Deconspirarea structurilor poliţiei politice are o miză care este în acelaşi timp morală, politică şi juridică. Aceasta se întîmplă pentru că victimele represiunii instaurate de Partidul Comunist merită o reparaţie în faţa memoriei şi moralităţii publice. Şi fără gesturile de ordin simbolic victimele nevinovate vor rămîne întotdeauna vinovate, iar torţionarii şi persecutorii lor vor continua să se bucure de impunitate. În plus, pentru a rupe cu regimurile comuniste şi pentru a demonstra angajamentul lor democratic, regimurile postcomuniste trebuie să ia o serie de măsuri politice şi legale. În absenţa acestor măsuri orice construcţie politică se va ruina, căci nici o societate democratică nu este posibilă în afara restaurării moralităţii publice, a valorilor de adevăr şi justiţie şi a respectului pentru lege.
Studiul nostru reprezintă o analiză a bazei legale şi a activităţii propriu-zise a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii – care este similar Instituţiei Delegatului Federal pentru Actele Serviciului de Siguranţă a Statului (Stasi) –, cu accent pe practicile instituţionale ale Colegiului, organismul de conducere al instituţiei. În vederea redactării am utilizat informaţii de presă şi discuţii cu un mare număr de persoane implicate. Totodată, am beneficiat de experienţa de investigator al Consiliului, la început, şi de cercetător, mai apoi, în perioada septembrie 2000-aprilie 2001.
În cele ce urmează vom investiga deci cazul românesc, un caz care ţine, la fel ca şi democraţia românească, de eşec. Dar, întrucît politica este arta posibilului, lucrurile puteau să se petreacă altfel, şi tocmai de aceea am încercat să facem o analiză a cauzelor acestui eşec.
Antecedentele legii
Începînd din 1989, una din revendicările organizaţiilor născute din societatea civilă a fost tema interzicerii dreptului foştilor membri ai nomenclaturii şi ai aparatului său represiv, Securitatea, de a ajunge la putere. Astfel, primul episod al unei lupte, în egală măsură ideologică şi politică, se consumă chiar în timpul zilelor schimbării regimului, pe 12 ianuarie 1990, cînd persoane care manifestau împotriva reflexelor totalitare ale noii puteri instaurate, Frontul Salvării Naţionale, cer interzicerea partidului comunist şi aplicarea pedepsei cu moartea pentru responsabilii de dezastrul ţării şi pentru crimele comise în timpul regimului comunist. În aceeaşi zi, Ion Iliescu, fost membru al nomenclaturii şi preşedinte al Frontului, sosea la locul demonstraţiei şi comunica la televiziune faptul că a căzut de acord cu demonstranţii asupra unui decret care rezuma cele două puncte deja indicate. Însă decretul nu a fost niciodată aplicat, revendicatorii fiind numiţi ulterior «capete înfierbîntate» şi «huligani», noul regim înscriindu-se astfel – prin limbaj, ca şi prin practicile sale – în continuitatea regimului comunist[1].
Cel de-al doilea episod are loc tot în 1990, chiar înaintea alegerilor din mai, cînd o organizaţie civică, Societatea Timişoara, lansează o «Proclamaţie». Punctul 8 din acest document propunea limitarea drepturilor electorale ale foştilor conducători ai Partidului şi Securităţii pentru o perioadă de 10 ani. Proclamaţia de la Timişoara a fost semnată de partidele numite «istorice», reîntemeiate de către supravieţuitori ai închisorilor comuniste: Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social-Democrat –, organizaţia politică a maghiarilor din România – Uniunea Democrată Maghiară şi de alte asociaţii civice, inclusiv Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici. Proiectul de lustraţie este astfel înscris pe agenda opoziţiei politice. Dar alegerea lui Ion Iliescu şi a partidului său, Frontul Salvării Naţionale – format din activişti din eşaloanele secunde ale fostului Partid Comunist şi din aliaţi ai nomenclaturii – nu a făcut posibilă realizarea proiectului, dat fiind că aceştia se opuneau realizării acţiunii, pe care o apreciau, cu o sintagmă a limbii de lemn, drept «o vînătoare de vrăjitoare». În urma negocierilor din Parlament, între 1990 şi 1996 opoziţia nu a reuşit decît adoptarea unei legi reparatorii pentru condamnaţii politici. Este vorba de Decretul lege nr. 118/1990, care acordă victimelor o indemnizaţie simbolică pentru fiecare an petrecut în închisoare sau în «dizlocare» (sau, cum mai era numită, «domiciliu obligatoriu»).
Pînă în 1996 proiectul este reluat de persoane şi asociaţii civice, atît în România cît şi în exil. Pe plan intern, acţiunea cea mai notabilă este proiectul Alianţei Civice din octombrie 1993, inspirat de legea cehă a lustraţiei. El era destinat Parlamentului şi propunea declararea regimului comunist drept «criminal şi nelegitim», şi considerarea crimelor comunismului ca imprescriptibile. Chiar dacă nu avea drept scop lustraţia, proiectul nu a fost susţinut decît în mod formal de Convenţia Democratică, alianţă politică din care Alianţa Civică făcea parte.
În Franţa, spre exemplu, unde se află o parte importantă a Exilului român, temele lustraţiei, deconspirării Securităţii şi responsabilităţii juridice a persoanelor implicate în crimele şi represiunile comuniste au fost constant afirmate. Însă doar în opera lui Paul Goma – dizident în România şi militant pentru drepturile omului în Franţa de la sosirea sa la Paris, în noiembrie 1977 – se găseşte o tratare coerentă şi o articulare a tuturor acestor trei teme, absente din dezbaterea din ţară[2].
Problema crimelor şi violărilor drepturilor omului datorate regimului comunist a continuat să preocupe anumite asociaţii după intrarea proiectului în dezbatere parlamentară şi chiar după intrarea în vigoare a legii. Este semnificativ, din acest punct de vedere, cazul proiectului Legii imprescriptibilităţii crimelor comunismului, realizat de Fundaţia Naţională a Revoluţiei din decembrie 1989. Proiectul, care propunea să fie declarate imprescriptibile «crimele şi faptele penale grave, de origine totalitar-comunistă», a fost trimis preşedintelui de atunci, Emil Constantinescu, pentru a fi susţinut public cu autoritatea sa. Însă, el nu a intrat niciodată în dezbaterea parlamentară[3].
Proiectul care a stat la baza viitoarei legi a fost iniţiat de Constantin (Ticu) Dumitrescu, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi, pînă în 2000, senator ales pe listele Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat. Adoptarea legii se datorează mai degrabă angajamentului său personal, decît sprijinului partidului. Pînă la sfîrşit, între senator şi partid a intervenit o dispută în legătură cu conţinutul legii, care s-a încheiat cu excluderea sa, cu o sciziune a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici – din care făceau parte un mare număr de conducători ai Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat – şi cu propunerea unui alt proiect al acestora din urmă. Este vorba de iniţiativa deputaţilor Mihai Gheorghiu şi Radu Ghidău, care presupunea accesul la arhivele Securităţii prin intermediul instituţiei Avocatului Poporului, dar care nu propunea lustraţia.
În articolul său Gabriel Andreescu sugerează că iniţiativa lui Mihai Gheorghiu poate fi asociată unei preupuse colaborări cu Securitatea, motivaţia fiind că în timpul aplicării legii deputatul a fost invitat la Consiliu pentru a explica circumstanţele în care a dat anumite declaraţii la Securitate. Din tot ceea ce ştim nu este vorba de «note», cum afirmă Andreescu, ci de «declaraţii» date în anchetă, în faţa unui ofiţer al Securităţii, fapt care nu permite categorisirea fostului deputat drept colaborator al Securităţii, cel puţin din punctul de vedere al legii, aşa cum a fost ea adoptată. Să cităm articolul 5 (3) d) al legii: «Informaţiile cuprinse în declaraţiile date în timpul anchetei de către persoana reţinută sau arestată pentru motive politice privind cauza pentru care a fost cercetată, judecată şi condamnată nu fac obiectul acestei prevederi (subl. n.).» Prevederea la care se referă textul este, în fapt, chiar articolul care defineşte noţiunea de colaborator al Securităţii. Invitarea lui Mihai Gheorghiu la Consiliu se datorează, în fapt, unei erori de analiză a unuia dintre investigatori, iar interpretarea lui Gabriel Andreescu se întemeiază pe o afirmaţie iresponsabilă a preşedintelui Gheorghe Onişoru, făcută cu ocazia audierilor, cînd a afirmat că invitaţi la Consiliu erau «cei cărora le-au fost găsite dosare de reţea, dosare de informatori»[4]. De altfel, prin proiectul propus cei doi deputaţi au susţinut punctul de vedere al conducerii partidului lor – compusă atunci din foşti deţinuţi politici în dezacord cu Constantin (Ticu) Dumitrescu –, şi nu altul.
Proiectul lui Constantin (Ticu) Dumitrescu a fost depus în Parlament în 1993. El se inspira din legea germană a lustraţiei, din 1991, şi presupunea deconspirarea Securităţii. Începînd din 1994, a fost înlocuit prin trei proiecte distincte, care vizau deconspirarea Securităţii, lustraţia şi anularea condamnărilor politice. Însă numai primul proiect a devenit, pînă la urmă, lege[5]. Intrarea proiectului în dezbaterea parlamentară, ca şi aplicarea legii au trenat, între partidele coaliţiei aflate la putere – formată din Convenţia Democrată, alianţă de mai multe partide al cărui ax principal era PNŢCD, condus de Ion Diaconescu, PNL, condus de Mircea Ionescu-Quintus, Partidul Democrat, condus de Petre Roman şi Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, condusă de Marko Bellá –, şi opoziţie – formată din Partidul Democraţiei Sociale din România, condus de Ion Iliescu, Partidul România Mare, condus de Corneliu Vadim Tudor şi Partidul Unităţii Naţionale a Românilor, condus de Valeriu Tabără – realizîndu-se o stranie înţelegere.
În urma aplicării legii a rezultat că mai mulţi conducători ai partidelor coaliţiei aflate la putere au fost informatori ai Securităţii, cel mai cunoscut caz fiind cel al preşedintelui PNL şi preşedinte al Senatului în legislatura 1996-2000, Mircea Ionescu-Quintus, despre care cunoscătorii politicii româneşti ştiau că dosarul său se găsea în 1990 pe biroul primului ministru de atunci, Petre Roman. În plus, chiar înainte de alegerile din 2000, cînd legea intrase deja în aplicare, zece conducători ai PNŢCD s-au retras de la conducere, refuzînd să-şi depună candidaturile în alegeri. În chip de motivare, ei spuneau că pentru a evita suspiciunile cer Consiliului să le verifice dosarele cu prioritate. Ca membri ai Parlamentului care au participat la dezbaterea şi adoptarea legii, ei ştiau că instituţia Consiliului este obligată să elibereze, după caz, adeverinţe de colaborare sau necolaborare cu Securitatea (a se vedea articolul 13 (1) c) ). Totodată, mai ştiau tot atît de bine că nu există prevedere de verificare cu prioritate nici la cerere, nici din oficiu pentru persoanele care nu ocupă funcţii publice (aşa cum sînt acestea definite de lege) sau care nu îşi depun candidadurile pentru a accede în Parlament. Ceea ce a făcut, de altfel, demersul lor cu atît mai suspect[6].
Baza legală a activităţii Consiliului
Prin Legea 187, intitulată Lege de acces la dosarul personal şi de deconspirare a Securităţii ca poliţie politică, intrată în vigoare pe 9 decembrie 1999, se instituie Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, ca organism independent sub controlul Parlamentului[7]. Conform textului adoptat, rolul Consiliului este de a facilita accesul la dosarul personal realizat de Securitate, de a deconspira agenţii şi colaboratorii poliţiei politice – făcînd o investigaţie din oficiu şi/sau la cerere pentru persoanele care ocupă funcţii publice – şi de a facilita accesul cercetătorilor la documente.
După articolul 1 (1) al legii «Orice cetăţean român sau cetăţean străin[,] care după 1945 a avut cetăţenie română[,] are dreptul de acces la propriul dosar» prin «studierea nemijlocită» şi «eliberarea de copii de pe actele dosarului şi de pe înscrisurile doveditoare». Ultima cerere poate fi satisfăcută doar dacă conţinutul nu «poate afecta major o terţă persoană» (articolul 13 (2) ). Legea română este, în acest punct, mai permisivă decît cea germană, care asigură confidenţialitatea datelor încă de la citirea dosarului.
Legea defineşte «poliţia politică» prin «toate acele structuri ale securităţii, create pentru instaurarea şi menţinerea puterii totalitar-comuniste, precum şi pentru suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.» (articolul no 5 (1) ) Textul nu defineşte aceste structuri, lăsînd problema la aprecierea Consiliului. În plus, supoziţia de bază a acestei definiţii este că legislatorul a refuzat să considere Securitatea de principiu şi în integralitatea sa ca o structură represivă. Dar, pe de altă parte, legea nu este nici limitativă, Consiliul fiind singurul în măsură să aprecieze care sînt acele «structuri represive». Prin urmare, nimic nu-l împiedică, în urma studierii dosarelor, să ajungă la concluzia, care corespunde cu punctul de vedere istoric, după care Securitatea a fost, încă de la începutul său, prin maniera internă de organizare, prin practici şi în ansamblu o structură represivă[8]. În cel de-al doilea articol, decretul de constituire afirmă că «Direcţia Generală a Securităţii poporului [este vorba de prima denumire a Securităţii] are ca îndatoriri: Apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii interne a R.P.R., contra uneltirilor duşmanilor din interior şi exterior.» Textul nu poate fi mai clar: legea nu vorbeşte de structuri represive constituite în interiorul Securităţii, ci o concepe în integralitatea sa ca o organizaţie represivă de tip sovietic.
«Agentul» este definit de lege ca «orice persoană care a îndeplinit calitatea de lucrător operativ, inclusiv acoperit, al organelor de securitate în perioada 1945-1989.» (articolul 5 (2) ). Spre deosebire de definiţia structurilor poliţiei politice, care rămîn să fie apreciate de către Consiliu, în calitatea sa de aplicant al legii, la prima vedere definiţia agentului pare să ne vorbească de o calitate: cea de a fi fost angajat al Securităţii. Dar lucrurile nu stau aşa. Presupunem că este vorba de o formulare moştenită din proiectul iniţial. Căci, în optica iniţiatorului său, deţinut politic în anii ’50, legea trebuia să deconspire agenţii Securităţii care au lucrat în mod direct, şi care au supervizat crimele şi represiunile, numiţi şi «organe» sau «lucrători operativi». Această interpretare este confirmată de articolul 17 (2), care vorbeşte de publicarea de către Consiliu, în Monitorul Oficial, «a datelor de identitate, inclusiv numele conspirative şi funcţiile deţinute de ofiţerii şi subofiţerii de securitate, activi sau acoperiţi, care au desfăşurat activităţi de poliţie politică (subl. n.)».
În ansamblul său, voinţa legislatorului a fost să distingă, pe de o parte, între un tip de acţiuni specifice poliţiei politice şi un tip de acţiuni pe care le putem numi, urmînd textul legii, de «siguranţă naţională». Iar, pe de altă parte, între ofiţeri şi subofiţeri implicaţi în primul tip de acţiuni şi cei implicaţi în cel de-al doilea. Dar activităţile numite de «siguranţă naţională», în timpul regimului comunist, nu sînt nici ele definite de către lege, textul stipulînd că apreciarea dosarelor serviciilor secrete care le privesc «se va face de comun acord de către Consiliu, cu instituţiile deţinătoare. În caz de divergenţă, hotarârea va fi adoptată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.» (articolul 20 (6) ) – organism condus de Preşedinte, care îi reuneşte pe: şefii serviciilor secrete, ministrul de Interne, pe cel al Afacerilor Externe, al Finanţelor, al Industriilor şi pe primul ministru.
«Colaboratorul» Securităţii este definit ca orice persoană care s-a pus la dispoziţia, a furnizat sau transmis informaţii Securităţii, informaţii care au adus atingere sau care doar puteau aduce atingere libertăţilor fundamentale ale omului, sau care a avut competenţe decizionale cu privire la activitatea Securităţii sau a altor structuri represive ale regimului comunist. Să cităm pasajul în întregime:
«(3) Este colaborator al organelor de securitate, ca politie politică, în sensul prezentei legi, persoana care:
a) a fost retribuită sau recompensată în alt mod pentru activitatea desfaşurată în această calitate;
b) a fost deţinător de locuinţă conspirativă sau de casă de întîlnire;
c) a fost rezident al securităţii, în sensul prezentei legi;
d) orice altă persoană care a dat informaţii securităţii, prin care s-a adus atingere, nemijlocit sau prin alte organe, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Informaţiile cuprinse în declaraţiile date în timpul anchetei de către persoana reţinută sau arestată pentru motive politice privind cauza pentru care a fost cercetată, judecată şi condamnată nu fac obiectul acestei prevederi.
(4) Se consideră colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică, şi persoana care a transmis sau a înlesnit transmiterea de informaţii, note, rapoarte sau alte acte, prin care se denunţau activitatea sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist, de natură să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
(5) Sînt asimilaţi colaboratorilor prevazuţi la alin. (3) persoanele care au avut competente decizionale, juridice ori politice sau care prin abuz de putere politică au luat decizii la nivel central sau local, cu privire la activitatea securităţii sau cu privire la activitatea altor structuri de represiune ale regimului totalitar comunist (subl. în text).»
Această definiţie, care presupune aceeaşi distincţie între «Securitate» şi «Securitate ca poliţie politică» are dezavantajul de a complica în practică investigaţia Consiliului. În articolul său, Gabriel Andreescu susţine acelaşi punct de vedere. Forma finală a proiectului lui Constantin (Ticu) Dumitrescu a fost realizată de către Monica Macovei, membră a Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului-Comitetul Helsinki şi a Grupului pentru Dialog Social, şi înainte de intrarea în dezbaterea parlamentară conţinea distincţia «Securitate» / «Securitate ca poliţie politică». Distincţia este eronată căci, aşa cum am arătat mai sus, Securitatea a fost concepută încă de la început şi în întregul ei ca o poliţie ideologică sub controlul conducerii Partidului. Şi mai specific, Direcţia a II-a a Securităţii, numită «Contrainformaţii economice», avea în mod clar atribuţii de poliţie politică. Spre exemplu, Ordinul Nr. D/00686 din 30.XII.1983, aprobat de Nicolae Ceauşescu şi intitulat Program cuprinzînd măsurile ce urmează a fi întreprinse pentru îmbunătăţirea activităţii organelor de Securitate cu atribuţii în domeniul apărării economiei naţionale şi pentru delimitarea competenţelor în raport cu cele ale organelor de Miliţie stipula ca atribuţii ale acestei direcţii prevenirea, descoperirea şi lichidarea tuturor «tentativelor» de sabotaj, diversiune sau subminare a economiei naţionale sau «alte fapte care pot pune în pericol securitatea obiectivelor industriale». Sarcinile agenţilor Securităţii erau: urmărirea activă a tuturor elementelor «care pot să se preteze» la acţiuni contrarevoluţionare în domeniul economic; descoperirea şi întreruperea «acţiunilor cu caracter ostil» sau care «sînt de natură să afecteze interesul şi prestigiul ţării»; identificarea la timp a «stărilor de lucruri negative» şi înlăturarea «definitivă» a cauzelor şi condiţiilor «de natură să provoace» pagube economiei naţionale. Scopul ordinului era sintetizat astfel: creşterea cantitativă şi calitativă a potenţialului informativ şi, în special, «asupra persoanelor care – prin acţiuni sau inacţiuni – pun în pericol securitatea statului.» Prin urmare, faptul că proiectul înaintat Parlamentului de către membri ai societăţii civile conţinea deja distincţia în cauză, a reprezentat un neaşteptat sprijin pentru serviciile secrete.
În cea de-a doua parte a definiţiei intră membrii nomenclaturii care răspundeau de activitatea tuturor structurilor represive ale regimului comunist, inclusiv Securitatea. Fiind concepută, încă de la înfiinţare, ca «braţul armat al partidului», Securitatea era sub controlul conducerii Partidului, iar nu invers, mai precis al organelor sale centrale şi locale. Tocmai de aceea includerea acestei categorii în rîndul colaboratorilor este, din punct de vedere istoric, ciudată. Cu toate acestea, avantajul legii este că răspunde la problema raportului dintre Partidul Comunist şi toate structurile sale represive, şi nu doar cu privire la Securitate.
Noţiunea de «colaborator» al Securităţii, aşa cum este definită de lege, acoperă bine gama de relaţii ale unei persoane cu instituţia în cauză. Însă, în analiza lor curentă, investigatorii Consiliului trebuie să traducă terminologia utilizată de Securitate în termenii legii. Ea este de origine sovietică şi, spre deosebire de Stasi care rafinat-o într-o manieră proprie, a rămas neschimbată din anii ’50[9].
Categoriile de persoane vizate de investigare acoperă o gamă largă de poziţii publice care încep cu preşedintele României şi se încheie cu persoanele care au obţinut titlul de «revoluţionar» în timpul schimbării regimului din decembrie 1989 (a se vedea, în acest sens, articolul 2 a)-z) ). Legea stipulează că investigaţia se face din oficiu pentru funcţiile publice (articolul 3 (1) ) şi/sau la cererea unei persoane care are calitatea de cetăţean român. Prin comparaţie cu legea germană, categoriile prevăzute pentru a fi investigate de legea română conţin persoane în plus, ca în cazul preoţilor, şi în minus, ca în cazul cadrelor didactice.
Legea nu prevede, deci, lustraţia. Însă persoanele care îşi depun candidaturile pentru funcţiile indicate de articolul 2 sau care ocupă deja una din funcţiile publice indicate sînt obligate să depună «o declaraţie autentică, pe propria răspundere, potrivit legii penale, privind apartenenţa sau neapartenenţa ca agent sau colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică.» (articolul 3 (1) ) Prin urmare, persoanele supuse investigării care au fost indicate de Colegiu ca agenţi sau colaboratori ai Securităţii pot fi urmărite în justiţie pentru fals în declaraţii publice.
Consiliul are, de asemenea, obligaţia legală de a pune la dispoziţia cercetătorilor «documente şi informaţii complete cu privire la structura, metodele şi activităţile organelor de securitate.» (articolul 19)
Activitatea propriu-zisă
Intrarea în funcţiune a Colegiului, organismul colectiv de conducere a Consiliului, a fost întîrziată chiar de către Parlament pînă în luna februarie 2000. În plus, comisiile juridice ale Parlamentului s-au pronunţat la început, în mod evident ilegal, împotriva candidaturii lui Horia-Roman Patapievici, un candidat care îndeplinea, după cît se cunoaşte, toate condiţiile stipulate de lege. Articolul 8 (8) afirmă că:
«Din Consiliu şi din Colegiul Consiliului nu pot face parte agenţii sau colaboratorii organelor de securitate, astfel cum sînt definiţi în prezenta lege, cei ai altor servicii secrete străine, ai altor structuri informative interne şi străine şi ai altor organizaţii ce au desfăşurat şi desfăşoară activităţi care contravin drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. De asemenea, nu pot face parte persoanele care au suferit condamnari pentru infracţiuni de drept comun, chiar dacă au fost amnistiate sau reabilitate. Calitatea de membru al Colegiului Consiliului nu poate fi acordată persoanelor care au făcut sau fac parte din partide politice.»
În continuare, Partidul Democrat a propus ca membri ai Colegiului, contrar prevederilor legii, doi foşti membri ai Partidului Comunist – Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu –, în încercarea de a compromite, cel puţin, dacă nu de a bloca validarea Colegiului şi aplicarea legii. Propunerea celor doi candidaţi şi validarea lor ulterioară de către Parlament, care reprezintă în fapt o suită de încălcări ale legii, au avut valoarea unui adevărat «păcat originar» care a creat o criză de legitimitate pentru noua instituţie. În plus, apartenenţa celor doi candidaţi la Partidul Comunist a compromis de la început statutul lor de neutralitate politică. Faptul este cu atît mai grav cu cît, dat fiind că Securitatea era o poliţie ideologică, personalul său era selecţionat cu grijă dintre membrii devotaţi ai partidului.
Cei 11 membri ai organismului de conducere ai Consilului sînt următorii:
1) Gheorghe Onişoru, preşedintele Consiliului. Pînă în 1987 a studiat istoria la Facultatea din Iaşi. Apoi, la începutul anilor ’90 a încercat să susţină o diplomă de studii aprofundate la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris, sub coordonarea profesorului Wladimir Bérélowitch. În 1995 şi-a transformat proiectul de studii aprofundate, respins ca lipsit de noutate ştiinţifică, într-o teză, obţinînd titlul de doctor în istorie al Universităţii din Iaşi[10]. Onişoru predă istoria la Universitatea din Galaţi şi a fost propus de PNL.
2) Mihai Gheorghe, vicepreşedintele Consiliului. Pînă în 1995 a studiat dreptul la Universitatea din Bucureşti şi, ulterior, a lucrat ca procuror la Bucureşti şi Giurgiu. A fost propus de PDSR (actualul PSD).
3) Claudiu Secaşiu, secretarul Consiliului. În 1985, pe cînd era student la Facultatea de Istorie din Bucureşti, a fost anchetat de Securitate pentru că ar fi făcut parte dintr-un grup de studenţi care a răspîndit manifeste împotriva lui Ceauşescu şi, ulterior, dat afară din Universitate. Între 1985 şi 1991 a fost custode la Muzeul de Istorie din Braşov şi, între 1991 şi 1999, a lucrat la început ca ziarist şi mai apoi ca documentarist la secţia română a BBC. A fost propus de PNŢCD.
4) Constantin Buchet, membru al Colegiului. Pînă în 1993 a studiat istoria la Universitatea din Iaşi şi din 1995 a lucrat ca cercetător la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului din Bucureşti. Această instituţie a fost creată în 1993 de Ion Iliescu pentru a împiedica adevărata studiere a perioadei comuniste şi este condusă de Radu Ciuceanu, astăzi senator al Partidului România Mare şi, după spusele sale în faţa investigatorilor Consiliului, informator al Securităţii. Totodată, Buchet predă istoria la Academia de Studii Economice şi din 1999 este doctor în istorie. A fost propus de către PRM şi din aprilie 2001 l-a înlocuit pe Claudiu Secaşiu în postul de secretar al Colegiului.
5) Florian Chiriţescu membru al Colegiului. Pînă în 1984 a făcut studii de economie. Din biografia sa oficială lipsesc informaţiile asupra activităţii desfăşurate pînă în 1989, cu scopul de a ascunde o carieră de activist al Partidului Comunist. La începutul anilor ’90 a fost un apropiat colaborator al actualului vice-preşedinte al PSD şi ministru al Transporturilor, Miron Mitrea, pe cînd acesta conducea sindicatul CNSRL-Frăţia. A fost propus în Colegiu de PDSR.
6) Ladislau Csendes, membru al Colegiului. Pînă în 1991 a studiat vioara la Universitatea de Muzică din Bucureşti. A fost propus de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România.
7) Mircea Dinescu, membru al Colegiului. Pînă în 1981 a studiat ziaristica la Academia de Partid «Ştefan Gheorghiu». Poet cunoscut în Occident pentru faptul de a fi protestat în 1989 împotriva politicii lui Ceauşescu. În decembrie 1989 a devenit membru al FSN, condus de Ion Iliescu, unde a rămas chiar şi după plecarea altor intelectuali ca Doina Cornea. Între 1990 şi 1992 a condus Uniunea Scriitorilor. A fost propus de PD.
8) Viorel Nicolescu, membru al Colegiului. A studiat, pînă în 1968, filozofia la Universitatea din Bucureşti, şi din 1981 este doctor în pedagogie. Totodată este director adjunct al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei şi predă ştiinţele educaţiei la Universitatea din Bucureşti. A fost propus de către PNŢCD.
9) Horia-Roman Patapievici, membru al Colegiului. A studiat, pînă în 1982, fizica la Universitatea din Bucureşti şi, între 1985 şi 1990, a lucrat ca cercetător. Este scriitor şi eseist, şi a fost propus de PNŢCD.
10) Andrei Pleşu, membru al Colegiului. A studiat, pînă în 1971, istoria şi teoria artei la Bucureşti, iar din 1980 este doctor. Profesor şi cercetător, el a fost totodată unul din discipolii filozofului Constantin Noica. În timpul guvernării Roman, între 1989 şi 1991, a fost ministru al Culturii şi, între 1997 şi 1999, ministru al Afacerilor Externe. A fost propus de PD.
11) Aurel Pricu, membru al Colegiului. A studiat, pînă în 1993, metalurgia la Institutul Politehnic din Bucureşti. Apoi a lucrat într-o companie privată condusă de oamenii PDSR. În mod natural, a fost propus de acest partid[11].
În continuare, celelalte instituţii ale statului, care aveau obligaţia să sprijine Consiliul în aplicarea legii, nu i-au acordat asistenţa cuvenită, fie invocînd pretexte, fie refuzînd să se explice. Este, în primul rînd, cazul Primăriei Bucureştiului, care trebuia să-i furnizeze un sediu. Conform articolului 11 (2) al legii, Primăria era obligată să furnizeze «spaţiile corespunzătoare pentru desfăşurarea activităţii Consiliului» în termen de 30 de zile, prevedere legală care nu a fost niciodată respectată. Şi tocmai din acest motiv, pînă în ianuarie 2001 activitatea Consiliului – instituţie cu aproape 250 de angajaţi – se desfăşura în trei camere ale Parlamentului. Nu este întîmplător că primarul Bucureştiului este, începînd din iunie 2000, unul din conducătorii PD, Traian Băsescu, partid care a sabotat practic aplicarea legii. Însă Colegiul Consiliului nu a utilizat, la rîndul său, mijloacele legale pentru a obliga Primăria să respecte legea. Pentru a-şi desfăşura activitatea în condiţii mai bune, el a preferat să închirieze o clădire la preţul pieţei, mai precis echivalentul a 8 000 de dolari americani pe lună, adică 96 000 pe an, ajungînd astfel să cheltuiască o parte importantă din bugetul său. Abia la sfîrşitul lunii august 2001 Primăria Bucureşti a propus Colegiului un sediu, dar acesta a fost estimat de Colegiu ca insuficient[12].
La rîndul lor, structurile informative – şi în special Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe şi Direcţia Generală de Informaţii a Armatei – au refuzat să predea Colegiului în gestiune arhivele Securităţii. Conform articolului 20 (1)-(3): «Colegiul Consiliului primeşte în gestiune toate documentele privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, deţinute de organele de securitate, cu excepţia celor care privesc siguranţa naţională, potrivit legii», iar serviciile secrete «sînt obligate să asigure acest drept de acces [al Colegiului, pînă la predarea lor] şi să le predea [documentele] de îndată Colegiului Consiliului (subl. n.).» Motivaţia acestor servicii a fost că instituţia nu are un sediu propriu pentru depunerea arhivelor. De asemenea, serviciile secrete au refuzat să furnizeze o cameră provizorie pentru depunerea arhivelor Consiliului, motivînd că nu au spaţiu sau prin raţiuni de securitate. Ultimul argument este ciudat. În fapt, după 1990 arhivele Securităţii au fost împărţite între structurile informative născute din poliţia politică comunistă, ele construindu-şi arhive proprii pornind de la cele ale Securităţii. Aceasta este raţiunea pentru care serviciile secrete nu puteau, în mod practic, să dea în gestiune Consiliului un perimetru din arhivele lor înainte de a separa documentele de dinainte de 1989 de cele de după. De altfel, faptul că arhivele Securităţii au rămas operative după 1989 este plin de consecinţe, singura problemă care se pune fiind de a şti nu dacă serviciile secrete postcomuniste române sînt datoare personalului, practicilor şi structurilor Securităţii, ci în ce măsură.
Ca investigator la Consiliu am văzut dosare de «reţea» – de informatori ai Securităţii adică – abandonaţi în 1991 şi în 1993, şi dosare de «urmărire informativă» individuală care continuau în 1990. În plus, pentru un informator care a refuzat continuarea colaborării cu Serviciul Român de Informaţii, în 1993, ofiţerul operativ recomanda să i se deschidă un dosar de urmărire şi să fie «avertizat», ceea ce reprezintă o tehnică din arsenalul represiv al Securităţii[13].
Pînă în prezent, Serviciul de Informaţii Externe şi Direcţia Generală de Informaţii a Armatei nu au remis Consiliului decît cîteva dosare cu grijă selectate. La rîndul său, SRI – principalul serviciu secret intern – i-a remis dosare, însă numai cele care au fost deja consultate cu ocazia investigaţiilor din oficiu, un număr de dosare ale persoanelor care şi-au exercitat dreptul de acces la dosarul personal şi cîteva dosare de la Fondul «Documentare», toate acestea fiind selectate cu grijă în prealabil.
Pentru a depăşi această situaţie, Constantin (Ticu) Dumitrescu, iniţiatorul legii, a cerut sprijinul preşedintelui de atunci, Emil Constantinescu, dar fără nici un rezultat. «L-am rugat – spunea el într-un interviu – să-şi cheme oamenii, pe cei doi conducători ai serviciilor secrete, şi să le ceară să anunţe public că vor preda arhivele, cu spaţiul în care sînt şi cu logistică cu tot, CNSAS. Mi-a promis vag şi nu a făcut nimic.»[14] Ca şef al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, preşedintele avea toate mijloacele să oblige serviciile secrete să respecte legea. Fostul preşedinte a făcut însă gesturi care legitimau activităţile Securităţii. Spre exemplu, cu ocazia zilei naţionale a României, pe 1 decembrie 2000, el l-a decorat pe Virgil Cândea, membru al Academiei Române şi al conducerii Fundaţiei Culturale Române. Cele două instituţii au fost şi sînt folosite pentru propaganda şi influenţa externă a României comuniste şi postcomuniste, iar persoane apropiate fostului preşedinte îl indică pe Cândea drept un general al Securităţii. Pe de altă parte, Colegiul nu a folosit nici de această dată mijloacele administrative, civile şi legale pentru a obliga serviciile secrete să respecte legea.
Între validarea Colegiului de către Parlament şi intrarea în vigoare a Regulamentului de organizare şi funcţionare al Consiliului s-au scurs cinci luni, chiar dacă, conform articolului 8 (7) al legii, Colegiul era obligat să-l redacteze în 30 de zile, iar Parlamentul să-l aprobe în alte 15 zile[15]. Dacă Parlamentul împarte cu Colegiul Consiliului responsabilitatea pentru nerespectarea termenului legal, responsabilitatea conţinutului îi aparţine în întregime acestuia din urmă. Căci, în loc să profite de ocazie pentru a atenua anumite imprecizii ale legii, să stipuleze proceduri clare de investigare şi de acces la dosare, şi să precizeze termenele legale, Colegiul a preferat să redacteze un text vag, prolix şi puţin utilizabil în practică.
De altfel, Colegiul a avut mereu probleme cu respectarea termenelor. Legea stipulează la articolul 12 că instituţia este obligată să răspundă solicitărilor «în termen de 30 de zile». Însă Colegiul răspundea deseori cu mult timp după termen – şi doar pentru a deplînge condiţiile în care Consiliul îşi desfăşoară activitatea şi lipsa de cooperare a altor instituţii, căutînd astfel să deplaseze propria responsabilitate –, iar uneori nu răspundea deloc. Spre exemplu, Colegiul a răspuns la solicitarea mea de acces la dosarul personal după şase luni[16]. Toată această manieră de a proceda a făcut ca primii petiţionari să-şi consulte dosarele personale abia la sfîrşitul lui martie 2001, un an după validarea Colegiului de către Parlament.
Conform legii, rolul Colegiului este să aprecieze calitatea persoanelor investigate. În plus, în urma unei cereri, el poate elibera atestări asupra apartenenţei sau neapartenenţei şi, respectiv, a colaborării sau necolaborării cu Securitatea (articolul 13 c) ). Deciziile sale pot fi contestate mai întîi la Colegiu şi apoi în contencios administrativ la Curtea de Apel (articolul 14 (1)-(3) ).
Prima listă de colaboratori care a fost publicată de către Colegiu datează din 2 iunie 2000, cu ocazia alegerilor pentru Primăria Bucureştiului, şi conţine o ilegalitate. Comunicatul făcut public atunci indica şase candidaţi drept colaboratori ai Securităţii[17]. Unul dintre aceştia, Marcian Bleahu, candidatul Partidului Ecologist, a fost indicat drept colaborator al Securităţii fără a fi invitat în prealabil la Consiliu pentru discutarea cazului său şi/sau pentru a i se da posibilitatea să-şi retragă candidatura. Ceea ce reprezintă o încălcare a normelor de procedură. Articolul 3 (3) precizează: «Verificările se sistează dacă persoana care exercită una dintre demnităţile sau funcţiile enumerate la art. 2 demisionează sau, după caz, renunţă la candidatură ori la numire în termen de 15 zile de la data comunicării sau solicitării acestor verificări.» În plus, Colegiul nu şi-a asumat niciodată responsabilitatea.
În urma publicării primei liste de colaboratori ai Securităţii, Colegiul a făcut, de asemenea, şi prima sa rectificare. Paul Daniel Mircescu, candidatul Partidului Monarhist, indicat ca semnatar al unui «angajament cu Securitatea, dar ulterior a refuzat colaborarea», a primit din partea Colegiului o adeverinţă care afirmă că nu a fost colaborator sau agent al Securităţii şi că nu a desfăşurat activităţi de poliţie politică[18]. Adeverinţa i-a fost eliberată pentru a face uz de ea, căci Mircescu, care depusese înainte de alegeri la Biroul Electoral o declaraţie de necolaborare cu Securitatea, putea fi acuzat de fals în declaraţii publice. Însă revizuirea punctului de vedere al Colegiului nu poate fi motivată legal nici prin situaţia descrisă, nici prin argumentele patetice ale fostului candidat. Angajamentul este piesa fundamentală şi sigură care atestă relaţia de colaborare a unei persoane cu securitatea, iar chestiunea existenţei sau inexistenţei notelor informative în dosare nu este deloc problematică. În plus, colaborarea cu poliţia politică este uşor de stabilit: dacă ofiţerul operativ este implicat în activităţi specifice poliţiei politice, atunci informatorul său este un colaborator al Securităţii ca poliţie politică.
În timpul verificării candidaţilor la alegerile locale, Colegiul a acuzat Serviciul Român de Informaţii că i-a furnizat dosare incomplete, că i-a ascuns anumite dosare şi că i-a obstrucţionat activitatea, nelăsîndu-l să intre în arhive. La rîndul său, SRI a negat toate acuzaţiile, iar comunicatul remis presei căuta să discrediteze Colegiul acuzîndu-l că a publicat un text care nu era semnat pentru conformitate şi îi sugera totodată să renunţe să continue să-l susţină. În plus, el era o manifestare de forţă, SRI scriind numele preşedintelui Consiliului ca în fişierele de evidenţă operativă – numele la început şi prenumele la sfîrşit –, lăsînd să se înţeleagă că el poate fi şantajat. Dosarul de la care a început disputa era cel al primarului de Braşov, Ioan Ghişe, informator al Securităţii pe lîngă studenţii străini ale cărui documente din dosar se scurseseră înainte în presă, dosar considerat de serviciile secrete «de siguranţă naţională»[19]. Membrii Colegiului au găsit scris pe dosar indicaţii ale şefilor SRI asupra pieselor care să fie retrase înainte ca acesta să fie remis Consiliului. Se proba în acest mod că acele comisii mixte CNSAS-serviciile secrete nu erau decît formale, în fapt structurile informative impunînduşi de la început politica fără vreo consultare prealabilă cu Colegiul.
Colegiul n-a mai revenit niciodată asupra chestiunii şi a refuzat să se mai situeze vreodată pe o asemenea poziţie faţă de serviciile secrete. El s-a obişnuit cu situaţia de fapt, renunţînd să solicite nu doar arhivele în integralitatea lor, ci abandonînd chiar dreptul de acces la fişierele informative – cartoteca, arhiva de microfilme şi cea electronică. Această situaţie n-a fost recunoscută public decît în octombrie 2001 de către Horia-Roman Patapievici[20], ea fiind confirmată de răspunsurile pe care Colegiul le dădea la cererile de verificare a persoanelor publice. Conform răspunsurilor, Colegiul nu proceda la verificări în arhivele Securităţii, ci cerea, prin adrese trimise deţinătorilor abuzivi – între care principalele sînt Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe şi Direcţia de Informaţii a Armatei –, să facă ele însele verificări, ca în cazul unui răspuns dat unei cereri a cotidianului Evenimentul Zilei[21]. Colegiul a renunţat astfel la prerogativele sale legale, care îl indică drept singurul în măsură să aprecieze calitatea persoanelor supuse investigării prin studiul direct al documentelor de arhivă, transformîndu-se astfel într-un purtător de cuvînt al comunicatelor serviciilor secrete.
În timpul campaniei electorale pentru alegerile legislative din toamna anului 2000, Mircea Dinescu a făcut parte din staff-ul electoral al lui Theodor Stolojan, candidatul la prezidenţiale al PNL, poziţie care este contrară statutului membrilor Consiliului. În mod normal Parlamentul ar fi trebuit să-l revoce dar, în mod curios, n-a reacţionat. În urma investigaţiei pe care Consilul a făcut-o cu ocazia alegerilor legislative, Mircea Dinescu a criticat public Consiliul în cuvinte care nu pot fi reproduse: «ce se întîmplă la CNSAS este o...» La rîndul lor, colegii săi din Colegiu i-au replicat în acelaşi registru, spunîndu-i: «Cînd toată lumea îţi zice că eşti beat, du-te şi te culcă!»[22]
Înainte de alegerile din noiembrie 2000, pe 8 septembrie, preşedintele Consiliului, Gheorghe Onişoru, preocupat să încheie la timp verificarea din oficiu, a cerut partidelor politice să trimită Consiliului listele cu candidaturile lor înainte ca acestea să fie depuse la Biroul Electoral Central. Această negociere cu partidele este contrară în egală măsură spiritului şi literei legii. În plus, Consiliul a făcut investigaţii doar după aceste liste care nu aveau statut ofical, partidele care au refuzat să le trimită – PD şi PRM – nefiind verificate pînă la alegeri. Decizia este cu totul ciudată, dat fiind că listele oficiale se găseau în acest timp la Biroul Electoral Central, instituţie obligată prin lege să le pună la dispoziţia Consiliului. O a doua listă cu candidaţi la alegerile din noiembrie 2000 a fost făcută publică abia pe 24 aprilie 2001[23].
Consecinţa a fost un decalaj de imagine între partidele concurente, rezultatele verificărilor influenţînd cu siguranţă rezultatul alegerilor. Este greu de măsurat impactul practicilor Colegiului. Totuşi, este sigur că ele au influenţat în bună măsură şi în mod negativ votanţii Convenţiei Democrate, care polariza pînă atunci populaţia sensibilă la memoria comunismului. Şi, într-un mod pozitiv, votanţii Partidului România Mare, care a devenit ulterior cea de-a doua forţă pe scena politică românească. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre Partidul Democrat. Prin urmare, dintr-un mediator, Colegiul Consiliului a ajuns să se transforme într-un actor al vieţii politice.
Cînd Colegiul a publicat lista primelor persoane verificate cu ocazia alegerilor a împărţit noţiunea de colaborator în trei subcategorii: «persoane care au făcut poliţie politică», «persoane care au colaborat cu fosta Securitate, dar a căror activitate de poliţie politică nu poate fi argumentată prin documentele aflate la dosar» şi «persoane care au semnat un angajament cu fosta Securitate, dar care au refuzat ulterior colaborarea sau au furnizat informaţii nerelevante»[24]. Procedeul este contrar legii, care nu vorbeşte decît de «colaboratori» şi «agenţi» ai Securităţii. Consecinţa unei atare decizii a fost că relaţia de colaborare cu Securitatea nu mai este o chestiune de natură, aşa cum prevede legea, ci una de grad. În plus, dat fiind că printre cele 38 de persoane care s-au regăsit pe lista publicată erau doar doi foşti angajaţi ai Securităţii, investigaţia a lăsat impresia că acţiunile specifice poliţiei politice erau în principal opera colaboratorilor. De asemenea, dezbaterile televizate din această perioadă s-au concentrat pe activitatea colaboratorilor deconspiraţi, şi nu pe activitatea ofiţerilor de Securitate şi a responsabililor nomenclaturii.
În timpul verificărilor candidaturilor pentru alegeri a existat cazul lui Ion Iliescu, susceptibil de colaborare cu Securitatea conform penultimului paragraf al articolului 5 al legii, care asimilează o parte neprecizată a nomenclaturii colaboratorilor Securităţii. Este de notorietate că cei care conduceau Uniunea Tineretului Comunist şi primii secretari ai judeţenelor de partid aveau competenţe decizionale asupra anumitor acţiuni ale Securităţii. În 1956-1957, după revolta din Ungaria şi mişcările studenţeşti corespondente din România, Ion Iliescu ocupa un post de conducere în UTC. În această calitate; a participat la excluderile din facultăţi ale unor studenţi care erau apoi arestaţi şi la «demascarea» altora (ceea ce reprezintă un tip de tortură psihică specifică ţărilor de «democraţie populară»). Ulterior, el a fost adjunct al primului secretar de partid al judeţului Timiş şi prim-secretar de partid al judeţului Iaşi. Decizînd să nu-l asimileze de principiu colaboratorilor, Colegiul era în tot cazul obligat să investigheze dosarele Securităţii, şi în special pe cele din 1956 şi pe cele ale membrilor de partid «avertizaţi» de primii secretari de partid ai celor două judeţe. În fapt, Colegiul, cel care a făcut investigaţii asupra lui Ion Iliescu, s-a mulţumit să constate că nu (mai) are dosar personal de Securitate, pentru a opri investigaţia şi pentru a nu-l asimila colaboratorilor poliţiei politice.
Totodată, a existat cazul unui alt candidat, Corneliu Vadim Tudor, şeful PRM, care pînă în 1989 a fost ziarist la agenţia română de presă, Agerpres, şi la revista Săptămîna. La revistă a participat la operaţiunile Securităţii care vizau compromiterea opoziţiei române din exil, şi în special militanţilor pentru drepturile omului şi ziariştilor secţiei române de la Radio Europa Liberă/Radio Libertatea (REL/RL). Ca membru de partid şi – fapt la fel de important în practica Securităţii – frate al lui Marcu Tudor, ofiţer de Securitate, Corneliu Vadim Tudor nu avea dosar de colaborator. Informaţii ale Securităţii, devenite accesibile după 1989, au probat că documentele folosite de această revistă veneau de la Securitate. Este cazul «compromiterii» lui Ion Caraion, scriitor refugiat politic în Elveţia, la fel cum este cazul acţiunilor împotriva fostului dizident Paul Goma şi contra ziariştilor de la secţia română a REL/RL, subordonate operaţiunilor Direcţiei de informaţii Externe a Securităţii şi numite «Meliţa» şi «Eterul».
Cele două cazuri au arătat că organismul de conducere al Consiliului, Colegiul, nu este dispus nici să includă în lista de colaboratori persoane care presupun o investigaţie dincolo de dosarele personale ale Serviciului Român de Informaţii, şi nici să accepte ca probe alte surse şi/sau documente, aşa cum legea îl obligă să facă.
O altă ilegalitate a Colegiului o reprezintă «cazul» lui Ludovic Rakóczi, fost deputat şi candidat al Uniunii Democrate a Maghiarilor la alegerile din noiembrie 2000, care a fost indicat printre persoanele care «au desfăşurat activităţi de poliţie politică». Comunicatul a avut drept consecinţe faptul că Rakóczi a fost retras de pe liste de către partidul său şi că a adus prejudicii şi familiei sale. Fostul deputat a contestat decizia la Colegiu şi pe 7 decembrie 2000 a primit o adeverinţă care confirma că decizia era eronată. Încercînd să-şi refacă imaginea publică, el a ţinut o conferinţă de presă. Însă, preşedintele Colegiului – semnatarul adeverinţei – a revenit încă o dată asupra deciziei sale într-o discuţie televizată. Onişoru motiva că un alt membru al Colegiului, Ladisalau Csendes, care se grăbea atunci, i-a remis o hîrtie pe care a semnat-o fără să ştie prea bine ce conţine[25]. Este puţin important dacă această motivaţie este adevărată sau falsă. Ea arată că organismul de conducere al instituţiei, Colegiul, este gata să-şi schimbe aprecierea asupra unor persoane, cu condiţia ca informaţia să nu apară în presă. Din informaţiile noastre cunoaştem un alt caz, din PNŢCD – este vorba de Mircea Popa –, care confirmă încă o dată această interpretare.
Problema angajaţilor Securităţii şi a acţiunilor lor va apărea într-un mod neaşteptat în dezbaterea publică, cu ocazia numirii senatorului PDSR, Ristea Priboi, la conducerea Comisiei parlamentare pentru controlul Serviciului de Informaţii Externe. În anii ’80 Priboi a fost adjunctul şefului Direcţiei de Informaţii Externe (DIE), Nicolae Pleşiţă, şi şeful unui birou care se ocupa cu «măsurile active» împotriva opozanţilor români din Occident. În această perioadă au avut loc mai multe operaţiuni. Exilaţii români Paul Goma, Şerban Orescu şi Nicolae Penescu au primit bombe camuflate în cărţi, iar trimişi ai Securităţii au încercat apoi să-l otrăvească pe Paul Goma şi să-l răpească pe Virgil Tănase; Monica Lovinescu a fost prima bătută înfiorător şi Emil Georgescu înjunghiat, ambii fiind ziarişti la REL/RL; teroristul Ilici Ramirez Sanchez, zis «Şacalul», a detonat o bombă la sediul postului de radio din München, ţintind secţia română[26]. În 1981 Priboi a fost implicat în represiunea Securităţii împotriva intelectualilor care practicau «meditaţia transcendentală», o tehnică de relaxare care se desfăşura pînă atunci sub auspiciile regimului[27], iar în 1987 a participat, din partea DIE, la anchetele şi la represiunea regimului dezlănţuite împotriva muncitorilor revoltaţi de la Braşov[28]. După 1989 Priboi a devenit şef de direcţie în Serviciul de Informaţii Externe pentru Europa şi America de Nord. Între 1994 şi 1997, ca ofiţer acoperit, a fost numit şef de cabinet al actualului prim-ministru, Adrian Năstase, care în legislatura 1992-1996 a foat preşedinte al Camerei Deputaţilor şi şef al Grupului parlamentar şi de prietenie cu Marea Britanie. În 1997 este trecut în rezervă. În 1996, pe cînd era încă ofiţer acoperit al Serviciului de Informaţii Externe, a ajuns preşedinte al Asociaţiei Române pentru Educaţie Democratică, organizaţie paravan a PDSR care are ca scop contracararea influenţei adevăratelor organizaţii civice asupra tineretului. O parte din aceste informaţii de presă au fost confirmate de Priboi însuşi[29].
Colegiul a fost el însuşi implicat în acest scandal, dat fiind că senatorul PDRS nu a fost găsit ca agent al poliţiei politice cu ocazia investigaţiilor făcute candidaţilor pentru Parlament. Se dovedea încă o dată că investigaţiile Consiliului nu erau făcute decît după arhivele deţinute de SRI, ceea ce este contrar legii. Gheorghe Onişoru a motivat poziţia Colegiului faţă de acest caz prin faptul că Priboi a fost verificat de către serviciile secrete însele şi prin absenţa arhivelor. Faptul este, încă o dată, contrar legii, Consiliul fiind singurul în măsură să aprecieze calitatea persoanelor supuse investigaţiei şi singurul responsabil de a nu fi utilizat mijloacele legale – administrative, civile şi penale – pentru a constrînge structurile informative să respecte legea.
În continuare, Consiliul a primit un număr de documente selecţionate în prealabil de Serviciul de Informaţii Externe, şi ulterior a dat un comunicat care susţinea că Priboi nu a desfăşurat activităţi specifice poliţiei politice[30]. În tot timpul acestui scandal, Colegiul a urmat îndeaproape poziţia serviciilor secrete şi a primului ministru. În acelaşi timp, primul ministru Adrian Năstase a atacat Consiliul şi pe angajaţii săi, spunînd că în această instituţie «cîteva sute de persoane ling dosare.» El a precizat: «Nu cred în eficienţa acestei instituţii», pentru că «această luptă cu trecutul şi dezgroparea de morminte nu foloseşte la nimic»[31] şi şi-a afirmat voinţa de a modifica legea. Colegiul Consiliului nu a recaţionat în nici un fel la această luare de poziţie. În afară de raţiunile politice există probabil şi raţiuni personale pentru luarea de poziţie a primului ministru. Adrian Năstase a făcut parte din mediile nomenclaturii, şi ca director de studii la Institutul Internaţional pentru Drepturile Omului de la Strasbourg, în anii ’80, a participat la acţiunile regimului care vizau contracararea aşa-numitei «propagande occidentale a drepturilor omului». În această calitate el a fost, în mod sigur, în contact cu Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii, iar presa română a speculat asupra colaborării sale cu Priboi în acest domeniu.
Preşedintele Ion Iliescu şi ministrul Apărării, Ion Mircea Paşcu, au recunoscut că menţinerea lui Priboi la conducerea Comisiei va compromite definitiv candidatura României la NATO[32]. În fine, cînd Adrian Năstase a fost constrîns să renunţe la candidatura protejatului său, Colegiul s-a pus din nou în situaţia încurcată de a-şi schimba aprecierea asupra activităţii lui Priboi[33]. Cazul arată că organismul de conducere al Consiliului a ajuns să se transforme într-un instrument al serviciilor secrete şi al Executivului.
De asemenea, Colegiul era obligat prin legea sa de constituire să facă publică lista completă a angajaţilor Securităţii care au desfăşurat activităţi specifice poliţiei politice. Dar, pînă acum, nici o listă nu a fost publicată, chiar dacă în timpul investigaţiilor asupra candidaturilor pentru Parlament şi preşedinţie aparatul tehnic al Consiliului a redactat liste cu aceşti angajaţi. Ca investigator al Consiliului am participat la redactarea acestor liste. Din investigarea dosarelor rezultă că nu existau structuri speciale de represiune în interiorul Securităţii, în această instituţie toţi angajaţii desfăşurînd acţiuni specifice poliţiei politice. Piesele din dosarele consultate arată că toţi angajaţii Securităţii care au participat la redactarea lor, care au supervizat această muncă sau care au fost implicaţi într-un fel sau altul în constituirea lor pot fi cu uşurinţă incluşi în lista agenţilor Securităţii care au desfăşurat acţiuni specifice poliţiei politice.
Făcînd distincţia «Securitate» / «Securitate ca poliţie politică», legea obligă într-adevăr Consiliul să probeze implicarea angajaţilor acestui organ, iar în aceste dosare există probe indubitabile pentru a o face. De altfel, implicarea angajaţilor Securităţii în numitele acţiuni «de poliţie politică» este uşor de stabilit. Fiind un organism care lucra într-o completă conspirativitate, dosarele pe care le redacta Securitatea nu respectau nici cel mai mic principiu legal, violările drepturilor omului mergînd de la deschiderea unui dosar de «urmărire informativă», care nu presupunea niciodată un mandat din partea procurorului, pînă la torturi şi crime. În fapt, publicarea acestei ultime liste ar fi obligat Colegiul să-şi abandoneze optica după care ar fi existat structuri represive speciale în interiorul Securităţii, singura problemă rămasă fiind administrarea probelor. Însă această poziţie ar fi situat Colegiul într-o logică de opoziţie şi de concurenţă cu serviciile secrete pentru deconspirarea Securităţii, poziţie pe care conducerea Consiliului a demonstrat că nu este gata să şi-o asume, chiar dacă legea o obligă să facă exact acest lucru.
Practici instituţionale ale Colegiului
În luna iulie 2000 Colegiul Consiliului a organizat un concurs, în urma căruia a angajat 150 de investigatori, restul de circa 100 de posturi fiind ocupate de aparatul administrativ al instituţiei. În lunile septembrie şi octombrie, pentru persoanele selectate să ocupe posturile de investigatori au fost organizate cursuri de instruire. Pentru studierea dosarelor Securităţii Colegiul a invitat un fost angajat al numitei instituţii, colonelul Oniţu Oprişor, pe care l-am găsit ulterior printre cei care au contribuit la realizarea dosarelor de urmărire informativă în maniera descrisă mai sus. Preşedintele Colegiului, Gheorghe Onişoru, a recunoscut public că instruirea corpului analitic al instituţiei sale va fi făcută de către serviciile secrete: «Vor avea [viitorii investigatori] lectori români, din partea serviciilor secrete.»[34]
Din 1962 Oniţu Oprişor a lucrat la Securitatea Capitalei, devenind ulterior şeful Departamentului Cultură şi Artă, care se ocupa de prevenirea contestării şi, cînd aceasta eşua, de represiunea în mediile artistice. Din 1990 a lucrat în unitatea 0215 a Ministerului de Interne, ca şef al Serviciului Sinteză, unde făcea rapoarte pentru înalta ierarhie a puterii. Denumită formal Unitatea de Protecţie Informativă a numitului minister, această structură a fost frecvent acuzată în presă că reprezintă poliţia politică a lui Ion Iliescu şi a regimului instaurat de acesta între 1990 şi 1996, pentru că a utilizat împotriva opozanţilor săi politici metode similare Securităţii. Tocmai din acest motiv ea a fost reorganizată – chiar şi tardiv, în anul 2000 – în urma unei dispoziţii a preşedintelui de atunci, Emil Constantinescu.
Expunerile lui Oprişor nu erau doar tehnice, discursul său căutînd să transmită cursanţilor teza, dragă serviciilor secrete române actuale, după care violările drepturilor omului, torturile şi crimele Securităţii au fost opera angajaţilor lipsiţi de studii superioare. Oprişor, ca şi responsabilii de arhive ai serviciilor secrete care au fost invitaţi la Consiliu să participe la instruirea corpului analitic, a precizat că problema deconspirării reţelei informative externe nu se pune şi că cea a deconspirării reţelei informative interne trebuie abordată cu prudenţă. În alţi termeni, dacă un informator al serviciilor secrete române actuale care operează în străinătate a făcut parte şi din reţeaua informativă a Securităţii, structurile informative actuale se vor opune nu doar deconspirării, ci şi verificării lui. Şi lucrurile se vor petrece în acelaşi mod cu informatorii serviciilor secrete interne care au fost informatori ai Securităţii. Aceste afirmaţii sînt echivalente cu opoziţia la aplicarea legii, ceea ce este de altfel sancţionat de legea penală. Consiliul şi Colegiul nu pot să acţioneze ca un protector al reţelelor informative ale serviciilor secrete, iar dacă procedează altfel încalcă legea. Simplul fapt că persoane din serviciile speciale au fost invitate la Consiliu să ţină asemenea discursuri în faţa investigatorilor, este suficient pentru a ne întreba asupra voinţei de a aplica legea şi asupra independenţei Colegiului. În continuare, politica acestuia din urmă a fost să evite să intre în coliziune cu serviciile secrete, ajungînd astfel să renunţe la prerogativele legale şi înscriindu-se într-o logică de subordonare faţă de serviciile în cauză.
Un exemplu al tipului de relaţii care se stabilesc între Colegiu, ca organism de conducere, şi aparatul său tehnic este «cazul» lui Gabriel Catalan. Între 1 septembrie 2000 şi 1 martie 2001 Catalan a făcut parte din corpul investigatorilor şi, după constituirea unei structuri de cercetare la Consiliu, a fost numit cercetător. În ianuarie şi martie 2001 el a remis presei cîteva documente privitoare la patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist Arăpaşu, documente obţinute în mod legal înainte de angajarea la Consiliu, după ce a obţinut, în februarie 1999, un permis care i-a facilitat accesul la documente ale Securităţii. După documentele găsite de Catalan în arhivele la care i s-a permis accesul, actualul Patriarh ar fi participat în tinereţe, în timpul rebeliunii legionare din 1941, la incendierea unei sinagogi şi ar fi fost cunoscut că a practicat homosexualitatea. Conţinutul documentelor era cu atît mai grav cu cît Patriarhul s-a opus, după 1989, la dezincriminarea penală a homosexualităţii şi, dată fiind calitatea sa de persoană publică, opinia publică avea dreptul să cunoască alegaţiile. În ziarele care au publicat documentele, Catalan era citat în calitatea sa de cercetător. El îşi exprima convingerea că Patriarhul de acum a fost recrutat în trecut de Securitate pe baza unor astfel de informaţii compromiţătoare[35].
Chiar dacă Gabriel Catalan nu s-a prevalat nici un moment de apartenenţa la Consiliu, vorbind doar în calitatea sa de istoric şi cercetător care a găsit documentele, pe 22 martie 2001 Colegiul a dat un comunicat de presă prin care se delimita de afirmaţiile lui, acuzîndu-l în acelaşi timp că a implicat «în mod indirect» Consiliul. În aceeaşi zi şi în următoarea, mass-media au reprodus afirmaţiile preşedintelui, Gheorghe Onişoru, şi ale altor membri ai Colegiului care pretindeau că cercetătorul este un membru indisciplinat al Consiliului, care a primit deja două avertismente, şi care va fi, «probabil», concediat[36]. Delimitarea Colegiului de afirmaţiile lui Catalan este în sine neavenită, iar aprecierea acestora ca angajante pentru instituţie reprezintă o interpretare abuzivă, care procedează la o confuzie de roluri. În mod conex, a spune că un angajat al Consiliului a încălcat «indirect» legea deschide calea arbitrariului, dat fiind că o încălcare a legii este sau nu este, altfel orice persoană putînd fi acuzată de orice. Şi, în fine, a spune că angajatul Consiliului va fi «probabil» concediat, înainte de pronunţarea oficială a Colegiului asupra «cazului», reprezintă un alt abuz al membrilor Colegiului.
Catalan a fost cu adevărat concediat pentru motivele indicate mai sus. Dar înainte ca decizia Colegiului să fie luată, Radu Timofte, şeful Serviciului Român de Informaţii, a acuzat cercetătorul că a «sustras» documente de la Consiliu pe care le-a remis presei. Afirmaţia a fost făcută într-un interviu acordat canalului de televiziune Pro Tv, într-o emisiune informativă din perioada 21-27 martie 2001. Ulterior, Timofte a repetat aceste acuzaţii într-un interviu canalului România 1, în emisiunea lui Ralu Filip şi Cristian Tudor Popescu, intitulată Scurt pe doi, din 29 martie 2001, acuzaţii reproduse apoi de presă[37]. Şeful principalului serviciu secret intern ştia foarte bine că nici o persoană angajată la Consiliu nu a avut acces la documente care îl privesc pe Patriarh, afirmaţia sa fiind un act tipic de intoxicare a presei.
Această operaţiune nu a fost făcută fără colaborarea anumitor ziarişti foarte apropiaţi SRI. Unul din exemplele deja citate este Ralu Filip (în prezent preşedinte al Consiliului Naţional al Audiovizualului, organismul de reglementare în domeniu), pe atunci ziarist la Curierul Naţional, ziar patronat de un fost ofiţer acoperit al Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii, George Constantin Păunescu. Conform afirmaţiilor lui Gheorghe Mocuţa – fost procurur, secretar de stat la Ministerul Justiţiei şi comisar-şef al Gărzii Financiare –, afirmaţii care nu au fost contestate, Filip a fost el însuşi ofiţer al Securităţii. Celălalt exemplu este Cristian Tudor Popescu, redactor-şef al cotidianului Adevărul, fostul oficios al Partidului Comunist, Scânteia.
Cu acest prilej Colegiul a arătat că nu va tolera diferenţe de opinie între punctul său de vedere şi punctul de vedere al unuia din cercetătorii săi, şi că este gata să sancţioneze libertatea de expresie încălcînd astfel principiul căutării adevărului şi etica cercetării care stau la baza ştiinţei. Cîteva luni mai tîrziu, un membru al Colegiului, Andrei Pleşu, justifica concedierea lui Gabriel Catalan printr-o pretinsă protejare a imaginii Patriarhului şi, totodată, prin raţiuni de protejare a imaginii Consiliului: «[Gabriel Catalan] A înţeles să lase să treacă în presă informaţii despre cineva cu privire la chestiuni private. Nu se pune problema dacă acele lucruri sunt sau nu adevărate, se pune problema că asemenea lucruri nu se fac publice, şi cu atît mai puţin de către cineva care lucrează în Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Altfel, se va naşte senzaţia că noi suntem un grup de braconaj moral, care pescuieşte tot felul de lucruri pitoreşti şi face să explodeze petarde publice. Vrem să avem o imagine ceva mai sobră.»[38] Este inutil de adăugat că postura de avocat al imaginii Patriarhului – persoană publică prin excelenţă – pe care Colegiul Consiliului şi-a asumat-o, şi natura alegaţiilor – în discuţie fiind apartenenţa la o mişcare de extrema dreaptă şi acţiunile sale în această calitate, homosexualitatea sa şi colaborarea cu Securitatea – l-ar face pe orice lector occidental să surîdă, neavînd nimic de-a face cu statutul unei instituţii independente.
În plus, «cazul» a arătat că organismul de conducere al Consiliului s-a situat din nou într-o poziţie de obedienţă faţă de serviciile secrete. Concedierea lui Gabriel Catalan a reprezentat un avertisment pentru alţi angajaţi ai Consiliului, şi în special pentru cercetători, decizia Colegiului constrîngîndu-i să-şi autocenzureze punctele de vedere dacă ele nu concordă cu poziţia conducerii[39]. De altfel, Colegiul şi-a dat seama repede de concurenţa pe care Departamentul de Cercetare putea să o facă modului său de a deconspira Securitatea, şi tocmai din acest motiv angajaţii care vedeau într-un mod diferit aplicarea legii sau care l-au apărat pe Gabriel Catalan au fost avertizaţi, sancţionaţi şi, în fine, concediaţi. Este semnificativ, din acest punct de vedere, faptul că cercetătorii Consiliului pregăteau în între timp o broşură informativă asupra activităţilor Securităţii. Dat fiind că analiza lor era complet diferită de poziţia Colegiului, broşura nu a mai fost publicată.
Pentru a epura instituţia de indezirabili, Colegiul a profitat de un ordin al Ministerului Finanţelor din aprilie 2001, care cerea tuturor instituţiilor bugetare să-şi reducă personalul cu 30 %. De asemenea, Colegiul a profitat de ordin ca să reorganizeze instituţia, Departamentul de Cercetare fiind practic distrus, fie prin concediere, fie prin transferarea unei părţi a angajaţilor la Departamentul Arhivă. Cu această ocazie, 34 de angajaţi ai Colegiului au fost concediaţi, în fruntea listei Departamentului de Cercetare figurînd numele meu.
Ca membru al Consiliului, pe 8 ianuarie 2001 am adresat un memoriu Colegiului, în care deplîngeam – invocînd exemple concrete – lipsa de autoritate a corpului investigatorilor în faţa Colegiului şi ceream organismului de conducere al Consiliului să protesteze pe lîngă Serviciul Român de Informaţii pentru faptul de a fi verificat investigatorii din punct de vedere informativ, verificare care este ilegală. Urmarea a fost că pe 23 ianuarie 2001 am fost convocat în faţa Colegiului, unde timp de o oră opt membri ai acestui organism au încercat să mă convingă să renunţ la punctul meu de vedere, ameninţîndu-mă şi supunîndu-mă la presiuni psihice. În urma acestei întrevederi, am depus o plîngere la Avocatul Poporului (instituţie de tip Ombudsman însărcinată cu investigarea încălcărilor drepturilor omului de către instituţiile publice), acuzînd membrii Colegiului prezenţi de «tortură psihică». La rîndul său, această ultimă instituţie a procedat într-un mod ciudat, trimiţînd memoriul meu Colegiului pe motiv că-i solicită punctul de vedere, violînd astfel principiul cercetării independente şi distrugîndu-mi probatoriul. Ulterior, pe 29 martie 2001 am fost convocat din nou în faţa Colegiului pentru a da explicaţii asupra memoriului adresat Avocatului Poporului şi pentru un alt memoriu adresat conducerii Consiliului, pe 26 martie 2001, în care îl apăram pe Gabriel Catalan. De această dată am refuzat să mă prezint, motivînd în scris că a trimite memorii Avocatului Poporului este un drept constituţional pentru exercitarea căruia nu dau explicaţii, şi că pentru celălalt memoriu am solicitat un răspuns scris. Urmarea a fost că pe 3 aprilie 2001 am fost sancţionat cu diminuarea a 10 % din salariu pentru o perioadă de trei luni şi, în fine, pe 27 aprilie 2001, cu ocazia ordinului Ministerului Finanţelor deja amintit, concediat.
Situaţia descrisă mai sus arată că singurul statut acordat de Colegiu, ca organism de conducere, de coordonare şi control, angajaţilor săi – fie ei investigatori sau cercetători – este acela de «curea de transmisie» a ordinelor şi dispoziţiilor sale. Ceea ce este, de altfel, contrar legii, căci angajaţii Consiliului sînt asimilaţi funcţionarilor publici şi, în această calitate, au depus un jurămînt prin care se angajează să respecte legea şi drepturile omului.
În afară de Serviciul de Investigaţii şi de Serviciul de Cercetare-Arhivă (compus din Departamentul Arhivă şi Departamentul Cercetare) deja indicate, aparatul tehnic al Consiliului mai este compus dintr-un Serviciu de Resurse Umane, un Serviciu Economic şi Administrativ, un Serviciu de Verificări Agenţi, un Birou de Protecţia Informaţiei, un Birou Informatic şi un Serviciu Juridic. Opţiunea Colegiului a fost să separe investigatorii care verifică agenţii Securităţii de cei care verifică colaboratorii. Însă numirea la conducerea Serviciului Verificări Agenţi a lui Remus Murzea, o persoană care a lucrat înainte în Serviciul de Informaţii Externe, reprezintă o încălcare a legii. Din acest motiv, fiind în posesia informaţiei, patru membri ai Consiliului – Gabriel Catalan, Liviu Ţăranu, Cornelia Porumboiu şi Mircea Stănescu, dintre care primii doi au participat ei înşişi la concursul pentru posturile de conducere organizate pe 20 februarie 2001 – au depus pe 23 februarie un memoriu adresat Colegiului. Dincolo de încălcarea normelor de procedură, ei contestau dreptul persoanei selectate să ocupe postul şi solicitau organizarea unui alt concurs cu respectarea riguroasă a prevederilor legii. În memoriul lor, semnatarii indicau de asemenea cazul lui Răzvan Popa, un angajat al Consiliului care a recunoscut că a lucrat ca ofiţer al Serviciului Român de Informaţii.
În răspunsul primit pe 2 martie 2001, contestatarii erau informaţi că acea contestaţie a fost respinsă de către Colegiu «ca fiind neîntemeiată», fără nici o altă explicaţie. Răspunsul a fost semnat de Gheorghe Onişoru, preşedinte al Consiliului, Meda Gavriluţ, directoare a Direcţiei Resurse Umane şi Mihaela Vrînceanu, directoare a Serviciului Juridic. Din informaţiile mele există încă două alte cazuri de foşti angajaţi ai serviciilor secrete române la Serviciul Investigaţii al Consiliului, actualmente angajaţi ai CNSAS, dintre care unul se numeşte Loţi Fabian. Reamintim că este în egală măsură contrar spiritului şi literei legii de organizare şi funcţionare a Consiliului, ca instituţie independentă însărcinată cu deconspirarea poliţiei politice, să angajeze persoane care au lucrat în structurile Securităţii, la fel ca şi în structurile informative interne de după 1989. Să cităm din nou articolul 8 (8) al legii:
«Din Consiliu şi din Colegiul Consiliului nu pot face parte agenţii sau colaboratorii organelor de securitate, astfel cum sînt definiţi în prezenta lege, cei ai altor servicii secrete străine, ai altor structuri informative interne şi străine şi ai altor organizaţii ce au desfăşurat şi desfăşoară activităţi care contravin drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.»
Biroul de Protecţia Informaţiei a fost conceput ca o structură compusă din foşti ofiţeri ai Securităţii. El a fost condus de Gheorghe Paşc, fost ofiţer de Securitate ajuns după 1989 colonel în SRI şi şef al Diviziunii «F», care se ocupă cu stocarea informaţiilor şi gestionarea arhivelor. A fost trecut în rezervă înainte să aibă vîrsta de pensionare, pe motive medicale, în fapt însă pentru a ocupa postul de la Consiliu. Paşc este totodată proprietarul unei firme de protecţie şi pază care a vîndut Consiliului – fără a se preocupa, nici el, nici Colegiul, de problema conflictului de interese – instalaţia de supraveghere. Doi alţi angajaţi ai Securităţii şi, în continuare, ai SRI, colonelul Ştefănescu şi un altul care se numeşte Cristescu, au făcut de asemenea parte din Birou. Constituirea de către Colegiu a acestei structuri din ofiţeri ai Securităţii şi/sau ai structurilor informative născute după 1989 din aceasta, este proba indubitabilă a dependenţei Consiliului de serviciile secrete române. Ulterior, în vara anului 2002, după publicarea unor informaţii care îi priveau, aceste trei personae au fost retrase din Birou. În plus, Serviciul Verificare Agenţi a fost desfiinţat, semn că nu avea obiectul muncii.
O situaţie similară s-a petrecut cu Biroul Informatic. Chiar dacă la începutul activităţii sale Colegiul l-a angajat ca director pe Harald Alexandrescu, în aprilie 2001 – cu ocazia reorganizării instituţiei – acesta a fost concediat, motivarea Colegiului fiind că «informaticienii Serviciului Român de Informaţii sînt mai buni». Consecinţa tuturor acestor măsuri ale Colegiului a fost o colonizare a Consiliului de către foştii angajaţi ai Securităţii şi/sau ai serviciilor secrete române actuale, care au condus la înscrierea instituţiei într-o situaţie de dependenţă analitică, organizaţională şi de personal faţă aceste structuri informative.
Am văzut că în aprilie 2001 Colegiul şi-a distrus practic structura de cercetare, care începuse să ia în serios problema deconspirării Securităţii, înscriindu-se astfel într-o logică de opoziţie faţă de Colegiu. Ulterior, Departamentul de Cercetare a fost drastic redus, iar conducerea instituţiei a luat toate măsurile ca o situaţie asemănătoare să nu se mai producă. În plus, începînd cu 1 octombrie 2001 Colegiul l-a angajat pe Mihai Pelin. Cine nu-l cunoaşte în România pe Mihai Pelin? Este vorba de un scriitor în serviciu comandat care a lucrat în rezidenţa DIE de la Milano. El se ocupa cu publicarea informaţiilor smulse de către Securitate, în anchete, de la opozanţii săi, cu scopul de a susţine propaganda regimului Ceauşescu şi de a duce atacuri de presă murdare împotriva dizidenţilor şi a oponenţilor regimului comunist[40]. Ca participant la aceste operaţiuni, Pelin poate fi cu uşurinţă asimilat colaboratorilor poliţiei politice în virtutea articolului 5 (4) al legii.
După 1989, Pelin a devenit un personaj-cheie în acţiunea de refacere a imaginii Securităţii iniţiată de SRI şi de SIE. Să dăm doar cîteva exemple. El este cel care a condus colectivul care a realizat Cartea albă a Securităţii, culegere de documente selectate cu scopul de a albi Securitatea şi pentru a susţine teza după care adevăraţii opozanţi ai regimului erau persoane imorale şi trădători de patrie, în timp ce colaboratorii regimului şi/sau ai Securităţii erau nu doar adevăraţii patrioţi, ci şi cei persecutaţi[41]. A scris, de asemenea, DIE, 1955-1980. Culisele spionajului românesc, pentru a transmite serviciilor secrete americane mesajul că Ion Mihai Pacepa, fostul adjunct al şefului Direcţiei de Informaţii Externe trecut la americani, este considerat în continuare de serviciile secrete române actuale drept «trădător»[42]. Apoi, este autorul cărţii Operaţiunile «Meliţa» şi «Eterul». Istoria Europei libere prin documente de Securitate, unde încearcă să nege acţiunile şi atentatele organizate de Securitate împotriva ziariştilor şi colaboratorilor postului de radio[43]. Şi, în ultimă instanţă – dar nu şi în ultimul rînd – este autorul volumului «Artur», dosarul lui Ion Caraion, scris după dosarul de compromitere realizat de Securitate scriitorului român, din 1982 refugiat politic în Elveţia[44].
Că toate aceste lucrări de dezinformare şi compromitere nu au rămas fără efect, chiar în ceea ce priveşte persoanele obişnuite cu asemenea producţii, este probat cel puţin prin «cazul» scriitorului Ion Caraion. În 1998 scriitoarea Doina Jela a publicat Această dragoste care ne leagă[45], carte despre Ecaterina Bălăcioiu – fosta soţie a marelui istoric literar Eugen Lovinescu şi mama criticului literar şi ziaristă la REL/RL, Monica Lovinescu –, moartă la închisoarea Văcăreşti, în urma regimului de exterminare. Cartea Doinei Jela, care a fost scrisă cu sprijinul Monicăi Lovinescu, îl consideră pe Ion Caraion – arestat în acelaşi grup cu Ecaterina Bălăcioiu – ca autor moral al morţii sale, bazîndu-se pe dosarul de «compromitere» confecţionat de Securitate scriitorului după rămînerea sa în Elveţia.
Toate aceste cărţi au fost realizate pe bază de documente ale Securităţii, în condiţiile în care accesul cercetătorilor ori nu exista, ori era strict limitat şi controlat de responsabilii SRI. Interpelat într-un interviu asupra motivului prezenţei lui Pelin în instituţie, unul din membrii Colegiului, Horia-Roman Patapievici, a dat un răspuns stupefiant: «el a contribuit enorm la deconspirarea Securităţii ca instituţie malefică, brutală, arbitrară şi intolerabilă.»[46] Angajînd o persoană ca Mihai Pelin, Colegiul şi-a probat supunerea totală faţă de serviciile secrete. Pentru a avea o imagine asupra atribuţiilor sale la Consiliu, este important de indicat că înainte de data primului simpozion organizat de instituţie între 4 şi 6 octombrie 2001, Pelin le-a cerut angajaţilor solicitaţi să ţină comunicări să-i prezinte textele.
Prezentul şi viitorul Consiliului
Colegiul aşteaptă acum ca legea să fie modificată de Parlament, care este dominat de forţele politice de extracţie comunistă. Este vorba de PSD (fostul PDSR), condus de Adrian Năstase, şi de PRM, condus de C.V. Tudor. Cu privire la viitorul Consiliului au existat două proiecte. Primul, cel al PRM, care se pronunţa pentru desfiinţarea instituţiei, şi cel de-al doilea, al PSD, care presupunea o reducere drastică a atribuţiunilor sale. În final, s-a acceptat discutarea celui de-al doilea proiect în comisiile juridice ale camerelor Parlamentului, proiectul PRM fiind respins nu din motive de fond, ci din raţiuni politice şi de imagine, aşa cum o afirmă cinic un document emis de guvern: «În condiţiile în care SRI va deveni singura instituţie abilitată să asigure accesul la dosare, toate eventualele nemulţumiri ale cetăţenilor vor fi îndreptate împotriva acestuia, afectînd[u-i] grav imaginea şi credibilitatea atît pe plan intern cît şi extern.»[47] Documentul arată fără echivoc că singurul rol rezervat de guvern Consiliului este acela de instituţie-tampon între Serviciul Român de Informaţii şi populaţie, statut pe care instituţia însărcinată cu deconspirarea Securităţii l-a acceptat după o timidă încercare de opoziţie.
Conform legii, Consiliul este o instituţie independentă sub controlul Parlamentului. Însă, în practică, Legislativul nu a exercitat nici un control, la fel cum nici nu a sprijinit Consiliul. Singura comisie interesată de activitatea instituţiei a fost Comisia pentru Controlul Serviciului Român de informaţii, organism care s-a manifestat în mod constant ca un protector al intereselor Serviciului şi ca adversar al aplicării legii de deconspirare a Securităţii. Preşedintele comisiei, Ion Stan, membru al partidului de guvernământ, a fost mesagerul propunerilor de modificare a legii venite de la partidul său. Proiectul aduce o nouă definire – cu siguranţă mai restrictivă – a termenilor cheie ai legii: «poliţie politică», «agent» şi «colaborator» al Organelor represive şi, nu în ultimul rînd, a celui de «dosar». El presupune de asemenea exceptarea de la verificarea din oficiu a preoţilor şi înlocuirea membrilor Colegiului cu magistraţi[48]. Tutela pe care Comisia încearcă să o exercite asupra activităţii Consiliului este ilegală – fapt cu atît mai grav cu cît este vorba de instituţia care elaborează legile –, ştiind că obiectul său de activitate este controlul civil asupra principalului serviciu secret intern, şi nu asupra arhivelor Securităţii. În mod normal, singurele comisii ale Parlamentului care puteau exercita un control asupra Consiliului sînt cele pentru Artă, Cultură şi Mass-Media şi cele pentru Drepturile Omului. Luările de poziţie ale Comisiei pentru Controlul SRI mărturisesc implicit că între Securitate şi SRI există o continuitate puternică la nivelul oamenilor, structurilor şi practicilor.
Colegiul însuşi a propus anumite modificări ale legii dar, în general, a refuzat să vorbească despre conţinutul lor. Lui Gabriel Andreescu, membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului-Comitetul Helsinki, care a pus întrebarea, nu i s-a răspuns niciodată. În plus, într-un interviu, Andrei Pleşu a afirmat că una din propunerile organismului din care face parte vizează accesul la dosarul personal constituit de Securitate persoanelor care au pierdut cetăţenia română, categorie care, după el, nu figurează în textul prezentei legi: «un român care a plecat şi a pierdut cetăţenia română nu mai poate să-şi vadă dosarul. Cîtă vreme nu are cetăţenie română sau şi cetăţenie română, el nu-şi poate vedea dosarul (subl. în text).»[49] Nu pentru teribila necunoaştere a legii pe care o arată acest membru al Colegiului cităm pasajul, primul articol fiind clar, ci pentru a arăta că în spate există alte raţiuni pe care nu reuşeşte să le ascundă. La rîndul său, purtătoarea de cuvînt a Consiliului, Carmen Pescaru, a declarat că legea este «prea dură» atunci cînd include în categoria colaboratorilor persoanele care au semnat un angajament de colaborare cu Securitatea, dar care în continuare nu au livrat informaţii[50]. De altfel, Colegiul a criticat întotdeauna legea sa de organizare şi am văzut deja că a dus o politică de atenuare a efectelor ei, împărţind noţiunea de «colaborator» în trei subcategorii.
În tot cazul, o restrîngere a prevederilor legii, o simplificare a analizei pe care trebuie să o facă şi o legalizare a actualei stări de subordonare faţă de serviciile secrete şi guvern pare să convină Colegiului. Şi, pînă acum, în mod practic a blocat aplicarea legii, cazul investigării preoţilor fiind cel mai flagrant. Chiar dacă pe 7 martie 2001 Colegiul a anunţat public că a început investigarea preoţilor, pînă acum rezultatul verificării nu a fost publicat[51]. Ulterior ierarhia Bisericii Ortodoxe Române a cerut oficial Consiliului să o excepteze de la aplicarea legii. În acelaşi timp, ea a cerut şi a obţinut protecţia politică a preşedintelui Ion Iliescu şi a aceleiaşi Comisii Parlamentare pentru Controlul SRI[52]. Adrian Năstase, prim-ministru şi, în acelaşi timp, preşedinte al partidului de guvernămînt, a ţinut el însuşi să-şi exprime opoziţia la deconspirarea preoţilor colaboratori ai Securităţii[53].
Serviciile secrete române se opun deconspirării preoţilor care au colaborat cu Securitatea, întrucît structurile ecleziastice ale BOR din străinătate continuă să fie folosite ca acoperire pentru acţiunile lor. Însă există şi raţiuni cel puţin la fel de importante care ţin de politica internă: cu sprijinul structurilor politice ieşite din naţional-comunismul lui Ceauşescu, după 1989 Biserica Ortodoxă a încercat să ocupe locul ideologiei comuniste. Pînă la urmă încercarea a eşuat, însă Biserica Ortodoxă a reuşit să se poziţioneze în perimetrul politic românesc ca una din cele mai importante instituţii ale statului.
O situaţie asemănătoare s-a petrecut cu verificarea ministerelor. Chiar dacă purtătoarea de cuvînt a Consiliului, Carmen Pescaru, a declarat de mai multe ori presei că instituţia pe care o reprezintă a găsit colaboratori ai Securităţii în 22 din cele 26 de ministere, preşedintele Consiliului, Gheorghe Onişoru, a contrazis-o ulterior, afirmînd că doar patru ministere au fost investigate: cel al Justiţiei, al Administraţiei Publice, al Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi al Comunicaţiilor, rezultatul fiind negativ[54]. În continuare, cu excepţia conducerii Ministerului Apărării Naţionale, care a obţinut un certificat de necolaborare cu Securitatea[55], nici o altă verificare cu privire la ministere nu a mai fost făcută publică, ceea ce arată că nu este vorba de o simplă contradicţie, ci de un rezultat ascuns în mod deliberat, fapt confirmat de un membru al Colegiului, Mircea Dinescu[56].
Nici cu privire la verificarea ziariştilor situaţia nu este diferită. Clubul Român de Presă a adresat Consiliului, pe 10 iulie 2000, o cerere de verificare a apartenenţei membrilor săi la serviciile secrete comuniste şi a primit, în ianuarie 2002, un răspuns care indică faptul că nici o persoană din Consiliul de Onoare al Clubului «nu a fost agent sau colaborator al organelor de Securitate»[57]. Decizia Colegiului este cu totul ciudată, dat fiind că piese din dosarul de informator al Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă a Securităţii al lui Sorin Roşca Stănescu – membru al organismului supus investigării şi, în acelaşi timp, director al ziarului Ziua – au fost publicate. Ele au fost remise presei în 1992 de către şeful de atunci al SRI, Virgil Măgureanu, iar Sorin Roşca Stănescu şi-a recunoscut colaborarea. Chiar dacă SRI a refuzat să pună la dispoziţia Consiliului dosarul în cauză, proba colaborării cu Securitatea fiind fără dubiu, Colegiul trebuia să procedeze în consecinţă. Dat fiind că dosarele foştilor colaboratori ai brigăzii antiteroriste sînt clasificate ca strict secrete, procedînd în acest mod Consiliul s-a ocupat mai degrabă de ceea ce serviciile secrete numesc «siguranţă naţională», decît de deconspirarea Securităţii.
Toate aceste exemple arată că există serioase îndoieli asupra analizei şi comunicatelor Colegiului Consiliului.
Faţă cu criticile publice şi conştienţi că pot fi schimbaţi de către putere, membrii Colegiului au redactat în final o listă cu ofiţerii Securităţii extraşi din dosarele deja consultate, pe care îi apreciau ca implicaţi în activităţi de «poliţie politică». În 12 aprilie 2002 lista a fost trimisă SRI, pentru a obţine «datele de identitate, inclusiv numele conspirative şi funcţiile deţinute de ofiţerii şi subofiţerii de securitate». Mai întîi, principalul serviciu secret intern a refuzat să răspundă acestei cereri, care este conformă legii. Pe de altă parte, Comisia Parlamentară pentru Controlul SRI a somat Colegiul să-i trimită criteriile de apreciere a activităţii de «poliţie politică» a angajaţilor Securităţii. În plus, pe 10 iunie 2002 Comisia a trimis Colegiului o adresă în care spunea că «CNSAS nu are competenţa de a consacra legislativ definirea sau activităţile circumscrise actelor de poliţie politică». Textul conţinea şi alte argumente aiuritoare, între care faptul că angajaţii structurilor informative actuale au fost deja verificaţi cu privire la participarea lor la «abuzuri» şi la acţiuni împotriva drepturilor omului de către serviciile însele. În acelaşi timp, textul conţinea ameninţarea cu închisoarea pentru membrii Colegiului, dacă îndrăznesc să publice lista fără să primească în prealabil datele solicitate Serviciului[58]. În plus, pentru a depăşi limitele absurdului, Comisia a încercat să determine conducerea Consiliului să semneze un pretins protocol de colaborare care propunea ca «activitatea de culegere de informaţii de către ofiţerul de Securitate să fie asimilată articolelor 10 şi 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului», care stipulează dreptul inalienabil al persoanei umane de a căuta, primi şi răspîndi informaţii[59]. Să traducem această gîndire instituţională a unei comisii a Legislativului României – dominată de PSD –, ţară care aspiră să intre în structurile euro-atlantice: în timpul acţiunilor lor de tip poliţie ideologică – torturi, persecuţii, represiuni şi crime – angajaţii Securităţii nu făceau altceva decît să-şi exercite drepturile lor inalienabile de persoane umane. Evident, împotriva torturaţilor, persecutaţilor, reprimaţilor şi a celor ucişi.
După luările de poziţie prezentate mai sus, pe 3 iulie 2002 majoritatea membrilor Colegiului a acceptat să se întîlnească cu Comisia, ceea ce este echivalent cu subordonarea politică faţă de partidul de guvernămînt, politică pe care Comisia nu face decît să o pună în practică. De altfel, această subordonare a fost stipulată într-un protocol de colaborare[60]. Şi consecinţa a fost că nici o listă cu lucrătorii de securitate implicaţi în activităţi de poliţie politică n-a mai fost publicată.
Privitor la accesul la dosarul personal, cei care au beneficiat de dreptul lor de acces au mărturisit că piese importante lipsesc din dosarele lor. Dat fiind că exemplele sînt prea numeroase, ne vom limita la trei dintre ele, dintre cele mai importante. Vasile Paraschiv, fost dizident, a primit un volum care numără circa o sută de file. Dosarul pe care l-a văzut nu conţine retractarea pe care a fost forţat să o dea Securităţii, prin metode teroriste, în 1987. La rîndul său, Constantin (Ticu) Dumitrescu, preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, afirmă că din dosarul său lipsesc, în mod curios, toate documentele privitoare la prietenii săi cei mai apropiaţi[61]. Adică exact informaţiile asupra ţintei măsurilor Securităţii: «anturajul» persoanei urmărite informativ şi supusă măsurilor poliţiei politice. Însă există situaţii şi mai flagrante. Dan Petrescu, scriitor care a protestat în anii ’80 împotriva lui Ceauşescu şi a regimului său, a primit din partea Colegiului răspunsul că nu are dosar de urmărire. Interpelat prin intermediul Colegiului, SRI a refuzat să precizeze pînă şi faptul dacă dosarul său a fost distrus[62].
Exemplele arată că este vorba de o politică deliberată a SRI – unul din gestionarii abuzivi ai Securităţii –, care fie a remis dosare personale cu grijă selectate în prealabil, fie a refuzat să furnizeze altele. Această politică, intitulată «de siguranţă naţională» vizează, pe de o parte, conspirarea angajaţilor Securităţii care sînt încă activi şi care au adus atingere drepturilor persecutaţilor politici şi, pe de altă parte, menţinerea ca deschise a dosarelor foştilor opozanţi ai regimului comunist incomozi pentru actuala putere. Aceasta este motivarea selectării ilegale a anumitor documente din dosare şi/sau a refuzului de a livra alte dosare.
Am văzut că accesul la dosarul personal a fost mereu dificil. Însă, începînd din ianuarie 2002 Colegiul a început să ceară, contrar prevederilor legale, documente suplimentare care să însoţească cererile de acces: CV-uri detaliate şi copii autentificate după cartea de muncă. Cînd, la rîndul său, invocă o cerere a SRI, Colegiul participă la încercarea acestuia din urmă de a bloca aplicarea legii[63].
Concluzii
Măsurată după prevederile legii, activitatea Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii este marcată de numeroase încălcări ale legii sale de organizare şi de alte ilegalităţi care au lezat drepturile cetăţeneşti. Mai multe instituţii independente au reclamat lipsa de transparenţă a Consiliului şi deficienţele sale de funcţionare. Un raport al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului-Comitetul Helsinki indică instituţia printre cele care refuză să răspundă solicitărilor legale, în virtutea legii sale de funcţionare şi a Legii informaţiilor publice[64]. La rîndul său, Societatea Academică Română afirmă că «CNSAS mai curînd a servit la protejarea secretelor Serviciului Român de Informaţii decît, „în virtutea rolului său”, să fi contribuit la transparenţa SRI.»[65]
O simplă comparaţie cantitativă a resurselor acordate de bugetul de stat, cu rezultatele concrete ale activităţii, îi este defavorabilă. Conform raportului de activitate al instituţiei în perioada 13 martie 2000-31 mai 2002, fondurile au crescut de la 35 672 mii de miliarde de lei în 2000, la 43 849 mii de miliarde în 2001, pentru ca în 2002 să fie de 74 477 de mii de miliarde de lei[66].
Conform datelor furnizate de Constantin (Ticu) Dumitrescu – date obţinute de la SRI în 1993, în calitate de preşedinte al Comisiei pentru Abuzuri a Senatului – la principalul serviciu secret intern existau 1 901 530 de dosare ale Securităţii, repartizate pe patru fonduri: «Informativ», «Reţea», «Documentare» şi «Corespondenţă». Din acestea, 1 162 418 sînt dosare de «urmărire informativă» individuală şi «de problemă» (de grup); 507 003 dosare «de reţea» (de informatori); 154 911 «mape anexe» la dosarele de informatori, care conţin notele informative ale informatorilor în original; 29 281 dosare de documentare; 47 917 dosare de corespondenţă. Dumitrescu afirmă că în cifrele comunicate nu sînt incluse «sursele membri de partid» (informatorii membri de Partid), apoximativ 100 000 după informaţiile sale, şi că în perioada 1989-martie 1990 78 227 de dosare au fost distruse, acestea din urmă nefigurînd în adresa trimisă, pe 15 septembrie 1993, de SRI[67]. Trebuie precizat că statistica furnizată de SRI este rezultatul unui inventar complet al unităţilor teritoriale şi a 60 % din arhivele sale centrale. Precizarea este foarte importantă, pentru că orice raportare la aceste date presupune că nu se cunoaşte conţinutul a 40 % din arhivele centrale – cele mai bogate de altfel – şi că adresa se limitează la arhivele Securităţii care se găsesc în gestiunea SRI, ştiind totodată că celelalte structuri informative născute sau reorganizate după 1989 deţin ele însele o parte a arhivei Securităţii. În plus, din această statistică lipsesc două fonduri întregi: fondul «Cadre», care conţine dosarele ofiţerilor şi subofiţerilor Securităţii şi/sau SRI, şi fondul «Penal», care conţine dosarele anchetelor politice redactate de Securitate.
Din această imensă cantitate de arhive – numai arhiva Securităţii care se găseşte la SRI măsoară în jur de 16 km liniari –, conform raportului său de activitate Consiliul a intrat în posesia a 3 652 de dosare – ceea ce reprezintă 7 020 volume, deci aproximativ 100 de m liniari[68].
De altfel, serviciile secrete şi instituţiile statului român sînt pline de ofiţeri ai Securităţii, întreaga ierarhie a serviciilor secrete fiind compusă din ofiţeri ai poliţiei politice. Iată o suită de exemple concrete: generalul Marian Ureche, fostul adjunct al şefului Directiei I a Securităţii, care se ocupa cu reprimarea contestării interne, este şeful serviciului secret al Ministerului Justiţiei, numit cu o formulă care nu are nimic de-a face cu activitatea sa, Serviciul Independent de Protecţie şi de Luptă împotriva Corupţiei; generalul Tudor Tănase, şeful Serviciului de Telecomunicatii Speciale, a făcut parte din Brigada de Spionaj Industrial şi de Furturi Tehnologice (SD), coordonată de generalul Ion Mihai Pacepa, pînă la trecerea sa la americani, în 1978; generalul Vasile Iancu, primul adjunct al directorului SRI, a spionat în Occident, apoi a fost şeful Departamentelor Cultură-Artă, Educatie şi Sport ale primei Direcţii a Securităţii; Aurel Rogojeanu, consilier al şefului SRI, a fost şef de cabinet al ultimului şef al Securităţii, Iulian Vlad; Vasile Angelescu, şeful de cabinet al preşedintelui Ion Iliescu, a fost ofiţer superior în spionajul comunist şi, după 1989, primul adjunct al şefului SIE; generalul Constantin (Bebe) Tănăsescu – care a fost pînă la moartea sa, survenită în ianuarie 2003, consilier al preşedintelui Ion Iliescu – a fost în anii ’80 şeful rezidenţei de spionaj din Statele Unite; Constantin Nicolescu, senator PSD, preşedintele Comisiei Parlamentare pentru Constrolul SIE, care l-a înlocuit pe Ristea Priboi, a fost şi el ofiţer în spionajul comunist; generalii Mihai Caraman şi Constantin Silinescu sînt consilierii primului ministru Adrian Năstase, primul dintre ei fiind şeful unei reţele care a prejudiciat grav sistemul de apărare al NATO[69], iar al doilea fost şef de direcţie în spionajul comunist; generalul Victor Marcu, adjunctul ministrului Privatizării şi, ulterior, consilierul directorului agenţiei guvernamentale responsabilă cu marile privatizări, a fost şef de sector responsabil cu «măsurile active» împotriva opozanţilor anticomunişti români din Exil.
Oamenii şi structurile Securităţii beneficiază de protecţia partidului de guvernămînt şi a preşedintelui. În mai 2002, Ion Iliescu a afirmat în mod clar că SRI trebuie să trieze – evident, în mod unilateral – dosarele Securităţii înainte de a le remite Consiliului. La rîndul său, consilierul pentru securitate naţională al preşedintelui, Ioan Talpeş – el însuşi fost ofiţer în spionajul comunist şi, după 1989, şef al SIE – estima că această operaţie va dura încă doi ani. Declaraţiile, făcute cu ocazia simpozionului româno-germano-maghiar, Asumarea trecutului la răscruce? din mai 2002, arată în mod clar politica oficialilor români faţă de moştenirea comunismului: conspirarea oamenilor şi a structurilor Securităţii şi a nomenclaturii[70].
Tot ceea ce am spus mai sus ar risca să întreţină misterul, dacă nu am încerca să răspundem direct la întrebarea: de ce membrii Colegiului s-au comportat într-un mod atît de evident ilegal? Căci ei aveau şansa să facă să funcţioneze o instituţie complet nouă, ceea ce este foarte rar în România. Şi dacă au ratat-o, faptul nu se datoreză decît lipsei lor de respect pentru lege în general şi pentru legea de organizare a instituţiei lor în special, precum şi lipsei de fermitate în relaţiile cu celelalte instituţii ale statului. Atîta vreme cît s-au dovedit incapabili să folosească toate mijloacele legale de care dispun, ei nu pot să clameze eşecul şi nici să se justifice. Însă în afară de lipsa de angajare legală şi etică, cultura lor instituţională şi slabele cunoştinţe asupra regimului comunist şi în materie de dosare ale Securităţii au jucat, de asemenea, un rol important.
Supunîndu-se politicii duse de seviciile secrete şi de guvern, Colegiul a compromis în mod iremediabil statutul de independenţă pe care legea îl acorda Consiliului, ajungînd să transforme instituţia într-una de conspirare a agenţilor şi colaboratorilor Securităţii implicaţi în activităţi specifice poliţiei politice, pe scurt: a structurilor poliţiei politice comuniste. Şi la acest nivel se situează consecinţele cele mai negative ale activităţii sale. Căci, în loc să contribuie la asumarea moştenirii comuniste, modul său de a aplica legea a împiedicat societatea românească să se detaşeze în mod decisiv de trecut.
NOTE
[1] Pentru o prezentare a antecedentelor legii şi o analiză a activităţii Consiliului în primul an de funcţionare, a se vedea de asemenea Gabriel Andreescu, Legea 187/1999 şi primul an de activitate a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în «Drepturile Omului», revistă editată de Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului-Comitetul Helsinki, nr. 20, 2001, pp. 37-53.
[2] V., de exemplu: Scrisori întredeschise, Oradea, Biblioteca Revistei «Familia», 1995, passim; Jurnale, III volume, Bucureşti, Editura Nemira, 1997, passim; Alte jurnale, Cluj, Editura Dacia, 1998, passim; Jurnal de apocrif... (1998), Cluj, Editura Dacia, 1999, passim; Scrisuri, Bucureşti, Editura Nemira, 1999, passim.
[3] V. cotidianul Ziua, 21 noiembrie 1998.
[4] V. cotidianul Evenimentul Zilei, 22 noiembrie 2000.
[5] V. Raportul lui Constantin (Ticu) Dumitrescu, publicat în Ziua, 15-18 şi 21 ianuarie 2002.
[6] Evenimentul Zilei, 15 septembrie 2000.
[7] V. «Monitorul Oficial», Partea I, nr. 603, 9 decembrie 1999, pp. 1-5. Legea a suferit cîteva modificări de stil publicate în «Monitorul Oficial», Partea I, nr. 619, 17 decembrie 1999, p. 2.
[8] V. Decretul 221 pentru constituirea şi organizarea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, publicată în «Monitorul Oficial», nr. 200, 30 august 1948, pp. 7245-7246.
[9] V. Helmut Müller-Engbergs, Agenţii, informatorii şi spionii STASI în Republica Federală Germania, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1999.
[10] V. Gheorghe Onişoru, Alianţe şi confruntări între partidele politice 1944-1947, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996.
[11] V. de asemenea pagina Web a Consiliului: http://www.cnsas.ro
[12] V. cotidianul România Liberă, 1septembrie 2001.
[13] Pentru expunerea acestor tehnici a se vedea Arhiva Serviciului Român de Informaţii, Fond «Documentare», Instrucţiuni Nr. D – 00190/1987, privind organizarea şi desfăşurarea activităţii informativ-operative a organelor de Securitate, 17 p., document inaccesibil.
[14] Evenimentul Zilei, 4 decembrie 2000.
[15] V. «Monitorul Oficial», Partea I, nr. 244, 2 iunie 2000, pp. 1-6.
[16] Pentru alte exemple, a se vedea G. Andreescu, op. cit, pp. 44-45.
[17] Evenimentul Zilei, 3 iunie2000.
[18] Evenimentul Zilei, 18 iulie 2000.
[19] Evenimentul Zilei, 15 iunie şi 29 iulie 2000.
[20] România Liberă, 20 octombrie 2001.
[21] Evenimentul Zilei, 8 noiembrie 2001.
[22] Evenimentul Zilei, 24 noiembrie 2000.
[23] Evenimentul Zilei, 25 aprilie 2001.
[24] Ziua, 23 noiembrie 2000.
[25] Este vorba de emisiunea «Marius Tucă Show» de pe Antena 1, din 13 februarie 2001.
[26] V. Paul Goma, Soldatul cîinelui, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990; Monica Lovinescu, Unde scurte, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990-1995, vol. IV şi V, passim; Ion Mihai Pacepa, Horizons rouges, Paris, Presses de la Cité, 1988, passim şi Cartea neagră a Securităţii, vol. I-III, Bucureşti, Editura Omega SRL, 1999, passim.
[27] V. Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002, pp. 388-398.
[28] Evenimentul Zilei, 9 noiembrie 2002 şi România liberă, 18 noiembrie 2002.
[29] Evenimentul Zilei, 12 februarie 2001.
[30] Evenimentul Zilei, 23 martie 2001.
[31] Evenimentul Zilei, 13 martie 2001.
[32] Evenimentul Zilei, 11 aprilie 2001.
[33] Evenimentul Zilei, 20 şi 25 aprilie 2001.
[34] Evenimentul Zilei, 12 august 2000.
[35] V. cotidienele Evenimentul Zilei din 15 şi 19 ianuarie, şi Libertatea din 22 martie 2001.
[36] V. ediţia Internet a ştirilor agenţiei de presă Mediafax, 23 martie 2001.
[37] V., spre exemplu, Evenimentul Zilei, 31 martie 2001.
[38] Intervenţie la simpozionul organizat de Institutul Goethe Inter Nationes de la Bucureşti între 6 şi 8 iunie 2001, Împovăraţi de moştenirea Securităţii şi Stasi. Răspunsuri germane, române şi maghiare la o provocare istorică / Die Erblast von Stasi und Securitate. Eine Debatte mit deutschen, rümänischen und hungarischen Antworten, Editura Compania, Bucureşti, 2002, pp. 42-43.
[39] V. în acest sens volumul Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Bucureşti, 2001, Studii 1.
[40] V. Paul Goma, Butelii aruncate în mare, 1998, passim, pe situl Web al scriitorului, http://www.paulgoma.free.fr
[41] V. Cartea albă a Securităţii, vol. I-V, realizată de Serviciul Român de Informaţii, 1994-1997, f. ed., f. loc.
[42] Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997.
[43] Editura Albatros, Bucureşti, 1999.
[44] Editura Publiferom, Bucureşti, 2001.
[45] Editura Humanitas, Bucureşti.
[46] V. săptămînalul 22, revista Grupului pentru Dialog Social, nr. 35 (651), 27 august-2 septembrie 2002.
[47] Evenimentul Zilei, 11 iunie 2002.
[48] Evenimentul Zilei, 10 iulie 2001.
[49] 22, nr. 35, 28 august-3 septembrie 2001.
[50] Evenimentul Zilei, 30 martie 2001.
[51] Evenimentul Zilei, 8 martie 2001.
[52] Evenimentul Zilei, 2, 4 şi 7 iulie 2001.
[53] Evenimentul Zilei, 14 martie şi 10 iulie 2001.
[54] Evenimentul Zilei, 1 noiembrie 2001.
[55] Ziua, 12 aprilie 2002.
[56] Evenimentul Zilei, 2 noiembrie 2001.
[57] Evenimentul Zilei, 19 ianuarie 2002.
[58] 22, nr. 26 (642), 25 iunie-1 iulie 2002.
[59] V. interviul lui Horia-Roman Patapievici, publicat în revista lunară din Iaşi, Timpul, nr. 7-8, iulie-august 2002.
[60] Evenimentul Zilei, 4 iulie 2002.
[61] Raportul lui Constantin (Ticu) Dumitrescu, loc. cit.
[62] V. interviul lui Dan Petrescu, în Timpul, nr. 7-8, iulie-august 2002.
[63] Evenimentul Zilei, 23 ianuarie 2002.
[64] Evenimentul Zilei, 30 aprilie 2002.
[65] Early warning report, rapport for UNDP, Country Office Romania, Bucharest, no 6/2001, Societatea Academică Română, citat după 22, nr. 1 (617), 1-7 ianuarie 2002, pp. 10-11.
[66] V. Cotidianul, 19 septembrie 2002.
[67] Raportul lui Constantin (Ticu) Dumitrescu, loc. cit.
[68] România liberă, 18 septembrie 2002.
[69] V. Ion Mihai Pacepa, Horizons Rouges, Paris, Presses de la Cité, 1988 şi Cartea neagră a Securităţii, vol. I-III, Bucureşti, Editura Omega SRL, 1999, passim; Thierry Wolton, Le KGB en France, Paris, Grasset, 1986, passim.
[70] Evenimentul Zilei, 29 mai 2002.
Paris , 10 aprilie 2002
Bucureşti, 18 octombrie 2002
Studiul nostru reprezintă o analiză a bazei legale şi a activităţii propriu-zise a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii – care este similar Instituţiei Delegatului Federal pentru Actele Serviciului de Siguranţă a Statului (Stasi) –, cu accent pe practicile instituţionale ale Colegiului, organismul de conducere al instituţiei. În vederea redactării am utilizat informaţii de presă şi discuţii cu un mare număr de persoane implicate. Totodată, am beneficiat de experienţa de investigator al Consiliului, la început, şi de cercetător, mai apoi, în perioada septembrie 2000-aprilie 2001.
În cele ce urmează vom investiga deci cazul românesc, un caz care ţine, la fel ca şi democraţia românească, de eşec. Dar, întrucît politica este arta posibilului, lucrurile puteau să se petreacă altfel, şi tocmai de aceea am încercat să facem o analiză a cauzelor acestui eşec.
Antecedentele legii
Începînd din 1989, una din revendicările organizaţiilor născute din societatea civilă a fost tema interzicerii dreptului foştilor membri ai nomenclaturii şi ai aparatului său represiv, Securitatea, de a ajunge la putere. Astfel, primul episod al unei lupte, în egală măsură ideologică şi politică, se consumă chiar în timpul zilelor schimbării regimului, pe 12 ianuarie 1990, cînd persoane care manifestau împotriva reflexelor totalitare ale noii puteri instaurate, Frontul Salvării Naţionale, cer interzicerea partidului comunist şi aplicarea pedepsei cu moartea pentru responsabilii de dezastrul ţării şi pentru crimele comise în timpul regimului comunist. În aceeaşi zi, Ion Iliescu, fost membru al nomenclaturii şi preşedinte al Frontului, sosea la locul demonstraţiei şi comunica la televiziune faptul că a căzut de acord cu demonstranţii asupra unui decret care rezuma cele două puncte deja indicate. Însă decretul nu a fost niciodată aplicat, revendicatorii fiind numiţi ulterior «capete înfierbîntate» şi «huligani», noul regim înscriindu-se astfel – prin limbaj, ca şi prin practicile sale – în continuitatea regimului comunist[1].
Cel de-al doilea episod are loc tot în 1990, chiar înaintea alegerilor din mai, cînd o organizaţie civică, Societatea Timişoara, lansează o «Proclamaţie». Punctul 8 din acest document propunea limitarea drepturilor electorale ale foştilor conducători ai Partidului şi Securităţii pentru o perioadă de 10 ani. Proclamaţia de la Timişoara a fost semnată de partidele numite «istorice», reîntemeiate de către supravieţuitori ai închisorilor comuniste: Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social-Democrat –, organizaţia politică a maghiarilor din România – Uniunea Democrată Maghiară şi de alte asociaţii civice, inclusiv Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici. Proiectul de lustraţie este astfel înscris pe agenda opoziţiei politice. Dar alegerea lui Ion Iliescu şi a partidului său, Frontul Salvării Naţionale – format din activişti din eşaloanele secunde ale fostului Partid Comunist şi din aliaţi ai nomenclaturii – nu a făcut posibilă realizarea proiectului, dat fiind că aceştia se opuneau realizării acţiunii, pe care o apreciau, cu o sintagmă a limbii de lemn, drept «o vînătoare de vrăjitoare». În urma negocierilor din Parlament, între 1990 şi 1996 opoziţia nu a reuşit decît adoptarea unei legi reparatorii pentru condamnaţii politici. Este vorba de Decretul lege nr. 118/1990, care acordă victimelor o indemnizaţie simbolică pentru fiecare an petrecut în închisoare sau în «dizlocare» (sau, cum mai era numită, «domiciliu obligatoriu»).
Pînă în 1996 proiectul este reluat de persoane şi asociaţii civice, atît în România cît şi în exil. Pe plan intern, acţiunea cea mai notabilă este proiectul Alianţei Civice din octombrie 1993, inspirat de legea cehă a lustraţiei. El era destinat Parlamentului şi propunea declararea regimului comunist drept «criminal şi nelegitim», şi considerarea crimelor comunismului ca imprescriptibile. Chiar dacă nu avea drept scop lustraţia, proiectul nu a fost susţinut decît în mod formal de Convenţia Democratică, alianţă politică din care Alianţa Civică făcea parte.
În Franţa, spre exemplu, unde se află o parte importantă a Exilului român, temele lustraţiei, deconspirării Securităţii şi responsabilităţii juridice a persoanelor implicate în crimele şi represiunile comuniste au fost constant afirmate. Însă doar în opera lui Paul Goma – dizident în România şi militant pentru drepturile omului în Franţa de la sosirea sa la Paris, în noiembrie 1977 – se găseşte o tratare coerentă şi o articulare a tuturor acestor trei teme, absente din dezbaterea din ţară[2].
Problema crimelor şi violărilor drepturilor omului datorate regimului comunist a continuat să preocupe anumite asociaţii după intrarea proiectului în dezbatere parlamentară şi chiar după intrarea în vigoare a legii. Este semnificativ, din acest punct de vedere, cazul proiectului Legii imprescriptibilităţii crimelor comunismului, realizat de Fundaţia Naţională a Revoluţiei din decembrie 1989. Proiectul, care propunea să fie declarate imprescriptibile «crimele şi faptele penale grave, de origine totalitar-comunistă», a fost trimis preşedintelui de atunci, Emil Constantinescu, pentru a fi susţinut public cu autoritatea sa. Însă, el nu a intrat niciodată în dezbaterea parlamentară[3].
Proiectul care a stat la baza viitoarei legi a fost iniţiat de Constantin (Ticu) Dumitrescu, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi, pînă în 2000, senator ales pe listele Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat. Adoptarea legii se datorează mai degrabă angajamentului său personal, decît sprijinului partidului. Pînă la sfîrşit, între senator şi partid a intervenit o dispută în legătură cu conţinutul legii, care s-a încheiat cu excluderea sa, cu o sciziune a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici – din care făceau parte un mare număr de conducători ai Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat – şi cu propunerea unui alt proiect al acestora din urmă. Este vorba de iniţiativa deputaţilor Mihai Gheorghiu şi Radu Ghidău, care presupunea accesul la arhivele Securităţii prin intermediul instituţiei Avocatului Poporului, dar care nu propunea lustraţia.
În articolul său Gabriel Andreescu sugerează că iniţiativa lui Mihai Gheorghiu poate fi asociată unei preupuse colaborări cu Securitatea, motivaţia fiind că în timpul aplicării legii deputatul a fost invitat la Consiliu pentru a explica circumstanţele în care a dat anumite declaraţii la Securitate. Din tot ceea ce ştim nu este vorba de «note», cum afirmă Andreescu, ci de «declaraţii» date în anchetă, în faţa unui ofiţer al Securităţii, fapt care nu permite categorisirea fostului deputat drept colaborator al Securităţii, cel puţin din punctul de vedere al legii, aşa cum a fost ea adoptată. Să cităm articolul 5 (3) d) al legii: «Informaţiile cuprinse în declaraţiile date în timpul anchetei de către persoana reţinută sau arestată pentru motive politice privind cauza pentru care a fost cercetată, judecată şi condamnată nu fac obiectul acestei prevederi (subl. n.).» Prevederea la care se referă textul este, în fapt, chiar articolul care defineşte noţiunea de colaborator al Securităţii. Invitarea lui Mihai Gheorghiu la Consiliu se datorează, în fapt, unei erori de analiză a unuia dintre investigatori, iar interpretarea lui Gabriel Andreescu se întemeiază pe o afirmaţie iresponsabilă a preşedintelui Gheorghe Onişoru, făcută cu ocazia audierilor, cînd a afirmat că invitaţi la Consiliu erau «cei cărora le-au fost găsite dosare de reţea, dosare de informatori»[4]. De altfel, prin proiectul propus cei doi deputaţi au susţinut punctul de vedere al conducerii partidului lor – compusă atunci din foşti deţinuţi politici în dezacord cu Constantin (Ticu) Dumitrescu –, şi nu altul.
Proiectul lui Constantin (Ticu) Dumitrescu a fost depus în Parlament în 1993. El se inspira din legea germană a lustraţiei, din 1991, şi presupunea deconspirarea Securităţii. Începînd din 1994, a fost înlocuit prin trei proiecte distincte, care vizau deconspirarea Securităţii, lustraţia şi anularea condamnărilor politice. Însă numai primul proiect a devenit, pînă la urmă, lege[5]. Intrarea proiectului în dezbaterea parlamentară, ca şi aplicarea legii au trenat, între partidele coaliţiei aflate la putere – formată din Convenţia Democrată, alianţă de mai multe partide al cărui ax principal era PNŢCD, condus de Ion Diaconescu, PNL, condus de Mircea Ionescu-Quintus, Partidul Democrat, condus de Petre Roman şi Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, condusă de Marko Bellá –, şi opoziţie – formată din Partidul Democraţiei Sociale din România, condus de Ion Iliescu, Partidul România Mare, condus de Corneliu Vadim Tudor şi Partidul Unităţii Naţionale a Românilor, condus de Valeriu Tabără – realizîndu-se o stranie înţelegere.
În urma aplicării legii a rezultat că mai mulţi conducători ai partidelor coaliţiei aflate la putere au fost informatori ai Securităţii, cel mai cunoscut caz fiind cel al preşedintelui PNL şi preşedinte al Senatului în legislatura 1996-2000, Mircea Ionescu-Quintus, despre care cunoscătorii politicii româneşti ştiau că dosarul său se găsea în 1990 pe biroul primului ministru de atunci, Petre Roman. În plus, chiar înainte de alegerile din 2000, cînd legea intrase deja în aplicare, zece conducători ai PNŢCD s-au retras de la conducere, refuzînd să-şi depună candidaturile în alegeri. În chip de motivare, ei spuneau că pentru a evita suspiciunile cer Consiliului să le verifice dosarele cu prioritate. Ca membri ai Parlamentului care au participat la dezbaterea şi adoptarea legii, ei ştiau că instituţia Consiliului este obligată să elibereze, după caz, adeverinţe de colaborare sau necolaborare cu Securitatea (a se vedea articolul 13 (1) c) ). Totodată, mai ştiau tot atît de bine că nu există prevedere de verificare cu prioritate nici la cerere, nici din oficiu pentru persoanele care nu ocupă funcţii publice (aşa cum sînt acestea definite de lege) sau care nu îşi depun candidadurile pentru a accede în Parlament. Ceea ce a făcut, de altfel, demersul lor cu atît mai suspect[6].
Baza legală a activităţii Consiliului
Prin Legea 187, intitulată Lege de acces la dosarul personal şi de deconspirare a Securităţii ca poliţie politică, intrată în vigoare pe 9 decembrie 1999, se instituie Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, ca organism independent sub controlul Parlamentului[7]. Conform textului adoptat, rolul Consiliului este de a facilita accesul la dosarul personal realizat de Securitate, de a deconspira agenţii şi colaboratorii poliţiei politice – făcînd o investigaţie din oficiu şi/sau la cerere pentru persoanele care ocupă funcţii publice – şi de a facilita accesul cercetătorilor la documente.
După articolul 1 (1) al legii «Orice cetăţean român sau cetăţean străin[,] care după 1945 a avut cetăţenie română[,] are dreptul de acces la propriul dosar» prin «studierea nemijlocită» şi «eliberarea de copii de pe actele dosarului şi de pe înscrisurile doveditoare». Ultima cerere poate fi satisfăcută doar dacă conţinutul nu «poate afecta major o terţă persoană» (articolul 13 (2) ). Legea română este, în acest punct, mai permisivă decît cea germană, care asigură confidenţialitatea datelor încă de la citirea dosarului.
Legea defineşte «poliţia politică» prin «toate acele structuri ale securităţii, create pentru instaurarea şi menţinerea puterii totalitar-comuniste, precum şi pentru suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.» (articolul no 5 (1) ) Textul nu defineşte aceste structuri, lăsînd problema la aprecierea Consiliului. În plus, supoziţia de bază a acestei definiţii este că legislatorul a refuzat să considere Securitatea de principiu şi în integralitatea sa ca o structură represivă. Dar, pe de altă parte, legea nu este nici limitativă, Consiliul fiind singurul în măsură să aprecieze care sînt acele «structuri represive». Prin urmare, nimic nu-l împiedică, în urma studierii dosarelor, să ajungă la concluzia, care corespunde cu punctul de vedere istoric, după care Securitatea a fost, încă de la începutul său, prin maniera internă de organizare, prin practici şi în ansamblu o structură represivă[8]. În cel de-al doilea articol, decretul de constituire afirmă că «Direcţia Generală a Securităţii poporului [este vorba de prima denumire a Securităţii] are ca îndatoriri: Apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii interne a R.P.R., contra uneltirilor duşmanilor din interior şi exterior.» Textul nu poate fi mai clar: legea nu vorbeşte de structuri represive constituite în interiorul Securităţii, ci o concepe în integralitatea sa ca o organizaţie represivă de tip sovietic.
«Agentul» este definit de lege ca «orice persoană care a îndeplinit calitatea de lucrător operativ, inclusiv acoperit, al organelor de securitate în perioada 1945-1989.» (articolul 5 (2) ). Spre deosebire de definiţia structurilor poliţiei politice, care rămîn să fie apreciate de către Consiliu, în calitatea sa de aplicant al legii, la prima vedere definiţia agentului pare să ne vorbească de o calitate: cea de a fi fost angajat al Securităţii. Dar lucrurile nu stau aşa. Presupunem că este vorba de o formulare moştenită din proiectul iniţial. Căci, în optica iniţiatorului său, deţinut politic în anii ’50, legea trebuia să deconspire agenţii Securităţii care au lucrat în mod direct, şi care au supervizat crimele şi represiunile, numiţi şi «organe» sau «lucrători operativi». Această interpretare este confirmată de articolul 17 (2), care vorbeşte de publicarea de către Consiliu, în Monitorul Oficial, «a datelor de identitate, inclusiv numele conspirative şi funcţiile deţinute de ofiţerii şi subofiţerii de securitate, activi sau acoperiţi, care au desfăşurat activităţi de poliţie politică (subl. n.)».
În ansamblul său, voinţa legislatorului a fost să distingă, pe de o parte, între un tip de acţiuni specifice poliţiei politice şi un tip de acţiuni pe care le putem numi, urmînd textul legii, de «siguranţă naţională». Iar, pe de altă parte, între ofiţeri şi subofiţeri implicaţi în primul tip de acţiuni şi cei implicaţi în cel de-al doilea. Dar activităţile numite de «siguranţă naţională», în timpul regimului comunist, nu sînt nici ele definite de către lege, textul stipulînd că apreciarea dosarelor serviciilor secrete care le privesc «se va face de comun acord de către Consiliu, cu instituţiile deţinătoare. În caz de divergenţă, hotarârea va fi adoptată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.» (articolul 20 (6) ) – organism condus de Preşedinte, care îi reuneşte pe: şefii serviciilor secrete, ministrul de Interne, pe cel al Afacerilor Externe, al Finanţelor, al Industriilor şi pe primul ministru.
«Colaboratorul» Securităţii este definit ca orice persoană care s-a pus la dispoziţia, a furnizat sau transmis informaţii Securităţii, informaţii care au adus atingere sau care doar puteau aduce atingere libertăţilor fundamentale ale omului, sau care a avut competenţe decizionale cu privire la activitatea Securităţii sau a altor structuri represive ale regimului comunist. Să cităm pasajul în întregime:
«(3) Este colaborator al organelor de securitate, ca politie politică, în sensul prezentei legi, persoana care:
a) a fost retribuită sau recompensată în alt mod pentru activitatea desfaşurată în această calitate;
b) a fost deţinător de locuinţă conspirativă sau de casă de întîlnire;
c) a fost rezident al securităţii, în sensul prezentei legi;
d) orice altă persoană care a dat informaţii securităţii, prin care s-a adus atingere, nemijlocit sau prin alte organe, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Informaţiile cuprinse în declaraţiile date în timpul anchetei de către persoana reţinută sau arestată pentru motive politice privind cauza pentru care a fost cercetată, judecată şi condamnată nu fac obiectul acestei prevederi.
(4) Se consideră colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică, şi persoana care a transmis sau a înlesnit transmiterea de informaţii, note, rapoarte sau alte acte, prin care se denunţau activitatea sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist, de natură să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
(5) Sînt asimilaţi colaboratorilor prevazuţi la alin. (3) persoanele care au avut competente decizionale, juridice ori politice sau care prin abuz de putere politică au luat decizii la nivel central sau local, cu privire la activitatea securităţii sau cu privire la activitatea altor structuri de represiune ale regimului totalitar comunist (subl. în text).»
Această definiţie, care presupune aceeaşi distincţie între «Securitate» şi «Securitate ca poliţie politică» are dezavantajul de a complica în practică investigaţia Consiliului. În articolul său, Gabriel Andreescu susţine acelaşi punct de vedere. Forma finală a proiectului lui Constantin (Ticu) Dumitrescu a fost realizată de către Monica Macovei, membră a Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului-Comitetul Helsinki şi a Grupului pentru Dialog Social, şi înainte de intrarea în dezbaterea parlamentară conţinea distincţia «Securitate» / «Securitate ca poliţie politică». Distincţia este eronată căci, aşa cum am arătat mai sus, Securitatea a fost concepută încă de la început şi în întregul ei ca o poliţie ideologică sub controlul conducerii Partidului. Şi mai specific, Direcţia a II-a a Securităţii, numită «Contrainformaţii economice», avea în mod clar atribuţii de poliţie politică. Spre exemplu, Ordinul Nr. D/00686 din 30.XII.1983, aprobat de Nicolae Ceauşescu şi intitulat Program cuprinzînd măsurile ce urmează a fi întreprinse pentru îmbunătăţirea activităţii organelor de Securitate cu atribuţii în domeniul apărării economiei naţionale şi pentru delimitarea competenţelor în raport cu cele ale organelor de Miliţie stipula ca atribuţii ale acestei direcţii prevenirea, descoperirea şi lichidarea tuturor «tentativelor» de sabotaj, diversiune sau subminare a economiei naţionale sau «alte fapte care pot pune în pericol securitatea obiectivelor industriale». Sarcinile agenţilor Securităţii erau: urmărirea activă a tuturor elementelor «care pot să se preteze» la acţiuni contrarevoluţionare în domeniul economic; descoperirea şi întreruperea «acţiunilor cu caracter ostil» sau care «sînt de natură să afecteze interesul şi prestigiul ţării»; identificarea la timp a «stărilor de lucruri negative» şi înlăturarea «definitivă» a cauzelor şi condiţiilor «de natură să provoace» pagube economiei naţionale. Scopul ordinului era sintetizat astfel: creşterea cantitativă şi calitativă a potenţialului informativ şi, în special, «asupra persoanelor care – prin acţiuni sau inacţiuni – pun în pericol securitatea statului.» Prin urmare, faptul că proiectul înaintat Parlamentului de către membri ai societăţii civile conţinea deja distincţia în cauză, a reprezentat un neaşteptat sprijin pentru serviciile secrete.
În cea de-a doua parte a definiţiei intră membrii nomenclaturii care răspundeau de activitatea tuturor structurilor represive ale regimului comunist, inclusiv Securitatea. Fiind concepută, încă de la înfiinţare, ca «braţul armat al partidului», Securitatea era sub controlul conducerii Partidului, iar nu invers, mai precis al organelor sale centrale şi locale. Tocmai de aceea includerea acestei categorii în rîndul colaboratorilor este, din punct de vedere istoric, ciudată. Cu toate acestea, avantajul legii este că răspunde la problema raportului dintre Partidul Comunist şi toate structurile sale represive, şi nu doar cu privire la Securitate.
Noţiunea de «colaborator» al Securităţii, aşa cum este definită de lege, acoperă bine gama de relaţii ale unei persoane cu instituţia în cauză. Însă, în analiza lor curentă, investigatorii Consiliului trebuie să traducă terminologia utilizată de Securitate în termenii legii. Ea este de origine sovietică şi, spre deosebire de Stasi care rafinat-o într-o manieră proprie, a rămas neschimbată din anii ’50[9].
Categoriile de persoane vizate de investigare acoperă o gamă largă de poziţii publice care încep cu preşedintele României şi se încheie cu persoanele care au obţinut titlul de «revoluţionar» în timpul schimbării regimului din decembrie 1989 (a se vedea, în acest sens, articolul 2 a)-z) ). Legea stipulează că investigaţia se face din oficiu pentru funcţiile publice (articolul 3 (1) ) şi/sau la cererea unei persoane care are calitatea de cetăţean român. Prin comparaţie cu legea germană, categoriile prevăzute pentru a fi investigate de legea română conţin persoane în plus, ca în cazul preoţilor, şi în minus, ca în cazul cadrelor didactice.
Legea nu prevede, deci, lustraţia. Însă persoanele care îşi depun candidaturile pentru funcţiile indicate de articolul 2 sau care ocupă deja una din funcţiile publice indicate sînt obligate să depună «o declaraţie autentică, pe propria răspundere, potrivit legii penale, privind apartenenţa sau neapartenenţa ca agent sau colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică.» (articolul 3 (1) ) Prin urmare, persoanele supuse investigării care au fost indicate de Colegiu ca agenţi sau colaboratori ai Securităţii pot fi urmărite în justiţie pentru fals în declaraţii publice.
Consiliul are, de asemenea, obligaţia legală de a pune la dispoziţia cercetătorilor «documente şi informaţii complete cu privire la structura, metodele şi activităţile organelor de securitate.» (articolul 19)
Activitatea propriu-zisă
Intrarea în funcţiune a Colegiului, organismul colectiv de conducere a Consiliului, a fost întîrziată chiar de către Parlament pînă în luna februarie 2000. În plus, comisiile juridice ale Parlamentului s-au pronunţat la început, în mod evident ilegal, împotriva candidaturii lui Horia-Roman Patapievici, un candidat care îndeplinea, după cît se cunoaşte, toate condiţiile stipulate de lege. Articolul 8 (8) afirmă că:
«Din Consiliu şi din Colegiul Consiliului nu pot face parte agenţii sau colaboratorii organelor de securitate, astfel cum sînt definiţi în prezenta lege, cei ai altor servicii secrete străine, ai altor structuri informative interne şi străine şi ai altor organizaţii ce au desfăşurat şi desfăşoară activităţi care contravin drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. De asemenea, nu pot face parte persoanele care au suferit condamnari pentru infracţiuni de drept comun, chiar dacă au fost amnistiate sau reabilitate. Calitatea de membru al Colegiului Consiliului nu poate fi acordată persoanelor care au făcut sau fac parte din partide politice.»
În continuare, Partidul Democrat a propus ca membri ai Colegiului, contrar prevederilor legii, doi foşti membri ai Partidului Comunist – Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu –, în încercarea de a compromite, cel puţin, dacă nu de a bloca validarea Colegiului şi aplicarea legii. Propunerea celor doi candidaţi şi validarea lor ulterioară de către Parlament, care reprezintă în fapt o suită de încălcări ale legii, au avut valoarea unui adevărat «păcat originar» care a creat o criză de legitimitate pentru noua instituţie. În plus, apartenenţa celor doi candidaţi la Partidul Comunist a compromis de la început statutul lor de neutralitate politică. Faptul este cu atît mai grav cu cît, dat fiind că Securitatea era o poliţie ideologică, personalul său era selecţionat cu grijă dintre membrii devotaţi ai partidului.
Cei 11 membri ai organismului de conducere ai Consilului sînt următorii:
1) Gheorghe Onişoru, preşedintele Consiliului. Pînă în 1987 a studiat istoria la Facultatea din Iaşi. Apoi, la începutul anilor ’90 a încercat să susţină o diplomă de studii aprofundate la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris, sub coordonarea profesorului Wladimir Bérélowitch. În 1995 şi-a transformat proiectul de studii aprofundate, respins ca lipsit de noutate ştiinţifică, într-o teză, obţinînd titlul de doctor în istorie al Universităţii din Iaşi[10]. Onişoru predă istoria la Universitatea din Galaţi şi a fost propus de PNL.
2) Mihai Gheorghe, vicepreşedintele Consiliului. Pînă în 1995 a studiat dreptul la Universitatea din Bucureşti şi, ulterior, a lucrat ca procuror la Bucureşti şi Giurgiu. A fost propus de PDSR (actualul PSD).
3) Claudiu Secaşiu, secretarul Consiliului. În 1985, pe cînd era student la Facultatea de Istorie din Bucureşti, a fost anchetat de Securitate pentru că ar fi făcut parte dintr-un grup de studenţi care a răspîndit manifeste împotriva lui Ceauşescu şi, ulterior, dat afară din Universitate. Între 1985 şi 1991 a fost custode la Muzeul de Istorie din Braşov şi, între 1991 şi 1999, a lucrat la început ca ziarist şi mai apoi ca documentarist la secţia română a BBC. A fost propus de PNŢCD.
4) Constantin Buchet, membru al Colegiului. Pînă în 1993 a studiat istoria la Universitatea din Iaşi şi din 1995 a lucrat ca cercetător la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului din Bucureşti. Această instituţie a fost creată în 1993 de Ion Iliescu pentru a împiedica adevărata studiere a perioadei comuniste şi este condusă de Radu Ciuceanu, astăzi senator al Partidului România Mare şi, după spusele sale în faţa investigatorilor Consiliului, informator al Securităţii. Totodată, Buchet predă istoria la Academia de Studii Economice şi din 1999 este doctor în istorie. A fost propus de către PRM şi din aprilie 2001 l-a înlocuit pe Claudiu Secaşiu în postul de secretar al Colegiului.
5) Florian Chiriţescu membru al Colegiului. Pînă în 1984 a făcut studii de economie. Din biografia sa oficială lipsesc informaţiile asupra activităţii desfăşurate pînă în 1989, cu scopul de a ascunde o carieră de activist al Partidului Comunist. La începutul anilor ’90 a fost un apropiat colaborator al actualului vice-preşedinte al PSD şi ministru al Transporturilor, Miron Mitrea, pe cînd acesta conducea sindicatul CNSRL-Frăţia. A fost propus în Colegiu de PDSR.
6) Ladislau Csendes, membru al Colegiului. Pînă în 1991 a studiat vioara la Universitatea de Muzică din Bucureşti. A fost propus de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România.
7) Mircea Dinescu, membru al Colegiului. Pînă în 1981 a studiat ziaristica la Academia de Partid «Ştefan Gheorghiu». Poet cunoscut în Occident pentru faptul de a fi protestat în 1989 împotriva politicii lui Ceauşescu. În decembrie 1989 a devenit membru al FSN, condus de Ion Iliescu, unde a rămas chiar şi după plecarea altor intelectuali ca Doina Cornea. Între 1990 şi 1992 a condus Uniunea Scriitorilor. A fost propus de PD.
8) Viorel Nicolescu, membru al Colegiului. A studiat, pînă în 1968, filozofia la Universitatea din Bucureşti, şi din 1981 este doctor în pedagogie. Totodată este director adjunct al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei şi predă ştiinţele educaţiei la Universitatea din Bucureşti. A fost propus de către PNŢCD.
9) Horia-Roman Patapievici, membru al Colegiului. A studiat, pînă în 1982, fizica la Universitatea din Bucureşti şi, între 1985 şi 1990, a lucrat ca cercetător. Este scriitor şi eseist, şi a fost propus de PNŢCD.
10) Andrei Pleşu, membru al Colegiului. A studiat, pînă în 1971, istoria şi teoria artei la Bucureşti, iar din 1980 este doctor. Profesor şi cercetător, el a fost totodată unul din discipolii filozofului Constantin Noica. În timpul guvernării Roman, între 1989 şi 1991, a fost ministru al Culturii şi, între 1997 şi 1999, ministru al Afacerilor Externe. A fost propus de PD.
11) Aurel Pricu, membru al Colegiului. A studiat, pînă în 1993, metalurgia la Institutul Politehnic din Bucureşti. Apoi a lucrat într-o companie privată condusă de oamenii PDSR. În mod natural, a fost propus de acest partid[11].
În continuare, celelalte instituţii ale statului, care aveau obligaţia să sprijine Consiliul în aplicarea legii, nu i-au acordat asistenţa cuvenită, fie invocînd pretexte, fie refuzînd să se explice. Este, în primul rînd, cazul Primăriei Bucureştiului, care trebuia să-i furnizeze un sediu. Conform articolului 11 (2) al legii, Primăria era obligată să furnizeze «spaţiile corespunzătoare pentru desfăşurarea activităţii Consiliului» în termen de 30 de zile, prevedere legală care nu a fost niciodată respectată. Şi tocmai din acest motiv, pînă în ianuarie 2001 activitatea Consiliului – instituţie cu aproape 250 de angajaţi – se desfăşura în trei camere ale Parlamentului. Nu este întîmplător că primarul Bucureştiului este, începînd din iunie 2000, unul din conducătorii PD, Traian Băsescu, partid care a sabotat practic aplicarea legii. Însă Colegiul Consiliului nu a utilizat, la rîndul său, mijloacele legale pentru a obliga Primăria să respecte legea. Pentru a-şi desfăşura activitatea în condiţii mai bune, el a preferat să închirieze o clădire la preţul pieţei, mai precis echivalentul a 8 000 de dolari americani pe lună, adică 96 000 pe an, ajungînd astfel să cheltuiască o parte importantă din bugetul său. Abia la sfîrşitul lunii august 2001 Primăria Bucureşti a propus Colegiului un sediu, dar acesta a fost estimat de Colegiu ca insuficient[12].
La rîndul lor, structurile informative – şi în special Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe şi Direcţia Generală de Informaţii a Armatei – au refuzat să predea Colegiului în gestiune arhivele Securităţii. Conform articolului 20 (1)-(3): «Colegiul Consiliului primeşte în gestiune toate documentele privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, deţinute de organele de securitate, cu excepţia celor care privesc siguranţa naţională, potrivit legii», iar serviciile secrete «sînt obligate să asigure acest drept de acces [al Colegiului, pînă la predarea lor] şi să le predea [documentele] de îndată Colegiului Consiliului (subl. n.).» Motivaţia acestor servicii a fost că instituţia nu are un sediu propriu pentru depunerea arhivelor. De asemenea, serviciile secrete au refuzat să furnizeze o cameră provizorie pentru depunerea arhivelor Consiliului, motivînd că nu au spaţiu sau prin raţiuni de securitate. Ultimul argument este ciudat. În fapt, după 1990 arhivele Securităţii au fost împărţite între structurile informative născute din poliţia politică comunistă, ele construindu-şi arhive proprii pornind de la cele ale Securităţii. Aceasta este raţiunea pentru care serviciile secrete nu puteau, în mod practic, să dea în gestiune Consiliului un perimetru din arhivele lor înainte de a separa documentele de dinainte de 1989 de cele de după. De altfel, faptul că arhivele Securităţii au rămas operative după 1989 este plin de consecinţe, singura problemă care se pune fiind de a şti nu dacă serviciile secrete postcomuniste române sînt datoare personalului, practicilor şi structurilor Securităţii, ci în ce măsură.
Ca investigator la Consiliu am văzut dosare de «reţea» – de informatori ai Securităţii adică – abandonaţi în 1991 şi în 1993, şi dosare de «urmărire informativă» individuală care continuau în 1990. În plus, pentru un informator care a refuzat continuarea colaborării cu Serviciul Român de Informaţii, în 1993, ofiţerul operativ recomanda să i se deschidă un dosar de urmărire şi să fie «avertizat», ceea ce reprezintă o tehnică din arsenalul represiv al Securităţii[13].
Pînă în prezent, Serviciul de Informaţii Externe şi Direcţia Generală de Informaţii a Armatei nu au remis Consiliului decît cîteva dosare cu grijă selectate. La rîndul său, SRI – principalul serviciu secret intern – i-a remis dosare, însă numai cele care au fost deja consultate cu ocazia investigaţiilor din oficiu, un număr de dosare ale persoanelor care şi-au exercitat dreptul de acces la dosarul personal şi cîteva dosare de la Fondul «Documentare», toate acestea fiind selectate cu grijă în prealabil.
Pentru a depăşi această situaţie, Constantin (Ticu) Dumitrescu, iniţiatorul legii, a cerut sprijinul preşedintelui de atunci, Emil Constantinescu, dar fără nici un rezultat. «L-am rugat – spunea el într-un interviu – să-şi cheme oamenii, pe cei doi conducători ai serviciilor secrete, şi să le ceară să anunţe public că vor preda arhivele, cu spaţiul în care sînt şi cu logistică cu tot, CNSAS. Mi-a promis vag şi nu a făcut nimic.»[14] Ca şef al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, preşedintele avea toate mijloacele să oblige serviciile secrete să respecte legea. Fostul preşedinte a făcut însă gesturi care legitimau activităţile Securităţii. Spre exemplu, cu ocazia zilei naţionale a României, pe 1 decembrie 2000, el l-a decorat pe Virgil Cândea, membru al Academiei Române şi al conducerii Fundaţiei Culturale Române. Cele două instituţii au fost şi sînt folosite pentru propaganda şi influenţa externă a României comuniste şi postcomuniste, iar persoane apropiate fostului preşedinte îl indică pe Cândea drept un general al Securităţii. Pe de altă parte, Colegiul nu a folosit nici de această dată mijloacele administrative, civile şi legale pentru a obliga serviciile secrete să respecte legea.
Între validarea Colegiului de către Parlament şi intrarea în vigoare a Regulamentului de organizare şi funcţionare al Consiliului s-au scurs cinci luni, chiar dacă, conform articolului 8 (7) al legii, Colegiul era obligat să-l redacteze în 30 de zile, iar Parlamentul să-l aprobe în alte 15 zile[15]. Dacă Parlamentul împarte cu Colegiul Consiliului responsabilitatea pentru nerespectarea termenului legal, responsabilitatea conţinutului îi aparţine în întregime acestuia din urmă. Căci, în loc să profite de ocazie pentru a atenua anumite imprecizii ale legii, să stipuleze proceduri clare de investigare şi de acces la dosare, şi să precizeze termenele legale, Colegiul a preferat să redacteze un text vag, prolix şi puţin utilizabil în practică.
De altfel, Colegiul a avut mereu probleme cu respectarea termenelor. Legea stipulează la articolul 12 că instituţia este obligată să răspundă solicitărilor «în termen de 30 de zile». Însă Colegiul răspundea deseori cu mult timp după termen – şi doar pentru a deplînge condiţiile în care Consiliul îşi desfăşoară activitatea şi lipsa de cooperare a altor instituţii, căutînd astfel să deplaseze propria responsabilitate –, iar uneori nu răspundea deloc. Spre exemplu, Colegiul a răspuns la solicitarea mea de acces la dosarul personal după şase luni[16]. Toată această manieră de a proceda a făcut ca primii petiţionari să-şi consulte dosarele personale abia la sfîrşitul lui martie 2001, un an după validarea Colegiului de către Parlament.
Conform legii, rolul Colegiului este să aprecieze calitatea persoanelor investigate. În plus, în urma unei cereri, el poate elibera atestări asupra apartenenţei sau neapartenenţei şi, respectiv, a colaborării sau necolaborării cu Securitatea (articolul 13 c) ). Deciziile sale pot fi contestate mai întîi la Colegiu şi apoi în contencios administrativ la Curtea de Apel (articolul 14 (1)-(3) ).
Prima listă de colaboratori care a fost publicată de către Colegiu datează din 2 iunie 2000, cu ocazia alegerilor pentru Primăria Bucureştiului, şi conţine o ilegalitate. Comunicatul făcut public atunci indica şase candidaţi drept colaboratori ai Securităţii[17]. Unul dintre aceştia, Marcian Bleahu, candidatul Partidului Ecologist, a fost indicat drept colaborator al Securităţii fără a fi invitat în prealabil la Consiliu pentru discutarea cazului său şi/sau pentru a i se da posibilitatea să-şi retragă candidatura. Ceea ce reprezintă o încălcare a normelor de procedură. Articolul 3 (3) precizează: «Verificările se sistează dacă persoana care exercită una dintre demnităţile sau funcţiile enumerate la art. 2 demisionează sau, după caz, renunţă la candidatură ori la numire în termen de 15 zile de la data comunicării sau solicitării acestor verificări.» În plus, Colegiul nu şi-a asumat niciodată responsabilitatea.
În urma publicării primei liste de colaboratori ai Securităţii, Colegiul a făcut, de asemenea, şi prima sa rectificare. Paul Daniel Mircescu, candidatul Partidului Monarhist, indicat ca semnatar al unui «angajament cu Securitatea, dar ulterior a refuzat colaborarea», a primit din partea Colegiului o adeverinţă care afirmă că nu a fost colaborator sau agent al Securităţii şi că nu a desfăşurat activităţi de poliţie politică[18]. Adeverinţa i-a fost eliberată pentru a face uz de ea, căci Mircescu, care depusese înainte de alegeri la Biroul Electoral o declaraţie de necolaborare cu Securitatea, putea fi acuzat de fals în declaraţii publice. Însă revizuirea punctului de vedere al Colegiului nu poate fi motivată legal nici prin situaţia descrisă, nici prin argumentele patetice ale fostului candidat. Angajamentul este piesa fundamentală şi sigură care atestă relaţia de colaborare a unei persoane cu securitatea, iar chestiunea existenţei sau inexistenţei notelor informative în dosare nu este deloc problematică. În plus, colaborarea cu poliţia politică este uşor de stabilit: dacă ofiţerul operativ este implicat în activităţi specifice poliţiei politice, atunci informatorul său este un colaborator al Securităţii ca poliţie politică.
În timpul verificării candidaţilor la alegerile locale, Colegiul a acuzat Serviciul Român de Informaţii că i-a furnizat dosare incomplete, că i-a ascuns anumite dosare şi că i-a obstrucţionat activitatea, nelăsîndu-l să intre în arhive. La rîndul său, SRI a negat toate acuzaţiile, iar comunicatul remis presei căuta să discrediteze Colegiul acuzîndu-l că a publicat un text care nu era semnat pentru conformitate şi îi sugera totodată să renunţe să continue să-l susţină. În plus, el era o manifestare de forţă, SRI scriind numele preşedintelui Consiliului ca în fişierele de evidenţă operativă – numele la început şi prenumele la sfîrşit –, lăsînd să se înţeleagă că el poate fi şantajat. Dosarul de la care a început disputa era cel al primarului de Braşov, Ioan Ghişe, informator al Securităţii pe lîngă studenţii străini ale cărui documente din dosar se scurseseră înainte în presă, dosar considerat de serviciile secrete «de siguranţă naţională»[19]. Membrii Colegiului au găsit scris pe dosar indicaţii ale şefilor SRI asupra pieselor care să fie retrase înainte ca acesta să fie remis Consiliului. Se proba în acest mod că acele comisii mixte CNSAS-serviciile secrete nu erau decît formale, în fapt structurile informative impunînduşi de la început politica fără vreo consultare prealabilă cu Colegiul.
Colegiul n-a mai revenit niciodată asupra chestiunii şi a refuzat să se mai situeze vreodată pe o asemenea poziţie faţă de serviciile secrete. El s-a obişnuit cu situaţia de fapt, renunţînd să solicite nu doar arhivele în integralitatea lor, ci abandonînd chiar dreptul de acces la fişierele informative – cartoteca, arhiva de microfilme şi cea electronică. Această situaţie n-a fost recunoscută public decît în octombrie 2001 de către Horia-Roman Patapievici[20], ea fiind confirmată de răspunsurile pe care Colegiul le dădea la cererile de verificare a persoanelor publice. Conform răspunsurilor, Colegiul nu proceda la verificări în arhivele Securităţii, ci cerea, prin adrese trimise deţinătorilor abuzivi – între care principalele sînt Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe şi Direcţia de Informaţii a Armatei –, să facă ele însele verificări, ca în cazul unui răspuns dat unei cereri a cotidianului Evenimentul Zilei[21]. Colegiul a renunţat astfel la prerogativele sale legale, care îl indică drept singurul în măsură să aprecieze calitatea persoanelor supuse investigării prin studiul direct al documentelor de arhivă, transformîndu-se astfel într-un purtător de cuvînt al comunicatelor serviciilor secrete.
În timpul campaniei electorale pentru alegerile legislative din toamna anului 2000, Mircea Dinescu a făcut parte din staff-ul electoral al lui Theodor Stolojan, candidatul la prezidenţiale al PNL, poziţie care este contrară statutului membrilor Consiliului. În mod normal Parlamentul ar fi trebuit să-l revoce dar, în mod curios, n-a reacţionat. În urma investigaţiei pe care Consilul a făcut-o cu ocazia alegerilor legislative, Mircea Dinescu a criticat public Consiliul în cuvinte care nu pot fi reproduse: «ce se întîmplă la CNSAS este o...» La rîndul lor, colegii săi din Colegiu i-au replicat în acelaşi registru, spunîndu-i: «Cînd toată lumea îţi zice că eşti beat, du-te şi te culcă!»[22]
Înainte de alegerile din noiembrie 2000, pe 8 septembrie, preşedintele Consiliului, Gheorghe Onişoru, preocupat să încheie la timp verificarea din oficiu, a cerut partidelor politice să trimită Consiliului listele cu candidaturile lor înainte ca acestea să fie depuse la Biroul Electoral Central. Această negociere cu partidele este contrară în egală măsură spiritului şi literei legii. În plus, Consiliul a făcut investigaţii doar după aceste liste care nu aveau statut ofical, partidele care au refuzat să le trimită – PD şi PRM – nefiind verificate pînă la alegeri. Decizia este cu totul ciudată, dat fiind că listele oficiale se găseau în acest timp la Biroul Electoral Central, instituţie obligată prin lege să le pună la dispoziţia Consiliului. O a doua listă cu candidaţi la alegerile din noiembrie 2000 a fost făcută publică abia pe 24 aprilie 2001[23].
Consecinţa a fost un decalaj de imagine între partidele concurente, rezultatele verificărilor influenţînd cu siguranţă rezultatul alegerilor. Este greu de măsurat impactul practicilor Colegiului. Totuşi, este sigur că ele au influenţat în bună măsură şi în mod negativ votanţii Convenţiei Democrate, care polariza pînă atunci populaţia sensibilă la memoria comunismului. Şi, într-un mod pozitiv, votanţii Partidului România Mare, care a devenit ulterior cea de-a doua forţă pe scena politică românească. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre Partidul Democrat. Prin urmare, dintr-un mediator, Colegiul Consiliului a ajuns să se transforme într-un actor al vieţii politice.
Cînd Colegiul a publicat lista primelor persoane verificate cu ocazia alegerilor a împărţit noţiunea de colaborator în trei subcategorii: «persoane care au făcut poliţie politică», «persoane care au colaborat cu fosta Securitate, dar a căror activitate de poliţie politică nu poate fi argumentată prin documentele aflate la dosar» şi «persoane care au semnat un angajament cu fosta Securitate, dar care au refuzat ulterior colaborarea sau au furnizat informaţii nerelevante»[24]. Procedeul este contrar legii, care nu vorbeşte decît de «colaboratori» şi «agenţi» ai Securităţii. Consecinţa unei atare decizii a fost că relaţia de colaborare cu Securitatea nu mai este o chestiune de natură, aşa cum prevede legea, ci una de grad. În plus, dat fiind că printre cele 38 de persoane care s-au regăsit pe lista publicată erau doar doi foşti angajaţi ai Securităţii, investigaţia a lăsat impresia că acţiunile specifice poliţiei politice erau în principal opera colaboratorilor. De asemenea, dezbaterile televizate din această perioadă s-au concentrat pe activitatea colaboratorilor deconspiraţi, şi nu pe activitatea ofiţerilor de Securitate şi a responsabililor nomenclaturii.
În timpul verificărilor candidaturilor pentru alegeri a existat cazul lui Ion Iliescu, susceptibil de colaborare cu Securitatea conform penultimului paragraf al articolului 5 al legii, care asimilează o parte neprecizată a nomenclaturii colaboratorilor Securităţii. Este de notorietate că cei care conduceau Uniunea Tineretului Comunist şi primii secretari ai judeţenelor de partid aveau competenţe decizionale asupra anumitor acţiuni ale Securităţii. În 1956-1957, după revolta din Ungaria şi mişcările studenţeşti corespondente din România, Ion Iliescu ocupa un post de conducere în UTC. În această calitate; a participat la excluderile din facultăţi ale unor studenţi care erau apoi arestaţi şi la «demascarea» altora (ceea ce reprezintă un tip de tortură psihică specifică ţărilor de «democraţie populară»). Ulterior, el a fost adjunct al primului secretar de partid al judeţului Timiş şi prim-secretar de partid al judeţului Iaşi. Decizînd să nu-l asimileze de principiu colaboratorilor, Colegiul era în tot cazul obligat să investigheze dosarele Securităţii, şi în special pe cele din 1956 şi pe cele ale membrilor de partid «avertizaţi» de primii secretari de partid ai celor două judeţe. În fapt, Colegiul, cel care a făcut investigaţii asupra lui Ion Iliescu, s-a mulţumit să constate că nu (mai) are dosar personal de Securitate, pentru a opri investigaţia şi pentru a nu-l asimila colaboratorilor poliţiei politice.
Totodată, a existat cazul unui alt candidat, Corneliu Vadim Tudor, şeful PRM, care pînă în 1989 a fost ziarist la agenţia română de presă, Agerpres, şi la revista Săptămîna. La revistă a participat la operaţiunile Securităţii care vizau compromiterea opoziţiei române din exil, şi în special militanţilor pentru drepturile omului şi ziariştilor secţiei române de la Radio Europa Liberă/Radio Libertatea (REL/RL). Ca membru de partid şi – fapt la fel de important în practica Securităţii – frate al lui Marcu Tudor, ofiţer de Securitate, Corneliu Vadim Tudor nu avea dosar de colaborator. Informaţii ale Securităţii, devenite accesibile după 1989, au probat că documentele folosite de această revistă veneau de la Securitate. Este cazul «compromiterii» lui Ion Caraion, scriitor refugiat politic în Elveţia, la fel cum este cazul acţiunilor împotriva fostului dizident Paul Goma şi contra ziariştilor de la secţia română a REL/RL, subordonate operaţiunilor Direcţiei de informaţii Externe a Securităţii şi numite «Meliţa» şi «Eterul».
Cele două cazuri au arătat că organismul de conducere al Consiliului, Colegiul, nu este dispus nici să includă în lista de colaboratori persoane care presupun o investigaţie dincolo de dosarele personale ale Serviciului Român de Informaţii, şi nici să accepte ca probe alte surse şi/sau documente, aşa cum legea îl obligă să facă.
O altă ilegalitate a Colegiului o reprezintă «cazul» lui Ludovic Rakóczi, fost deputat şi candidat al Uniunii Democrate a Maghiarilor la alegerile din noiembrie 2000, care a fost indicat printre persoanele care «au desfăşurat activităţi de poliţie politică». Comunicatul a avut drept consecinţe faptul că Rakóczi a fost retras de pe liste de către partidul său şi că a adus prejudicii şi familiei sale. Fostul deputat a contestat decizia la Colegiu şi pe 7 decembrie 2000 a primit o adeverinţă care confirma că decizia era eronată. Încercînd să-şi refacă imaginea publică, el a ţinut o conferinţă de presă. Însă, preşedintele Colegiului – semnatarul adeverinţei – a revenit încă o dată asupra deciziei sale într-o discuţie televizată. Onişoru motiva că un alt membru al Colegiului, Ladisalau Csendes, care se grăbea atunci, i-a remis o hîrtie pe care a semnat-o fără să ştie prea bine ce conţine[25]. Este puţin important dacă această motivaţie este adevărată sau falsă. Ea arată că organismul de conducere al instituţiei, Colegiul, este gata să-şi schimbe aprecierea asupra unor persoane, cu condiţia ca informaţia să nu apară în presă. Din informaţiile noastre cunoaştem un alt caz, din PNŢCD – este vorba de Mircea Popa –, care confirmă încă o dată această interpretare.
Problema angajaţilor Securităţii şi a acţiunilor lor va apărea într-un mod neaşteptat în dezbaterea publică, cu ocazia numirii senatorului PDSR, Ristea Priboi, la conducerea Comisiei parlamentare pentru controlul Serviciului de Informaţii Externe. În anii ’80 Priboi a fost adjunctul şefului Direcţiei de Informaţii Externe (DIE), Nicolae Pleşiţă, şi şeful unui birou care se ocupa cu «măsurile active» împotriva opozanţilor români din Occident. În această perioadă au avut loc mai multe operaţiuni. Exilaţii români Paul Goma, Şerban Orescu şi Nicolae Penescu au primit bombe camuflate în cărţi, iar trimişi ai Securităţii au încercat apoi să-l otrăvească pe Paul Goma şi să-l răpească pe Virgil Tănase; Monica Lovinescu a fost prima bătută înfiorător şi Emil Georgescu înjunghiat, ambii fiind ziarişti la REL/RL; teroristul Ilici Ramirez Sanchez, zis «Şacalul», a detonat o bombă la sediul postului de radio din München, ţintind secţia română[26]. În 1981 Priboi a fost implicat în represiunea Securităţii împotriva intelectualilor care practicau «meditaţia transcendentală», o tehnică de relaxare care se desfăşura pînă atunci sub auspiciile regimului[27], iar în 1987 a participat, din partea DIE, la anchetele şi la represiunea regimului dezlănţuite împotriva muncitorilor revoltaţi de la Braşov[28]. După 1989 Priboi a devenit şef de direcţie în Serviciul de Informaţii Externe pentru Europa şi America de Nord. Între 1994 şi 1997, ca ofiţer acoperit, a fost numit şef de cabinet al actualului prim-ministru, Adrian Năstase, care în legislatura 1992-1996 a foat preşedinte al Camerei Deputaţilor şi şef al Grupului parlamentar şi de prietenie cu Marea Britanie. În 1997 este trecut în rezervă. În 1996, pe cînd era încă ofiţer acoperit al Serviciului de Informaţii Externe, a ajuns preşedinte al Asociaţiei Române pentru Educaţie Democratică, organizaţie paravan a PDSR care are ca scop contracararea influenţei adevăratelor organizaţii civice asupra tineretului. O parte din aceste informaţii de presă au fost confirmate de Priboi însuşi[29].
Colegiul a fost el însuşi implicat în acest scandal, dat fiind că senatorul PDRS nu a fost găsit ca agent al poliţiei politice cu ocazia investigaţiilor făcute candidaţilor pentru Parlament. Se dovedea încă o dată că investigaţiile Consiliului nu erau făcute decît după arhivele deţinute de SRI, ceea ce este contrar legii. Gheorghe Onişoru a motivat poziţia Colegiului faţă de acest caz prin faptul că Priboi a fost verificat de către serviciile secrete însele şi prin absenţa arhivelor. Faptul este, încă o dată, contrar legii, Consiliul fiind singurul în măsură să aprecieze calitatea persoanelor supuse investigaţiei şi singurul responsabil de a nu fi utilizat mijloacele legale – administrative, civile şi penale – pentru a constrînge structurile informative să respecte legea.
În continuare, Consiliul a primit un număr de documente selecţionate în prealabil de Serviciul de Informaţii Externe, şi ulterior a dat un comunicat care susţinea că Priboi nu a desfăşurat activităţi specifice poliţiei politice[30]. În tot timpul acestui scandal, Colegiul a urmat îndeaproape poziţia serviciilor secrete şi a primului ministru. În acelaşi timp, primul ministru Adrian Năstase a atacat Consiliul şi pe angajaţii săi, spunînd că în această instituţie «cîteva sute de persoane ling dosare.» El a precizat: «Nu cred în eficienţa acestei instituţii», pentru că «această luptă cu trecutul şi dezgroparea de morminte nu foloseşte la nimic»[31] şi şi-a afirmat voinţa de a modifica legea. Colegiul Consiliului nu a recaţionat în nici un fel la această luare de poziţie. În afară de raţiunile politice există probabil şi raţiuni personale pentru luarea de poziţie a primului ministru. Adrian Năstase a făcut parte din mediile nomenclaturii, şi ca director de studii la Institutul Internaţional pentru Drepturile Omului de la Strasbourg, în anii ’80, a participat la acţiunile regimului care vizau contracararea aşa-numitei «propagande occidentale a drepturilor omului». În această calitate el a fost, în mod sigur, în contact cu Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii, iar presa română a speculat asupra colaborării sale cu Priboi în acest domeniu.
Preşedintele Ion Iliescu şi ministrul Apărării, Ion Mircea Paşcu, au recunoscut că menţinerea lui Priboi la conducerea Comisiei va compromite definitiv candidatura României la NATO[32]. În fine, cînd Adrian Năstase a fost constrîns să renunţe la candidatura protejatului său, Colegiul s-a pus din nou în situaţia încurcată de a-şi schimba aprecierea asupra activităţii lui Priboi[33]. Cazul arată că organismul de conducere al Consiliului a ajuns să se transforme într-un instrument al serviciilor secrete şi al Executivului.
De asemenea, Colegiul era obligat prin legea sa de constituire să facă publică lista completă a angajaţilor Securităţii care au desfăşurat activităţi specifice poliţiei politice. Dar, pînă acum, nici o listă nu a fost publicată, chiar dacă în timpul investigaţiilor asupra candidaturilor pentru Parlament şi preşedinţie aparatul tehnic al Consiliului a redactat liste cu aceşti angajaţi. Ca investigator al Consiliului am participat la redactarea acestor liste. Din investigarea dosarelor rezultă că nu existau structuri speciale de represiune în interiorul Securităţii, în această instituţie toţi angajaţii desfăşurînd acţiuni specifice poliţiei politice. Piesele din dosarele consultate arată că toţi angajaţii Securităţii care au participat la redactarea lor, care au supervizat această muncă sau care au fost implicaţi într-un fel sau altul în constituirea lor pot fi cu uşurinţă incluşi în lista agenţilor Securităţii care au desfăşurat acţiuni specifice poliţiei politice.
Făcînd distincţia «Securitate» / «Securitate ca poliţie politică», legea obligă într-adevăr Consiliul să probeze implicarea angajaţilor acestui organ, iar în aceste dosare există probe indubitabile pentru a o face. De altfel, implicarea angajaţilor Securităţii în numitele acţiuni «de poliţie politică» este uşor de stabilit. Fiind un organism care lucra într-o completă conspirativitate, dosarele pe care le redacta Securitatea nu respectau nici cel mai mic principiu legal, violările drepturilor omului mergînd de la deschiderea unui dosar de «urmărire informativă», care nu presupunea niciodată un mandat din partea procurorului, pînă la torturi şi crime. În fapt, publicarea acestei ultime liste ar fi obligat Colegiul să-şi abandoneze optica după care ar fi existat structuri represive speciale în interiorul Securităţii, singura problemă rămasă fiind administrarea probelor. Însă această poziţie ar fi situat Colegiul într-o logică de opoziţie şi de concurenţă cu serviciile secrete pentru deconspirarea Securităţii, poziţie pe care conducerea Consiliului a demonstrat că nu este gata să şi-o asume, chiar dacă legea o obligă să facă exact acest lucru.
Practici instituţionale ale Colegiului
În luna iulie 2000 Colegiul Consiliului a organizat un concurs, în urma căruia a angajat 150 de investigatori, restul de circa 100 de posturi fiind ocupate de aparatul administrativ al instituţiei. În lunile septembrie şi octombrie, pentru persoanele selectate să ocupe posturile de investigatori au fost organizate cursuri de instruire. Pentru studierea dosarelor Securităţii Colegiul a invitat un fost angajat al numitei instituţii, colonelul Oniţu Oprişor, pe care l-am găsit ulterior printre cei care au contribuit la realizarea dosarelor de urmărire informativă în maniera descrisă mai sus. Preşedintele Colegiului, Gheorghe Onişoru, a recunoscut public că instruirea corpului analitic al instituţiei sale va fi făcută de către serviciile secrete: «Vor avea [viitorii investigatori] lectori români, din partea serviciilor secrete.»[34]
Din 1962 Oniţu Oprişor a lucrat la Securitatea Capitalei, devenind ulterior şeful Departamentului Cultură şi Artă, care se ocupa de prevenirea contestării şi, cînd aceasta eşua, de represiunea în mediile artistice. Din 1990 a lucrat în unitatea 0215 a Ministerului de Interne, ca şef al Serviciului Sinteză, unde făcea rapoarte pentru înalta ierarhie a puterii. Denumită formal Unitatea de Protecţie Informativă a numitului minister, această structură a fost frecvent acuzată în presă că reprezintă poliţia politică a lui Ion Iliescu şi a regimului instaurat de acesta între 1990 şi 1996, pentru că a utilizat împotriva opozanţilor săi politici metode similare Securităţii. Tocmai din acest motiv ea a fost reorganizată – chiar şi tardiv, în anul 2000 – în urma unei dispoziţii a preşedintelui de atunci, Emil Constantinescu.
Expunerile lui Oprişor nu erau doar tehnice, discursul său căutînd să transmită cursanţilor teza, dragă serviciilor secrete române actuale, după care violările drepturilor omului, torturile şi crimele Securităţii au fost opera angajaţilor lipsiţi de studii superioare. Oprişor, ca şi responsabilii de arhive ai serviciilor secrete care au fost invitaţi la Consiliu să participe la instruirea corpului analitic, a precizat că problema deconspirării reţelei informative externe nu se pune şi că cea a deconspirării reţelei informative interne trebuie abordată cu prudenţă. În alţi termeni, dacă un informator al serviciilor secrete române actuale care operează în străinătate a făcut parte şi din reţeaua informativă a Securităţii, structurile informative actuale se vor opune nu doar deconspirării, ci şi verificării lui. Şi lucrurile se vor petrece în acelaşi mod cu informatorii serviciilor secrete interne care au fost informatori ai Securităţii. Aceste afirmaţii sînt echivalente cu opoziţia la aplicarea legii, ceea ce este de altfel sancţionat de legea penală. Consiliul şi Colegiul nu pot să acţioneze ca un protector al reţelelor informative ale serviciilor secrete, iar dacă procedează altfel încalcă legea. Simplul fapt că persoane din serviciile speciale au fost invitate la Consiliu să ţină asemenea discursuri în faţa investigatorilor, este suficient pentru a ne întreba asupra voinţei de a aplica legea şi asupra independenţei Colegiului. În continuare, politica acestuia din urmă a fost să evite să intre în coliziune cu serviciile secrete, ajungînd astfel să renunţe la prerogativele legale şi înscriindu-se într-o logică de subordonare faţă de serviciile în cauză.
Un exemplu al tipului de relaţii care se stabilesc între Colegiu, ca organism de conducere, şi aparatul său tehnic este «cazul» lui Gabriel Catalan. Între 1 septembrie 2000 şi 1 martie 2001 Catalan a făcut parte din corpul investigatorilor şi, după constituirea unei structuri de cercetare la Consiliu, a fost numit cercetător. În ianuarie şi martie 2001 el a remis presei cîteva documente privitoare la patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist Arăpaşu, documente obţinute în mod legal înainte de angajarea la Consiliu, după ce a obţinut, în februarie 1999, un permis care i-a facilitat accesul la documente ale Securităţii. După documentele găsite de Catalan în arhivele la care i s-a permis accesul, actualul Patriarh ar fi participat în tinereţe, în timpul rebeliunii legionare din 1941, la incendierea unei sinagogi şi ar fi fost cunoscut că a practicat homosexualitatea. Conţinutul documentelor era cu atît mai grav cu cît Patriarhul s-a opus, după 1989, la dezincriminarea penală a homosexualităţii şi, dată fiind calitatea sa de persoană publică, opinia publică avea dreptul să cunoască alegaţiile. În ziarele care au publicat documentele, Catalan era citat în calitatea sa de cercetător. El îşi exprima convingerea că Patriarhul de acum a fost recrutat în trecut de Securitate pe baza unor astfel de informaţii compromiţătoare[35].
Chiar dacă Gabriel Catalan nu s-a prevalat nici un moment de apartenenţa la Consiliu, vorbind doar în calitatea sa de istoric şi cercetător care a găsit documentele, pe 22 martie 2001 Colegiul a dat un comunicat de presă prin care se delimita de afirmaţiile lui, acuzîndu-l în acelaşi timp că a implicat «în mod indirect» Consiliul. În aceeaşi zi şi în următoarea, mass-media au reprodus afirmaţiile preşedintelui, Gheorghe Onişoru, şi ale altor membri ai Colegiului care pretindeau că cercetătorul este un membru indisciplinat al Consiliului, care a primit deja două avertismente, şi care va fi, «probabil», concediat[36]. Delimitarea Colegiului de afirmaţiile lui Catalan este în sine neavenită, iar aprecierea acestora ca angajante pentru instituţie reprezintă o interpretare abuzivă, care procedează la o confuzie de roluri. În mod conex, a spune că un angajat al Consiliului a încălcat «indirect» legea deschide calea arbitrariului, dat fiind că o încălcare a legii este sau nu este, altfel orice persoană putînd fi acuzată de orice. Şi, în fine, a spune că angajatul Consiliului va fi «probabil» concediat, înainte de pronunţarea oficială a Colegiului asupra «cazului», reprezintă un alt abuz al membrilor Colegiului.
Catalan a fost cu adevărat concediat pentru motivele indicate mai sus. Dar înainte ca decizia Colegiului să fie luată, Radu Timofte, şeful Serviciului Român de Informaţii, a acuzat cercetătorul că a «sustras» documente de la Consiliu pe care le-a remis presei. Afirmaţia a fost făcută într-un interviu acordat canalului de televiziune Pro Tv, într-o emisiune informativă din perioada 21-27 martie 2001. Ulterior, Timofte a repetat aceste acuzaţii într-un interviu canalului România 1, în emisiunea lui Ralu Filip şi Cristian Tudor Popescu, intitulată Scurt pe doi, din 29 martie 2001, acuzaţii reproduse apoi de presă[37]. Şeful principalului serviciu secret intern ştia foarte bine că nici o persoană angajată la Consiliu nu a avut acces la documente care îl privesc pe Patriarh, afirmaţia sa fiind un act tipic de intoxicare a presei.
Această operaţiune nu a fost făcută fără colaborarea anumitor ziarişti foarte apropiaţi SRI. Unul din exemplele deja citate este Ralu Filip (în prezent preşedinte al Consiliului Naţional al Audiovizualului, organismul de reglementare în domeniu), pe atunci ziarist la Curierul Naţional, ziar patronat de un fost ofiţer acoperit al Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii, George Constantin Păunescu. Conform afirmaţiilor lui Gheorghe Mocuţa – fost procurur, secretar de stat la Ministerul Justiţiei şi comisar-şef al Gărzii Financiare –, afirmaţii care nu au fost contestate, Filip a fost el însuşi ofiţer al Securităţii. Celălalt exemplu este Cristian Tudor Popescu, redactor-şef al cotidianului Adevărul, fostul oficios al Partidului Comunist, Scânteia.
Cu acest prilej Colegiul a arătat că nu va tolera diferenţe de opinie între punctul său de vedere şi punctul de vedere al unuia din cercetătorii săi, şi că este gata să sancţioneze libertatea de expresie încălcînd astfel principiul căutării adevărului şi etica cercetării care stau la baza ştiinţei. Cîteva luni mai tîrziu, un membru al Colegiului, Andrei Pleşu, justifica concedierea lui Gabriel Catalan printr-o pretinsă protejare a imaginii Patriarhului şi, totodată, prin raţiuni de protejare a imaginii Consiliului: «[Gabriel Catalan] A înţeles să lase să treacă în presă informaţii despre cineva cu privire la chestiuni private. Nu se pune problema dacă acele lucruri sunt sau nu adevărate, se pune problema că asemenea lucruri nu se fac publice, şi cu atît mai puţin de către cineva care lucrează în Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Altfel, se va naşte senzaţia că noi suntem un grup de braconaj moral, care pescuieşte tot felul de lucruri pitoreşti şi face să explodeze petarde publice. Vrem să avem o imagine ceva mai sobră.»[38] Este inutil de adăugat că postura de avocat al imaginii Patriarhului – persoană publică prin excelenţă – pe care Colegiul Consiliului şi-a asumat-o, şi natura alegaţiilor – în discuţie fiind apartenenţa la o mişcare de extrema dreaptă şi acţiunile sale în această calitate, homosexualitatea sa şi colaborarea cu Securitatea – l-ar face pe orice lector occidental să surîdă, neavînd nimic de-a face cu statutul unei instituţii independente.
În plus, «cazul» a arătat că organismul de conducere al Consiliului s-a situat din nou într-o poziţie de obedienţă faţă de serviciile secrete. Concedierea lui Gabriel Catalan a reprezentat un avertisment pentru alţi angajaţi ai Consiliului, şi în special pentru cercetători, decizia Colegiului constrîngîndu-i să-şi autocenzureze punctele de vedere dacă ele nu concordă cu poziţia conducerii[39]. De altfel, Colegiul şi-a dat seama repede de concurenţa pe care Departamentul de Cercetare putea să o facă modului său de a deconspira Securitatea, şi tocmai din acest motiv angajaţii care vedeau într-un mod diferit aplicarea legii sau care l-au apărat pe Gabriel Catalan au fost avertizaţi, sancţionaţi şi, în fine, concediaţi. Este semnificativ, din acest punct de vedere, faptul că cercetătorii Consiliului pregăteau în între timp o broşură informativă asupra activităţilor Securităţii. Dat fiind că analiza lor era complet diferită de poziţia Colegiului, broşura nu a mai fost publicată.
Pentru a epura instituţia de indezirabili, Colegiul a profitat de un ordin al Ministerului Finanţelor din aprilie 2001, care cerea tuturor instituţiilor bugetare să-şi reducă personalul cu 30 %. De asemenea, Colegiul a profitat de ordin ca să reorganizeze instituţia, Departamentul de Cercetare fiind practic distrus, fie prin concediere, fie prin transferarea unei părţi a angajaţilor la Departamentul Arhivă. Cu această ocazie, 34 de angajaţi ai Colegiului au fost concediaţi, în fruntea listei Departamentului de Cercetare figurînd numele meu.
Ca membru al Consiliului, pe 8 ianuarie 2001 am adresat un memoriu Colegiului, în care deplîngeam – invocînd exemple concrete – lipsa de autoritate a corpului investigatorilor în faţa Colegiului şi ceream organismului de conducere al Consiliului să protesteze pe lîngă Serviciul Român de Informaţii pentru faptul de a fi verificat investigatorii din punct de vedere informativ, verificare care este ilegală. Urmarea a fost că pe 23 ianuarie 2001 am fost convocat în faţa Colegiului, unde timp de o oră opt membri ai acestui organism au încercat să mă convingă să renunţ la punctul meu de vedere, ameninţîndu-mă şi supunîndu-mă la presiuni psihice. În urma acestei întrevederi, am depus o plîngere la Avocatul Poporului (instituţie de tip Ombudsman însărcinată cu investigarea încălcărilor drepturilor omului de către instituţiile publice), acuzînd membrii Colegiului prezenţi de «tortură psihică». La rîndul său, această ultimă instituţie a procedat într-un mod ciudat, trimiţînd memoriul meu Colegiului pe motiv că-i solicită punctul de vedere, violînd astfel principiul cercetării independente şi distrugîndu-mi probatoriul. Ulterior, pe 29 martie 2001 am fost convocat din nou în faţa Colegiului pentru a da explicaţii asupra memoriului adresat Avocatului Poporului şi pentru un alt memoriu adresat conducerii Consiliului, pe 26 martie 2001, în care îl apăram pe Gabriel Catalan. De această dată am refuzat să mă prezint, motivînd în scris că a trimite memorii Avocatului Poporului este un drept constituţional pentru exercitarea căruia nu dau explicaţii, şi că pentru celălalt memoriu am solicitat un răspuns scris. Urmarea a fost că pe 3 aprilie 2001 am fost sancţionat cu diminuarea a 10 % din salariu pentru o perioadă de trei luni şi, în fine, pe 27 aprilie 2001, cu ocazia ordinului Ministerului Finanţelor deja amintit, concediat.
Situaţia descrisă mai sus arată că singurul statut acordat de Colegiu, ca organism de conducere, de coordonare şi control, angajaţilor săi – fie ei investigatori sau cercetători – este acela de «curea de transmisie» a ordinelor şi dispoziţiilor sale. Ceea ce este, de altfel, contrar legii, căci angajaţii Consiliului sînt asimilaţi funcţionarilor publici şi, în această calitate, au depus un jurămînt prin care se angajează să respecte legea şi drepturile omului.
În afară de Serviciul de Investigaţii şi de Serviciul de Cercetare-Arhivă (compus din Departamentul Arhivă şi Departamentul Cercetare) deja indicate, aparatul tehnic al Consiliului mai este compus dintr-un Serviciu de Resurse Umane, un Serviciu Economic şi Administrativ, un Serviciu de Verificări Agenţi, un Birou de Protecţia Informaţiei, un Birou Informatic şi un Serviciu Juridic. Opţiunea Colegiului a fost să separe investigatorii care verifică agenţii Securităţii de cei care verifică colaboratorii. Însă numirea la conducerea Serviciului Verificări Agenţi a lui Remus Murzea, o persoană care a lucrat înainte în Serviciul de Informaţii Externe, reprezintă o încălcare a legii. Din acest motiv, fiind în posesia informaţiei, patru membri ai Consiliului – Gabriel Catalan, Liviu Ţăranu, Cornelia Porumboiu şi Mircea Stănescu, dintre care primii doi au participat ei înşişi la concursul pentru posturile de conducere organizate pe 20 februarie 2001 – au depus pe 23 februarie un memoriu adresat Colegiului. Dincolo de încălcarea normelor de procedură, ei contestau dreptul persoanei selectate să ocupe postul şi solicitau organizarea unui alt concurs cu respectarea riguroasă a prevederilor legii. În memoriul lor, semnatarii indicau de asemenea cazul lui Răzvan Popa, un angajat al Consiliului care a recunoscut că a lucrat ca ofiţer al Serviciului Român de Informaţii.
În răspunsul primit pe 2 martie 2001, contestatarii erau informaţi că acea contestaţie a fost respinsă de către Colegiu «ca fiind neîntemeiată», fără nici o altă explicaţie. Răspunsul a fost semnat de Gheorghe Onişoru, preşedinte al Consiliului, Meda Gavriluţ, directoare a Direcţiei Resurse Umane şi Mihaela Vrînceanu, directoare a Serviciului Juridic. Din informaţiile mele există încă două alte cazuri de foşti angajaţi ai serviciilor secrete române la Serviciul Investigaţii al Consiliului, actualmente angajaţi ai CNSAS, dintre care unul se numeşte Loţi Fabian. Reamintim că este în egală măsură contrar spiritului şi literei legii de organizare şi funcţionare a Consiliului, ca instituţie independentă însărcinată cu deconspirarea poliţiei politice, să angajeze persoane care au lucrat în structurile Securităţii, la fel ca şi în structurile informative interne de după 1989. Să cităm din nou articolul 8 (8) al legii:
«Din Consiliu şi din Colegiul Consiliului nu pot face parte agenţii sau colaboratorii organelor de securitate, astfel cum sînt definiţi în prezenta lege, cei ai altor servicii secrete străine, ai altor structuri informative interne şi străine şi ai altor organizaţii ce au desfăşurat şi desfăşoară activităţi care contravin drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.»
Biroul de Protecţia Informaţiei a fost conceput ca o structură compusă din foşti ofiţeri ai Securităţii. El a fost condus de Gheorghe Paşc, fost ofiţer de Securitate ajuns după 1989 colonel în SRI şi şef al Diviziunii «F», care se ocupă cu stocarea informaţiilor şi gestionarea arhivelor. A fost trecut în rezervă înainte să aibă vîrsta de pensionare, pe motive medicale, în fapt însă pentru a ocupa postul de la Consiliu. Paşc este totodată proprietarul unei firme de protecţie şi pază care a vîndut Consiliului – fără a se preocupa, nici el, nici Colegiul, de problema conflictului de interese – instalaţia de supraveghere. Doi alţi angajaţi ai Securităţii şi, în continuare, ai SRI, colonelul Ştefănescu şi un altul care se numeşte Cristescu, au făcut de asemenea parte din Birou. Constituirea de către Colegiu a acestei structuri din ofiţeri ai Securităţii şi/sau ai structurilor informative născute după 1989 din aceasta, este proba indubitabilă a dependenţei Consiliului de serviciile secrete române. Ulterior, în vara anului 2002, după publicarea unor informaţii care îi priveau, aceste trei personae au fost retrase din Birou. În plus, Serviciul Verificare Agenţi a fost desfiinţat, semn că nu avea obiectul muncii.
O situaţie similară s-a petrecut cu Biroul Informatic. Chiar dacă la începutul activităţii sale Colegiul l-a angajat ca director pe Harald Alexandrescu, în aprilie 2001 – cu ocazia reorganizării instituţiei – acesta a fost concediat, motivarea Colegiului fiind că «informaticienii Serviciului Român de Informaţii sînt mai buni». Consecinţa tuturor acestor măsuri ale Colegiului a fost o colonizare a Consiliului de către foştii angajaţi ai Securităţii şi/sau ai serviciilor secrete române actuale, care au condus la înscrierea instituţiei într-o situaţie de dependenţă analitică, organizaţională şi de personal faţă aceste structuri informative.
Am văzut că în aprilie 2001 Colegiul şi-a distrus practic structura de cercetare, care începuse să ia în serios problema deconspirării Securităţii, înscriindu-se astfel într-o logică de opoziţie faţă de Colegiu. Ulterior, Departamentul de Cercetare a fost drastic redus, iar conducerea instituţiei a luat toate măsurile ca o situaţie asemănătoare să nu se mai producă. În plus, începînd cu 1 octombrie 2001 Colegiul l-a angajat pe Mihai Pelin. Cine nu-l cunoaşte în România pe Mihai Pelin? Este vorba de un scriitor în serviciu comandat care a lucrat în rezidenţa DIE de la Milano. El se ocupa cu publicarea informaţiilor smulse de către Securitate, în anchete, de la opozanţii săi, cu scopul de a susţine propaganda regimului Ceauşescu şi de a duce atacuri de presă murdare împotriva dizidenţilor şi a oponenţilor regimului comunist[40]. Ca participant la aceste operaţiuni, Pelin poate fi cu uşurinţă asimilat colaboratorilor poliţiei politice în virtutea articolului 5 (4) al legii.
După 1989, Pelin a devenit un personaj-cheie în acţiunea de refacere a imaginii Securităţii iniţiată de SRI şi de SIE. Să dăm doar cîteva exemple. El este cel care a condus colectivul care a realizat Cartea albă a Securităţii, culegere de documente selectate cu scopul de a albi Securitatea şi pentru a susţine teza după care adevăraţii opozanţi ai regimului erau persoane imorale şi trădători de patrie, în timp ce colaboratorii regimului şi/sau ai Securităţii erau nu doar adevăraţii patrioţi, ci şi cei persecutaţi[41]. A scris, de asemenea, DIE, 1955-1980. Culisele spionajului românesc, pentru a transmite serviciilor secrete americane mesajul că Ion Mihai Pacepa, fostul adjunct al şefului Direcţiei de Informaţii Externe trecut la americani, este considerat în continuare de serviciile secrete române actuale drept «trădător»[42]. Apoi, este autorul cărţii Operaţiunile «Meliţa» şi «Eterul». Istoria Europei libere prin documente de Securitate, unde încearcă să nege acţiunile şi atentatele organizate de Securitate împotriva ziariştilor şi colaboratorilor postului de radio[43]. Şi, în ultimă instanţă – dar nu şi în ultimul rînd – este autorul volumului «Artur», dosarul lui Ion Caraion, scris după dosarul de compromitere realizat de Securitate scriitorului român, din 1982 refugiat politic în Elveţia[44].
Că toate aceste lucrări de dezinformare şi compromitere nu au rămas fără efect, chiar în ceea ce priveşte persoanele obişnuite cu asemenea producţii, este probat cel puţin prin «cazul» scriitorului Ion Caraion. În 1998 scriitoarea Doina Jela a publicat Această dragoste care ne leagă[45], carte despre Ecaterina Bălăcioiu – fosta soţie a marelui istoric literar Eugen Lovinescu şi mama criticului literar şi ziaristă la REL/RL, Monica Lovinescu –, moartă la închisoarea Văcăreşti, în urma regimului de exterminare. Cartea Doinei Jela, care a fost scrisă cu sprijinul Monicăi Lovinescu, îl consideră pe Ion Caraion – arestat în acelaşi grup cu Ecaterina Bălăcioiu – ca autor moral al morţii sale, bazîndu-se pe dosarul de «compromitere» confecţionat de Securitate scriitorului după rămînerea sa în Elveţia.
Toate aceste cărţi au fost realizate pe bază de documente ale Securităţii, în condiţiile în care accesul cercetătorilor ori nu exista, ori era strict limitat şi controlat de responsabilii SRI. Interpelat într-un interviu asupra motivului prezenţei lui Pelin în instituţie, unul din membrii Colegiului, Horia-Roman Patapievici, a dat un răspuns stupefiant: «el a contribuit enorm la deconspirarea Securităţii ca instituţie malefică, brutală, arbitrară şi intolerabilă.»[46] Angajînd o persoană ca Mihai Pelin, Colegiul şi-a probat supunerea totală faţă de serviciile secrete. Pentru a avea o imagine asupra atribuţiilor sale la Consiliu, este important de indicat că înainte de data primului simpozion organizat de instituţie între 4 şi 6 octombrie 2001, Pelin le-a cerut angajaţilor solicitaţi să ţină comunicări să-i prezinte textele.
Prezentul şi viitorul Consiliului
Colegiul aşteaptă acum ca legea să fie modificată de Parlament, care este dominat de forţele politice de extracţie comunistă. Este vorba de PSD (fostul PDSR), condus de Adrian Năstase, şi de PRM, condus de C.V. Tudor. Cu privire la viitorul Consiliului au existat două proiecte. Primul, cel al PRM, care se pronunţa pentru desfiinţarea instituţiei, şi cel de-al doilea, al PSD, care presupunea o reducere drastică a atribuţiunilor sale. În final, s-a acceptat discutarea celui de-al doilea proiect în comisiile juridice ale camerelor Parlamentului, proiectul PRM fiind respins nu din motive de fond, ci din raţiuni politice şi de imagine, aşa cum o afirmă cinic un document emis de guvern: «În condiţiile în care SRI va deveni singura instituţie abilitată să asigure accesul la dosare, toate eventualele nemulţumiri ale cetăţenilor vor fi îndreptate împotriva acestuia, afectînd[u-i] grav imaginea şi credibilitatea atît pe plan intern cît şi extern.»[47] Documentul arată fără echivoc că singurul rol rezervat de guvern Consiliului este acela de instituţie-tampon între Serviciul Român de Informaţii şi populaţie, statut pe care instituţia însărcinată cu deconspirarea Securităţii l-a acceptat după o timidă încercare de opoziţie.
Conform legii, Consiliul este o instituţie independentă sub controlul Parlamentului. Însă, în practică, Legislativul nu a exercitat nici un control, la fel cum nici nu a sprijinit Consiliul. Singura comisie interesată de activitatea instituţiei a fost Comisia pentru Controlul Serviciului Român de informaţii, organism care s-a manifestat în mod constant ca un protector al intereselor Serviciului şi ca adversar al aplicării legii de deconspirare a Securităţii. Preşedintele comisiei, Ion Stan, membru al partidului de guvernământ, a fost mesagerul propunerilor de modificare a legii venite de la partidul său. Proiectul aduce o nouă definire – cu siguranţă mai restrictivă – a termenilor cheie ai legii: «poliţie politică», «agent» şi «colaborator» al Organelor represive şi, nu în ultimul rînd, a celui de «dosar». El presupune de asemenea exceptarea de la verificarea din oficiu a preoţilor şi înlocuirea membrilor Colegiului cu magistraţi[48]. Tutela pe care Comisia încearcă să o exercite asupra activităţii Consiliului este ilegală – fapt cu atît mai grav cu cît este vorba de instituţia care elaborează legile –, ştiind că obiectul său de activitate este controlul civil asupra principalului serviciu secret intern, şi nu asupra arhivelor Securităţii. În mod normal, singurele comisii ale Parlamentului care puteau exercita un control asupra Consiliului sînt cele pentru Artă, Cultură şi Mass-Media şi cele pentru Drepturile Omului. Luările de poziţie ale Comisiei pentru Controlul SRI mărturisesc implicit că între Securitate şi SRI există o continuitate puternică la nivelul oamenilor, structurilor şi practicilor.
Colegiul însuşi a propus anumite modificări ale legii dar, în general, a refuzat să vorbească despre conţinutul lor. Lui Gabriel Andreescu, membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului-Comitetul Helsinki, care a pus întrebarea, nu i s-a răspuns niciodată. În plus, într-un interviu, Andrei Pleşu a afirmat că una din propunerile organismului din care face parte vizează accesul la dosarul personal constituit de Securitate persoanelor care au pierdut cetăţenia română, categorie care, după el, nu figurează în textul prezentei legi: «un român care a plecat şi a pierdut cetăţenia română nu mai poate să-şi vadă dosarul. Cîtă vreme nu are cetăţenie română sau şi cetăţenie română, el nu-şi poate vedea dosarul (subl. în text).»[49] Nu pentru teribila necunoaştere a legii pe care o arată acest membru al Colegiului cităm pasajul, primul articol fiind clar, ci pentru a arăta că în spate există alte raţiuni pe care nu reuşeşte să le ascundă. La rîndul său, purtătoarea de cuvînt a Consiliului, Carmen Pescaru, a declarat că legea este «prea dură» atunci cînd include în categoria colaboratorilor persoanele care au semnat un angajament de colaborare cu Securitatea, dar care în continuare nu au livrat informaţii[50]. De altfel, Colegiul a criticat întotdeauna legea sa de organizare şi am văzut deja că a dus o politică de atenuare a efectelor ei, împărţind noţiunea de «colaborator» în trei subcategorii.
În tot cazul, o restrîngere a prevederilor legii, o simplificare a analizei pe care trebuie să o facă şi o legalizare a actualei stări de subordonare faţă de serviciile secrete şi guvern pare să convină Colegiului. Şi, pînă acum, în mod practic a blocat aplicarea legii, cazul investigării preoţilor fiind cel mai flagrant. Chiar dacă pe 7 martie 2001 Colegiul a anunţat public că a început investigarea preoţilor, pînă acum rezultatul verificării nu a fost publicat[51]. Ulterior ierarhia Bisericii Ortodoxe Române a cerut oficial Consiliului să o excepteze de la aplicarea legii. În acelaşi timp, ea a cerut şi a obţinut protecţia politică a preşedintelui Ion Iliescu şi a aceleiaşi Comisii Parlamentare pentru Controlul SRI[52]. Adrian Năstase, prim-ministru şi, în acelaşi timp, preşedinte al partidului de guvernămînt, a ţinut el însuşi să-şi exprime opoziţia la deconspirarea preoţilor colaboratori ai Securităţii[53].
Serviciile secrete române se opun deconspirării preoţilor care au colaborat cu Securitatea, întrucît structurile ecleziastice ale BOR din străinătate continuă să fie folosite ca acoperire pentru acţiunile lor. Însă există şi raţiuni cel puţin la fel de importante care ţin de politica internă: cu sprijinul structurilor politice ieşite din naţional-comunismul lui Ceauşescu, după 1989 Biserica Ortodoxă a încercat să ocupe locul ideologiei comuniste. Pînă la urmă încercarea a eşuat, însă Biserica Ortodoxă a reuşit să se poziţioneze în perimetrul politic românesc ca una din cele mai importante instituţii ale statului.
O situaţie asemănătoare s-a petrecut cu verificarea ministerelor. Chiar dacă purtătoarea de cuvînt a Consiliului, Carmen Pescaru, a declarat de mai multe ori presei că instituţia pe care o reprezintă a găsit colaboratori ai Securităţii în 22 din cele 26 de ministere, preşedintele Consiliului, Gheorghe Onişoru, a contrazis-o ulterior, afirmînd că doar patru ministere au fost investigate: cel al Justiţiei, al Administraţiei Publice, al Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi al Comunicaţiilor, rezultatul fiind negativ[54]. În continuare, cu excepţia conducerii Ministerului Apărării Naţionale, care a obţinut un certificat de necolaborare cu Securitatea[55], nici o altă verificare cu privire la ministere nu a mai fost făcută publică, ceea ce arată că nu este vorba de o simplă contradicţie, ci de un rezultat ascuns în mod deliberat, fapt confirmat de un membru al Colegiului, Mircea Dinescu[56].
Nici cu privire la verificarea ziariştilor situaţia nu este diferită. Clubul Român de Presă a adresat Consiliului, pe 10 iulie 2000, o cerere de verificare a apartenenţei membrilor săi la serviciile secrete comuniste şi a primit, în ianuarie 2002, un răspuns care indică faptul că nici o persoană din Consiliul de Onoare al Clubului «nu a fost agent sau colaborator al organelor de Securitate»[57]. Decizia Colegiului este cu totul ciudată, dat fiind că piese din dosarul de informator al Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă a Securităţii al lui Sorin Roşca Stănescu – membru al organismului supus investigării şi, în acelaşi timp, director al ziarului Ziua – au fost publicate. Ele au fost remise presei în 1992 de către şeful de atunci al SRI, Virgil Măgureanu, iar Sorin Roşca Stănescu şi-a recunoscut colaborarea. Chiar dacă SRI a refuzat să pună la dispoziţia Consiliului dosarul în cauză, proba colaborării cu Securitatea fiind fără dubiu, Colegiul trebuia să procedeze în consecinţă. Dat fiind că dosarele foştilor colaboratori ai brigăzii antiteroriste sînt clasificate ca strict secrete, procedînd în acest mod Consiliul s-a ocupat mai degrabă de ceea ce serviciile secrete numesc «siguranţă naţională», decît de deconspirarea Securităţii.
Toate aceste exemple arată că există serioase îndoieli asupra analizei şi comunicatelor Colegiului Consiliului.
Faţă cu criticile publice şi conştienţi că pot fi schimbaţi de către putere, membrii Colegiului au redactat în final o listă cu ofiţerii Securităţii extraşi din dosarele deja consultate, pe care îi apreciau ca implicaţi în activităţi de «poliţie politică». În 12 aprilie 2002 lista a fost trimisă SRI, pentru a obţine «datele de identitate, inclusiv numele conspirative şi funcţiile deţinute de ofiţerii şi subofiţerii de securitate». Mai întîi, principalul serviciu secret intern a refuzat să răspundă acestei cereri, care este conformă legii. Pe de altă parte, Comisia Parlamentară pentru Controlul SRI a somat Colegiul să-i trimită criteriile de apreciere a activităţii de «poliţie politică» a angajaţilor Securităţii. În plus, pe 10 iunie 2002 Comisia a trimis Colegiului o adresă în care spunea că «CNSAS nu are competenţa de a consacra legislativ definirea sau activităţile circumscrise actelor de poliţie politică». Textul conţinea şi alte argumente aiuritoare, între care faptul că angajaţii structurilor informative actuale au fost deja verificaţi cu privire la participarea lor la «abuzuri» şi la acţiuni împotriva drepturilor omului de către serviciile însele. În acelaşi timp, textul conţinea ameninţarea cu închisoarea pentru membrii Colegiului, dacă îndrăznesc să publice lista fără să primească în prealabil datele solicitate Serviciului[58]. În plus, pentru a depăşi limitele absurdului, Comisia a încercat să determine conducerea Consiliului să semneze un pretins protocol de colaborare care propunea ca «activitatea de culegere de informaţii de către ofiţerul de Securitate să fie asimilată articolelor 10 şi 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului», care stipulează dreptul inalienabil al persoanei umane de a căuta, primi şi răspîndi informaţii[59]. Să traducem această gîndire instituţională a unei comisii a Legislativului României – dominată de PSD –, ţară care aspiră să intre în structurile euro-atlantice: în timpul acţiunilor lor de tip poliţie ideologică – torturi, persecuţii, represiuni şi crime – angajaţii Securităţii nu făceau altceva decît să-şi exercite drepturile lor inalienabile de persoane umane. Evident, împotriva torturaţilor, persecutaţilor, reprimaţilor şi a celor ucişi.
După luările de poziţie prezentate mai sus, pe 3 iulie 2002 majoritatea membrilor Colegiului a acceptat să se întîlnească cu Comisia, ceea ce este echivalent cu subordonarea politică faţă de partidul de guvernămînt, politică pe care Comisia nu face decît să o pună în practică. De altfel, această subordonare a fost stipulată într-un protocol de colaborare[60]. Şi consecinţa a fost că nici o listă cu lucrătorii de securitate implicaţi în activităţi de poliţie politică n-a mai fost publicată.
Privitor la accesul la dosarul personal, cei care au beneficiat de dreptul lor de acces au mărturisit că piese importante lipsesc din dosarele lor. Dat fiind că exemplele sînt prea numeroase, ne vom limita la trei dintre ele, dintre cele mai importante. Vasile Paraschiv, fost dizident, a primit un volum care numără circa o sută de file. Dosarul pe care l-a văzut nu conţine retractarea pe care a fost forţat să o dea Securităţii, prin metode teroriste, în 1987. La rîndul său, Constantin (Ticu) Dumitrescu, preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, afirmă că din dosarul său lipsesc, în mod curios, toate documentele privitoare la prietenii săi cei mai apropiaţi[61]. Adică exact informaţiile asupra ţintei măsurilor Securităţii: «anturajul» persoanei urmărite informativ şi supusă măsurilor poliţiei politice. Însă există situaţii şi mai flagrante. Dan Petrescu, scriitor care a protestat în anii ’80 împotriva lui Ceauşescu şi a regimului său, a primit din partea Colegiului răspunsul că nu are dosar de urmărire. Interpelat prin intermediul Colegiului, SRI a refuzat să precizeze pînă şi faptul dacă dosarul său a fost distrus[62].
Exemplele arată că este vorba de o politică deliberată a SRI – unul din gestionarii abuzivi ai Securităţii –, care fie a remis dosare personale cu grijă selectate în prealabil, fie a refuzat să furnizeze altele. Această politică, intitulată «de siguranţă naţională» vizează, pe de o parte, conspirarea angajaţilor Securităţii care sînt încă activi şi care au adus atingere drepturilor persecutaţilor politici şi, pe de altă parte, menţinerea ca deschise a dosarelor foştilor opozanţi ai regimului comunist incomozi pentru actuala putere. Aceasta este motivarea selectării ilegale a anumitor documente din dosare şi/sau a refuzului de a livra alte dosare.
Am văzut că accesul la dosarul personal a fost mereu dificil. Însă, începînd din ianuarie 2002 Colegiul a început să ceară, contrar prevederilor legale, documente suplimentare care să însoţească cererile de acces: CV-uri detaliate şi copii autentificate după cartea de muncă. Cînd, la rîndul său, invocă o cerere a SRI, Colegiul participă la încercarea acestuia din urmă de a bloca aplicarea legii[63].
Concluzii
Măsurată după prevederile legii, activitatea Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii este marcată de numeroase încălcări ale legii sale de organizare şi de alte ilegalităţi care au lezat drepturile cetăţeneşti. Mai multe instituţii independente au reclamat lipsa de transparenţă a Consiliului şi deficienţele sale de funcţionare. Un raport al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului-Comitetul Helsinki indică instituţia printre cele care refuză să răspundă solicitărilor legale, în virtutea legii sale de funcţionare şi a Legii informaţiilor publice[64]. La rîndul său, Societatea Academică Română afirmă că «CNSAS mai curînd a servit la protejarea secretelor Serviciului Român de Informaţii decît, „în virtutea rolului său”, să fi contribuit la transparenţa SRI.»[65]
O simplă comparaţie cantitativă a resurselor acordate de bugetul de stat, cu rezultatele concrete ale activităţii, îi este defavorabilă. Conform raportului de activitate al instituţiei în perioada 13 martie 2000-31 mai 2002, fondurile au crescut de la 35 672 mii de miliarde de lei în 2000, la 43 849 mii de miliarde în 2001, pentru ca în 2002 să fie de 74 477 de mii de miliarde de lei[66].
Conform datelor furnizate de Constantin (Ticu) Dumitrescu – date obţinute de la SRI în 1993, în calitate de preşedinte al Comisiei pentru Abuzuri a Senatului – la principalul serviciu secret intern existau 1 901 530 de dosare ale Securităţii, repartizate pe patru fonduri: «Informativ», «Reţea», «Documentare» şi «Corespondenţă». Din acestea, 1 162 418 sînt dosare de «urmărire informativă» individuală şi «de problemă» (de grup); 507 003 dosare «de reţea» (de informatori); 154 911 «mape anexe» la dosarele de informatori, care conţin notele informative ale informatorilor în original; 29 281 dosare de documentare; 47 917 dosare de corespondenţă. Dumitrescu afirmă că în cifrele comunicate nu sînt incluse «sursele membri de partid» (informatorii membri de Partid), apoximativ 100 000 după informaţiile sale, şi că în perioada 1989-martie 1990 78 227 de dosare au fost distruse, acestea din urmă nefigurînd în adresa trimisă, pe 15 septembrie 1993, de SRI[67]. Trebuie precizat că statistica furnizată de SRI este rezultatul unui inventar complet al unităţilor teritoriale şi a 60 % din arhivele sale centrale. Precizarea este foarte importantă, pentru că orice raportare la aceste date presupune că nu se cunoaşte conţinutul a 40 % din arhivele centrale – cele mai bogate de altfel – şi că adresa se limitează la arhivele Securităţii care se găsesc în gestiunea SRI, ştiind totodată că celelalte structuri informative născute sau reorganizate după 1989 deţin ele însele o parte a arhivei Securităţii. În plus, din această statistică lipsesc două fonduri întregi: fondul «Cadre», care conţine dosarele ofiţerilor şi subofiţerilor Securităţii şi/sau SRI, şi fondul «Penal», care conţine dosarele anchetelor politice redactate de Securitate.
Din această imensă cantitate de arhive – numai arhiva Securităţii care se găseşte la SRI măsoară în jur de 16 km liniari –, conform raportului său de activitate Consiliul a intrat în posesia a 3 652 de dosare – ceea ce reprezintă 7 020 volume, deci aproximativ 100 de m liniari[68].
De altfel, serviciile secrete şi instituţiile statului român sînt pline de ofiţeri ai Securităţii, întreaga ierarhie a serviciilor secrete fiind compusă din ofiţeri ai poliţiei politice. Iată o suită de exemple concrete: generalul Marian Ureche, fostul adjunct al şefului Directiei I a Securităţii, care se ocupa cu reprimarea contestării interne, este şeful serviciului secret al Ministerului Justiţiei, numit cu o formulă care nu are nimic de-a face cu activitatea sa, Serviciul Independent de Protecţie şi de Luptă împotriva Corupţiei; generalul Tudor Tănase, şeful Serviciului de Telecomunicatii Speciale, a făcut parte din Brigada de Spionaj Industrial şi de Furturi Tehnologice (SD), coordonată de generalul Ion Mihai Pacepa, pînă la trecerea sa la americani, în 1978; generalul Vasile Iancu, primul adjunct al directorului SRI, a spionat în Occident, apoi a fost şeful Departamentelor Cultură-Artă, Educatie şi Sport ale primei Direcţii a Securităţii; Aurel Rogojeanu, consilier al şefului SRI, a fost şef de cabinet al ultimului şef al Securităţii, Iulian Vlad; Vasile Angelescu, şeful de cabinet al preşedintelui Ion Iliescu, a fost ofiţer superior în spionajul comunist şi, după 1989, primul adjunct al şefului SIE; generalul Constantin (Bebe) Tănăsescu – care a fost pînă la moartea sa, survenită în ianuarie 2003, consilier al preşedintelui Ion Iliescu – a fost în anii ’80 şeful rezidenţei de spionaj din Statele Unite; Constantin Nicolescu, senator PSD, preşedintele Comisiei Parlamentare pentru Constrolul SIE, care l-a înlocuit pe Ristea Priboi, a fost şi el ofiţer în spionajul comunist; generalii Mihai Caraman şi Constantin Silinescu sînt consilierii primului ministru Adrian Năstase, primul dintre ei fiind şeful unei reţele care a prejudiciat grav sistemul de apărare al NATO[69], iar al doilea fost şef de direcţie în spionajul comunist; generalul Victor Marcu, adjunctul ministrului Privatizării şi, ulterior, consilierul directorului agenţiei guvernamentale responsabilă cu marile privatizări, a fost şef de sector responsabil cu «măsurile active» împotriva opozanţilor anticomunişti români din Exil.
Oamenii şi structurile Securităţii beneficiază de protecţia partidului de guvernămînt şi a preşedintelui. În mai 2002, Ion Iliescu a afirmat în mod clar că SRI trebuie să trieze – evident, în mod unilateral – dosarele Securităţii înainte de a le remite Consiliului. La rîndul său, consilierul pentru securitate naţională al preşedintelui, Ioan Talpeş – el însuşi fost ofiţer în spionajul comunist şi, după 1989, şef al SIE – estima că această operaţie va dura încă doi ani. Declaraţiile, făcute cu ocazia simpozionului româno-germano-maghiar, Asumarea trecutului la răscruce? din mai 2002, arată în mod clar politica oficialilor români faţă de moştenirea comunismului: conspirarea oamenilor şi a structurilor Securităţii şi a nomenclaturii[70].
Tot ceea ce am spus mai sus ar risca să întreţină misterul, dacă nu am încerca să răspundem direct la întrebarea: de ce membrii Colegiului s-au comportat într-un mod atît de evident ilegal? Căci ei aveau şansa să facă să funcţioneze o instituţie complet nouă, ceea ce este foarte rar în România. Şi dacă au ratat-o, faptul nu se datoreză decît lipsei lor de respect pentru lege în general şi pentru legea de organizare a instituţiei lor în special, precum şi lipsei de fermitate în relaţiile cu celelalte instituţii ale statului. Atîta vreme cît s-au dovedit incapabili să folosească toate mijloacele legale de care dispun, ei nu pot să clameze eşecul şi nici să se justifice. Însă în afară de lipsa de angajare legală şi etică, cultura lor instituţională şi slabele cunoştinţe asupra regimului comunist şi în materie de dosare ale Securităţii au jucat, de asemenea, un rol important.
Supunîndu-se politicii duse de seviciile secrete şi de guvern, Colegiul a compromis în mod iremediabil statutul de independenţă pe care legea îl acorda Consiliului, ajungînd să transforme instituţia într-una de conspirare a agenţilor şi colaboratorilor Securităţii implicaţi în activităţi specifice poliţiei politice, pe scurt: a structurilor poliţiei politice comuniste. Şi la acest nivel se situează consecinţele cele mai negative ale activităţii sale. Căci, în loc să contribuie la asumarea moştenirii comuniste, modul său de a aplica legea a împiedicat societatea românească să se detaşeze în mod decisiv de trecut.
NOTE
[1] Pentru o prezentare a antecedentelor legii şi o analiză a activităţii Consiliului în primul an de funcţionare, a se vedea de asemenea Gabriel Andreescu, Legea 187/1999 şi primul an de activitate a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în «Drepturile Omului», revistă editată de Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului-Comitetul Helsinki, nr. 20, 2001, pp. 37-53.
[2] V., de exemplu: Scrisori întredeschise, Oradea, Biblioteca Revistei «Familia», 1995, passim; Jurnale, III volume, Bucureşti, Editura Nemira, 1997, passim; Alte jurnale, Cluj, Editura Dacia, 1998, passim; Jurnal de apocrif... (1998), Cluj, Editura Dacia, 1999, passim; Scrisuri, Bucureşti, Editura Nemira, 1999, passim.
[3] V. cotidianul Ziua, 21 noiembrie 1998.
[4] V. cotidianul Evenimentul Zilei, 22 noiembrie 2000.
[5] V. Raportul lui Constantin (Ticu) Dumitrescu, publicat în Ziua, 15-18 şi 21 ianuarie 2002.
[6] Evenimentul Zilei, 15 septembrie 2000.
[7] V. «Monitorul Oficial», Partea I, nr. 603, 9 decembrie 1999, pp. 1-5. Legea a suferit cîteva modificări de stil publicate în «Monitorul Oficial», Partea I, nr. 619, 17 decembrie 1999, p. 2.
[8] V. Decretul 221 pentru constituirea şi organizarea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, publicată în «Monitorul Oficial», nr. 200, 30 august 1948, pp. 7245-7246.
[9] V. Helmut Müller-Engbergs, Agenţii, informatorii şi spionii STASI în Republica Federală Germania, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1999.
[10] V. Gheorghe Onişoru, Alianţe şi confruntări între partidele politice 1944-1947, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996.
[11] V. de asemenea pagina Web a Consiliului: http://www.cnsas.ro
[12] V. cotidianul România Liberă, 1septembrie 2001.
[13] Pentru expunerea acestor tehnici a se vedea Arhiva Serviciului Român de Informaţii, Fond «Documentare», Instrucţiuni Nr. D – 00190/1987, privind organizarea şi desfăşurarea activităţii informativ-operative a organelor de Securitate, 17 p., document inaccesibil.
[14] Evenimentul Zilei, 4 decembrie 2000.
[15] V. «Monitorul Oficial», Partea I, nr. 244, 2 iunie 2000, pp. 1-6.
[16] Pentru alte exemple, a se vedea G. Andreescu, op. cit, pp. 44-45.
[17] Evenimentul Zilei, 3 iunie2000.
[18] Evenimentul Zilei, 18 iulie 2000.
[19] Evenimentul Zilei, 15 iunie şi 29 iulie 2000.
[20] România Liberă, 20 octombrie 2001.
[21] Evenimentul Zilei, 8 noiembrie 2001.
[22] Evenimentul Zilei, 24 noiembrie 2000.
[23] Evenimentul Zilei, 25 aprilie 2001.
[24] Ziua, 23 noiembrie 2000.
[25] Este vorba de emisiunea «Marius Tucă Show» de pe Antena 1, din 13 februarie 2001.
[26] V. Paul Goma, Soldatul cîinelui, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990; Monica Lovinescu, Unde scurte, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990-1995, vol. IV şi V, passim; Ion Mihai Pacepa, Horizons rouges, Paris, Presses de la Cité, 1988, passim şi Cartea neagră a Securităţii, vol. I-III, Bucureşti, Editura Omega SRL, 1999, passim.
[27] V. Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002, pp. 388-398.
[28] Evenimentul Zilei, 9 noiembrie 2002 şi România liberă, 18 noiembrie 2002.
[29] Evenimentul Zilei, 12 februarie 2001.
[30] Evenimentul Zilei, 23 martie 2001.
[31] Evenimentul Zilei, 13 martie 2001.
[32] Evenimentul Zilei, 11 aprilie 2001.
[33] Evenimentul Zilei, 20 şi 25 aprilie 2001.
[34] Evenimentul Zilei, 12 august 2000.
[35] V. cotidienele Evenimentul Zilei din 15 şi 19 ianuarie, şi Libertatea din 22 martie 2001.
[36] V. ediţia Internet a ştirilor agenţiei de presă Mediafax, 23 martie 2001.
[37] V., spre exemplu, Evenimentul Zilei, 31 martie 2001.
[38] Intervenţie la simpozionul organizat de Institutul Goethe Inter Nationes de la Bucureşti între 6 şi 8 iunie 2001, Împovăraţi de moştenirea Securităţii şi Stasi. Răspunsuri germane, române şi maghiare la o provocare istorică / Die Erblast von Stasi und Securitate. Eine Debatte mit deutschen, rümänischen und hungarischen Antworten, Editura Compania, Bucureşti, 2002, pp. 42-43.
[39] V. în acest sens volumul Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Bucureşti, 2001, Studii 1.
[40] V. Paul Goma, Butelii aruncate în mare, 1998, passim, pe situl Web al scriitorului, http://www.paulgoma.free.fr
[41] V. Cartea albă a Securităţii, vol. I-V, realizată de Serviciul Român de Informaţii, 1994-1997, f. ed., f. loc.
[42] Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997.
[43] Editura Albatros, Bucureşti, 1999.
[44] Editura Publiferom, Bucureşti, 2001.
[45] Editura Humanitas, Bucureşti.
[46] V. săptămînalul 22, revista Grupului pentru Dialog Social, nr. 35 (651), 27 august-2 septembrie 2002.
[47] Evenimentul Zilei, 11 iunie 2002.
[48] Evenimentul Zilei, 10 iulie 2001.
[49] 22, nr. 35, 28 august-3 septembrie 2001.
[50] Evenimentul Zilei, 30 martie 2001.
[51] Evenimentul Zilei, 8 martie 2001.
[52] Evenimentul Zilei, 2, 4 şi 7 iulie 2001.
[53] Evenimentul Zilei, 14 martie şi 10 iulie 2001.
[54] Evenimentul Zilei, 1 noiembrie 2001.
[55] Ziua, 12 aprilie 2002.
[56] Evenimentul Zilei, 2 noiembrie 2001.
[57] Evenimentul Zilei, 19 ianuarie 2002.
[58] 22, nr. 26 (642), 25 iunie-1 iulie 2002.
[59] V. interviul lui Horia-Roman Patapievici, publicat în revista lunară din Iaşi, Timpul, nr. 7-8, iulie-august 2002.
[60] Evenimentul Zilei, 4 iulie 2002.
[61] Raportul lui Constantin (Ticu) Dumitrescu, loc. cit.
[62] V. interviul lui Dan Petrescu, în Timpul, nr. 7-8, iulie-august 2002.
[63] Evenimentul Zilei, 23 ianuarie 2002.
[64] Evenimentul Zilei, 30 aprilie 2002.
[65] Early warning report, rapport for UNDP, Country Office Romania, Bucharest, no 6/2001, Societatea Academică Română, citat după 22, nr. 1 (617), 1-7 ianuarie 2002, pp. 10-11.
[66] V. Cotidianul, 19 septembrie 2002.
[67] Raportul lui Constantin (Ticu) Dumitrescu, loc. cit.
[68] România liberă, 18 septembrie 2002.
[69] V. Ion Mihai Pacepa, Horizons Rouges, Paris, Presses de la Cité, 1988 şi Cartea neagră a Securităţii, vol. I-III, Bucureşti, Editura Omega SRL, 1999, passim; Thierry Wolton, Le KGB en France, Paris, Grasset, 1986, passim.
[70] Evenimentul Zilei, 29 mai 2002.
Paris , 10 aprilie 2002
Bucureşti, 18 octombrie 2002
Publicat în «Drepturile Omului», revista APADOR-CH, nr. 25/2003, , pp. 37-62; în revista «Timpul», Iaşi, nr. 5-9, mai-septembrie 2003; şi în revista electronică Asymetria(www.asymetria.org); comunicare prezentată la Congresul Asociaţiei Nord-Americane de Studii Româneşti, Constanţa, 25-28 iunie 2007.
