În această rubrică vom căuta să prezentăm periodic un fapt pe care îl socotim semnificativ pentru istoriografia română.
Vom începe prin a face o selecţie, pornind de la preocupările noastre de istoric al perioadei recente – sau al timpului prezent ori imediat, cum se mai spune –, prin extindere al perioadei contemporane, aşa cum face de regulă un istoric: încercând să distingă ceea ce este demn de pus în valoare de ceea ce este mai puţin sau chiar lipsit de interes.
Vom porni întotdeauna de la o carte (sau mai multe), de regulă apariţii recente (dar şi mai vechi, pe care le vom scoate din uitare) şi vom arunca, acolo unde statura morală se profilează, şi o privire asupra oamenilor. Iar unde nu va fi vorba de aşa ceva, vom insista asupra ideilor, întrucât lucrul pe care un istoric îl învaţă încă de la început este că adevărul poate veni din oricare parte, chiar şi de la oamenii cei mai lipsiţi de onestitate.
Vom încerca să aducem disciplina istorică mai aproape de cititorul obişnuit, căutând, într-un limbaj simplu şi accesibil, să vorbim despre o realitate care este, inevitabil, complexă.
Vom căuta apoi ca tonul să fie adecvat: pe de o parte, să pună în lumină ceea ce este important a fi reţinut şi, pe de alta, să promoveze un discurs critic. Dorim să stimulăm – cum spunea ilustrul istoric Mihail Kogălniceanu – „o critică nepărtenitoare, aspră, [care] să le cerceteze pe toate şi ca într’un ciur să le vânture, lăudând cele bune şi aruncând în noianul uitării pe cele rele şi una şi alta după principiile sale şi fără a lua seama la persoana şi starea autorilor (subl. în text).” Căci fără o abordare critică istoria încetează a mai fi o disciplină, o ştiinţă, transformându-se în contrariul ei: ideologie, propagandă sau – mai apropiat de zilele noastre – reclamă – pozitivă sau negativă (cea care este sufletul comerţului).
Or, sufletul istoriei – ca al oricărei discipline, de altfel – este etica. Istoricul este dator faţă de public să redea corect sursele pe baza cărora scrie, să spună adevărul care se întemeiază pe acestea, să nu facă decupaje şi selecţii arbitrare ori interesate.
Vom îmbina diversele tipuri de demersuri proprii disciplinei: de la recenzie, prezentare de carte şi critică de întâmpinare, până la biografie şi descriere istorică.
Desigur, în această întreprindere vom fi limitaţi chiar de obiectul a ceea ce ne propunem. Căci, în mod normal, un expozeu istoric „popular” se produce abia pe baza unuia tehnic, or noi ne propunem exact inversul: să-l producem pe cel accesibil şi să-l oprim în punctul în care nu şi-ar mai avea locul într-o revistă de cultură, ci ar trece într-una de specialitate. Apoi, vom fi mărginiţi chiar de propriile noastre limite (inters intelectual, preocupări, proiecte la care lucrăm).
În această tentativă am fost mânaţi de lipsa de comunicare din cadrul breslei istoricilor (fiecare pare că lucrează pe propria-i insulă) şi dintre breaslă şi public (uitând parcă faptul că pentru el scrie).
În fine, nu ne vom face iluzii asupra efectelor pe care le-ar putea avea tentativa noastră. În lumea românească în care trăim şi în condiţiile date ele vor fi, după evaluarea noastră, cvasinule. Socotim doar că este un obol pe care istoricul trebuie să-l dea pentru prezervarea şi promovarea principiilor despre care vorbeau înaintaşii, cele care dau farmecul, pe cât de natural pe atât de discret, al istoriei ca disciplină pusă în slujba omului.
Bucureşti, 11 noiembrie 2007
Publicat în „Oglinda literară”, Nr. 75, martie 2008
