Analiza de faţă este prilejuită de recenta publicare a scrierilor din penitenciarul Aiud ale lui Petre Pandrea. Ele au fost redactate între 1961 şi 1964, în timpul reeducării[1]. Lucrarea în cauză mai conţine cărţile poştale adresate de Pandrea familiei şi o scrisoare a acestuia către fiica sa, imediat după eliberarea din penitenciar.
Biografie
Pandrea a fost arestat de două ori. Prima dată în perioada 14 aprilie 1948 – 19 noiembrie 1952, iar a doua oară între 23 octombrie 1958-15 aprilie 1964. Motivul primei arestări şi detenţii l-au reprezentat pledoariile de avocat independent pe care le-a ţinut în procesele membrilor PNŢ (1947-1948), şi în special cel în care a fost judecat liderul Ghiţă Pop. În ancheta de la închisoarea militară Uranus Securitatea a încercat să-l implice în lotul cumnatului său, Lucreţiu Pătrăşcanu, fără succes însă, întrucît cei doi fuseseră în relaţii reci după 23 august 1944. În prima perioadă a fost deţinut – fără să fie condamnat, prin decizie a MAI[2] – în penitenciarul de la Ocnele Mari.
Motivul celei de-a doua arestări l-au constituit pledoariile ca avocat al apărării (1953-1958), în cele 25 de procese penale ale credincioşilor «stilişti»[3] din cele 72 de biserici şi 47 de mănăstiri, şi în cîteva procese în care au fost implicaţi călugări şi călugăriţe de la mănăstirile «vladimiriste»[4]: 46 de călugări de la Mănăstirea Sihastru-Ploscuţeni şi 300 de călugăriţe de la Mănăstirea Vladimireşti. A fost judecat şi condamnat la 12 iulie 1959 pentru «agitaţie» şi va fi deţinut la penitenciarul Aiud, mai întîi în Zarcă, apoi, în perioada reeducării, pe celular.
A fost eliberat în 1964.
Din calvarul prin care a trecut, Pandrea a fost marcat de reeducare: la Ocnele Mari de teama de a nu fi torturat, de teama de a o fi aşteptat, iar la Aiud tocmai pentru că a luat parte la ea.
Istorie
Cea mai mare parte a primei detenţii o execută la Ocnele Mari, unde în 1951 o echipă de deţinuţi politici, foşti studenţi reeducaţi la Piteşti, a fost trimisă în închisoare pentru a face «demascări»[5]. În acest timp Ocnele Mari era o închisoare de detenţie administrativă, pentru oameni deţinuţi în mod complet ilegal, fără să fi avut parte măcar de o parodie de proces. Cei circa 1 200 de deţinuţi făceau parte din toate categoriile care populau în această perioadă arhipelagul închisorilor şi lagărelor: «legionari», «comunişti», «social-democraţi», «ţărănişti», «liberali» şi alţi suspecţi[6].
Reeducaţii sosiţi de la Gherla erau conduşi de Zoican. Cei destinaţi reeducării erau grupaţi în trei categorii, care urmau să intre în ordine în demascări, în «sistem fabrică». În una din camere se afla comitetul de demascare pe penitenciar, care prin bătăi şi torturi smulgea deţinuţilor declaraţii despre fapte şi persoane din detenţie şi, mai ales, din afara acesteia. Şi în alte camere deţinuţii erau bătuţi şi torturaţi. În al doilea tip de camere erau închişi deţinuţi printre care se găseau reeducaţi şi informatori care strîngeau despre ei informaţii necesare demascărilor. În al treilea tip de camere erau deţinuţii care îşi aşteptau rîndul (între care cel mai cunoscut este Petre Ţuţea). Şi Pandrea era programat pentru seria a treia a demascărilor, iar deţinuţii Vălimăreanu şi Ştefan Verşescu fuseseră deja anchetaţi de reeducatori asupra sa. Demascările aveau loc mai ales după închidere[7], în timpul şedinţelor de reeducare demascaţii suportînd interminabile anchete, care alternau cu bătăi şi torturi teribile. Iată una dintre tehnicile de reeducare specifice: după ce demascaţii erau bătuţi pînă leşinau, erau treziţi prin turnarea pe faţă a urinei din hîrdăul pentru necesităţi.
Au fost torturaţi: profesorul Vălimăreanu, avocatul Ştefan Verşescu, preotul Adam, Eugen Schneider, Scorţeanu, Gula Caranica, Virgil Mateiaş. Teologul Gheorghe (Giorgio) Grama, zis Giotto, a murit după ce înnebunise din cauza bătăilor primite de la reeducaţi. Cei din camera lui Gh. Grama auzeau noaptea urletele şi gemetele de durere ale celor torturaţi, reeducatorii bătîndu-i cu ciomegele în cap şi peste urechi pînă surzeau. Celor destinaţi reeducării li se dădea să mănînce cîte o gamelă de fecale, apoi să bea cîte o gamelă de urină.
Înnebunit în urma bătăilor şi, mai ales, a torturii prin consumarea fecalelor, Gh. Grama a refuzat să mai mănînce. A fost bătut de gardieni pînă la sînge, în timp ce îl acuzau că este «recalcitrant», că face greva foamei adică, iar după bătaie a murit. Şi Ştefan Verşescu a ieşit din demascări înnebunit de spaimă, după care a încercat de trei ori să se sinucidă. La rîndul său, preotul Adam, înnebunit de groază, s-a convertit la comunism. La fel şi Scorţeanu, care a promis să se facă informator. Gula Caranica a scuipat sînge, probabil în urma fracturării coastelor.
Demascările se încheie în toamna anului 1951 printr-un ordin venit de la conducerea Securităţii şi a Ministerului de Interne care proiectase, pusese în practică şi supervizase acest program secret.
În timpul detenţiei la Ocnele Mari Pandrea a fost izolat în Turnul Alb. Chiar din prima zi de izolare a fost vizitat de directorul penitenciarului, Alexandrescu, care i-a spus textual, cu referire la faptul că după ce în Vechiul Regim apărase comunişti în procese, în regimul comunist făcuse acelaşi lucru pentru persecutaţii acestuia: «Ţie îţi trebuie un glonte. Pe urmă îţi ridicăm o statuie.»[8]
Aiudul era o închisoare cu regim extrem de sever şi, folosind terminologia de azi, o închisoare de maximă securitate. În organizarea carcerală a regimului, închisoarea Aiud făcea parte din penitenciarele de categoria I, alături de închisori ca Piteşti şi Gherla. Aici erau deţinuţi «legionarii»[9] dar şi alţii, aduşi pentru a fi pedepsiţi sau izolaţi de masa politicilor. În 1958 partidul decide să-i pună în libertate pe deţinuţii politici, dar nu înainte ca aceştia să dovedească faptul că nu vor mai constitui un pericol pentru regimul din Republica Populară, acum stabilizat. Tocmai de aceea ultimul val de arestări masive, început în 1958, continuă pînă în 1959, cu rolul de a distruge ultimele vestigii ale societăţii civile, căci societatea civilă este cea care produce opoziţia.
Între 1958 şi 1960, cînd debutează reeducarea, închisoarea, condusă acum de un expert în reeducare din Ministerul de Interne, colonelul Gheorghe Crăciun, este supusă unui regim extrem de sever. Mîncarea, care şi aşa era puţină şi slabă în conţinut caloric, devine o zeamă chioară, iar pedepsele se înmulţesc. Comparaţia acestui regim cu cel de la închisoarea Piteşti din perioada 9 iunie – 25 noiembrie 1949, prealabil începerii reeducării, se impune. Căci rolul unei asemenea politici carcerale era de a zdruncina rezistenţa deţinuţilor înainte de începerea programului de conversiune ideologică. Pandrea relatează din această perioadă episodul în care foşti generali ai Armatei Române, înfometaţi, erau aduşi în situaţia să caute coji de cartofi în tărîţele porcilor, fiind urmăriţi şi loviţi cu biciul de gardianul Mayer care, deşi îi lovea, nu îi putea alunga.
Pandrea însuşi a suferit la Aiud de «foamete dureroasă», cum o numeşte el. Această boală este cauzată de subalimentarea cronică şi se caracterizează prin dureri atroce de stomac. Durerile se potolesc atîta timp cît deţinutul mănîncă ceva, timp de trei ore după fiecare masă. Dacă boala este un efect al subalimentării, atunci din indicarea timpului în care Pandrea a avut-o putem deduce şi perioadele de înfometare, caracteristice detenţiei în penitenciar. Pandrea a avut «foame dureroasă» din 1959 pînă în 1962 cînd, ca recunoaştere a participării la reeducare, hrana devine mai consistentă; apoi, cu intermitenţe, între 1963 şi 1964.
Reeducarea de la Aiud a fost un succes pentru regim. Ministerul de Interne şi/sau Securitatea au pus la lucru în anii ’60 un vast dispozitiv reeducativ, compus din ofiţeri de Securitate. Rolul său era acela de a aplica deţinuţilor pedagogia «omului nou», prin care se urmărea transformarea opozanţilor (reali sau presupuşi) ai regimului în aderenţi (reali). La capătul acestui proces majoritatea absolută a deţinuţilor şi-a recunoscut vina faţă de regim, făcîndu-şi autocritica şi luîndu-şi angajamente că nu va mai pune niciodată în pericol puterea comunistă. Ofiţerii Securităţii erau aceia care stabileau dacă anihilarea politică a deţinuţilor era fără întoarcere[10].
În acest proces conversiunea deţinuţilor a oscilat între o acceptare superficială a marxism-lennismului şi una profundă. Unii deţinuţi, ca Valeriu Anania[11] sau Cristofor Dancu nu doar au participat la reeducare, dar au şi condus cluburile de reeducare a preoţilor. Victor Biriş, fost comandant legionar, a înfiinţat la Aiud Asociaţia Deţinuţilor Deveniţi Comunişti (ADDC). Ea este similarul Organizaţiei Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste (ODCC) de la închisoarea Suceava, din perioada 6 martie-6 iulie 1949. După această ultimă dată structura a fost interzisă, pe motiv că deţinuţii politici, fie ei şi cu dorinţă de reeducare, nu au voie să se organizeze luînd ca model organele partidului. Acum, la Aiud, în cel de-al doilea mare val reeducativ, o asemenea organizare a fost permisă tocmai pentru a le da deţinuţilor iluzia reabilitării faţă de regim.
Reeducare
La acceptarea reeducării de către deţinuţii din Aiud au concurat mai mulţi factori. Primul dintre aceştia este, neîndoielnic, uzura fizică şi psihică după anii îndelungaţi de detenţie. Majoritatea deţinuţilor erau închişi din 1948 (cu o scurtă perioadă de libertate pentru unii, pînă în 1958, cînd «legionarii» sînt din nou arestaţi). Ca membri ai unei organizaţii subversive, legionarii primiseră pedepsele cele mai severe. Mai mult, existau legionari închişi din timpul regimului Antonescu. Cei care nu erau bătrîni, erau bolnavi, ca rezultat al politicii de distrugere aplicată de regim.
Apoi, rezistenţa deţinuţilor la asalturile permanente ale administraţiei îşi găsea justificarea atîta timp cît ei ştiau că în munţi există o mişcare de rezistenţă armată, cît mai sperau în izbuncnirea unui conflict între Occident şi Blocul Sovietic. Dar şi aceste speranţe s-au năruit: rezistenţa armată fusese lichidată, iar între cele două blocuri se instalase «destinderea».
La acestea se adăuga faptul că regimul lega de reeducare promisiunea de a-i amnistia pe deţinuţii politici, şantajîndu-i cu sentimentele cele mai fireşti: posibilitatea de a-şi vedea familia, pe cei dragi, de a-şi continua studiile, de a-şi întemeia o familie. Pe scurt – de libertate. Foarte curînd mulţi dintre ei aveau să realizeze că preţul fusese prea mare, că libertatea nu era decît aparentă, iar înapoi devenise foarte greu de dat, dacă nu imposibil.
Pandrea este şi el unul dintre deţinuţii distruşi fizic şi moral de regimul dur de detenţie. Ofiţerii politici ştiau că este un caracter sociabil şi tocmai de aceea jumătate din perioada petrecută la Aiud l-au ţinut singur, izolat în celulă. Dar iată ce spune el însuşi: «Lutul meu s-a deteriorat.»[12] Distrugerea fizică se asociază cu pierderea completă a moralului: «După zece ani de puşcărie, doresc odihna în cimitirul cu plopi al Aiudului, ca pe o favoare, ca pe o adevărată eliberare din lut.»[13] Detenţia i-a anulat nu doar orice rezistenţă, ci şi orice gînd de revoltă: «Disciplina penitenciară mi-a pătruns în oase şi în spirit, încît orice insurecţie mi se pare odioasă şi fastidioasă. Laşi lucrurile să plutească. (...) Tolstoi credea că istoria se face singură. Înclin spre această ipoteză. Intervenţia mea în istoria românească de azi, pe care o practic de vreo 33 de ani, mi se pare inutilă, a fost absolut ineficace, fastidioasă şi hilariantă. Stau în păienjeniş, cu cercul socotelilor mele şi grăiesc încet: nolli tangere circulos meos.»[14] Victoria pe care regimul a repurtat-o asupra acestui spirit nu ar fi putut să fie mai completă decît atunci cînd acesta a ajuns să-şi repudieze deciziile curajoase pe care le luase în numele apărării libertăţii celor persecutaţi. Frica este sentimentul cel mai pregnant care îl stăpîneşte acum: «Frica de lumea exterioară ia forme aberante. Nu mai vrei să vezi pe nimeni. Vrei să rămîi păianjen în colţul ţesut cu vise şi aleanuri. Nu mai vrei să faci nici un efort, nici o tentativă în sensul şi în vederea eliberării.»[15]
Iată cum arată bilanţul unui om distrus: «Sunt într-un faliment declarat, fără a fi în faliment fraudulos. Sunt într-o bancrută simplă. Singura cale de refacere şi mîngîiere este creaţia.»[16] Reeducatorii ştiu acest lucru, şi de aceea îi dau posibilitatea să scrie. Numai că pentru ei scrisul este doar un mijloc de reeducare. Singura refacere acceptabilă este cea după canoanele regimului.
Această spargere a fiinţei interioare aduce cu sine o alterare a orientării şi percepţiei: «Nu mă mai interesează Timpul. Am ajuns pe platoul sihastru, unde Timpul a încremenit.»[17] Indiferenţa faţă de timp este în egală măsură una faţă de spaţiu: «Indiferenţa faţă de Timp este indiferenţa faţă de istoria universală.»[18] Şi, ca pentru un suflet distrus nelăsat să-şi revină, nici creaţia nu mai foloseşte la nimic: «Nu mai vreau gînduri de filosofia artei. Vreau odihna nefiinţei.»[19]
Este timpul în care acest om sfîrşit începe să participe la reeducare. Ia cuvîntul şi, împreună cu Dumitru Stăniloaie, vorbeşte circa 75 de minute în faţa a 40 de foşti comandanţi legionari. Şedinţa de club de reeducare era prezidată de Parpalac, inginer de formaţie, un fost legionar originar din Chişinău care făcuse parte din Armata Naţională a lui Horia Sima de la Viena, din anii 1944-1945. Apoi, timp de 120 de zile a ascultat 40 de «autoananalize» (demascări) şi, împreună cu D. Stăniloaie, a prelucrat foştilor şefi legionari cărţile lui Makarenko. Altă dată, împreună cu Petre Ţuţea, este dus de colonelul Gheorghe Crăciun să participe la reeducarea a circa 100 de ţărănişti[20]. Între aceştia erau şi cîţiva liberali şi social-democraţi.
Şi iată care sînt efectele pe care uzura fizică şi psihică, împreună cu participarea la reeducare le au asupra sa: «Am ieşit din penitenciar în 1952 cu lozinca „iertare şi uitare” şi această lozincă o port şi azi în suflet.»[21] Lumea celor distruşi, ca şi lumea celor reeducaţi este una a uitării, nu a memoriei, a resemnării sau a fricii transfigurate, nu a iertării.
Semnificativ este, din acest punct de vedere, un vis în care îi apare mama. Aceasta îi spune: «– Clienţii tăi comuniştii, pe care-i apărai cu atîta foc în nenorocirea lor, s-au purtat urît cu tine. Iartă-i. A trecut. Am ieşit la plimbare. Am luat-o pe linia ferată, spre cătunul Teiş, leagănul ei[22] de familie. Doi kilometri. Am mers agale. Am suit costişa spre biserica zidită pe dîmb. Jur-împrejur, cimitirul. Am suit greu, neobişnuit de greu. Era vară şi duzi mijlocii cu dude mari roşii, albe şi negre. N-am mîncat. Biserica în faţă. Schimbare de decor. Din miezul verii s-a făcut toamnă, ca-n noiembrie. Pe colinele din dreapta şi stînga, cruci negre de lemn.»[23] Visul ne convinge de faptul că iertarea de care vorbeşte autorul scrierilor nu este una veritabilă, atîta vreme cît la capătul său nu este salvarea, ci sfîrşitul. A ierta în aceste condiţii e un exerciţiu greu, foarte greu, dar la capătul acestui efort neobişnuit nu se află decît peisajul dezolant al crucilor Eu-lui făcut ţăndări.
Într-o astfel de lume fără dreptate, pe care Eul autorului caută cu disperare să o locuiască, nu mai există nici responsabilitate şi, în mod conex, nici vină: «Nu-s oamenii de vină în mod individual, ci sistemele eronate şi imperfecte în care sînt obligaţi să lucreze.»[24]; «nu-s oamenii vinovaţi, nici Luca, nici Pauker, nici Teohari Georgescu, ci sistemul politic instaurat, care a îngăduit asemenea crime colective.»[25] Căci a absolvi persoanele responsabile de crime, condamnînd sistemul, este echivalent cu a justifica crima, tot aşa cum a condamna sistemul politic fără a socoti vinovate persoanele care l-au reprezentat, este sinonim cu a-l gira, considerîndu-l inevitabil.
Pandrea ştia totuşi ce face, ştia la ce participă. Iată ce spune într-un fragment intitulat «Amuzamente [sic!] pentru Nadia şi Andrei, cînd vor avea 25 de ani (strict secret) [sic!]», după ce invocă mai multe pasaje din Apocalipsa: «Apa vieţii s-a dovedit a fi apa neagră a morţilor...»[26] Faptul că după apocatastaza Eu-lui de care Pandrea este conştient nu te aşteaptă nici o înviere, ci doar o viaţă aparentă, o «moarte vie», are darul de a te face să-ţi îngheţe orice zîmbet, chiar şi unul amar, şi cu atît mai puţin de a te amuza. Totul se întîmplă ca şi cum din acest om n-ar mai fi rămas decît zîmbetul, înainte ca personalitatea sa să sufere o metamorfoză.
Şi iată cum distrugerea ia forma umanismului. Mai mult, ea este ataşată unei tradiţii cu care nu are absolut nimic de-a face, o tradiţie pe care regimul a încercat cu toate mijloacele sale să o elimine, căci ea se opunea noului tip de umanitate dorit de partid: «În ce constă reeducarea gen Universitatea Aiud? Hic jacet lepus. Diferenţa e radicală[27]. Aici, la Aiud, s-au dat cărţi, ziare, reviste, filme, conferinţe, vorbă bună [sic!]. S-a întins o mînă omenească. S-a vorbit deschis, nu s-a mai răcnit. Vechea omenie românească revenea timid. Umanismul românesc are un precursor în omenia şi toleranţa românului băştinaş. Numai fanarioţii şi metecii (carierişti politici) au introdus stilul cruzimilor şi al ororilor. Peisajul psihologic românesc se caracterizează prin blîndeţe şi îngăduinţă. Reeducarea de la Aiud s-a desfăşurat diferit.»[28]
O asemenea schimbare de personalitate nu se poate petrece fără o inserţie a temelor curente vulgatei regimului din perioada respectivă. Astfel, idealurile comuniştilor ilegalişti «au fost terfelite de o bandă de demenţi ideologici constituiţi în triumviratul V. Luca-Pauker-Teohari Georgescu.»[29] Pe aceştia şi doar pe ei îi găseşte responsabili Pandrea, nu şi pe comuniştii rămaşi la putere şi nu regimul în ansamblul său – şi ei responsabili pentru represiunea politică.
Pentru a se situa la nivelul liniei politice a momentului, Pandrea deplasează responsabilităţile sau le traduce în culpă colectivă: «Vina o poartă ţara şi trabanţii tiraniei[30]. Ţara are vechi tradiţii iobăgiste şi neo-iobage. Ca un bou a pus grumazul la jug şi a tras carul dictaturilor celor mai mîrşave.»[31] Lupta dintre facţiunile comuniste din România o numeşte «bătălia dintre Danton şi Robespierre, între stalinişti şi leninişti»[32], conferindu-i astfel o miză şi o onorabilitate pe care nu le are şi nu le poate avea. Pentru a-şi manifesta rectitudinea gîndirii comite şi anacronisme/ilogisme de tipul: «Democraţia Lupeascăi seamănă ca două picături de apă murdară cu democraţia Anei Pauker.»[33]
Autorul devine un admirator al Poemului pedagogic al lui Makarenko, lucrarea originară asupra metodei reeducării, despre care spune că nu a jucat nici un rol politicm, situînd-o în tradiţia lucrărilor lui Platon, Aristotel, Locke, Rousseau, Comenius, Herbart, Tolstoi si Pestalozzi[34]. Găseşte originea reeducării de «tip Aiud» în punctul 20 din Proclamaţia de la Islaz[35]. Asimilează detaşamentele de muncă ale lui Makarenko cu cercetăşia[36]. Socoteşte că o dată cu moartea lui Stalin «a început „cotitura” umanismului şi a toleranţei ideologice, a noului climat, unde oamenii nu mai sînt ucişi sau întemniţaţi pentru o virgulă»[37]. Că gîndirea care îl stăpîneşte pe autor nu are nimic de-a face cu realitatea este uşor de stabilit. Tocmai de aceea ea tinde să devină profetică: «Codul etic al comunismului umanist se va schiţa în anul 1980 şi se va definitiva în anul 2000 d.e.n.»[38] Iar primul care a pus bazele unui asemenea cod a fost Hruşciov.
Găsim şi accente antioccidentaliste care trimit fără tăgadă la separaţia ideologică dintre cele două lumi, Orient şi Occident, proprie marxism-leninismului. Miza este universală, iar păstrătoarea moralei este lumea comunistă: «Occidentul şi-a pierdut, în linii mari, vitalitatea şi chiar sănătatea. S-a rarefiat, s-a depărtat de maica Terra. (...) Occidentalii nu vor să mai facă şi să-şi ia răspunderea copiilor. Pot vorbi aceşti oameni de morală? Vînd castraveţi la grădinari balcanici şi pot învăţa pe cei care ştiu să facă şi să crească urmaşi? Nu e pedagogia centrul solar al moralei familiare [!] şi colective? Ne putem ploconi la Occident în materie tehnică. Nu ne putem ploconi la Occident în materie de morală. Ne vîrîm căciula brumărie jerpelită sau de astrahan duminical pe urechi şi vom păşi înainte, arătîndu-le drumul milenar al umanismului.»[39]
În acest amalgam apar nu doar faptele şi lucrurile, ci şi persoanele. Spre exemplu, despre Cezar Petrescu vorbeşte pe un ton demascator: «Cezar Petrescu se retipăreşte, deşi este un scriitor ordinar, net reacţionar, cu un trecut contra-revoluţionar.»[40]
Că schimbarea este una profundă, nu de conjunctură, că nu doar perspectiva se schimbă, ci şi valorile, ne lămuresc mai multe pasaje: «După zece ani de puşcărie, asist la o disoluţie interioară, la o disoluţie a personalităţii şi la o voalatilizare a valorilor trecutului. S-au schimbat lent perspectivele şi m-am trezit într-un peisaj selenar. Ce-a fost bun nu mai este valabil şi ceea ce-mi era aproape indiferent a devenit de o palpitantă actualitate. Începi să preţuieşti trei lucruri care au dispărut: tinereţea, libertatea şi sănătatea. (...) Valorile certe s-au prăbuşit, le aud cum cad, fărîmă cu fărîmă, statui zdrobite în templul Nimănui (Al. Philippide). Aurul sterp s-a demonetizat şi mă trezesc cu alte valori. (...) Doresc moartea şi ducerea fericitoare, cît mai grabnic, la cimitir, sub plopii negri, înalţi. (...) Am intrat în bătăliile grele de ordin trans-personal, pentru fapte bune, pentru înaltă principialitate, pentru progres etc. Acele fapte şi principii au fost stînci de susţinere. Faptele au intrat în ceaţă, amurg şi amnezie. Nu reneg principiile, dar nu mă mai interesează: sunt balade de odinioară, cu cimpoaie şi caval. O lume apusă. O lume de larve şi principii bune pentru larve.»[41]
Valorile în care credea au căzut, iar în locul lor, rămas gol, reeducatorii au sădit canoanele ideologiei. Nu întîmplător, cea de-a patra poruncă din «Decalogul bunului puşcăriaş» este: «Să începi a vedea latura pozitiv-constructivă a socialismului.»[42] Pandrea a fost un om de stînga, comunizant, dar niciodată un comunist pur şi dur. Acum însă, schimbarea este totală: «Tabla de valori mi s-a răsturnat. Am trecut prin disoluţia exterioară şi frica de lumea exterioară nu mă părăseşte.»[43] Demolarea interioară şi metamorfoza ideologică ce îi urmează îl fac să nu-şi mai găsească resortul în sine, ci în exterior, acolo de unde emite mesajul care îl ghidează. Că o asemenea lume, una a fricii, este de nelocuit, este un deşert, e fără de tăgadă: «În locul credinţei am pus Neantul, în locul nădejdei am pus contemplaţia forţelor oarbe cosmice şi a forţelor dezlănţuite în istoria universală. Mă amuz să subliniez permanenţa Hazardului în istorie şi în viaţa cotidiană a omului. Această doctrină semi-secretă a mea compusă din Neant, Hazard şi forţe oarbe încerc s-o armonizez cu doctrina străbunilor. Doctrina mea este o doctrină a morţii, doctrina unui artist dezabuzat.»[44]
Autorul descrie procesul la care s-a supus astfel: «Am făcut (în minte) tabula rasa. Efortul de renunţare este, uneori, dureros, inutil şi copilăros. Îl încerc. Am să pot? Cupa mea este umplută cu venin pe care-l distilez şi-l fac o licoare pentru a-mi pregăti uitarea: un remediu personal, care – poate – va folosi şi celor scumpi ai vieţii mele, în situaţii similare, de dezastre personale şi incronguenţe publice.»[45] Reeducarea este o otravă devenită remediu pentru un om distrus, pentru un om care crede că altfel nu mai poate să scape. Un remediu care nu remediază nimic, dar care – supremă tragedie – poate fi recomandat şi altora: celor dragi.
Tabloul personalităţii lui Pandrea schiţat aici ar fi lipsit de ceea ce are el mai propriu dacă nu am indica stările de lirism pe care Eul autorului textelor publicate le trăieşte. Pentru că nu atît conţinuturile ideologice sînt dominanta acestui tip de conştiinţă reeducată, ci sentimentele care îl poartă pe autor, care îl stăpînesc[46]. «Ora vînătă de noiembrie a sosit şi îşi face efectul distructiv şi de grăbire a disoluţiei interioare. Atonia penitenciară, boala specifică puşcăriaşilor politici cu vechime, s-a instalat. Sunt un păianjen negru pitit în pînza argintie ţesută cu grijă la colţ de celulă. Alteori sunt o imensă libarcă. Prin vrajă şi blestem, din om în om, am fost transformat în insectă şi aştept dezlegare. Umblă pe picioruşe subţiri miriapodice, cu carapacea în spinare.»[47] Că aceste stări sînt un efect al disoluţiei interioare, spune chiar autorul în maniera cea mai explicită. «Conştiinţa lirică» îl face să se identifice ba cu un păianjen, ba cu o libarcă, ceea ce reprezintă o fugă de umanitatea în ansamblu, considerată responsabilă pentru răul făcut. Că lirismul autorului este un efect al şocului puşcăriei este iarăşi uşor de observat într-un alt loc, unde vorbeşte despre flori: «Florile alese ale „intelighenţiei” române n-au lipsit în puşcării.»[48] Sau despre lună: «Luna vorbeşte blînd cu mine şi mă mîngîie. Îmi potoleşte revoltele.»[49]
Şi încă: «Ora vînătă, la puşcărie, trece lent, dizolvant, la încheieturile sufletului. Creierul suferă o trepanaţie lentă. Nu mai ai iluzii. Nu mai ai ieri, nici mîine, ci numai azi, un groaznic azi, cu spaima zilei de mîine în libertate, ca slugă sau cerşetor. Timpul s-a oprit. Astrele nu se mai rostogolesc. Clepsidra şi-a terminat nisipul şi ora vînătă se lungeşte ca o halviţă în eternitate.»[50]
Şi un ultim exemplu, foarte sugestiv, în care starea de ireal este dominantă, în care irealitatea devine mai reală ca realitatea însăşi: «Azi am avut din nou senzaţia de irealitate care nu mă părăseşte niciodată. Visez că mă aflu în vis penitenciar şi viaţa reală devine un joc, o umbră a unei realităţi imaginate în somn. Irealitatea se intensifică prin senzaţia plutirii. Nu mai merg, ci plutesc pe valuri de aer. Cînd pun capul pe pernă, tavanul se roteşte cîteva clipe Ştiu că e un efect al anemiei şi al tensiunii sporite. Dar ce-mi pasă? Cînd plutesc în irealitate, cînd văzduhul se rostogoleşte uşurel, eu simt, aproape pipăi, şi-mi este tangibilă vedenia.»[51]
Specifică reeducării «prin autoanaliză» este îmbinarea presiunii cu tentaţia. La Pandrea aceasta din urmă a fost dragostea faţă de copiii săi. «Jalea unui deţinut politic în puşcării este după copii.»[52] În scrisoarea adresată fiicei sale imediat după eliberare, pe 1 iunie 1964, o numeşte pe aceasta: «prinţesa sufletului meu, mai scumpă decît lumina ochilor.»[53] Iubirea pentru copiii săi reprezintă unul dintre puţinele elemente de continuitate dintre Eul anterior şi Eul reeducat. Pentru Pandrea copiii sînt şi justificarea pentru pasul reeducării.
Reeducarea «prin autoanaliză» permite păstrarea unui rest de personalitate, tocmai pentru a întreţine iluzia Eului că schimbările operate nu sînt de profunzime. Tipul caracteristic de manifestare este «dubla gîndire», aşa cum apare în următorul pasaj: «Ştiu că aceste Memorii nu pot să vadă lumina crudă a tiparului în timpul vieţii mele. M-ar deranja dacă aş şti acestă eventualitate. Le-aş mai drapa, le-aş deghiza, le-aş parfuma, le-aş pune sulimanuri şi pene de păun (subl. mea). Scriu fără aceste socoteli de estet, direct, rapid, ca un dicteu psihanalitic. Vreau să mă eliberez de presiunea psihică şi să le încredinţez fiilor mei, nepoţilor şi strănepoţilor, ca să nu mai comită şi generaţiile lor erorile comise de generaţia mea (subl. mea) (...) Nu voi putea spune: et in Arcadia ego.»[54] La capătul acestui proces nu mai există adevăr, bine sau dreptate pure şi simple, ci doar adevăr, bine şi dreptate drapate, deghizate, parfumate. Ceea ce le transformă în contrariul lor.
Semnificativ pentru «dubla gîndire» în care trăieşte Pandrea după reeducare este următorul vis din detenţie. Se făcea că e mort: «Eram întins pe catafalc. (...) Eram cu ochii închişi şi vedeam.»[55] Urmează descrierea camerei şi a modului în care era îmbrăcat: precum Cavalerul Floare-de-Crin descoperit de arheologul Drăghicescu în anii ’20 într-o biserică din Cîmpulung Muscel. «Zăceam şi ştiam că murisem recent. În spatele meu, întins pe catafalc, stătea de strajă, viu, un al doilea personaj în zale şi costumul cavalerului Floare-de-Crin. Era un alt Eu. Tot Eu. Unul viu şi altul mort, în costumaţii identice.» Apoi se derulează o scenă în care soţia şi copiii îl plîng pe cel mort. «Ei nu vedeau Eu-l viu. Vedeau Eu-l mort (...) Au plîns. Cînd au plecat şi au închis uşa, înainte de închidere, m-am ridicat încet şi am vrut să strig, să le spun că nu sunt mort. Dublul meu s-a aşezat în faţă, a ridicat degetul şi mi-a spus poruncitor: – Nu tulbura nopţile celor vii. Apoi zîmbitor: – De ce vrei să tulburi nopţile copiilor tăi? Lasă-i la treburile lor. M-am aşezat îndurerat pe catafalc şi am închis ochii, pe veci.» Este imposibil să le spui copiilor tăi adevărata dramă prin care ai trecut, fără să le tulburi liniştea. Este preferabil să-ţi ucizi şi restul de personalitate care ţi-a mai rămas, decît să-i încarci pe cei dragi cu povara durerii tale.
Suficient pentru a indica teribila dramă de conştiinţă trăită de autor.
Memorie şi politică a memoriei
Fiica autorului, Nadia Marcu Pandrea nu crede în reeducare. Ea vorbeşte de «aşa-zisa perioadă de reeducare a anilor 1961-1964, cînd vîntul „dezgheţului” moscovit începuse să bată, cu întîrziere de aproape un deceniu, şi peste România»[56].
Apoi, în fruntea manuscriselor de puşcărie politică ale deţinutului Pandrea de la Aiud, din timpul reeducării, se află următoarea dedicaţie: «domnilor colonel Gh. Crăciun, colonel. M. Iacob, colonel Ivan, Maior I. Nodiţ şi înţeleptul gardian Hejuş, din echipa de pedagogi ai puşcăriei Aiudului, exponenţi luminaţi ai clasei muncitoare, care au realizat reeducarea şi Universitatea din Aiud (anii 1961-1964), în spiritul comunismului umanist, dovedit a fi în concreto în concordanţă cu vechea omenie românească şi cu Proclamaţia progresistă de la Islaz.»[57] Şi iată comentariul celor care au editat cartea. Nu reiese clar despre cine este vorba: îngrijitoarea ediţiei, fiica autorului adică, editura sau şi una şi cealaltă: «Citită mot-à-mot (aşa cum au făcut, de altfel, şi cei cărora le-a fost adresată, la cerere), dedicaţia de mai sus ne-ar putea induce în eroare, creîndu-ne imaginea falsă a unui Petre Pandrea convertit, în cele din urmă, de către inchizitorii săi, la „spiritul umanismului comunist” practicat în închisorile timpului. În realitate, însă, rîndurile puse de autor în fruntea manuscrisului conceput în închisoare sunt, pe de o parte, un mesaj plin de ironie amară la adresa temnicerilor săi, transmis viitorimii prin această unică şi, neîndoielnic, ingenioasă modalitate de comunicare oferită de regimul concentraţionar în care trăia, iar pe de altă parte, un „paşaport” către eternitate pentru scrierea sa (...) De altminteri, chiar în cuprinsul manuscrisului, am mai întîlnit cîteva „amabilităţi” de circumstanţă, menite să abată atenţia celor care-i vegheau fiecare mişcare de la ceea ce devenise cu adevărat important, şi anume, realizarea unei opere istorice de referinţă. Petre Pandrea (...) s-a prefăcut a le clipi uneori din ochi [torţionarilor, n.m.], atunci cînd îi simţea chiar în spatele său, privindu-l pieziş peste umăr. (...) Petre Pandrea se preface a crede chiar în reeducarea tip Makarenko.»[58]
Doar o observaţie: dedicaţia nu era cerută de reeducatori, ci reprezenta o probă pe care candidatul la reeducare trebuia s-o producă. A crede că Pandrea reuşeşte să-i păcălească pe reeducatori este tot atît de eronat pe cît credinţa că participarea sa la reeducare a fost de circumstanţă.
Reeducarea de la Aiud este deci, pentru îngrijitoarea textelor de faţă, un eufemism. Ea consideră apoi că îşi face o datorie de onoare publicînd aceste texte: «Noi, cei care l-am iubit, care i-am stat permanent şi neclintit alături, noi, cei care am plătit, împreună cu el, grelele şi cumplitele tributuri regimului totalitarist, luptăm cu dragoste şi pentru a-i face cunoscute operele literare care se aflau „în şantier”.»[59] Să ni se dea voie să exprimăm mari îndoieli cu privire la un asemenea demers.
Aşa cum o mărturiseşte, înainte de reeducarea de la Aiud Pandrea obişnuia să facă publice textele scrise numai după ce obţinea o variantă care să-l mulţumească. După reeducare am văzut că nu mai dorea decît o variantă drapată, deghizată. Este lesne de înţeles că manuscrisele acum publicate nu au putut fi revăzute de autor. În plus, aceste texte au fost scrise în nelibertate, fiind un produs al acelei stări, ceea ce ne face să ne exprimăm dubiile cu privire la decizia fiicei de a le încredinţa tiparului.
Autorul spune cu privire la modul în care vor fi utilizate textele sale: «Aceste manuscripte, unele, se află în versiunea I, deci nepublicabile (subl. mea)[60]. În versiunea III obişnuia autorul să dea bun de tipar. Rog ca aceste manuscripte să se păstreze: a) pentru autor, dacă va avea răgaz să reia temele; b) pentru copiii săi, Nadia, Eliza şi Andrei Pandrea (care s-a dovedit la 19 ani a fi un virtuoz al stilului tipărit), cărora li se pot înmîna, la cerere, manuscriptele; c) pentru cercetătorii şi istoricii din anul 2000, cînd vor fi aduse la lumină...»[61] Aceasta este dispoziţia lui Pandrea cu privire la soarta manuscriselor. Repetăm: nu se vor publica. Ele pot fi însă utilizate de copiii săi şi de cercetători.
Desigur, pot exista neînţelegeri asupra expresiei «a fi aduse la lumină», care pare să fi fost înţeleasă de fiica autorului ca «publicare», dar, în afara unei alte dispoziţii exprese, textul este clar: manuscrisele sînt nepublicabile! Singura posiblă indicaţie în sensul publicării este tot din perioada reeducării: «Acest Jurnal intim este destinat copiilor, nepoţilor şi familiei mele, care n-au voie să-l publice decît în anul 2000, cînd eu voi fi oale şi ulcele.»[62] Dar şi aceasta, ca şi cealaltă, nu poate fi luată în mod serios în consideraţie pentru a stabili care erau dorinţele reale ale autorului.
Volumul de faţă este o recidivă. Fiica autorului a mai publicat de curînd, în aceleaşi condiţii, jurnalul ţinut de autor după prima detenţie[63]. Responsabilitatea cea mai mare pentru publicarea acestor texte nepublicabile aparţine fiicei autorului. Şi nu despre responsabilitatea juridică este vorba, căci fiica este, în mod legal, deţinătoarea drepturilor, ci de responsabilitatea morală, responsabilitatea faţă de memoria acestui «om bun», aşa cum l-au caracterizat toţi foştii deţinuţi politici care l-au cunoscut. A publica aceste texte de un tragism extrem – dîndu-le drept istorie şi considerînd că făcîndu-le publice contribui la păstrarea memoriei – este ca şi cum ai expune un cadavru în piaţa publică.
Şi editura care a publicat textele, «Vremea», în colecţia «Fapte, idei, documente», are o responsabilitate. Tot morală[64]. Publicarea unor asemenea cărţi nu slujeşte nici istoriei – interpretării faptelor, ideilor şi documentelor – şi, cu atît mai puţin memoriei. Căci nu poate să existe o activitate editorială a lucrărilor despre comunism fără o etică editorială.
Bucureşti, decembrie 2000-ianuarie 2001
NOTE
[1] Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud, Editura Vremea, Bucureşti, 2000, 573 p. Ediţia este îngrijită de fiica autorului, Nadia Marcu Pandrea. Lucrarea se bazează pe manuscrise restituite de SRI.
[2] În limbajul regimului această categorie se mai numea «administrativi» sau «lagărişti» şi îi reunea pe deţinuţii pe care regimul nu îi putuse încadra după o infracţiune din codul penal, nici măcar «prin analogie», aşa cum proceda în mod curent.
[3] Creştini ortodocşi de stil vechi pe care regimul i-a «unit», ca şi pe greco-catolici, cu Biserica Ortodoxă Română.
[4] Mănăstiri aflate în conflict cu Patriarhia Ortodoxă, din pricina faptului că aceasta din urmă nu apăra credinţa.
[5] Termenul de «reeducare» nu trebuie luat ca un eufemism, tot aşa cum cel de «demascare» este ghilimetat în text pentru a indica faptul că este vorba de un concept. Relatările despre reeducarea de la Ocnele Mari, deşi nu lipsesc, sînt sărace. Dosarul anchetei şi procesului celor implicaţi de regim în lotul Ţurcanu nu conţine nici o relatare cu privire la reeducarea din acest penitenciar. Dintre lucrările accesibile se pot consulta cu profit: mărturia de primă mînă a lui Virgil Mateiaş, Anii de groază din Romania comunistă: Mărturii. Existenţa tragică. Însemnări. Testament, fără editor, fără loc de apariţie, 1991(?); relatarea, din surse secunde, a lui Dumitru Bacu, Piteşti, centru de reeducare studenţească, Bucureşti, Editura Atlantida, 1991; iar pentru o analiză a reeducării de «tip Piteşti» în contextul practicilor reeducative din penitenciare şi lagăre şi din afara acestora, teza noastră, susţinută la Facultatea de Filozofie, Reeducarea comunistă din România anilor ’50, 1999, 373 p.
[6] Toate aceste categorii trebuie ghilimetate întrucît regimul comunist nu făcea distincţie între membrii activi ai unor partide şi mişcări şi simpatizanţi, tot aşa cum nu făcea deosebirea între opozanţi reali şi presupuşi.
[7] «stingerea» din penitenciar. În fapt, în celulă, ca măsură de siguranţă, becul ardea pe tot timpul nopţii.
[8] PANDREA, p. 175.
[9] v. nota 6.
[10] Mărturiile despre reeducarea de la Aiud sînt prea numeroase pentru a le indica aici. De notat că nu există pînă în prezent o analiză ştiinţifică a acesteia.
[11] Actualul arhiepiscop ortodox al Cujului, Vadului şi Feleacului, Bartolomeu.
[12] PANDREA, p. 21.
[13] Ibidem, p. 156.
[14] Ibidem, p. 232.
[15] Ibidem, p. 272.
[16] Ibidem, p. 76.
[17] Ibidem, p. 245.
[18] Ibidem, p. 246.
[19] Ibidem, p. 103.
[20] Ibidem, pp. 264-269.
[21] Ibidem, p. 242.
[22] Al mamei sale.
[23] PANDREA, p. 250.
[24] Ibidem, p. 243.
[25] Ibidem, p. 415.
[26] Ibidem, p. 161.
[27] Faţă de cea de «tip Piteşti».
[28] PANDREA, p. 89. V. în acelaşi sens pp. 95-96.
[29] Ibidem, pp. 29-30. V. în acelaşi sens şi pp. 51 şi 99.
[30] Altfel spus, «staliniştii».
[31] PANDREA, p. 158.
[32] Ibidem, p. 60.
[33] Ibidem, p. 363.
[34] Ibidem, p. 96, passim. O simplă privire asupra conferinţelor lui Makarenko arată că acesta nu avea nimic de-a face cu autorii mai sus invocaţi, metoda sa decurgînd din principiile ideologice ale marxism-leninismului şi instituindu-se într-o pedagogie revoluţionară. De fapt metoda descoperită de Makarenko a stat şi la baza reeducării de «tip Piteşti», între diferitele tipuri de reeducare (dinăuntrul şi din afara închisorii, cu sau fără tortură) existînd doar diferenţe de tehnici şi strategie, nu şi de scop însă, care rămîne acelaşi. V. şi cap. I din lucrarea noastră, intitulat Naşterea noii metode: Makarenko.
[35] Ibidem, p. 395. Gîndirea care subîntinde textul invocat de autor este una iluministă, ea avînd ca ideal îndreptarea omului căzut în greşeală. Spre deosebire de aceasta, gîndirea ideologică are ca scop reformarea societăţii după canoanele partidului, transformarea cetăţenilor lumii comuniste în «oameni noi». Se înţelege că între cele două proiecte diferenţa este radicală.
[36] PANDREA, p. 206.
[37] Ibidem, pp. 98-99. V. şi p. 410.
[38] Ibidem, p. 446.
[39] Ibidem, p. 450.
[40] Ibidem, p. 59.
[41] Ibidem, pp. 270-271.
[42] Ibidem, pp. 508-509.
[43] Ibidem, p. 279.
[44] Ibidem, p. 367.
[45] Ibidem, p. 485.
[46] Numesc «conştiinţă lirică», urmînd-o pe F. Thom, un tip de conştiinţă reeducată care se caracterizează prin incapacitatea de a se fixa asupra realităţii, de a structura o analiză, avînd ca simptom specific alunecarea Eului către diverse trăiri, în special către identificarea cu natura, cultura şi istoria. V. Françoise Thom, Limba de lemn, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, pp. 162-163.
[47] PANDREA, p. 41.
[48] Ibidem, pp. 118-119. V. de asemenea p. 122, despre flori; pp. 123-124, 125, depre lună; pp. 126, 130-131, 286, despre păsări şi animale; pp. 428 şi următoarele, despre istorie.
[49] Ibidem, p. 124.
[50] Ibidem, p. 282.
[51] Ibidem, p. 284. V. în continuare şi paragraful intitulat Saltul în eter.
[52] Ibidem, p. 81.
[53] Ibidem, p. 569.
[54] Ibidem, p. 517.
[55] Ibidem, pp. 527-528. V. şi pp. 249-250.
[56] Ibidem, pp. 11-12, în Notă asupra ediţiei.
[57] Ibidem, p. 545.
[58] Ibidem, pp. 545-546.
[59] Ibidem, p. 15, în Notă asupra ediţiei.
[60] Este cazul textelor din detenţie publicate aici.
[61] PANDREA, p. 502.
[62] Ibidem, p. 397.
[63] V. Memoriile mandarinului valah, Bucureşti, Editura Albatros. În plus, după cum mărturiseşte fiica autorului în Notă asupra ediţiei la volumul de faţă, editura şi-a permis să schimbe titlul dat de autor, Jurnalul mandarinului valah.
[64] Frază eliminată la publicare de către revista «Memoria».
Publicat în revista „Memoria”, nr. 1 (34), 2001, pp. 106-120.
Biografie
Pandrea a fost arestat de două ori. Prima dată în perioada 14 aprilie 1948 – 19 noiembrie 1952, iar a doua oară între 23 octombrie 1958-15 aprilie 1964. Motivul primei arestări şi detenţii l-au reprezentat pledoariile de avocat independent pe care le-a ţinut în procesele membrilor PNŢ (1947-1948), şi în special cel în care a fost judecat liderul Ghiţă Pop. În ancheta de la închisoarea militară Uranus Securitatea a încercat să-l implice în lotul cumnatului său, Lucreţiu Pătrăşcanu, fără succes însă, întrucît cei doi fuseseră în relaţii reci după 23 august 1944. În prima perioadă a fost deţinut – fără să fie condamnat, prin decizie a MAI[2] – în penitenciarul de la Ocnele Mari.
Motivul celei de-a doua arestări l-au constituit pledoariile ca avocat al apărării (1953-1958), în cele 25 de procese penale ale credincioşilor «stilişti»[3] din cele 72 de biserici şi 47 de mănăstiri, şi în cîteva procese în care au fost implicaţi călugări şi călugăriţe de la mănăstirile «vladimiriste»[4]: 46 de călugări de la Mănăstirea Sihastru-Ploscuţeni şi 300 de călugăriţe de la Mănăstirea Vladimireşti. A fost judecat şi condamnat la 12 iulie 1959 pentru «agitaţie» şi va fi deţinut la penitenciarul Aiud, mai întîi în Zarcă, apoi, în perioada reeducării, pe celular.
A fost eliberat în 1964.
Din calvarul prin care a trecut, Pandrea a fost marcat de reeducare: la Ocnele Mari de teama de a nu fi torturat, de teama de a o fi aşteptat, iar la Aiud tocmai pentru că a luat parte la ea.
Istorie
Cea mai mare parte a primei detenţii o execută la Ocnele Mari, unde în 1951 o echipă de deţinuţi politici, foşti studenţi reeducaţi la Piteşti, a fost trimisă în închisoare pentru a face «demascări»[5]. În acest timp Ocnele Mari era o închisoare de detenţie administrativă, pentru oameni deţinuţi în mod complet ilegal, fără să fi avut parte măcar de o parodie de proces. Cei circa 1 200 de deţinuţi făceau parte din toate categoriile care populau în această perioadă arhipelagul închisorilor şi lagărelor: «legionari», «comunişti», «social-democraţi», «ţărănişti», «liberali» şi alţi suspecţi[6].
Reeducaţii sosiţi de la Gherla erau conduşi de Zoican. Cei destinaţi reeducării erau grupaţi în trei categorii, care urmau să intre în ordine în demascări, în «sistem fabrică». În una din camere se afla comitetul de demascare pe penitenciar, care prin bătăi şi torturi smulgea deţinuţilor declaraţii despre fapte şi persoane din detenţie şi, mai ales, din afara acesteia. Şi în alte camere deţinuţii erau bătuţi şi torturaţi. În al doilea tip de camere erau închişi deţinuţi printre care se găseau reeducaţi şi informatori care strîngeau despre ei informaţii necesare demascărilor. În al treilea tip de camere erau deţinuţii care îşi aşteptau rîndul (între care cel mai cunoscut este Petre Ţuţea). Şi Pandrea era programat pentru seria a treia a demascărilor, iar deţinuţii Vălimăreanu şi Ştefan Verşescu fuseseră deja anchetaţi de reeducatori asupra sa. Demascările aveau loc mai ales după închidere[7], în timpul şedinţelor de reeducare demascaţii suportînd interminabile anchete, care alternau cu bătăi şi torturi teribile. Iată una dintre tehnicile de reeducare specifice: după ce demascaţii erau bătuţi pînă leşinau, erau treziţi prin turnarea pe faţă a urinei din hîrdăul pentru necesităţi.
Au fost torturaţi: profesorul Vălimăreanu, avocatul Ştefan Verşescu, preotul Adam, Eugen Schneider, Scorţeanu, Gula Caranica, Virgil Mateiaş. Teologul Gheorghe (Giorgio) Grama, zis Giotto, a murit după ce înnebunise din cauza bătăilor primite de la reeducaţi. Cei din camera lui Gh. Grama auzeau noaptea urletele şi gemetele de durere ale celor torturaţi, reeducatorii bătîndu-i cu ciomegele în cap şi peste urechi pînă surzeau. Celor destinaţi reeducării li se dădea să mănînce cîte o gamelă de fecale, apoi să bea cîte o gamelă de urină.
Înnebunit în urma bătăilor şi, mai ales, a torturii prin consumarea fecalelor, Gh. Grama a refuzat să mai mănînce. A fost bătut de gardieni pînă la sînge, în timp ce îl acuzau că este «recalcitrant», că face greva foamei adică, iar după bătaie a murit. Şi Ştefan Verşescu a ieşit din demascări înnebunit de spaimă, după care a încercat de trei ori să se sinucidă. La rîndul său, preotul Adam, înnebunit de groază, s-a convertit la comunism. La fel şi Scorţeanu, care a promis să se facă informator. Gula Caranica a scuipat sînge, probabil în urma fracturării coastelor.
Demascările se încheie în toamna anului 1951 printr-un ordin venit de la conducerea Securităţii şi a Ministerului de Interne care proiectase, pusese în practică şi supervizase acest program secret.
În timpul detenţiei la Ocnele Mari Pandrea a fost izolat în Turnul Alb. Chiar din prima zi de izolare a fost vizitat de directorul penitenciarului, Alexandrescu, care i-a spus textual, cu referire la faptul că după ce în Vechiul Regim apărase comunişti în procese, în regimul comunist făcuse acelaşi lucru pentru persecutaţii acestuia: «Ţie îţi trebuie un glonte. Pe urmă îţi ridicăm o statuie.»[8]
Aiudul era o închisoare cu regim extrem de sever şi, folosind terminologia de azi, o închisoare de maximă securitate. În organizarea carcerală a regimului, închisoarea Aiud făcea parte din penitenciarele de categoria I, alături de închisori ca Piteşti şi Gherla. Aici erau deţinuţi «legionarii»[9] dar şi alţii, aduşi pentru a fi pedepsiţi sau izolaţi de masa politicilor. În 1958 partidul decide să-i pună în libertate pe deţinuţii politici, dar nu înainte ca aceştia să dovedească faptul că nu vor mai constitui un pericol pentru regimul din Republica Populară, acum stabilizat. Tocmai de aceea ultimul val de arestări masive, început în 1958, continuă pînă în 1959, cu rolul de a distruge ultimele vestigii ale societăţii civile, căci societatea civilă este cea care produce opoziţia.
Între 1958 şi 1960, cînd debutează reeducarea, închisoarea, condusă acum de un expert în reeducare din Ministerul de Interne, colonelul Gheorghe Crăciun, este supusă unui regim extrem de sever. Mîncarea, care şi aşa era puţină şi slabă în conţinut caloric, devine o zeamă chioară, iar pedepsele se înmulţesc. Comparaţia acestui regim cu cel de la închisoarea Piteşti din perioada 9 iunie – 25 noiembrie 1949, prealabil începerii reeducării, se impune. Căci rolul unei asemenea politici carcerale era de a zdruncina rezistenţa deţinuţilor înainte de începerea programului de conversiune ideologică. Pandrea relatează din această perioadă episodul în care foşti generali ai Armatei Române, înfometaţi, erau aduşi în situaţia să caute coji de cartofi în tărîţele porcilor, fiind urmăriţi şi loviţi cu biciul de gardianul Mayer care, deşi îi lovea, nu îi putea alunga.
Pandrea însuşi a suferit la Aiud de «foamete dureroasă», cum o numeşte el. Această boală este cauzată de subalimentarea cronică şi se caracterizează prin dureri atroce de stomac. Durerile se potolesc atîta timp cît deţinutul mănîncă ceva, timp de trei ore după fiecare masă. Dacă boala este un efect al subalimentării, atunci din indicarea timpului în care Pandrea a avut-o putem deduce şi perioadele de înfometare, caracteristice detenţiei în penitenciar. Pandrea a avut «foame dureroasă» din 1959 pînă în 1962 cînd, ca recunoaştere a participării la reeducare, hrana devine mai consistentă; apoi, cu intermitenţe, între 1963 şi 1964.
Reeducarea de la Aiud a fost un succes pentru regim. Ministerul de Interne şi/sau Securitatea au pus la lucru în anii ’60 un vast dispozitiv reeducativ, compus din ofiţeri de Securitate. Rolul său era acela de a aplica deţinuţilor pedagogia «omului nou», prin care se urmărea transformarea opozanţilor (reali sau presupuşi) ai regimului în aderenţi (reali). La capătul acestui proces majoritatea absolută a deţinuţilor şi-a recunoscut vina faţă de regim, făcîndu-şi autocritica şi luîndu-şi angajamente că nu va mai pune niciodată în pericol puterea comunistă. Ofiţerii Securităţii erau aceia care stabileau dacă anihilarea politică a deţinuţilor era fără întoarcere[10].
În acest proces conversiunea deţinuţilor a oscilat între o acceptare superficială a marxism-lennismului şi una profundă. Unii deţinuţi, ca Valeriu Anania[11] sau Cristofor Dancu nu doar au participat la reeducare, dar au şi condus cluburile de reeducare a preoţilor. Victor Biriş, fost comandant legionar, a înfiinţat la Aiud Asociaţia Deţinuţilor Deveniţi Comunişti (ADDC). Ea este similarul Organizaţiei Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste (ODCC) de la închisoarea Suceava, din perioada 6 martie-6 iulie 1949. După această ultimă dată structura a fost interzisă, pe motiv că deţinuţii politici, fie ei şi cu dorinţă de reeducare, nu au voie să se organizeze luînd ca model organele partidului. Acum, la Aiud, în cel de-al doilea mare val reeducativ, o asemenea organizare a fost permisă tocmai pentru a le da deţinuţilor iluzia reabilitării faţă de regim.
Reeducare
La acceptarea reeducării de către deţinuţii din Aiud au concurat mai mulţi factori. Primul dintre aceştia este, neîndoielnic, uzura fizică şi psihică după anii îndelungaţi de detenţie. Majoritatea deţinuţilor erau închişi din 1948 (cu o scurtă perioadă de libertate pentru unii, pînă în 1958, cînd «legionarii» sînt din nou arestaţi). Ca membri ai unei organizaţii subversive, legionarii primiseră pedepsele cele mai severe. Mai mult, existau legionari închişi din timpul regimului Antonescu. Cei care nu erau bătrîni, erau bolnavi, ca rezultat al politicii de distrugere aplicată de regim.
Apoi, rezistenţa deţinuţilor la asalturile permanente ale administraţiei îşi găsea justificarea atîta timp cît ei ştiau că în munţi există o mişcare de rezistenţă armată, cît mai sperau în izbuncnirea unui conflict între Occident şi Blocul Sovietic. Dar şi aceste speranţe s-au năruit: rezistenţa armată fusese lichidată, iar între cele două blocuri se instalase «destinderea».
La acestea se adăuga faptul că regimul lega de reeducare promisiunea de a-i amnistia pe deţinuţii politici, şantajîndu-i cu sentimentele cele mai fireşti: posibilitatea de a-şi vedea familia, pe cei dragi, de a-şi continua studiile, de a-şi întemeia o familie. Pe scurt – de libertate. Foarte curînd mulţi dintre ei aveau să realizeze că preţul fusese prea mare, că libertatea nu era decît aparentă, iar înapoi devenise foarte greu de dat, dacă nu imposibil.
Pandrea este şi el unul dintre deţinuţii distruşi fizic şi moral de regimul dur de detenţie. Ofiţerii politici ştiau că este un caracter sociabil şi tocmai de aceea jumătate din perioada petrecută la Aiud l-au ţinut singur, izolat în celulă. Dar iată ce spune el însuşi: «Lutul meu s-a deteriorat.»[12] Distrugerea fizică se asociază cu pierderea completă a moralului: «După zece ani de puşcărie, doresc odihna în cimitirul cu plopi al Aiudului, ca pe o favoare, ca pe o adevărată eliberare din lut.»[13] Detenţia i-a anulat nu doar orice rezistenţă, ci şi orice gînd de revoltă: «Disciplina penitenciară mi-a pătruns în oase şi în spirit, încît orice insurecţie mi se pare odioasă şi fastidioasă. Laşi lucrurile să plutească. (...) Tolstoi credea că istoria se face singură. Înclin spre această ipoteză. Intervenţia mea în istoria românească de azi, pe care o practic de vreo 33 de ani, mi se pare inutilă, a fost absolut ineficace, fastidioasă şi hilariantă. Stau în păienjeniş, cu cercul socotelilor mele şi grăiesc încet: nolli tangere circulos meos.»[14] Victoria pe care regimul a repurtat-o asupra acestui spirit nu ar fi putut să fie mai completă decît atunci cînd acesta a ajuns să-şi repudieze deciziile curajoase pe care le luase în numele apărării libertăţii celor persecutaţi. Frica este sentimentul cel mai pregnant care îl stăpîneşte acum: «Frica de lumea exterioară ia forme aberante. Nu mai vrei să vezi pe nimeni. Vrei să rămîi păianjen în colţul ţesut cu vise şi aleanuri. Nu mai vrei să faci nici un efort, nici o tentativă în sensul şi în vederea eliberării.»[15]
Iată cum arată bilanţul unui om distrus: «Sunt într-un faliment declarat, fără a fi în faliment fraudulos. Sunt într-o bancrută simplă. Singura cale de refacere şi mîngîiere este creaţia.»[16] Reeducatorii ştiu acest lucru, şi de aceea îi dau posibilitatea să scrie. Numai că pentru ei scrisul este doar un mijloc de reeducare. Singura refacere acceptabilă este cea după canoanele regimului.
Această spargere a fiinţei interioare aduce cu sine o alterare a orientării şi percepţiei: «Nu mă mai interesează Timpul. Am ajuns pe platoul sihastru, unde Timpul a încremenit.»[17] Indiferenţa faţă de timp este în egală măsură una faţă de spaţiu: «Indiferenţa faţă de Timp este indiferenţa faţă de istoria universală.»[18] Şi, ca pentru un suflet distrus nelăsat să-şi revină, nici creaţia nu mai foloseşte la nimic: «Nu mai vreau gînduri de filosofia artei. Vreau odihna nefiinţei.»[19]
Este timpul în care acest om sfîrşit începe să participe la reeducare. Ia cuvîntul şi, împreună cu Dumitru Stăniloaie, vorbeşte circa 75 de minute în faţa a 40 de foşti comandanţi legionari. Şedinţa de club de reeducare era prezidată de Parpalac, inginer de formaţie, un fost legionar originar din Chişinău care făcuse parte din Armata Naţională a lui Horia Sima de la Viena, din anii 1944-1945. Apoi, timp de 120 de zile a ascultat 40 de «autoananalize» (demascări) şi, împreună cu D. Stăniloaie, a prelucrat foştilor şefi legionari cărţile lui Makarenko. Altă dată, împreună cu Petre Ţuţea, este dus de colonelul Gheorghe Crăciun să participe la reeducarea a circa 100 de ţărănişti[20]. Între aceştia erau şi cîţiva liberali şi social-democraţi.
Şi iată care sînt efectele pe care uzura fizică şi psihică, împreună cu participarea la reeducare le au asupra sa: «Am ieşit din penitenciar în 1952 cu lozinca „iertare şi uitare” şi această lozincă o port şi azi în suflet.»[21] Lumea celor distruşi, ca şi lumea celor reeducaţi este una a uitării, nu a memoriei, a resemnării sau a fricii transfigurate, nu a iertării.
Semnificativ este, din acest punct de vedere, un vis în care îi apare mama. Aceasta îi spune: «– Clienţii tăi comuniştii, pe care-i apărai cu atîta foc în nenorocirea lor, s-au purtat urît cu tine. Iartă-i. A trecut. Am ieşit la plimbare. Am luat-o pe linia ferată, spre cătunul Teiş, leagănul ei[22] de familie. Doi kilometri. Am mers agale. Am suit costişa spre biserica zidită pe dîmb. Jur-împrejur, cimitirul. Am suit greu, neobişnuit de greu. Era vară şi duzi mijlocii cu dude mari roşii, albe şi negre. N-am mîncat. Biserica în faţă. Schimbare de decor. Din miezul verii s-a făcut toamnă, ca-n noiembrie. Pe colinele din dreapta şi stînga, cruci negre de lemn.»[23] Visul ne convinge de faptul că iertarea de care vorbeşte autorul scrierilor nu este una veritabilă, atîta vreme cît la capătul său nu este salvarea, ci sfîrşitul. A ierta în aceste condiţii e un exerciţiu greu, foarte greu, dar la capătul acestui efort neobişnuit nu se află decît peisajul dezolant al crucilor Eu-lui făcut ţăndări.
Într-o astfel de lume fără dreptate, pe care Eul autorului caută cu disperare să o locuiască, nu mai există nici responsabilitate şi, în mod conex, nici vină: «Nu-s oamenii de vină în mod individual, ci sistemele eronate şi imperfecte în care sînt obligaţi să lucreze.»[24]; «nu-s oamenii vinovaţi, nici Luca, nici Pauker, nici Teohari Georgescu, ci sistemul politic instaurat, care a îngăduit asemenea crime colective.»[25] Căci a absolvi persoanele responsabile de crime, condamnînd sistemul, este echivalent cu a justifica crima, tot aşa cum a condamna sistemul politic fără a socoti vinovate persoanele care l-au reprezentat, este sinonim cu a-l gira, considerîndu-l inevitabil.
Pandrea ştia totuşi ce face, ştia la ce participă. Iată ce spune într-un fragment intitulat «Amuzamente [sic!] pentru Nadia şi Andrei, cînd vor avea 25 de ani (strict secret) [sic!]», după ce invocă mai multe pasaje din Apocalipsa: «Apa vieţii s-a dovedit a fi apa neagră a morţilor...»[26] Faptul că după apocatastaza Eu-lui de care Pandrea este conştient nu te aşteaptă nici o înviere, ci doar o viaţă aparentă, o «moarte vie», are darul de a te face să-ţi îngheţe orice zîmbet, chiar şi unul amar, şi cu atît mai puţin de a te amuza. Totul se întîmplă ca şi cum din acest om n-ar mai fi rămas decît zîmbetul, înainte ca personalitatea sa să sufere o metamorfoză.
Şi iată cum distrugerea ia forma umanismului. Mai mult, ea este ataşată unei tradiţii cu care nu are absolut nimic de-a face, o tradiţie pe care regimul a încercat cu toate mijloacele sale să o elimine, căci ea se opunea noului tip de umanitate dorit de partid: «În ce constă reeducarea gen Universitatea Aiud? Hic jacet lepus. Diferenţa e radicală[27]. Aici, la Aiud, s-au dat cărţi, ziare, reviste, filme, conferinţe, vorbă bună [sic!]. S-a întins o mînă omenească. S-a vorbit deschis, nu s-a mai răcnit. Vechea omenie românească revenea timid. Umanismul românesc are un precursor în omenia şi toleranţa românului băştinaş. Numai fanarioţii şi metecii (carierişti politici) au introdus stilul cruzimilor şi al ororilor. Peisajul psihologic românesc se caracterizează prin blîndeţe şi îngăduinţă. Reeducarea de la Aiud s-a desfăşurat diferit.»[28]
O asemenea schimbare de personalitate nu se poate petrece fără o inserţie a temelor curente vulgatei regimului din perioada respectivă. Astfel, idealurile comuniştilor ilegalişti «au fost terfelite de o bandă de demenţi ideologici constituiţi în triumviratul V. Luca-Pauker-Teohari Georgescu.»[29] Pe aceştia şi doar pe ei îi găseşte responsabili Pandrea, nu şi pe comuniştii rămaşi la putere şi nu regimul în ansamblul său – şi ei responsabili pentru represiunea politică.
Pentru a se situa la nivelul liniei politice a momentului, Pandrea deplasează responsabilităţile sau le traduce în culpă colectivă: «Vina o poartă ţara şi trabanţii tiraniei[30]. Ţara are vechi tradiţii iobăgiste şi neo-iobage. Ca un bou a pus grumazul la jug şi a tras carul dictaturilor celor mai mîrşave.»[31] Lupta dintre facţiunile comuniste din România o numeşte «bătălia dintre Danton şi Robespierre, între stalinişti şi leninişti»[32], conferindu-i astfel o miză şi o onorabilitate pe care nu le are şi nu le poate avea. Pentru a-şi manifesta rectitudinea gîndirii comite şi anacronisme/ilogisme de tipul: «Democraţia Lupeascăi seamănă ca două picături de apă murdară cu democraţia Anei Pauker.»[33]
Autorul devine un admirator al Poemului pedagogic al lui Makarenko, lucrarea originară asupra metodei reeducării, despre care spune că nu a jucat nici un rol politicm, situînd-o în tradiţia lucrărilor lui Platon, Aristotel, Locke, Rousseau, Comenius, Herbart, Tolstoi si Pestalozzi[34]. Găseşte originea reeducării de «tip Aiud» în punctul 20 din Proclamaţia de la Islaz[35]. Asimilează detaşamentele de muncă ale lui Makarenko cu cercetăşia[36]. Socoteşte că o dată cu moartea lui Stalin «a început „cotitura” umanismului şi a toleranţei ideologice, a noului climat, unde oamenii nu mai sînt ucişi sau întemniţaţi pentru o virgulă»[37]. Că gîndirea care îl stăpîneşte pe autor nu are nimic de-a face cu realitatea este uşor de stabilit. Tocmai de aceea ea tinde să devină profetică: «Codul etic al comunismului umanist se va schiţa în anul 1980 şi se va definitiva în anul 2000 d.e.n.»[38] Iar primul care a pus bazele unui asemenea cod a fost Hruşciov.
Găsim şi accente antioccidentaliste care trimit fără tăgadă la separaţia ideologică dintre cele două lumi, Orient şi Occident, proprie marxism-leninismului. Miza este universală, iar păstrătoarea moralei este lumea comunistă: «Occidentul şi-a pierdut, în linii mari, vitalitatea şi chiar sănătatea. S-a rarefiat, s-a depărtat de maica Terra. (...) Occidentalii nu vor să mai facă şi să-şi ia răspunderea copiilor. Pot vorbi aceşti oameni de morală? Vînd castraveţi la grădinari balcanici şi pot învăţa pe cei care ştiu să facă şi să crească urmaşi? Nu e pedagogia centrul solar al moralei familiare [!] şi colective? Ne putem ploconi la Occident în materie tehnică. Nu ne putem ploconi la Occident în materie de morală. Ne vîrîm căciula brumărie jerpelită sau de astrahan duminical pe urechi şi vom păşi înainte, arătîndu-le drumul milenar al umanismului.»[39]
În acest amalgam apar nu doar faptele şi lucrurile, ci şi persoanele. Spre exemplu, despre Cezar Petrescu vorbeşte pe un ton demascator: «Cezar Petrescu se retipăreşte, deşi este un scriitor ordinar, net reacţionar, cu un trecut contra-revoluţionar.»[40]
Că schimbarea este una profundă, nu de conjunctură, că nu doar perspectiva se schimbă, ci şi valorile, ne lămuresc mai multe pasaje: «După zece ani de puşcărie, asist la o disoluţie interioară, la o disoluţie a personalităţii şi la o voalatilizare a valorilor trecutului. S-au schimbat lent perspectivele şi m-am trezit într-un peisaj selenar. Ce-a fost bun nu mai este valabil şi ceea ce-mi era aproape indiferent a devenit de o palpitantă actualitate. Începi să preţuieşti trei lucruri care au dispărut: tinereţea, libertatea şi sănătatea. (...) Valorile certe s-au prăbuşit, le aud cum cad, fărîmă cu fărîmă, statui zdrobite în templul Nimănui (Al. Philippide). Aurul sterp s-a demonetizat şi mă trezesc cu alte valori. (...) Doresc moartea şi ducerea fericitoare, cît mai grabnic, la cimitir, sub plopii negri, înalţi. (...) Am intrat în bătăliile grele de ordin trans-personal, pentru fapte bune, pentru înaltă principialitate, pentru progres etc. Acele fapte şi principii au fost stînci de susţinere. Faptele au intrat în ceaţă, amurg şi amnezie. Nu reneg principiile, dar nu mă mai interesează: sunt balade de odinioară, cu cimpoaie şi caval. O lume apusă. O lume de larve şi principii bune pentru larve.»[41]
Valorile în care credea au căzut, iar în locul lor, rămas gol, reeducatorii au sădit canoanele ideologiei. Nu întîmplător, cea de-a patra poruncă din «Decalogul bunului puşcăriaş» este: «Să începi a vedea latura pozitiv-constructivă a socialismului.»[42] Pandrea a fost un om de stînga, comunizant, dar niciodată un comunist pur şi dur. Acum însă, schimbarea este totală: «Tabla de valori mi s-a răsturnat. Am trecut prin disoluţia exterioară şi frica de lumea exterioară nu mă părăseşte.»[43] Demolarea interioară şi metamorfoza ideologică ce îi urmează îl fac să nu-şi mai găsească resortul în sine, ci în exterior, acolo de unde emite mesajul care îl ghidează. Că o asemenea lume, una a fricii, este de nelocuit, este un deşert, e fără de tăgadă: «În locul credinţei am pus Neantul, în locul nădejdei am pus contemplaţia forţelor oarbe cosmice şi a forţelor dezlănţuite în istoria universală. Mă amuz să subliniez permanenţa Hazardului în istorie şi în viaţa cotidiană a omului. Această doctrină semi-secretă a mea compusă din Neant, Hazard şi forţe oarbe încerc s-o armonizez cu doctrina străbunilor. Doctrina mea este o doctrină a morţii, doctrina unui artist dezabuzat.»[44]
Autorul descrie procesul la care s-a supus astfel: «Am făcut (în minte) tabula rasa. Efortul de renunţare este, uneori, dureros, inutil şi copilăros. Îl încerc. Am să pot? Cupa mea este umplută cu venin pe care-l distilez şi-l fac o licoare pentru a-mi pregăti uitarea: un remediu personal, care – poate – va folosi şi celor scumpi ai vieţii mele, în situaţii similare, de dezastre personale şi incronguenţe publice.»[45] Reeducarea este o otravă devenită remediu pentru un om distrus, pentru un om care crede că altfel nu mai poate să scape. Un remediu care nu remediază nimic, dar care – supremă tragedie – poate fi recomandat şi altora: celor dragi.
Tabloul personalităţii lui Pandrea schiţat aici ar fi lipsit de ceea ce are el mai propriu dacă nu am indica stările de lirism pe care Eul autorului textelor publicate le trăieşte. Pentru că nu atît conţinuturile ideologice sînt dominanta acestui tip de conştiinţă reeducată, ci sentimentele care îl poartă pe autor, care îl stăpînesc[46]. «Ora vînătă de noiembrie a sosit şi îşi face efectul distructiv şi de grăbire a disoluţiei interioare. Atonia penitenciară, boala specifică puşcăriaşilor politici cu vechime, s-a instalat. Sunt un păianjen negru pitit în pînza argintie ţesută cu grijă la colţ de celulă. Alteori sunt o imensă libarcă. Prin vrajă şi blestem, din om în om, am fost transformat în insectă şi aştept dezlegare. Umblă pe picioruşe subţiri miriapodice, cu carapacea în spinare.»[47] Că aceste stări sînt un efect al disoluţiei interioare, spune chiar autorul în maniera cea mai explicită. «Conştiinţa lirică» îl face să se identifice ba cu un păianjen, ba cu o libarcă, ceea ce reprezintă o fugă de umanitatea în ansamblu, considerată responsabilă pentru răul făcut. Că lirismul autorului este un efect al şocului puşcăriei este iarăşi uşor de observat într-un alt loc, unde vorbeşte despre flori: «Florile alese ale „intelighenţiei” române n-au lipsit în puşcării.»[48] Sau despre lună: «Luna vorbeşte blînd cu mine şi mă mîngîie. Îmi potoleşte revoltele.»[49]
Şi încă: «Ora vînătă, la puşcărie, trece lent, dizolvant, la încheieturile sufletului. Creierul suferă o trepanaţie lentă. Nu mai ai iluzii. Nu mai ai ieri, nici mîine, ci numai azi, un groaznic azi, cu spaima zilei de mîine în libertate, ca slugă sau cerşetor. Timpul s-a oprit. Astrele nu se mai rostogolesc. Clepsidra şi-a terminat nisipul şi ora vînătă se lungeşte ca o halviţă în eternitate.»[50]
Şi un ultim exemplu, foarte sugestiv, în care starea de ireal este dominantă, în care irealitatea devine mai reală ca realitatea însăşi: «Azi am avut din nou senzaţia de irealitate care nu mă părăseşte niciodată. Visez că mă aflu în vis penitenciar şi viaţa reală devine un joc, o umbră a unei realităţi imaginate în somn. Irealitatea se intensifică prin senzaţia plutirii. Nu mai merg, ci plutesc pe valuri de aer. Cînd pun capul pe pernă, tavanul se roteşte cîteva clipe Ştiu că e un efect al anemiei şi al tensiunii sporite. Dar ce-mi pasă? Cînd plutesc în irealitate, cînd văzduhul se rostogoleşte uşurel, eu simt, aproape pipăi, şi-mi este tangibilă vedenia.»[51]
Specifică reeducării «prin autoanaliză» este îmbinarea presiunii cu tentaţia. La Pandrea aceasta din urmă a fost dragostea faţă de copiii săi. «Jalea unui deţinut politic în puşcării este după copii.»[52] În scrisoarea adresată fiicei sale imediat după eliberare, pe 1 iunie 1964, o numeşte pe aceasta: «prinţesa sufletului meu, mai scumpă decît lumina ochilor.»[53] Iubirea pentru copiii săi reprezintă unul dintre puţinele elemente de continuitate dintre Eul anterior şi Eul reeducat. Pentru Pandrea copiii sînt şi justificarea pentru pasul reeducării.
Reeducarea «prin autoanaliză» permite păstrarea unui rest de personalitate, tocmai pentru a întreţine iluzia Eului că schimbările operate nu sînt de profunzime. Tipul caracteristic de manifestare este «dubla gîndire», aşa cum apare în următorul pasaj: «Ştiu că aceste Memorii nu pot să vadă lumina crudă a tiparului în timpul vieţii mele. M-ar deranja dacă aş şti acestă eventualitate. Le-aş mai drapa, le-aş deghiza, le-aş parfuma, le-aş pune sulimanuri şi pene de păun (subl. mea). Scriu fără aceste socoteli de estet, direct, rapid, ca un dicteu psihanalitic. Vreau să mă eliberez de presiunea psihică şi să le încredinţez fiilor mei, nepoţilor şi strănepoţilor, ca să nu mai comită şi generaţiile lor erorile comise de generaţia mea (subl. mea) (...) Nu voi putea spune: et in Arcadia ego.»[54] La capătul acestui proces nu mai există adevăr, bine sau dreptate pure şi simple, ci doar adevăr, bine şi dreptate drapate, deghizate, parfumate. Ceea ce le transformă în contrariul lor.
Semnificativ pentru «dubla gîndire» în care trăieşte Pandrea după reeducare este următorul vis din detenţie. Se făcea că e mort: «Eram întins pe catafalc. (...) Eram cu ochii închişi şi vedeam.»[55] Urmează descrierea camerei şi a modului în care era îmbrăcat: precum Cavalerul Floare-de-Crin descoperit de arheologul Drăghicescu în anii ’20 într-o biserică din Cîmpulung Muscel. «Zăceam şi ştiam că murisem recent. În spatele meu, întins pe catafalc, stătea de strajă, viu, un al doilea personaj în zale şi costumul cavalerului Floare-de-Crin. Era un alt Eu. Tot Eu. Unul viu şi altul mort, în costumaţii identice.» Apoi se derulează o scenă în care soţia şi copiii îl plîng pe cel mort. «Ei nu vedeau Eu-l viu. Vedeau Eu-l mort (...) Au plîns. Cînd au plecat şi au închis uşa, înainte de închidere, m-am ridicat încet şi am vrut să strig, să le spun că nu sunt mort. Dublul meu s-a aşezat în faţă, a ridicat degetul şi mi-a spus poruncitor: – Nu tulbura nopţile celor vii. Apoi zîmbitor: – De ce vrei să tulburi nopţile copiilor tăi? Lasă-i la treburile lor. M-am aşezat îndurerat pe catafalc şi am închis ochii, pe veci.» Este imposibil să le spui copiilor tăi adevărata dramă prin care ai trecut, fără să le tulburi liniştea. Este preferabil să-ţi ucizi şi restul de personalitate care ţi-a mai rămas, decît să-i încarci pe cei dragi cu povara durerii tale.
Suficient pentru a indica teribila dramă de conştiinţă trăită de autor.
Memorie şi politică a memoriei
Fiica autorului, Nadia Marcu Pandrea nu crede în reeducare. Ea vorbeşte de «aşa-zisa perioadă de reeducare a anilor 1961-1964, cînd vîntul „dezgheţului” moscovit începuse să bată, cu întîrziere de aproape un deceniu, şi peste România»[56].
Apoi, în fruntea manuscriselor de puşcărie politică ale deţinutului Pandrea de la Aiud, din timpul reeducării, se află următoarea dedicaţie: «domnilor colonel Gh. Crăciun, colonel. M. Iacob, colonel Ivan, Maior I. Nodiţ şi înţeleptul gardian Hejuş, din echipa de pedagogi ai puşcăriei Aiudului, exponenţi luminaţi ai clasei muncitoare, care au realizat reeducarea şi Universitatea din Aiud (anii 1961-1964), în spiritul comunismului umanist, dovedit a fi în concreto în concordanţă cu vechea omenie românească şi cu Proclamaţia progresistă de la Islaz.»[57] Şi iată comentariul celor care au editat cartea. Nu reiese clar despre cine este vorba: îngrijitoarea ediţiei, fiica autorului adică, editura sau şi una şi cealaltă: «Citită mot-à-mot (aşa cum au făcut, de altfel, şi cei cărora le-a fost adresată, la cerere), dedicaţia de mai sus ne-ar putea induce în eroare, creîndu-ne imaginea falsă a unui Petre Pandrea convertit, în cele din urmă, de către inchizitorii săi, la „spiritul umanismului comunist” practicat în închisorile timpului. În realitate, însă, rîndurile puse de autor în fruntea manuscrisului conceput în închisoare sunt, pe de o parte, un mesaj plin de ironie amară la adresa temnicerilor săi, transmis viitorimii prin această unică şi, neîndoielnic, ingenioasă modalitate de comunicare oferită de regimul concentraţionar în care trăia, iar pe de altă parte, un „paşaport” către eternitate pentru scrierea sa (...) De altminteri, chiar în cuprinsul manuscrisului, am mai întîlnit cîteva „amabilităţi” de circumstanţă, menite să abată atenţia celor care-i vegheau fiecare mişcare de la ceea ce devenise cu adevărat important, şi anume, realizarea unei opere istorice de referinţă. Petre Pandrea (...) s-a prefăcut a le clipi uneori din ochi [torţionarilor, n.m.], atunci cînd îi simţea chiar în spatele său, privindu-l pieziş peste umăr. (...) Petre Pandrea se preface a crede chiar în reeducarea tip Makarenko.»[58]
Doar o observaţie: dedicaţia nu era cerută de reeducatori, ci reprezenta o probă pe care candidatul la reeducare trebuia s-o producă. A crede că Pandrea reuşeşte să-i păcălească pe reeducatori este tot atît de eronat pe cît credinţa că participarea sa la reeducare a fost de circumstanţă.
Reeducarea de la Aiud este deci, pentru îngrijitoarea textelor de faţă, un eufemism. Ea consideră apoi că îşi face o datorie de onoare publicînd aceste texte: «Noi, cei care l-am iubit, care i-am stat permanent şi neclintit alături, noi, cei care am plătit, împreună cu el, grelele şi cumplitele tributuri regimului totalitarist, luptăm cu dragoste şi pentru a-i face cunoscute operele literare care se aflau „în şantier”.»[59] Să ni se dea voie să exprimăm mari îndoieli cu privire la un asemenea demers.
Aşa cum o mărturiseşte, înainte de reeducarea de la Aiud Pandrea obişnuia să facă publice textele scrise numai după ce obţinea o variantă care să-l mulţumească. După reeducare am văzut că nu mai dorea decît o variantă drapată, deghizată. Este lesne de înţeles că manuscrisele acum publicate nu au putut fi revăzute de autor. În plus, aceste texte au fost scrise în nelibertate, fiind un produs al acelei stări, ceea ce ne face să ne exprimăm dubiile cu privire la decizia fiicei de a le încredinţa tiparului.
Autorul spune cu privire la modul în care vor fi utilizate textele sale: «Aceste manuscripte, unele, se află în versiunea I, deci nepublicabile (subl. mea)[60]. În versiunea III obişnuia autorul să dea bun de tipar. Rog ca aceste manuscripte să se păstreze: a) pentru autor, dacă va avea răgaz să reia temele; b) pentru copiii săi, Nadia, Eliza şi Andrei Pandrea (care s-a dovedit la 19 ani a fi un virtuoz al stilului tipărit), cărora li se pot înmîna, la cerere, manuscriptele; c) pentru cercetătorii şi istoricii din anul 2000, cînd vor fi aduse la lumină...»[61] Aceasta este dispoziţia lui Pandrea cu privire la soarta manuscriselor. Repetăm: nu se vor publica. Ele pot fi însă utilizate de copiii săi şi de cercetători.
Desigur, pot exista neînţelegeri asupra expresiei «a fi aduse la lumină», care pare să fi fost înţeleasă de fiica autorului ca «publicare», dar, în afara unei alte dispoziţii exprese, textul este clar: manuscrisele sînt nepublicabile! Singura posiblă indicaţie în sensul publicării este tot din perioada reeducării: «Acest Jurnal intim este destinat copiilor, nepoţilor şi familiei mele, care n-au voie să-l publice decît în anul 2000, cînd eu voi fi oale şi ulcele.»[62] Dar şi aceasta, ca şi cealaltă, nu poate fi luată în mod serios în consideraţie pentru a stabili care erau dorinţele reale ale autorului.
Volumul de faţă este o recidivă. Fiica autorului a mai publicat de curînd, în aceleaşi condiţii, jurnalul ţinut de autor după prima detenţie[63]. Responsabilitatea cea mai mare pentru publicarea acestor texte nepublicabile aparţine fiicei autorului. Şi nu despre responsabilitatea juridică este vorba, căci fiica este, în mod legal, deţinătoarea drepturilor, ci de responsabilitatea morală, responsabilitatea faţă de memoria acestui «om bun», aşa cum l-au caracterizat toţi foştii deţinuţi politici care l-au cunoscut. A publica aceste texte de un tragism extrem – dîndu-le drept istorie şi considerînd că făcîndu-le publice contribui la păstrarea memoriei – este ca şi cum ai expune un cadavru în piaţa publică.
Şi editura care a publicat textele, «Vremea», în colecţia «Fapte, idei, documente», are o responsabilitate. Tot morală[64]. Publicarea unor asemenea cărţi nu slujeşte nici istoriei – interpretării faptelor, ideilor şi documentelor – şi, cu atît mai puţin memoriei. Căci nu poate să existe o activitate editorială a lucrărilor despre comunism fără o etică editorială.
Bucureşti, decembrie 2000-ianuarie 2001
NOTE
[1] Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud, Editura Vremea, Bucureşti, 2000, 573 p. Ediţia este îngrijită de fiica autorului, Nadia Marcu Pandrea. Lucrarea se bazează pe manuscrise restituite de SRI.
[2] În limbajul regimului această categorie se mai numea «administrativi» sau «lagărişti» şi îi reunea pe deţinuţii pe care regimul nu îi putuse încadra după o infracţiune din codul penal, nici măcar «prin analogie», aşa cum proceda în mod curent.
[3] Creştini ortodocşi de stil vechi pe care regimul i-a «unit», ca şi pe greco-catolici, cu Biserica Ortodoxă Română.
[4] Mănăstiri aflate în conflict cu Patriarhia Ortodoxă, din pricina faptului că aceasta din urmă nu apăra credinţa.
[5] Termenul de «reeducare» nu trebuie luat ca un eufemism, tot aşa cum cel de «demascare» este ghilimetat în text pentru a indica faptul că este vorba de un concept. Relatările despre reeducarea de la Ocnele Mari, deşi nu lipsesc, sînt sărace. Dosarul anchetei şi procesului celor implicaţi de regim în lotul Ţurcanu nu conţine nici o relatare cu privire la reeducarea din acest penitenciar. Dintre lucrările accesibile se pot consulta cu profit: mărturia de primă mînă a lui Virgil Mateiaş, Anii de groază din Romania comunistă: Mărturii. Existenţa tragică. Însemnări. Testament, fără editor, fără loc de apariţie, 1991(?); relatarea, din surse secunde, a lui Dumitru Bacu, Piteşti, centru de reeducare studenţească, Bucureşti, Editura Atlantida, 1991; iar pentru o analiză a reeducării de «tip Piteşti» în contextul practicilor reeducative din penitenciare şi lagăre şi din afara acestora, teza noastră, susţinută la Facultatea de Filozofie, Reeducarea comunistă din România anilor ’50, 1999, 373 p.
[6] Toate aceste categorii trebuie ghilimetate întrucît regimul comunist nu făcea distincţie între membrii activi ai unor partide şi mişcări şi simpatizanţi, tot aşa cum nu făcea deosebirea între opozanţi reali şi presupuşi.
[7] «stingerea» din penitenciar. În fapt, în celulă, ca măsură de siguranţă, becul ardea pe tot timpul nopţii.
[8] PANDREA, p. 175.
[9] v. nota 6.
[10] Mărturiile despre reeducarea de la Aiud sînt prea numeroase pentru a le indica aici. De notat că nu există pînă în prezent o analiză ştiinţifică a acesteia.
[11] Actualul arhiepiscop ortodox al Cujului, Vadului şi Feleacului, Bartolomeu.
[12] PANDREA, p. 21.
[13] Ibidem, p. 156.
[14] Ibidem, p. 232.
[15] Ibidem, p. 272.
[16] Ibidem, p. 76.
[17] Ibidem, p. 245.
[18] Ibidem, p. 246.
[19] Ibidem, p. 103.
[20] Ibidem, pp. 264-269.
[21] Ibidem, p. 242.
[22] Al mamei sale.
[23] PANDREA, p. 250.
[24] Ibidem, p. 243.
[25] Ibidem, p. 415.
[26] Ibidem, p. 161.
[27] Faţă de cea de «tip Piteşti».
[28] PANDREA, p. 89. V. în acelaşi sens pp. 95-96.
[29] Ibidem, pp. 29-30. V. în acelaşi sens şi pp. 51 şi 99.
[30] Altfel spus, «staliniştii».
[31] PANDREA, p. 158.
[32] Ibidem, p. 60.
[33] Ibidem, p. 363.
[34] Ibidem, p. 96, passim. O simplă privire asupra conferinţelor lui Makarenko arată că acesta nu avea nimic de-a face cu autorii mai sus invocaţi, metoda sa decurgînd din principiile ideologice ale marxism-leninismului şi instituindu-se într-o pedagogie revoluţionară. De fapt metoda descoperită de Makarenko a stat şi la baza reeducării de «tip Piteşti», între diferitele tipuri de reeducare (dinăuntrul şi din afara închisorii, cu sau fără tortură) existînd doar diferenţe de tehnici şi strategie, nu şi de scop însă, care rămîne acelaşi. V. şi cap. I din lucrarea noastră, intitulat Naşterea noii metode: Makarenko.
[35] Ibidem, p. 395. Gîndirea care subîntinde textul invocat de autor este una iluministă, ea avînd ca ideal îndreptarea omului căzut în greşeală. Spre deosebire de aceasta, gîndirea ideologică are ca scop reformarea societăţii după canoanele partidului, transformarea cetăţenilor lumii comuniste în «oameni noi». Se înţelege că între cele două proiecte diferenţa este radicală.
[36] PANDREA, p. 206.
[37] Ibidem, pp. 98-99. V. şi p. 410.
[38] Ibidem, p. 446.
[39] Ibidem, p. 450.
[40] Ibidem, p. 59.
[41] Ibidem, pp. 270-271.
[42] Ibidem, pp. 508-509.
[43] Ibidem, p. 279.
[44] Ibidem, p. 367.
[45] Ibidem, p. 485.
[46] Numesc «conştiinţă lirică», urmînd-o pe F. Thom, un tip de conştiinţă reeducată care se caracterizează prin incapacitatea de a se fixa asupra realităţii, de a structura o analiză, avînd ca simptom specific alunecarea Eului către diverse trăiri, în special către identificarea cu natura, cultura şi istoria. V. Françoise Thom, Limba de lemn, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, pp. 162-163.
[47] PANDREA, p. 41.
[48] Ibidem, pp. 118-119. V. de asemenea p. 122, despre flori; pp. 123-124, 125, depre lună; pp. 126, 130-131, 286, despre păsări şi animale; pp. 428 şi următoarele, despre istorie.
[49] Ibidem, p. 124.
[50] Ibidem, p. 282.
[51] Ibidem, p. 284. V. în continuare şi paragraful intitulat Saltul în eter.
[52] Ibidem, p. 81.
[53] Ibidem, p. 569.
[54] Ibidem, p. 517.
[55] Ibidem, pp. 527-528. V. şi pp. 249-250.
[56] Ibidem, pp. 11-12, în Notă asupra ediţiei.
[57] Ibidem, p. 545.
[58] Ibidem, pp. 545-546.
[59] Ibidem, p. 15, în Notă asupra ediţiei.
[60] Este cazul textelor din detenţie publicate aici.
[61] PANDREA, p. 502.
[62] Ibidem, p. 397.
[63] V. Memoriile mandarinului valah, Bucureşti, Editura Albatros. În plus, după cum mărturiseşte fiica autorului în Notă asupra ediţiei la volumul de faţă, editura şi-a permis să schimbe titlul dat de autor, Jurnalul mandarinului valah.
[64] Frază eliminată la publicare de către revista «Memoria».
Publicat în revista „Memoria”, nr. 1 (34), 2001, pp. 106-120.
