatic că la 11 ani de la căderea regimului Ceauşescu, Paraschiv nu a găsit în România un editor pentru a-i publica memoriile.
Comunicare prezentată la Simpozionul Fenomenul Piteşti, reeducarea prin tortură (1949-1952), care a avut loc la Piteşti între 6 şi 8 decembrie 2001.
