În numărul său 704 din 29 martie 2002, Lumea Liberă a publicat reacţia D-lui Gabriel Andreescu pe marginea unui articol al meu apărut (după afirmaţia D-lui Andreescu, căci eu nu am văzut numărul respectiv de revistă) în nr. 703 al aceleiaşi publicaţii (nr. 203 care apare în text este în mod vizibil o greşeală de culegere). Articolul D-lui Andreescu este încadrat la rubrica Polemică şi poartă titlul Disidenţă, Rezistenţă şi Impostură. Pe marginea articolului semnat de domnul Mircea Stănescu. Deşi ignor a cui este intenţia polemică/de a gestiona o polemică – a D-lui Andreescu sau a redacţiei – mă declar foarte bucuros pentru faptul că articolul meu i-a atras atenţia D-lui Andreescu iar precizările sale pe marginea articolului meu, dat fiind că vin din partea unui actor al contestării din România comunistă, mă onorează. Este puţin important deci dacă acestea au fost intenţiile D-lui Andreescu însă, în mod cert, acestea sînt, pentru mine, consecinţele luării sale de poziţie.
O discuţie despre dizidenţă este cu totul binevenită, şi în special în România. Ea este însă în prezent complet blocată, atîta vreme cît însăşi revista care a realizat grupajul asupra căruia s-a concentrat textul meu a refuzat – ca întotdeauna, de altfel, fără nici o explicaţie! – să publice observaţiile şi întrebările mele pe marginea lui. Revista se numeşte Observator Cultural, este condusă de Ion Bogdan Lefter şi Carmen Muşat iar numărul la care mă refer este 103 din 12-18.02.2002. Nici o discuţie asupra motivaţiilor unor asemenea practici jurnalistice n-ar fi lipsită de interes, dar unde să o porţi? În samizdat?
Precizez, sau reamintesc după caz, că revista în cauză proceda la considerarea ca «dizident» a D-lui Pavel Câmpeanu fără să indice şi motivele, fapt pe care articolul meu îl găsea nu doar nejustificat, ci şi contestabil. Iată de ce m-am mirat nu să văd că în articolul său Dl. Andreescu aborda o problemă care în economia textului meu era secundă – cea a unei discuţii asupra dizidenţei din România comunistă şi a raporturilor acesteia cu zona mai largă a contestării –, ci faptul că ceea ce era central în articolul meu, «cazul» D-lui Câmpeanu şi aprecierea acestuia de către Observator Cultural drept «dizident», nu intră în analiza Domniei sale.
Date fiind cele spuse pînă acum, nu e totuşi inutil să precizez că punctul de vedere al D-lui Andreescu este cu totul interesant, şi că el poate face orice discuţie pe această temă nu doar utilă, ci şi pasionantă. Cred însă că înainte de aceasta ar fi necesare cîteva clarificări.
Ceee ce aş dori să aflu de la Dl. Andreescu ar fi de ce pare să îmi impute omiterea unor persoane pe care Domnia sa le apreciază ca «dizidenţi», atîta vreme cît ele apar indicate de mine între cei pe care i-am apreciat ca «protestatari» (ca în cazurile Dorin Tudoran şi Mircea Dinescu) şi în condiţiile în care Domnia sa a constatat că distincţia propusă de mine separă net «dizidenţa» în ansamblul contestării în comunism? Şi de ce Dl. Andreescu îmi impută «uitarea» D-lor Söcs Geza, Dumitru Iuga, William Totok şi Ion Vianu, atîta vreme cît scopul articolului meu nu era să descriu şi să analizez zona mai largă a contestării, din care cei enumeraţi apreciez că fac parte? De ce, atîta vreme cît ţinta mea nu a fost de a redacta «liste» (afirmaţie asupra căreia voi reveni!) şi în nici un caz de a le face pe acestea exhausive, aşa cum aşteaptă de la mine Domnul Andreescu? Despre «cazul» D-nei Carmen Popescu recunosc cu părere de rău că nu am auzit. Dar cum să auzi, cînd cei care ar trebui să vorbească tac?
Citez: «Asemenea altor liste apărute prin România, nici cea aparţinînd domnului Stănescu nu cuprinde numele unor dizidenţi care au altă origine etnică decît cea română. Cum putem face o analiză a dizidenţei din vremea regimului Ceauşescu fără să-i numim pe Söcs Geza, pe William Totok şi pe Tökes Laszlo?» (subl. îmi aparţin, M. Stănescu) Sînt de acord cu Domnul Andreescu că textul meu cuprinde o «listă» cu dizidenţi, aşa cum am definit eu dizidenţa, pe care o consider exhaustivă. Zona contestării mai largi din perioada comunistă – care din punctul de vedere al D-lui Andreescu cade sub aceeaşi noţiune de «dizidenţă» – era dincolo de orizontul textului meu, ea fiind indicată numai pentru a face distincţia mai sus amintită. Iată de ce calificativul de făcător de «o altă listă» cu dizidenţi, apărută nu în România, ci «prin România» (formulă peiorativă!), are darul de a mă nedumeri. Dar trecînd peste ironia D-lui Andreescu, aş dori să-l întreb ce vrea să spună atunci cînd afirmă că «lista» mea, a unui făcător de acest tip, «prin România» – sau mai degrabă «prin Occident», singurul care mi le publică! – nu cuprinde numele unor dizidenţi care au altă origine etnică decît cea română? Căci dacă pînă aici aş fi crezut că reproşurile Domniei sale se datorează decupajelor conceptuale diferite pe care le folosim şi analizelor pe care le facem cazurilor concrete, de această dată, în mod întîmplător, limbajul nostru pare să coincidă. Să nu ştie Dl. Andreescu că Vasile Paraschiv – o persoană considerată de mine ca «dizident» – este «de origine» romă? Trecînd peste chestiunea primordială a modului cum Dl. Paraschiv se autoidentifică, el este, într-adevăr, «de origine» romă. Şi, în plus, ce concluzie trage Dl. Andreescu din faptul că punctul meu de vedere dizidenţa din România comunistă se reduce la trei cazuri – Paul Goma, Doina Cornea şi Vasile Paraschiv – care, chipurile, ar fi toţi români get-beget? Că aş fi naţionalist? Că aş fi cumva xenofob pentru că analiza mea nu coincide cu a Domniei sale?
Pentru că Dl. Andreescu vorbeşte de suferinţele oamenilor care au avut curajul să ridice glasul împotriva regimului comunist sau a lui Ceauşescu, între care în mod firesc şi cel al Domniei sale, aş vrea să ştiu dacă o face pentru a-mi reproşa că, operînd distincţii care nu corespund cu cele ale Domniei sale, m-aş îndoi sau aş ignora realitatea suferinţelor acelor persoane sau pentru a proceda la stabilirea unor grade de suferinţă? Căci, fapt bizar, nu a primit în acest sens Dl. Andreescu de la mine texte publicate sau «samizdatate» în care nu doar analizez crimele comunismului, ci şi militez pentru întreţinerea memoriei victimelor? Chiar în articolul faţă de care Dl. Andreescu se poziţionează afirm textual că: «importanţa lor – a cazurilor care cad după mine sub noţiunea de „proteste” – trebuind să fie accentuată în contextul politic actual dominat de resurgenţa forţelor politice de extracţie bolşevică», fără a suprapune cele două planuri, cel analitic şi cel moral, aşa cum pare să îmi impute Dl. Andreescu.
Desigur, faptul că textul meu a generat consideraţiile D-lui Andreescu nu poate, iarăşi, decît să mă onoreze. Dar contextul şi maniera luării sale de poziţie mă obligă să mă întreb dacă nu o face pentru a mă indica drept «stricător» al imaginii unor persoane şi «uitător» al altora. Şi, în ultimă instanţă, pentru că textul D-lui Andreescu se intitulează Disidenţă, Rezistenţă şi Impostură, aş vrea să ştiu chiar de la Domnia sa despre a cui impostură este vorba, căci în text termenul nu este instanţiat în nici un fel. În mod sigur despre a D-lui Pavel Câmpeanu am văzut că nu este, la fel cum nu este vorba nici de contribuţia Observatorului Cultural la realizarea ei.
Iată de ce, fără răspunsurile D-lui Andreescu la aceste chestiuni şi nedumeriri ale mele – răspunsuri de la care aştept ca efectul de ceaţă generat de articolul Domniei sale să se disipeze – mi-e greu să cred că va exista vreun dialog pe aceste subiecte şi, cu atît mai puţin, vreo polemică.
Paris, 6 aprilie 2002
Publicat în «Lumea Liberă», nr. 712, din 24 mai 2002, p. 19.
O discuţie despre dizidenţă este cu totul binevenită, şi în special în România. Ea este însă în prezent complet blocată, atîta vreme cît însăşi revista care a realizat grupajul asupra căruia s-a concentrat textul meu a refuzat – ca întotdeauna, de altfel, fără nici o explicaţie! – să publice observaţiile şi întrebările mele pe marginea lui. Revista se numeşte Observator Cultural, este condusă de Ion Bogdan Lefter şi Carmen Muşat iar numărul la care mă refer este 103 din 12-18.02.2002. Nici o discuţie asupra motivaţiilor unor asemenea practici jurnalistice n-ar fi lipsită de interes, dar unde să o porţi? În samizdat?
Precizez, sau reamintesc după caz, că revista în cauză proceda la considerarea ca «dizident» a D-lui Pavel Câmpeanu fără să indice şi motivele, fapt pe care articolul meu îl găsea nu doar nejustificat, ci şi contestabil. Iată de ce m-am mirat nu să văd că în articolul său Dl. Andreescu aborda o problemă care în economia textului meu era secundă – cea a unei discuţii asupra dizidenţei din România comunistă şi a raporturilor acesteia cu zona mai largă a contestării –, ci faptul că ceea ce era central în articolul meu, «cazul» D-lui Câmpeanu şi aprecierea acestuia de către Observator Cultural drept «dizident», nu intră în analiza Domniei sale.
Date fiind cele spuse pînă acum, nu e totuşi inutil să precizez că punctul de vedere al D-lui Andreescu este cu totul interesant, şi că el poate face orice discuţie pe această temă nu doar utilă, ci şi pasionantă. Cred însă că înainte de aceasta ar fi necesare cîteva clarificări.
Ceee ce aş dori să aflu de la Dl. Andreescu ar fi de ce pare să îmi impute omiterea unor persoane pe care Domnia sa le apreciază ca «dizidenţi», atîta vreme cît ele apar indicate de mine între cei pe care i-am apreciat ca «protestatari» (ca în cazurile Dorin Tudoran şi Mircea Dinescu) şi în condiţiile în care Domnia sa a constatat că distincţia propusă de mine separă net «dizidenţa» în ansamblul contestării în comunism? Şi de ce Dl. Andreescu îmi impută «uitarea» D-lor Söcs Geza, Dumitru Iuga, William Totok şi Ion Vianu, atîta vreme cît scopul articolului meu nu era să descriu şi să analizez zona mai largă a contestării, din care cei enumeraţi apreciez că fac parte? De ce, atîta vreme cît ţinta mea nu a fost de a redacta «liste» (afirmaţie asupra căreia voi reveni!) şi în nici un caz de a le face pe acestea exhausive, aşa cum aşteaptă de la mine Domnul Andreescu? Despre «cazul» D-nei Carmen Popescu recunosc cu părere de rău că nu am auzit. Dar cum să auzi, cînd cei care ar trebui să vorbească tac?
Citez: «Asemenea altor liste apărute prin România, nici cea aparţinînd domnului Stănescu nu cuprinde numele unor dizidenţi care au altă origine etnică decît cea română. Cum putem face o analiză a dizidenţei din vremea regimului Ceauşescu fără să-i numim pe Söcs Geza, pe William Totok şi pe Tökes Laszlo?» (subl. îmi aparţin, M. Stănescu) Sînt de acord cu Domnul Andreescu că textul meu cuprinde o «listă» cu dizidenţi, aşa cum am definit eu dizidenţa, pe care o consider exhaustivă. Zona contestării mai largi din perioada comunistă – care din punctul de vedere al D-lui Andreescu cade sub aceeaşi noţiune de «dizidenţă» – era dincolo de orizontul textului meu, ea fiind indicată numai pentru a face distincţia mai sus amintită. Iată de ce calificativul de făcător de «o altă listă» cu dizidenţi, apărută nu în România, ci «prin România» (formulă peiorativă!), are darul de a mă nedumeri. Dar trecînd peste ironia D-lui Andreescu, aş dori să-l întreb ce vrea să spună atunci cînd afirmă că «lista» mea, a unui făcător de acest tip, «prin România» – sau mai degrabă «prin Occident», singurul care mi le publică! – nu cuprinde numele unor dizidenţi care au altă origine etnică decît cea română? Căci dacă pînă aici aş fi crezut că reproşurile Domniei sale se datorează decupajelor conceptuale diferite pe care le folosim şi analizelor pe care le facem cazurilor concrete, de această dată, în mod întîmplător, limbajul nostru pare să coincidă. Să nu ştie Dl. Andreescu că Vasile Paraschiv – o persoană considerată de mine ca «dizident» – este «de origine» romă? Trecînd peste chestiunea primordială a modului cum Dl. Paraschiv se autoidentifică, el este, într-adevăr, «de origine» romă. Şi, în plus, ce concluzie trage Dl. Andreescu din faptul că punctul meu de vedere dizidenţa din România comunistă se reduce la trei cazuri – Paul Goma, Doina Cornea şi Vasile Paraschiv – care, chipurile, ar fi toţi români get-beget? Că aş fi naţionalist? Că aş fi cumva xenofob pentru că analiza mea nu coincide cu a Domniei sale?
Pentru că Dl. Andreescu vorbeşte de suferinţele oamenilor care au avut curajul să ridice glasul împotriva regimului comunist sau a lui Ceauşescu, între care în mod firesc şi cel al Domniei sale, aş vrea să ştiu dacă o face pentru a-mi reproşa că, operînd distincţii care nu corespund cu cele ale Domniei sale, m-aş îndoi sau aş ignora realitatea suferinţelor acelor persoane sau pentru a proceda la stabilirea unor grade de suferinţă? Căci, fapt bizar, nu a primit în acest sens Dl. Andreescu de la mine texte publicate sau «samizdatate» în care nu doar analizez crimele comunismului, ci şi militez pentru întreţinerea memoriei victimelor? Chiar în articolul faţă de care Dl. Andreescu se poziţionează afirm textual că: «importanţa lor – a cazurilor care cad după mine sub noţiunea de „proteste” – trebuind să fie accentuată în contextul politic actual dominat de resurgenţa forţelor politice de extracţie bolşevică», fără a suprapune cele două planuri, cel analitic şi cel moral, aşa cum pare să îmi impute Dl. Andreescu.
Desigur, faptul că textul meu a generat consideraţiile D-lui Andreescu nu poate, iarăşi, decît să mă onoreze. Dar contextul şi maniera luării sale de poziţie mă obligă să mă întreb dacă nu o face pentru a mă indica drept «stricător» al imaginii unor persoane şi «uitător» al altora. Şi, în ultimă instanţă, pentru că textul D-lui Andreescu se intitulează Disidenţă, Rezistenţă şi Impostură, aş vrea să ştiu chiar de la Domnia sa despre a cui impostură este vorba, căci în text termenul nu este instanţiat în nici un fel. În mod sigur despre a D-lui Pavel Câmpeanu am văzut că nu este, la fel cum nu este vorba nici de contribuţia Observatorului Cultural la realizarea ei.
Iată de ce, fără răspunsurile D-lui Andreescu la aceste chestiuni şi nedumeriri ale mele – răspunsuri de la care aştept ca efectul de ceaţă generat de articolul Domniei sale să se disipeze – mi-e greu să cred că va exista vreun dialog pe aceste subiecte şi, cu atît mai puţin, vreo polemică.
Paris, 6 aprilie 2002
Publicat în «Lumea Liberă», nr. 712, din 24 mai 2002, p. 19.
