În cele ce urmează dorim să prezentăm primul volum din ampla lucrare a lui Mihai Rădulescu (din care au apărut deja două volume) intitulată Istoria literaturii române de detenţie, volum aflat la a doua sa ediţie, care are ca subtitlu tematic Memorialistica reeducărilor. Dacă prima ediţie apărea în editura autorului, Ramida (la Bucureşti, în anul 1999, 510 p.), această a doua ediţie apare într-o altă formă, pe suport electronic (compact disc), la Societatea Culturală Noesis din Bucureşti, la sfîrşitul anului 2001 (vezi situl organizaţiei la adresa de Internet www.noesis.ro). Cartea lui Mihai Rădulescu apare pe acelaşi compact disc împreună cu alte 50 de titluri de autori români contemporani, din domenii care merg de la eseistică (este cazul lui Gabriel Andreescu) sau poezie pînă la la roman ori istorie literară (ca în cazul autorului nostru).
La fel ca şi la ediţia întîi, primul volum reeditat al Memorialisticii reeducării a trecut în mod complet nemeritat nu doar să fie recenzat, ci chiar menţionat printre apariţiile editoriale. Lucrarea lui Mihai Rădulescu fiind în mod voit una de istorie literară, faptul ne apare cu atît mai bizar cu cît în România nmărul criticilor şi istoricilor literari îl depăşeşte de departe pe cel al creatorilor, lucrările de critică literară stîrnind de regulă o mai mare receptare decît producţiile literare. Deplîngînd această completă absenţă a receptării critice a lucrării lui Mihai Rădulescu, am decis să o prezentăm nu pentru tratamentul injust aplicat cărţii de către confraţii săi, ci pentru meritele inerente textului însuşi.
Critica şi istoria literară nefiind domeniile noastre de presupusă competenţă, prezentarea care urmează are un dublu scop: pe de o parte, acela de a atrage atenţia asupra acestei lucrări pe care o considerăm de maxim interes pentru ştiinţele umane de la noi, iar pe de alta, de a face cîteva reflecţii asupra unor teme comune atît istoriei literare, cît şi reflecţiei politice: cele ale istoriei, memoriei şi justiţiei, teme care subîntind orice analiză asupra crimelor şi torturilor psihice şi fizice ale unui regim ideologic, aşa cum este cel comunist.
Din cuvîntul înainte al autorului la primul volum aflăm că proiectata sa Istorie are în vedere nu doar o investigare a literaturii de detenţie în comunism, ci una în genere, intenţia sa fiind de a grupa analitic scriitori care şi-au descris experienţa închisorii în diferite perioade istorice şi sub diverse regimuri politice, ca: Liviu Rebreanu, Constantin Stere, George Topîrceanu, Tudor Arghezi sau Ioan Slavici. Cu cei de-al doilea volum din lucrarea sa, Mihai Rădulescu atacă o altă problemă a detenţiei în comunism, Mărturisirea colaborării (Editura Ramida, Bucureşti, 1998, 319 p.).
Autorul nu evită posibila obiecţie de fond care ar putea fi adusă demersului său analitic, şi anume: cum pot cădea sub acelaşi concept – cel de „literatură” – producţii atît de diverse ca gen (memorii, mărturii, amintiri, romane, eseuri) şi inegale ca reuşită estetică? Răspunsul lui Mihai Rădulescu este clar: toate aceste lucrări trebuie considerate ca literare, singura lor deosebire constînd în nivelul de împlinire estetică. „Unul din scopurile lucrării de faţă – spune autorul în cuvîntul său înainte – este să scoată în evidenţă deosebirea calitativă estetică dintre aceste scrieri, precum şi aceea impusă de oglindirea persoanlităţilor deosebite ale autorilor în stil şi obiective realizate, prin asta demonstrîndu-se şi literaturitatea lor.” (p. 12) Prin urmare, deosebirea dintre diversele lucrări ar fi una de grad, iar nu de esenţă, argumentaţia autorului, sprijinită din abundenţă cu citate, ilustrînd această idee pe tot parcursul cărţii.
Caracteristicile literaturii astfel definite sînt: didacticitatea – faptul de a transmite în mod implicit o lecţie despre răul care nu trebuie să se repete şi dezvăluirea adevărului asupra realităţii închisorilor şi lagărelor comuniste, ca trăsătură fundamentală. Invocînd aceste caracteristici, Mihai Rădulescu se situează astfel pe poziţia după care, în vremuri în care răul este realitatea cotidiană, literatura trebuie judecată în primul rînd după cantitatea de adevăr şi de bine pe care le conţine, şi numai apoi după stil. Căci în vremuri de restrişte o literatură se justifică prin caracterul său mărturisitor, fără a-şi căuta alibiuri de tipul «rezistenţei prin cultură» sau al apolitismului de principiu. Spunînd acestea, poate că trecem dincolo de textul autorului, dar dacă este aşa nu o facem decît pentru a indica faptul că Mihai Rădulescu se desparte de discursul dominant în materie de istorie literară, după care în timpul comunismului românii n-au avut nevoie de samizdat şi de „literatură de sertar”, întrucît ceea ce a fost mai valoros s-a publicat oricum cu voia cenzurii. Desigur, nici o sciere, oricît de «adevărată» şi de «etică» ar fi ea, nu se poate dispensa de o estetică pentru a atinge stadiul de literatură, aşa cum este cazul cu unele dintre lucrările incluse de Mihai Rădulescu în corpusul său analitic. Însă faptul că autorul vîsleşte împotriva curentului conservator al criticii de la noi din consideraţie faşă de aceste texte îi cîştigă simpatia cititorului.
Metoda aleasă de autor pentru prezentarea lucrărilor care compun corpusul (care este, cu cîteva excepţii, aproape complet) este aceea a unei antologii de texte comentate, în care rolul său este cel al unui ghid ce-l însoţeşte pe cititor în interiorul lucrărilor. Motivaţia citatului lung este justificată, cu temei, prin dificultatea procurării cărţilor pe care autorul le supune analizei, cea mai mare parte a lor apărînd în ediţii minuscule, la edituri obscure din provincie şi nebeneficiind – în mod tragic şi similar comentatorului lor – de nici o publicitate. Constantele analizei pe care Mihai Rădulescu o face cărţilor despre reeducare, care dau imaginea unui tot coerent în ciuda abundenţei şi lungimii pasajelor citate, sînt: stilul, limbajul, portretistica şi visele de detenţie. Imposibil de rezumat această analiză, vom lăsa cititorului plăcerea să o descopere singur, limitîndu-ne doar la cîteva remarci.
Lucrarea debutează, în mod firesc, cu Originile reeducării, aşa cum sînt ele povestite de Onisifor Ghibu în Ziar de lagăr (Editura Albatros, 1991) şi se încheie – în mod neconvingător după noi – cu capitolul intitulat Presimţirea reeducărilor. Versurile profetice ale lui Cezar Săvescu. Corpusul de texte analizate de autor se referă în întregime (cu excepţia cărţii lui Ghibu şi a versurilor lui Săvescu considerate ca profetice) la reeducarea «de tip Piteşti», începută la închisoarea Piteşti şi continuată în alte patru locuri de detenţie: la penitenciarele Gherla, Ocnele Mari, Tîrgu-Ocna şi în lagărul de la Peninsula, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în perioada 25 noiembrie 1949-19 decembrie 1951. Tocmai de aceea credem că titlul cărţii lui Mihai Rădulescu ar fi trebuit să specifice că este vorba de reeducarea din această perioadă, iar nu despre toate valurile reeducative din penitenciare şi lagăre, ca cel din perioada 1948-1949 („de tip Suceava”, reeducarea de acestă generaţie desfăşurîndu-se şi la penitenciarul Tîrgşor) sau ca cel din anii 1962-1964 (care a avut loc în penitenciarele Aiud, Gherla, Botoşani şi în lagărul de la Periprava).
Foarte interesantă şi pertinentă este analiza pe care Mihai Rădulescu o face viselor deţinuţilor, aşa cum o probează prin explicarea celor trei vise reproduse de Onisifor Ghibu în cartea sa. Luînd ca reper psihanaliza lui Jung, dar cu experienţa şi intuiţia sa de fost deţinut politic, autorul explică în mod convingător producţiile onirice ale lui Ghibu prin teama inconştientă de transformare psihică în urma participării la reeducare. Din contră, găsim cu totul neconvingătoare credinţa sa că visele în general, iar cele ale deţinuţilor în special, au un caracter profetic. Dar poate că fiind vorba de o credinţă, autorul nici nu doreşte să fie convingător. La fel de neconvingătoare este apropierea dintre tematica celor trei poeme ale lui Cezar Săvescu, scrise în preajma anului 1890, şi realitatea ulterioară a reeducării. Imaginea sfîrtecării în bucăţi de către prieteni, atmosfera glaciară de care poetul simbolist se simte înconjurat şi sentimentul părăsirii de către lumea întreagă, care sînt temele celor trei poeme, gîndim că pot fi explicate prin traumele sale personale în contextul unei epoci în care societatea de atunci ieşea în mod dureros din cadrele tradiţionale. Apropierea pe care Mihai Rădulescu o face între acele texte şi realitatea reeducării găsim că se datorează dureroasei sale experienţe de fost deţinut politic la Jilava, cînd poetul Horia Niţulescu, şi el deţinut politic, îi recita unul din poeme celui care zăcea pe atunci „vlăguit de o avitaminoză însoţită de crize nervoase, de care sufeream, ce nu avea nume, contactul literar cu el [cu Horia Niţulescu, n. n.] izbutind să-mi menţină în suflet o oareşicare frumuseţe, necesară supravieţuirii.” (p. 507) Acest presupus caracter profetic al viselor ni se pare ideea cea mai greu de susţinut a autorului, cu atît mai mult cu cît el îşi inserează demersul în cel al istoriei literare, prin natura sa unul de tip ştiinţific, non-oracular deci.
În analiza pe care o face textelor, judecata de gust a lui Mihai Rădulescu este în mod consecvent de partea celor ale deţinuţilor politici, în dauna scrierilor celor care nu au fost închişi dar au scris despre reeducare (Virgil Ierunca), şi de partea deţinuţilor politici trecuţi prin reeducare , în dauna celor care nu au trecut prin ea, dar au scris despre ea (Paul Goma). Fiind vorba despre o judecată de gust, iar nu despre una de fapt, opţiunea autorului este indiscutabilă. Însă nu întotdeauna judecata de gust este identică cu judecata de valoare; am spune chiar că dimpotrivă. În plus, chiar făcînd o asemenea judecată de gust ca cea a autorului, nu se poate – în virtutea criteriilor stipulate de Mihai Rădulescu însuşi – să nu spunem că Paul Goma este primul care a scris în România despre reeducare în romanul său Ostinato (scris în 1966), căutînd să înlăture ceea ce era pe atunci un conturat tabu: „despre reeducare să vorbească numai cei care au trecut pe acolo”. Nu putem să nu spunem că reeducarea este pentru Paul Goma un subiect de care s-a ocupat timp de peste treizeci de ani şi care apare în mai toate lucrările sale, publicate sau aflate în manuscris. Că, în plus, el este angajat într-un demers practic singular, susţinînd teza după care reeducarea nu se încheie o dată cu perioada de detenţie, ci continuă într-un mod mai eficace, sub alte forme, în afara închisorii sau lagărului. Apoi, nu putem uita că Virgil Ierunca, cu studiul său, Le phénomène concentrationnaire en Roumanie, publicat ca postfaţă a romanului Gherla de Paul Goma, în ediţia franceză a cărţii de la Editura Galimard, în 1973, este cel care a făcut cunoscută în occident teribila crimă a reeducării. Şi, în mod identic, nu putem să trecem cu vederea că acelaşi ne-a făcut cunoscută şi nouă, în anii ’80, celor care nu puteam să avem memoria a ceva ce n-am ştiut niciodată, pentru că n-am avut de la cine să aflăm, prin intermediul Radio Europa Liberă, groaznica experienţă.
Faptul că autorul tratează Patimile după Piteşti de Paul Goma alături de memoriile lui Nicolae Călinescu, Dan Lucinescu, Marcel Petrişor şi de propria sa relatare (care reproduce istoria personală a lui Aurel Obreja) arată că pentru sine ficţiunea ronanescă nu este altceva decît un alt mod de a spune adevărul, conform criteriilor indicate mai sus. Dar faptul că textele tuturor acestor autori aînt grupate sub capitolul Ficţiunea nu este, iarăşi, decît un reflex al preferinţei lui Mihai Rădulescu pentru expunerea „brută” a experienţei reeducării altfel decît luminată prin flash-uri de memorie (ca la Nicolae Călinescu), divagaţii lirice (la Dan Lucinescu), presupuneri cu rol de clarificare (asemeni lui Marcel Petrişor) sau intuiţie artistică (la Paul Goma).
Credem – din punctul de vedere al memoriei comunismului – că, în general, relatările despre detenţia politică trebuie analizate în funcţie de două criterii. Primul este cel al momentului în care au fost scrise şi/sau publicate (înainte de 1989 şi după). Căci nu-i totuna să scrii sub pedeapsa unei noi arestări, a unei noi anchete şi a unor alte torturi, din dorinţa de a trezi şi întreţine memoria contemporanilor, cu a scrie în absenţa pericolului, relatarea fiind în acest caz expresia cea mai pură a învingerii fricii. Cel de-al doilea criteriu este al cantităţii de adevăr pe care relatările o conţin. Aceste două criterii ni se par a fi cele care discriminează între mărturie (care a dat în mod egal „martor” şi „martir”) şi simplele amintiri. În privinţa reeducării, dată fiind experienţa limită la care deţinuţii au fost conduşi, apreciem că un criteriu special este cel care ar trebui să prevaleze: cel care îi împarte pe foştii deţinuţi politici în cei care au scris sau au acceptat să relateze pe bandă istoria lor de detenţie şi cei care nu au făcut-o. Iată de ce lucrarea lui Mihai Rădulescu o putem citi şi ca pe un omagiu adus celor care au reuşit să se rupă de frica, singurătatea şi neîncrederea în oameni generate în ei de reeducare, căci prin aceasta ei şi-au făcut datoria de foşti deţinuţi politici.
Dat fiind caracterul de autoritate al unei prefeţe, se cuvine ca cel care o scrie – cel puţin în cazul unei cărţi cu un asemenea subiect – să fie de o etică ireproşabilă. Iar dacă este un fost deţinut politic, ca în cazul de faţă, el să nu fi abdicat de la etica deţinutului politic. Căci din perspectiva acestei etici, între punctul de vedere al călăului şi cel al victimei, între delirul celui care torturează şi strigătele celui torturat nu poate exista conciliere în eternitate. Tocmai de aceea textul scris de Nicolae Balotă, scriitor pe care îl regăsim în Antologia ruşinii a lui Virgil Ierunca – ce grupează pe mînuitorii cuvîntului care au păcătuit prin cuvînt scriind laude la adresa lui Ceauşescu – credem că nu îşi găseşte locul în fruntea acestei Istorii*.
Despre Mihai Rădulescu nu se poate scrie fără a spune măcar un cuvînt de recunoaştere a muncii sale de recuperare a memoriei comunismului. Cu mijloace mai mult decît precare şi cu forţe fizice care au început să fie din ce în ce mai reduse, începînd cu 1992 Mihai Rădulescu este editorul a peste 30 de lucrări de gen. Într-o perioadă în care în România societatea civilă este din ce în ce mai mult o ficţiune, în care victimele se prind voios în hora unirii cu călăii şi reperele anticomunismului se reconciliază în mod naţionalist cu nomencalaturiştii şi securiştii, Mihai Rădulescu se obstinează să scrie despre comunism. Merită din plin, credem, omagiul nostru.
Procedînd pentru prima dată la redactarea unei Istorii a literaturii române de detenţie, lucrare pe cît de ambiţioasă pe atît de dificilă – şi de aici dificultăţile inerente oricărui început – considerăm că încercarea autorului merită apreciată nu doar ca o premieră, ci lecturată cu încrederea că ea va contribui la îmbogăţirea reflecţiei tuturor acelora care nutresc un interes pentru memoria şi istoria comunismului.
Bucureşti, 9 ianuarie 2002
* Revista „Memoria” a cenzurat acest pasaj rescriindu-l în următorul mod: „Tocmai de aceea unii mînuitori ai cuvîntului care au păcătuit prin cuvînt scriind laude la adresa lui Ceauşescu – credem că nu îşi găsesc locul în fruntea acestei Istorii.”
Publicat în revista „Memoria”, nr. 1 (38), 2002, pp. 9-14.
La fel ca şi la ediţia întîi, primul volum reeditat al Memorialisticii reeducării a trecut în mod complet nemeritat nu doar să fie recenzat, ci chiar menţionat printre apariţiile editoriale. Lucrarea lui Mihai Rădulescu fiind în mod voit una de istorie literară, faptul ne apare cu atît mai bizar cu cît în România nmărul criticilor şi istoricilor literari îl depăşeşte de departe pe cel al creatorilor, lucrările de critică literară stîrnind de regulă o mai mare receptare decît producţiile literare. Deplîngînd această completă absenţă a receptării critice a lucrării lui Mihai Rădulescu, am decis să o prezentăm nu pentru tratamentul injust aplicat cărţii de către confraţii săi, ci pentru meritele inerente textului însuşi.
Critica şi istoria literară nefiind domeniile noastre de presupusă competenţă, prezentarea care urmează are un dublu scop: pe de o parte, acela de a atrage atenţia asupra acestei lucrări pe care o considerăm de maxim interes pentru ştiinţele umane de la noi, iar pe de alta, de a face cîteva reflecţii asupra unor teme comune atît istoriei literare, cît şi reflecţiei politice: cele ale istoriei, memoriei şi justiţiei, teme care subîntind orice analiză asupra crimelor şi torturilor psihice şi fizice ale unui regim ideologic, aşa cum este cel comunist.
Din cuvîntul înainte al autorului la primul volum aflăm că proiectata sa Istorie are în vedere nu doar o investigare a literaturii de detenţie în comunism, ci una în genere, intenţia sa fiind de a grupa analitic scriitori care şi-au descris experienţa închisorii în diferite perioade istorice şi sub diverse regimuri politice, ca: Liviu Rebreanu, Constantin Stere, George Topîrceanu, Tudor Arghezi sau Ioan Slavici. Cu cei de-al doilea volum din lucrarea sa, Mihai Rădulescu atacă o altă problemă a detenţiei în comunism, Mărturisirea colaborării (Editura Ramida, Bucureşti, 1998, 319 p.).
Autorul nu evită posibila obiecţie de fond care ar putea fi adusă demersului său analitic, şi anume: cum pot cădea sub acelaşi concept – cel de „literatură” – producţii atît de diverse ca gen (memorii, mărturii, amintiri, romane, eseuri) şi inegale ca reuşită estetică? Răspunsul lui Mihai Rădulescu este clar: toate aceste lucrări trebuie considerate ca literare, singura lor deosebire constînd în nivelul de împlinire estetică. „Unul din scopurile lucrării de faţă – spune autorul în cuvîntul său înainte – este să scoată în evidenţă deosebirea calitativă estetică dintre aceste scrieri, precum şi aceea impusă de oglindirea persoanlităţilor deosebite ale autorilor în stil şi obiective realizate, prin asta demonstrîndu-se şi literaturitatea lor.” (p. 12) Prin urmare, deosebirea dintre diversele lucrări ar fi una de grad, iar nu de esenţă, argumentaţia autorului, sprijinită din abundenţă cu citate, ilustrînd această idee pe tot parcursul cărţii.
Caracteristicile literaturii astfel definite sînt: didacticitatea – faptul de a transmite în mod implicit o lecţie despre răul care nu trebuie să se repete şi dezvăluirea adevărului asupra realităţii închisorilor şi lagărelor comuniste, ca trăsătură fundamentală. Invocînd aceste caracteristici, Mihai Rădulescu se situează astfel pe poziţia după care, în vremuri în care răul este realitatea cotidiană, literatura trebuie judecată în primul rînd după cantitatea de adevăr şi de bine pe care le conţine, şi numai apoi după stil. Căci în vremuri de restrişte o literatură se justifică prin caracterul său mărturisitor, fără a-şi căuta alibiuri de tipul «rezistenţei prin cultură» sau al apolitismului de principiu. Spunînd acestea, poate că trecem dincolo de textul autorului, dar dacă este aşa nu o facem decît pentru a indica faptul că Mihai Rădulescu se desparte de discursul dominant în materie de istorie literară, după care în timpul comunismului românii n-au avut nevoie de samizdat şi de „literatură de sertar”, întrucît ceea ce a fost mai valoros s-a publicat oricum cu voia cenzurii. Desigur, nici o sciere, oricît de «adevărată» şi de «etică» ar fi ea, nu se poate dispensa de o estetică pentru a atinge stadiul de literatură, aşa cum este cazul cu unele dintre lucrările incluse de Mihai Rădulescu în corpusul său analitic. Însă faptul că autorul vîsleşte împotriva curentului conservator al criticii de la noi din consideraţie faşă de aceste texte îi cîştigă simpatia cititorului.
Metoda aleasă de autor pentru prezentarea lucrărilor care compun corpusul (care este, cu cîteva excepţii, aproape complet) este aceea a unei antologii de texte comentate, în care rolul său este cel al unui ghid ce-l însoţeşte pe cititor în interiorul lucrărilor. Motivaţia citatului lung este justificată, cu temei, prin dificultatea procurării cărţilor pe care autorul le supune analizei, cea mai mare parte a lor apărînd în ediţii minuscule, la edituri obscure din provincie şi nebeneficiind – în mod tragic şi similar comentatorului lor – de nici o publicitate. Constantele analizei pe care Mihai Rădulescu o face cărţilor despre reeducare, care dau imaginea unui tot coerent în ciuda abundenţei şi lungimii pasajelor citate, sînt: stilul, limbajul, portretistica şi visele de detenţie. Imposibil de rezumat această analiză, vom lăsa cititorului plăcerea să o descopere singur, limitîndu-ne doar la cîteva remarci.
Lucrarea debutează, în mod firesc, cu Originile reeducării, aşa cum sînt ele povestite de Onisifor Ghibu în Ziar de lagăr (Editura Albatros, 1991) şi se încheie – în mod neconvingător după noi – cu capitolul intitulat Presimţirea reeducărilor. Versurile profetice ale lui Cezar Săvescu. Corpusul de texte analizate de autor se referă în întregime (cu excepţia cărţii lui Ghibu şi a versurilor lui Săvescu considerate ca profetice) la reeducarea «de tip Piteşti», începută la închisoarea Piteşti şi continuată în alte patru locuri de detenţie: la penitenciarele Gherla, Ocnele Mari, Tîrgu-Ocna şi în lagărul de la Peninsula, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în perioada 25 noiembrie 1949-19 decembrie 1951. Tocmai de aceea credem că titlul cărţii lui Mihai Rădulescu ar fi trebuit să specifice că este vorba de reeducarea din această perioadă, iar nu despre toate valurile reeducative din penitenciare şi lagăre, ca cel din perioada 1948-1949 („de tip Suceava”, reeducarea de acestă generaţie desfăşurîndu-se şi la penitenciarul Tîrgşor) sau ca cel din anii 1962-1964 (care a avut loc în penitenciarele Aiud, Gherla, Botoşani şi în lagărul de la Periprava).
Foarte interesantă şi pertinentă este analiza pe care Mihai Rădulescu o face viselor deţinuţilor, aşa cum o probează prin explicarea celor trei vise reproduse de Onisifor Ghibu în cartea sa. Luînd ca reper psihanaliza lui Jung, dar cu experienţa şi intuiţia sa de fost deţinut politic, autorul explică în mod convingător producţiile onirice ale lui Ghibu prin teama inconştientă de transformare psihică în urma participării la reeducare. Din contră, găsim cu totul neconvingătoare credinţa sa că visele în general, iar cele ale deţinuţilor în special, au un caracter profetic. Dar poate că fiind vorba de o credinţă, autorul nici nu doreşte să fie convingător. La fel de neconvingătoare este apropierea dintre tematica celor trei poeme ale lui Cezar Săvescu, scrise în preajma anului 1890, şi realitatea ulterioară a reeducării. Imaginea sfîrtecării în bucăţi de către prieteni, atmosfera glaciară de care poetul simbolist se simte înconjurat şi sentimentul părăsirii de către lumea întreagă, care sînt temele celor trei poeme, gîndim că pot fi explicate prin traumele sale personale în contextul unei epoci în care societatea de atunci ieşea în mod dureros din cadrele tradiţionale. Apropierea pe care Mihai Rădulescu o face între acele texte şi realitatea reeducării găsim că se datorează dureroasei sale experienţe de fost deţinut politic la Jilava, cînd poetul Horia Niţulescu, şi el deţinut politic, îi recita unul din poeme celui care zăcea pe atunci „vlăguit de o avitaminoză însoţită de crize nervoase, de care sufeream, ce nu avea nume, contactul literar cu el [cu Horia Niţulescu, n. n.] izbutind să-mi menţină în suflet o oareşicare frumuseţe, necesară supravieţuirii.” (p. 507) Acest presupus caracter profetic al viselor ni se pare ideea cea mai greu de susţinut a autorului, cu atît mai mult cu cît el îşi inserează demersul în cel al istoriei literare, prin natura sa unul de tip ştiinţific, non-oracular deci.
În analiza pe care o face textelor, judecata de gust a lui Mihai Rădulescu este în mod consecvent de partea celor ale deţinuţilor politici, în dauna scrierilor celor care nu au fost închişi dar au scris despre reeducare (Virgil Ierunca), şi de partea deţinuţilor politici trecuţi prin reeducare , în dauna celor care nu au trecut prin ea, dar au scris despre ea (Paul Goma). Fiind vorba despre o judecată de gust, iar nu despre una de fapt, opţiunea autorului este indiscutabilă. Însă nu întotdeauna judecata de gust este identică cu judecata de valoare; am spune chiar că dimpotrivă. În plus, chiar făcînd o asemenea judecată de gust ca cea a autorului, nu se poate – în virtutea criteriilor stipulate de Mihai Rădulescu însuşi – să nu spunem că Paul Goma este primul care a scris în România despre reeducare în romanul său Ostinato (scris în 1966), căutînd să înlăture ceea ce era pe atunci un conturat tabu: „despre reeducare să vorbească numai cei care au trecut pe acolo”. Nu putem să nu spunem că reeducarea este pentru Paul Goma un subiect de care s-a ocupat timp de peste treizeci de ani şi care apare în mai toate lucrările sale, publicate sau aflate în manuscris. Că, în plus, el este angajat într-un demers practic singular, susţinînd teza după care reeducarea nu se încheie o dată cu perioada de detenţie, ci continuă într-un mod mai eficace, sub alte forme, în afara închisorii sau lagărului. Apoi, nu putem uita că Virgil Ierunca, cu studiul său, Le phénomène concentrationnaire en Roumanie, publicat ca postfaţă a romanului Gherla de Paul Goma, în ediţia franceză a cărţii de la Editura Galimard, în 1973, este cel care a făcut cunoscută în occident teribila crimă a reeducării. Şi, în mod identic, nu putem să trecem cu vederea că acelaşi ne-a făcut cunoscută şi nouă, în anii ’80, celor care nu puteam să avem memoria a ceva ce n-am ştiut niciodată, pentru că n-am avut de la cine să aflăm, prin intermediul Radio Europa Liberă, groaznica experienţă.
Faptul că autorul tratează Patimile după Piteşti de Paul Goma alături de memoriile lui Nicolae Călinescu, Dan Lucinescu, Marcel Petrişor şi de propria sa relatare (care reproduce istoria personală a lui Aurel Obreja) arată că pentru sine ficţiunea ronanescă nu este altceva decît un alt mod de a spune adevărul, conform criteriilor indicate mai sus. Dar faptul că textele tuturor acestor autori aînt grupate sub capitolul Ficţiunea nu este, iarăşi, decît un reflex al preferinţei lui Mihai Rădulescu pentru expunerea „brută” a experienţei reeducării altfel decît luminată prin flash-uri de memorie (ca la Nicolae Călinescu), divagaţii lirice (la Dan Lucinescu), presupuneri cu rol de clarificare (asemeni lui Marcel Petrişor) sau intuiţie artistică (la Paul Goma).
Credem – din punctul de vedere al memoriei comunismului – că, în general, relatările despre detenţia politică trebuie analizate în funcţie de două criterii. Primul este cel al momentului în care au fost scrise şi/sau publicate (înainte de 1989 şi după). Căci nu-i totuna să scrii sub pedeapsa unei noi arestări, a unei noi anchete şi a unor alte torturi, din dorinţa de a trezi şi întreţine memoria contemporanilor, cu a scrie în absenţa pericolului, relatarea fiind în acest caz expresia cea mai pură a învingerii fricii. Cel de-al doilea criteriu este al cantităţii de adevăr pe care relatările o conţin. Aceste două criterii ni se par a fi cele care discriminează între mărturie (care a dat în mod egal „martor” şi „martir”) şi simplele amintiri. În privinţa reeducării, dată fiind experienţa limită la care deţinuţii au fost conduşi, apreciem că un criteriu special este cel care ar trebui să prevaleze: cel care îi împarte pe foştii deţinuţi politici în cei care au scris sau au acceptat să relateze pe bandă istoria lor de detenţie şi cei care nu au făcut-o. Iată de ce lucrarea lui Mihai Rădulescu o putem citi şi ca pe un omagiu adus celor care au reuşit să se rupă de frica, singurătatea şi neîncrederea în oameni generate în ei de reeducare, căci prin aceasta ei şi-au făcut datoria de foşti deţinuţi politici.
Dat fiind caracterul de autoritate al unei prefeţe, se cuvine ca cel care o scrie – cel puţin în cazul unei cărţi cu un asemenea subiect – să fie de o etică ireproşabilă. Iar dacă este un fost deţinut politic, ca în cazul de faţă, el să nu fi abdicat de la etica deţinutului politic. Căci din perspectiva acestei etici, între punctul de vedere al călăului şi cel al victimei, între delirul celui care torturează şi strigătele celui torturat nu poate exista conciliere în eternitate. Tocmai de aceea textul scris de Nicolae Balotă, scriitor pe care îl regăsim în Antologia ruşinii a lui Virgil Ierunca – ce grupează pe mînuitorii cuvîntului care au păcătuit prin cuvînt scriind laude la adresa lui Ceauşescu – credem că nu îşi găseşte locul în fruntea acestei Istorii*.
Despre Mihai Rădulescu nu se poate scrie fără a spune măcar un cuvînt de recunoaştere a muncii sale de recuperare a memoriei comunismului. Cu mijloace mai mult decît precare şi cu forţe fizice care au început să fie din ce în ce mai reduse, începînd cu 1992 Mihai Rădulescu este editorul a peste 30 de lucrări de gen. Într-o perioadă în care în România societatea civilă este din ce în ce mai mult o ficţiune, în care victimele se prind voios în hora unirii cu călăii şi reperele anticomunismului se reconciliază în mod naţionalist cu nomencalaturiştii şi securiştii, Mihai Rădulescu se obstinează să scrie despre comunism. Merită din plin, credem, omagiul nostru.
Procedînd pentru prima dată la redactarea unei Istorii a literaturii române de detenţie, lucrare pe cît de ambiţioasă pe atît de dificilă – şi de aici dificultăţile inerente oricărui început – considerăm că încercarea autorului merită apreciată nu doar ca o premieră, ci lecturată cu încrederea că ea va contribui la îmbogăţirea reflecţiei tuturor acelora care nutresc un interes pentru memoria şi istoria comunismului.
Bucureşti, 9 ianuarie 2002
* Revista „Memoria” a cenzurat acest pasaj rescriindu-l în următorul mod: „Tocmai de aceea unii mînuitori ai cuvîntului care au păcătuit prin cuvînt scriind laude la adresa lui Ceauşescu – credem că nu îşi găsesc locul în fruntea acestei Istorii.”
Publicat în revista „Memoria”, nr. 1 (38), 2002, pp. 9-14.
