Prilejurile nu-l fac pe om slab, ci
îi arată cât este de slab.Ion Sadovan*
Il est facile de transformer l’homme
en bete; il est terriblement difficile et
incroyablement long de refaire
de cette bete un homme.Pavlov**
Preliminariile
Din 6 decembrie 1949 pînă în 14 noiembrie 1951 (data încetării oficiale a reeducării), închisorile din România cunosc un experiment numit de către deţinuţi „fenomenul Piteşti”, după locul în care a fost iniţiat. În fapt, stingerea fenomenului se produce prin februarie-martie 1952. Subiecţii reeducării au fost la început studenţii. După ce metoda a fost confirmată, reeducarea a fost aplicată cu succes şi asupra altor categorii de deţinuţi la Canal şi Gherla, eşuînd la Tîrgu Ocna şi Ocnele Mari. Studenţii erau un grup reprezentativ pentru intelighenţia din România. Pregătirea lor profesională în instituţiile de învăţământ superior şi atmosfera de dialog şi relativă destindere intelectuală de aici creau premisele unei reflecţii mai detaşate faţă de realitatea proiectului schimbării de sistem în care partidul comunist era angajat. Totodată, amestecul brutal al ideologiei în viaţa intelectuală a Universităţii generează o reacţie aproape instinctivă din partea sudenţilor, în încercarea de a prezerva acel spaţiu al libertăţii de gândire pe care facultăţile din România l-au reprezentat totuşi în perioada de dinaintea celui de-al doilea război mondial. La protestele şi manifestaţiile studenţeşti partidul comunist răspunde printr-o ofensivă generală. Numai în noaptea de 14 spre 15 mai 1948 sînt arestaţi aproximativ 1 000 de studenţi din Bucureşti, Iaşi şi Cluj, marea majoritate legionari, cifra reprezentând în jur de 2 % din numărul total al studenţilor anului respectiv[1].
După anchete sub teroarea poliţiei ideologice, au urmat procesele, în fapt simulacre de procese, de vreme ce pentru justiţia comunistă condamnabilă nu era o anume activitate sancţionabilă legal, ci periculozitatea pe care inculpatul o prezenta pentru putere, criteriul judecăţii fiind deci exclusiv ideologic. Pentru o faptă identică doi inculpaţi puteau primi condamnări de 5 sau 25 de ani, în funcţie de „gradul de 'fanatism' cu care [acuzatul] era gratificat de ofiţerul anchetator”[2]. După standardele ideologiei societatea se împarte în prieteni şi duşmani, aceste categorii nefiind însă fixe; primii (membrii de partid sau nu) putînd fi acuzaţi de deviaţionism sau de oportunism în funcţie de oscilaţia liniei oficiale, şi constituind obiectul epurărilor şi expulzărilor în cea de a doua categorie, ceilalţi, putînd fi atraşi de către partid într-un proces de lămurire ideologică, sau, cum se va întâmpla la Piteşti, supuşi unui proces de reeducare. Urmând această schemă ideologică, procesul nu vine să sancţioneze o culpă reală, ci doar gradul de rezistenţă al inculpatului în faţa ideologiei oficiale. „Nu fapta, ci valoarea ca adversar a făptaşului este condamnabilă”[3].
După condamnările care variau între cinci ani şi în muncă silnică pe viaţă[4] studenţii au fost separaţi de ceilalţi deţinuţi şi închişi la Piteşti. Dumitru Bacu observă că numărul studenţilor aparţinînd minorităţilor etnice sau familiilor bogate era foarte redus. Familiile bogate au fost constrânse economic prin stabilizarea monetară din august 1947 şi vor fi supuse exproprierii începând din iunie 1948. Este motivul pentru care arestările se fac după criteriul periculozităţii politice. În ceea ce priveşte minorităţile etnice explicaţia ar consta în generarea frustrărilor colective pe care marxism-leninismul, în ofensiva sa asupra societăţii civile, caută apoi să le exploateze. Un exemplu al reuşitei l-ar putea reprezenta crearea evidenţelor şi a falselor evidenţe după care minoritarii, şi în special ungurii şi evreii, ar fi responsabili pentru teroarea instituită de partid. Această falsă explicaţie nu este puţin răspândită, consecinţa invocării ei fiind scoaterea din discuţie a ideologei (a marxism-leninismului), sau oricum căderea sa într-un orizont secund. Or, tocmai aceast lucru blochează analiza.
Condamnaţi după criteriul ideologic al periculozităţii, deţinuţii erau izolaţi după acelaşi criteriu pentru a-i feri pe „contaminaţi” de „fanatici”. Această măsură preventivă va sluji foarte bine pentru începerea reeducării. După o primă nereuşită a experimentului la Suceava, acţiunea debutează victorios la Piteşti. Eugen Ţurcanu, instrumentul principal al reeducării împreună cu cîţiva colaboratori apropiaţi (ei înşişi deţinuţi), constituie O.D.C.C.-ul[5]. O.D.C.C.-ul va sluji de stat major pentru asaltul ideologic asupra deţinuţilor. Odată cu înfiinţarea sa şi declanşarea reeducării, ideologia devine prezentă pentru prima dată în universul celulei, şi aceasta în maniera cea mai brutală cu putinţă.
Mecanismul
Sistemul reeducativ este simplu.
1) El constă în primul rând în instituirea terorii asupra deţinuţilor pornind de la programul de închisoare. Curăţenia în celule, ieşirea la spălător sau la closet, hrănirea, somnul devin tot atâtea prilejuri pentru torturi. Frecarea podelelor cu alţi deţinuţi în spate, mersul la closet sau la spălător într-un timp insuficient doar pentru a demonstra că „bandiţii” sabotează curăţenia, hrănirea numai cu gura, fără ajutorul mâinilor, sau turnarea fierturii în gura deţinutului, defecarea în gamele şi consumarea conţinutului conturează un tablou incalificabil prin cuvinte. Dar cea mai reeducativă dintre toate acestea este „disciplina somnului”. Tentativa, firească în somn, de a strânge genunchii sau de întoarcere este sancţionată de planton cu o puternică lovitură peste tibie sau în cap. Efectul loviturii este extrem de traumatizant, rezultatul imediat fiind dispariţia somnului, iar ulterior transformarea acestuia într-un soi de leşin.
2) În aceste condiţii debutează reeducarea propriu-zisă. Aceasta se consumă în două faze, cunoscute sub denumirea de „demascări”[6]. Teroarea aferentă acestora constă în primul rând, în poziţia de demascare. „Studentul era obligat să stea pe marginea patului sau priciului, cu picioarele întinse, cu mâinile aduse asupra genunchilor, cu capul ridicat şi privind mereu înainte, fără dreptul de a mişca în nici o parte. Fiecare din ei era păzit de un planton de serviciu, recrutat bineînţeles dintre cei care trecuseră deja prin demascare. Cea mai mică abatere era pedepsită pe loc şi cu asprime de planton însuşi, care apoi raporta şefului, acesta acordând un supliment de pedeapsă”[7]. Pe lângă invariabila bătaie cu care dealtfel începe experimentul[8], şi pentru care poziţia de demascare era doar un simplu pretext, tortura în reeducare mai consta şi în „gimnastica forţată”[9]. Şi totuşi teroarea nu este decît un adjuvant, un mijloc de sleire fizică şi psihică a deţinutului. Ceea ce se petrece cu cel supus unei astfel de experienţe este tocmai ceea ce trebuie analizat pentru înţelegerea fenomenului. Torturile fizice sunt combinate cu cele psihice, tortura unuia combinată cu spectacolul pe care îl oferă tortura asupra celuilalt. În acest mod, asaltul asupra eului este total şi permanent. Starea de paralizie parţială în care eul supus terorii intră – ca ultim mijloc de protecţie – este suspendată prin asistarea la suferinţa celuilalt. Procedeul, numit „asistarea la spectacol” crează sentimentul că eul nu mai poate exista prin sine şi că orice rezistenţă este vană. De fapt, chiar acesta este şi adevărul. Cedarea nu este decît o problemă de timp. Timpul fizic al reeducării varia între câteva zile şi patru luni. Timpul obişnuit nu are însă nici o importanţă în reeducare, pentru că de o manieră identică cu ideologia care o generează şi care îi este suport, reeducarea este cantonată într-un perpetuu prezent. Timpul fizic mai este doar ghidul celui care n-a păşit încă în spaţiul ideologic, nu însă şi al viitorului reeducat. În acest timp mundan deci, eul este curtat de sentimentul că salvarea nu este de aşteptat nici de la cei supuşi aceleiaşi experienţe şi nici de la propria sa rezistenţă, ci de la torţionarul însuşi. Mijlocul salvării este doar propria destrucţie, salvatorul – însuşi torţionarul.
a) Acesta este momentul în care deţinutul este gata pentru „demascarea exterioară”. Dar adevărata tragedie de-abia începe. Distincţia dintre smulgerea mărturisirilor sub anchetă la Securitate şi mărturisirile din demascarea exterioară, defineşte conţinutul primei faze a reeducării. Ceea ce se urmărea în anchetele poliţiei politice „era smulgerea unei declaraţii adevărate sau nu, dar suficiente ca să poată trimite pe cel arestat în faţa judecătorului militar”[10]. Deşi reeducarea s-a făcut cu suportul Securităţii, sarcina fiind una ideologică, nu putea fi lăsată pe mâna acestui corp totuşi tehnic, ea producându-se sub directa supraveghere a partidului. Ceea ce interesează pe anchetatorul de la Securitate nu este în primul rând adevărul; nu adevărul pur şi simplu, ci faptele în măsură să-l pună pe acuzat în culpă. Dacă anchetatul refuză totuşi să mărturisească adevărul, anchetatorul are metodele sale de a-i smulge o mărturie falsă. Caracteristica anchetelor de la Securitate o reprezintă raportul pe care acestea îl întreţin cu realitatea. Este ceea ce sugerează mărturia lui Radu Ciuceanu, anchetat de N.K.V.D. în 1948 la Craiova. „Pentru ruşi contează mai puţin ce-ai făcut. Şi mai mult ce vorbeşti, ce impresie îşi fac ei despre tine, sau despre ce-ai face tu dacă ai fi din nou liber”[11]. În anchetă verosimilul e de multe ori mai important decât adevărul. Falsul, verosimilul, adevărul privesc întotdeauna fiinţa, trimit întotdeauna la realitate. Raportul anchetei cu realitatea este deci în permanenţă prezervat.
În demascarea exterioară care este prima fază a reeducării, deţinutul este obligat să-i denunţe pe toţi cei care îl ajutaseră în vreun fel, în afara închisorii sau în interiorul acesteia. Caracteristica primei faze o constituie faptul că este o continuare logică a anchetelor de la Securitate, exacerbarea ultimă a acestora. „În general nu cred să fi existat un student care să fi spus totul la anchetă. Fiecare păstrase un secret mai mare sau mai mic. La Piteşti nu a mai putut să reziste însă”[12]. Cea mai mică bănuială de neadevăr este pretextul pentru reiterarea experienţei, iar rezultatul ei o mărturisire totală. Cifra de aproximativ 3 000 de arestări numai în urma demascărilor, poate sugera proporţiile dezastrului doar sub raport numeric. Cei arestaţi sunt oponenţi reali ai partidului, nu doar suspecţi din punct de vedere ideologic, iar condamnarea lor o simplă formalitate pentru regim, care are toate datele reale pentru a o face. În economia reeducării această fază este timpul în care ideologia capătă un plus de vitalitate şi legitimitate întrucît se hrăneşte cu adevărul. Stăpînirea pe care partidul o exercită acum asupra oamenilor nu mai este o simplă exhibare a puterii sale, ci reflexul unei legitimităţi obţinute tocmai ca rezultat al stăpînirii adevărului. Între marxism-leninism şi realitate există o cezură fundamentală. Tezele sale nu privesc, în sens epistemologic, nici adevărul nici falsul, nu sunt nici adevărate nici false; ele sunt de ordinul ficţiunii pure. Validarea lor nu vine printr-o adecvare la realitatea comună, la realitatea reală, ci doar printr-o raportare la sine. Ideologia decupează un spaţiu care se doreşte a fi al realităţii în sine. Asemeni lui Dumnezeu, în ideologie esenţa şi existenţa coincid; diferenţa – „ideologia este sufletul partidului”[13], iar partidul corpul său şi instrumentul administrării probei ontologice a existenţei şi infailibilităţii sale[14].
Demascarea exterioară este însă prima parte din suita logică a reeducării, faza în care raportul cu realitatea n-a fost nici o clipă ocultat. Paralizată fiindu-i voinţa, deţinutul devine acum o materie plastică în mâinile reeducatorului.
b) Faza „demascării interioare” trebuie să probeze că cel supus reeducării este în stare să distrugă ultimele punţi pe care eul le întreţine cu lumea. Credinţa religioasă, tradiţia (înţeleasă în cel mai general sens ca instrucţie şcolară, ştiinţă şi cultură), toate lucrurile şi toţi oamenii care pentru individ reprezintă relaţia sa cu lumea, devin obiectul renegării. Tot ceea ce individul crezuse şi toţi cei de care era în vreun fel legat sînt obiectul evacuării din propria sa personalitate. Eul devine acum prizonierul propriei sale singurătăţi. „Autobiografia” este ultima etapă a reeducării, cea în care pe ruinele eului se ridică umbra unei personalităţi noi. Deţinutul este obligat să-şi construiască, ghidat de canoanele ideologice, un simulacru de personalitate. Tabloul vechii sale personalităţi este bineânţeles negativ, tocmai pentru a pune în lumină mutaţia pe care o suferă. „Alterarea sau degradarea constantă a acestei realităţi existente şi înlocuirea ei cu una fictivă capătă pe încetul exact sensul dorit de educatori”[15]. Realitatea şi ceilalţi devin ficţiuni ale unui eu fictiv. Ce-l face pe individ să păşească pe acest drum? Disperarea este de fapt cea care determină această cedare a eului. „Frica, decepţia şi suferinţa dusă la extrem, ca poziţii ale sufletului se vor alia pentru o perioadă nedeterminată şi vor face din om un duşman al lui propriu, paralizându-i orice reacţie posibilă de salvare”. „Odată conştiinţa sufocată, omul va lupta împotriva lui însuşi..., indiferent dacă preţul menţinerii este sacrificarea a însăşi singurelor valori reale pentru care existenţa este justificată”[16]. Neputinţa de a se agăţa de nimeni şi nimic, acea singurătate absolută a sinelui ajunge de nesuportat. Eul este adus în pragul nebuniei. Scopul reeducării nu este însă acesta, ci conformitatea ideologică absolută. Reuşita reeducării se explică poate tocmai prin acest sistem de protecţie a eului: pentru a evita nebunia, singura alternativă devine acceptarea realităţii. Dar realitatea reală nu mai există. Spaţiul închisorii ca univers real a fost evacuat. Teroarea îl ocupă temporar pentru a face loc realităţii ideologice[17]; o realitate în sine fără nici un raport cu fiinţa, o dovadă a faptului că neantul a uzurpat realul căutând o imposibilă încarnare. În oameni şi în lucruri deopotrivă.
Abordările
Cartea lui Dumitru Bacu nu este doar prima expunere a fenomenului Piteşti ci şi prima încercare de explicare. Dumitru Bacu înregistrează trei ipoteze explicative. Prima dintre acestea, cea sceptică[18] pe care autorul nu o discută, presupune faptul că datele cunoscute nu pot confirma cu precizie specificitatea fenomenului ca atare. Dincolo de îndoiala asupra datelor, această teză are drept consecinţă faptul că fenomenul Piteşti nu poate fi caracterizat într-un mod specific în ansamblul demersurilor represive ale regimului comunist. Cea de a doua teză, cea naţionalistă admite specificitatea fenomenului în „dorinţa partidului comunist de a distruge mişcarea naţionalistă”[19]. Este teza pe care Dumitru Bacu o acceptă, dar asupra căreia îşi manifestă şi propriile sale rezerve. Acceptarea se manifestă la nivelul presupoziţiei că tineretul este reprezentantul tradiţiei, asimilată cu naţionalismul şi tradiţionalismul, pentru că „ideea [naţională] este generată de însăşi structura neamului respectiv”[20]. Rezervele pot fi însă justificate mai dificil pe text, din cauza ambiguităţii sale. Cred însă că se poate propune o interpretare fără a risca prea mult. În genere, cartea lui Dumitru Bacu este o preţioasă expunere a fenomenului. Autorul reproduce o informaţie din sursă directă, din discuţiile pe care le-a avut cu cei care au trecut prin reeducare. Ceea ce nu poate produce textul lui Dumitru Bacu este însă o explicaţie proprie asupra fenomenului, acesta fiind cred motivul pentru care autorul se limitează la înregistrarea ipotezelor avansate pentru înţelegerea reeducării. Dar contribuţia sa cea mai importantă sunt intuiţiile sale. Textul abundă de asemenea deschideri nu doar către interpretarea fenomenului Piteşti, ci chiar a sistemului comunist ca atare. Este motivul pentru care în acest eseu trimiterile la Piteşti sunt foarte frecvente. Dumitru Bacu intuieşte deci că „pentru consolidarea regimului comunist demascările erau absolut inutile”[21]. Dacă „Teroarea... paralizează practic orice posibilitate de reactivare a unei rezistenţe eficace”[22], atunci teza naţionalistă nu explică scopul experimentului, care rămâne şi pentru Dumitru Bacu un mister. Nu stabilitatea sistemului este scopul reeducării, pentru că sistemul comunist este stabil în această perioadă. Teroarea prin care se urmăreşte consolidarea sa îl face să fie astfel. Ceea ce-i lipseşte însă este legitimitatea. Regimul comunist nu este produsul societăţii civile, pentru că partidul nu este reprezentantul voinţei electoratului exprimată prin vot. Votul însuşi devenit o ficţiune ideologică reprezintă în egală măsură o exhibare a puterii partidului şi un simulacru de legitimitate.
Teza răzbunării, cea de a treia prezentată de Dumitru Bacu, susţine că experimentul ar fi reprezentat o revanşă a regimului comunist asupra studenţilor anticomunişti. Ipoteza, deşi presupune că tineretul ar fi fost cel mai consecvent duşman al comunismului, este de fapt cea mai detaşată de o explicaţie prin raport cu regimul comunist şi ideologia sa. Această teză psihologică are o valoare explicativă foarte redusă, ea putând fi cel mult subsumată unei explicaţii pornind de la modul în care sistemul comunist funcţionează.
Teza naţionalistă este susţinută recent de un text al domnilor Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu. „Putem spune, în concluzie, că acţiunea cu indicativul ’R’ nu se încadrează în ceea ce sociologia rezistenţei la comunism denumeşte prin termenul de ’reeducare comunistă’ prezentă în toate puşcăriile comuniste. Dimpotrivă, acţiunea ’R’ a fost un proces experimental de schimbare sau pur şi simplu de distrugere a identităţii etnice”[23]. Două lucruri se pot distinge în acest text. Primul, că „reeducarea comunistă” şi „fenomenul Piteşti” sunt experimente a căror natură este diferită. Şi al doilea, că dacă specificitatea „reeducării comuniste” este dată de scopul său ideologic, esenţa fenomenului Piteşti ar fi totuna cu presupusul său scop: „distrugerea identităţii etnice”. Datele nu confirmă însă că etnicii români ar fi fost preferaţi în experimentul reeducării, aşa încît criteriul nu poate fi etnic.
Singurul text în care scopul reeducării este indicat ca fiind unul ideologic este cel al lui Virgil Ierunca. „Scopul Securităţii, iniţiind reeducarea de la Piteşti, nu era numai de a doborî forţele vii ale unei mişcări politice – oricare ar fi fost ea – ci de a anihila metodic, şi fără posibilitate de recuperare, forţa de opoziţie a totalităţii tineretului deţinut”[24]. Fenomenul Piteşti nu este iniţiat pentru a distruge una din grupările politice (mişcarea naţionalistă), ci opoziţia în ansamblul ei, opoziţia la regimul comunist şi la ideologia sa. Comparaţia cu „reeducarea în stil chinez”[25] vine să confirme această teză. Explicaţia este deci ideologică, scopul său este definit pornind de la marxism-leninism. În acest sens, fenomenul Piteşti şi reeducarea chinezească ţin de „acelaşi principiu”[26]. Acest principiu este cel al conformităţii ideologice, al recunoaşterii concepţiei partidului ca fiind singura adevărată. Este motivul pentru care statele comuniste desfăşoară atît în afara, cît şi în interiorul închisorii, acest proces de corecţie ideologică numit reeducare. În genere criteriile de adeziune la acest proces sînt formale. Propaganda prin mass-media, ideologizarea învăţământului sunt metodele reeducative (şi educative) din afara închisorii. În arhipelagul închisorilor comuniste reeducarea ia formele cele mai violente. Starea naturală a ideologiei constă în faptul de a se afla în ofensivă. Perioadele de expectativă sau chiar de defensivă ideologică nu au alt scop decât acela de a da un plus de vitalitate sistemului. Instaurarea comunismului urmează în toate ţările angajate în acestă schimbare de sistem un traiect identic: întîi eliminarea (pe rînd) a oponenţilor, tovarăşilor de drum şi a virtualilor opozanţi; apoi asaltul asupra realităţii, adică construcţia socialismului real. În faţa acestei ofensive asupra oamenilor şi realităţii deopotrivă, scopul indivizilor în sistem devine supravieţuirea. Modelul adaptării, dar şi neadaptării la sistemul comunist, îl reprezintă dubla personalitate. O personalitate nevoită să se ascundă, accesibilă doar celor apropiaţi, şi o alta, conformistă, care se manifestă în public. Dubla personalitate acoperă în fapt o „dublă gândire”[27]. O gîndire proprie reprimată public dar veritabilă, şi o alta al cărui conţinut ideologic este purtat de limba de lemn; în fapt, o gîndire prin care nu se gîndeşte nimic.
Ceea ce urmăreşte reeducarea în sistemul comunist este anihilarea gândirii proprii. Pentru majoritatea indivizilor aceasta se poate face prin neinformare şi propagandă ideologică (dezinformare). Pentru ceilalţi, teroarea reprezintă în închisoare mijlocul pentru conversiunea lor ideologică. Este cazul fenomenului Piteşti şi al reeducării chinezeşti. De ce subiecţii experimentului sînt studenţii? Capacitatea lor de a contesta regimul este motivul. Însă acest lucru se întîmplă pentru că regimul doreşte ceva mai mult, adică stoparea tradiţiei intelectuale. Dar „nicăieri – spune Virgil Ierunca – nu regăsim estenţa ’fenomenului Piteşti’ ”[28], vorbind de o specificitate a experimentului din România, „care constă în transformarea sistematică a victimei în călău şi dezagregarea ei psihică prin schingiuirea deţinuţilor de către alţi deţinuţi”[29]. Ce se întîmplă de fapt cu cel trecut prin demascări? Fiind fără excepţie şi fără şansă, fenomenul Piteşti ia forma experimentului ideologic total. Teroarea însoţeşte acest proces sistematic de distrugere a individualităţii umane. Tortura nu este deci „un scop în sine”[30] aşa cum afirmă Virgil Ierunca, ci adjuvantul ideologic al reeducării. Afirmaţia este însă valabilă pentru sfârşitul experimetului, cînd teroarea devine absolută. La Gherla s-a ajuns să se bată „numai din dragul de a bate”. „S-a bătut fără scop”[31]. Şansa de a scăpa de teroare nu este nici leşinul, nici sinuciderea, nici uciderea[32], ci conformitatea ideologică totală. O adeziune ideologică reală şi absolută, acesta este scopul şi rezultatul reeducării. Cel mai mic indiciu al participării nesincere al celui supus reeducării este prilejul reiterării experienţei. Dar cine putea participa cu sinceritate la propria distrugere? În faţa unui asemenea experiment s-a ajuns chiar aici. Disperarea generează prăbuşirea interioară, iar spaima de teroare o întreţine. Acesta este momentul în care eul suferă o mutaţie. La Gherla s-a ajuns chiar ca scopul ideologic al reeducării să fie abandonat. Mihai Timaru, supus reeducării în ultimul lot al lui Ţurcanu, nu a cunoscut demascarea interioară, adică etapa cea mai relevantă ideologic a experimentului. Cred că se poate avansa ipoteza că în acest stadiu fenomenul era epuizat, şi că înainte de a fi stopat a murit de moarte naturală. Stoparea demascării interioare şi compensarea sa cu rafinarea terorii distruge însuşi scopul reeducării.
Cu privire la fenomenul Piteşti a fost remarcată unicitatea sa în ansamblul practicilor reeducative comuniste. O spune Virgil Ierunca. Mihai Timaru o confirmă[33].Totodată, fenomenul reeducării totale s-ar fi putut desfăşura în oricare din regimurile comuniste, dat fiind faptul că este presupus de logica ideologiei. Abilitatea ideologică a regimului decide dacă angajarea în proiectul respectiv este realizabilă. Între agresiunea ideologică obişnuită pe care individul o suferă în sistem prin intermediul limbii de lemn şi a magiei estetice, şi experimentul reeducării totale nu este decît o diferenţă de grad. Fenomenul Piteşti este exemplul care confirmă că în sistemul comunist reeducarea totală este posibilă, că mutilarea totală poate deveni reală.
Cum arată un reeducat? Aparent normal. Ceva în fiinţa lui s-a schimbat însă fundamental, pentru că individualitatea sa a fost evacuată. El nu mai este prin sine, pentru că personalitatea sa, gândirea sa, nu mai sînt. Eul său a devenit o ficţiune. Spaima de reiterarea experienţei întreţine acest proces, întreţine propria anihilare. Participarea eului la propria destrucţie este totală, pentru că este singura manieră prin care e lăsat să fie. Acum ideologia a pus stăpânire pe sine. Individualul este doar în măsura în care replică modelul ideologic al omului nou.
Natura procesului este cea care nu admite eroi, pentru că este fără şansă. Lucrurile ar putea sta altfel doar dacă unica alternativă oferită de torţionarul însuşi ar putea fi evitată prin simulare, dar dedublarea nu mai este posibilă. Sau dacă eroism ar însemna doar să fi trecut prin experiment. Ori, cazul extrem, dacă singurul eroism imaginabil n-ar putea fi decît cel aferent victimelor transformate în torţionarii cei mai celebri, adică un eroism à rebours.
Winston la Piteşti
În O mie nouă sute optzeci şi patru, romanul eseu al lui George Orwell, autorul prezintă procesul distrugerii lui Winston Smith în beciurile Ministerului Iubirii. Procesul este similar cu cel folosit în reeducare, iar rezultatul identic. „’Nu pot să pătrundă în interiorul tău’, îi spusese ea. Nu era adevărat: puteau pătrunde în interiorul tău”[34]. Această frază cu referinţă la regimul Oceaniei, poate trimite foarte bine la regimul comunist din România anilor reeducării. Orwell n-a fost în nici un caz un profet, ceea ce a făcut el n-a fost decît să urmărească logica sistemului totalitar. O logică simplă, care presupune faptul că realitatea este construită pornind de la principiile ideologice. Însă „orice regim comunist este imperfect prin raport cu Oceania”[35]. Explicaţia ar consta după Alain Besançon în faptul că „pentru a dura regimul admite să se oprească la jumătatea drumului. Dacă oamenii ar fi atât de controlaţi pe cât regimul o implică, ei ar muri. Trebuie deci să subziste spaţii în care oamenii găsesc un refugiu precar”[36]. Două observaţii se impun. Dacă „Oceania este imposibilă”[37], aceasta nu înseamnă că reeducarea totală nu poate fi aplicată unui segment limitat de subiecţi. Şi, controlul total al oamenilor, aşa cum are loc în fenomenul Piteşti, arată că aceştia pot supravieţui propriei lor destrucţii totale. Reeducarea totală este acel proces fără şansă prin care se produce o salvare negativă, şi în care eul (natura umană) suferă o mutaţie radicală. Simpla conformitate este calea regală a regimului comunist. Făcut într-o perioadă în care regimul nu era consolidat, experimentul a fost însă util. A dus la scurtarea procesului instaurării socialismului real. Atunci cînd experimentul încetează, oamenii îşi pot reveni. În ce măsură ei o pot face, la fel ca şi noi toţi ceilalţi nevoiţi să suportăm mutilarea, este dificil de stabilit. Poate că cel mai prudent răspuns este concluzia dilematică a lui Andrei Pleşu: „Orice supravieţuire are un preţ. Care a fost – în cazul nostru – preţul acesta, e greu de spus. Nu ştim în ce măsură faptul de a supravieţui a creat sau nu distorsiuni sufleteşti şi mentale ireversibile. Uneori sânt înclinat să cred că cel mai corect răspuns la întrebarea... («cum ai putut supravieţui intelectualmente sub o dictatură?») ar fi: «Am supravieţuit oare cu adevărat?»”[38]
Bucureşti, decembrie 1994-ianuarie 1995
NOTE
* apud Mihai Timaru, Amintiri de la Gherla, Timişoara, 1993, Editura de Vest, p. 86.
** apud Françoise Thom, Le moment Gorbatchev, Paris, Hachette, 1989, p. 43.
[1] Dumitru Bacu, Piteşti. Centru de reeducare strudenţească, Bucureşti, Editura Atlantida, 1991, p. 44.
[2] Ibidem, p.49.
[3] Ibidem, p.213.
[4] Condamnările de doi sau trei ani au fost foarte rare.
[5] „Organizaţia deţinuţilor cu convingeri comuniste”. Cei din organizaţie se socoteau membri de partid, iar numărul lor, pe timpul desfăşurării experimentului va fi între 20 (cifra dată de V. Ierunca) şi 40-60 (cifra furnizată de Dumitru Bacu). Dificultatea de a stabili cu relativă precizie numărul acestora provine din faptul că organizaţia era inaccesibilă nemembrilor.
[6] Pentru perioada de început a reeducării a se vedea Grigore Dumitrescu, Demascarea, München, Editura autorului, 1978, p. 74 şi următoarele.
[7] Dumitru Bacu, op. cit., p.75. Există câteva variante ale pozitiei de demascare. A se vedea Grigore Dumitrescu, lucrarea citată, şi Mihai Timaru, Amintiri de la Gherla, Timişoara, Editura de Vest, 1993.
[8] Prima bătaie dura în medie 3-4 ore, dar putea ajunge după caz până la 9 ore.
[9] Dumitru Bacu, citează un caz de efectuare a peste o mie de genoflexiuni.
[10] Dumitru Bacu, op. cit., p.87.
[11] Radu Ciuceanu, Intrarea în tunel, Bucureşti, Editura Meridiane, 1993, p. 277.
[12] Dumitru Bacu, op. cit., p. 88.
[13] Alain Besançon, La falsification du bien. Soloviev et Orwell, Paris, Julliard, 1985, p. 172.
[14] Pentru aceste consideraţii am adoptat punctul de vedere al lui Alain Besançon din Originile intelectuale ale leninismului privitor la ideologie.
[15] Dumitru Bacu, op. cit., p.112.
[16] Dumitru Bacu, op. cit., p. 113.
[17] Pentru dialectica realitate reală/realitate ideologică vezi Alain Besançon, De la difficulté de définir de régime sovietique, în Présent sovietique et Passé russe, Paris, Hachette, pp. 152-157.
[18] Termenul acesta şi cei ulteriori îmi aparţin, şi i-am introdus (pornind însă de la texte) pentru a simplifica expunerea.
[19] Dumitru Bacu, op. cit., p.223.
[20] Ibidem, p. 223.
[21] Ibidem, p. 223, sublinierea îmi aparţine.
[22] Ibidem, p. 223.
[23] Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu, Experimente totalitare. Modelul reeducării: Piteşti, Gherla, Canal, 1949-1952, care va apărea în viitorul nr. al revistei „Arhivele Totalitarismului”, p. 8 a studiului.
[24] Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, 1991, Editura Humanitas, p. 18.
[25] Ibidem, p. 78.
[26] Ibidem, p. 76, sublinierea mea.
[27] Ibidem, p. 86, sublinierea mea. Construcţia acestui concept aparţine lui Alain Besançon. A se vedea de pildă La falsification..., pp. 144-148.
[28] Ibidem, p. 76.
[29] Ibidem, p. 76.
[30] Ibidem, p. 81.
[31] Dumitru Bacu, op. cit., p. 165.
[32] Sînt cunoscute aproximativ 15 cazuri de decese.
[33] Comunicare personală.
[34] George Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru, Bucureşti, 1991, Editura Univers, traducere de Mihnea Gafiţa, p. 255.
[35] Alain Besançon, La falsification..., p. 141.
[36] Ibidem, p. 141.
[37] Ibidem, p. 140.
[38] Andrei Pleşu, Viaţa intelectuală sub dictatură (II), în revista „Dilema”, nr. 98, 25 noiembrie-1 decembrie 1994.
BIBLIOGRAFIE
1. BACU, DUMITRU, Piteşti. Centru de reeducare studenţească, Editura Atlantida, Bucureşti, 1991, 236 p.
2. BĂDESCU , ILIE ŞI DUNGACIU, DAN, inedit, Experimente totalitare. Modelul reeducării: Piteşti, Gherla, Canal 1949-1952, va apărea în numărul 1/1995 al revistei „Arhivele Totalitarismului”, 10 p.
3. BORDEIANU, DUMITRU GHE., Mărturisiri. Din mlaştina disperării (Cele văzute, trăite şi suferite, la Piteşti şi Gherla), Editura Mişcării Legionare, Paris, 1992, [volumul I] 220 p. şi Gherla. Din mlaştina disperării, volumul II, Editura Mişcării Legionare, Paris, 1993, 135 p.
4. CESIANU, CONSTANTIN, Salvat din infern, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, traducere din limba franceză de Maria Alexe, subcapitolul Studenţii de la Piteşti, pp. 289-308.
5. DUMIRESCU, GRIGORE, Demascarea, Editura autorului, München, 1978, 126 p.
6. GOMA, PAUL, Patimile după Piteşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990, 280 p.
7. IERUNCA, VIRGIL, Fenomenul Piteşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, 96 p.
8. PETRIŞOR, MARCEL, Memorii I. Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991, 317 p.
9. TIMARU, MIHAI, Amintiri de la Gherla, Editura de Vest, Timişoara, 1993, 171 p.
10. ZAMFIRESCU, VASILE DEM., Jurnal despre Constantin Noica. Jurnalul unei psihanalize. Psihanaliza comunismului, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1994, Subcapitolul Identificarea cu agresorul, pp. 256-265 (text scris în 1992).
Publicat în «Revista de Cercetări Sociale», nr. 2/1995, pp. 51-59.
îi arată cât este de slab.Ion Sadovan*
Il est facile de transformer l’homme
en bete; il est terriblement difficile et
incroyablement long de refaire
de cette bete un homme.Pavlov**
Preliminariile
Din 6 decembrie 1949 pînă în 14 noiembrie 1951 (data încetării oficiale a reeducării), închisorile din România cunosc un experiment numit de către deţinuţi „fenomenul Piteşti”, după locul în care a fost iniţiat. În fapt, stingerea fenomenului se produce prin februarie-martie 1952. Subiecţii reeducării au fost la început studenţii. După ce metoda a fost confirmată, reeducarea a fost aplicată cu succes şi asupra altor categorii de deţinuţi la Canal şi Gherla, eşuînd la Tîrgu Ocna şi Ocnele Mari. Studenţii erau un grup reprezentativ pentru intelighenţia din România. Pregătirea lor profesională în instituţiile de învăţământ superior şi atmosfera de dialog şi relativă destindere intelectuală de aici creau premisele unei reflecţii mai detaşate faţă de realitatea proiectului schimbării de sistem în care partidul comunist era angajat. Totodată, amestecul brutal al ideologiei în viaţa intelectuală a Universităţii generează o reacţie aproape instinctivă din partea sudenţilor, în încercarea de a prezerva acel spaţiu al libertăţii de gândire pe care facultăţile din România l-au reprezentat totuşi în perioada de dinaintea celui de-al doilea război mondial. La protestele şi manifestaţiile studenţeşti partidul comunist răspunde printr-o ofensivă generală. Numai în noaptea de 14 spre 15 mai 1948 sînt arestaţi aproximativ 1 000 de studenţi din Bucureşti, Iaşi şi Cluj, marea majoritate legionari, cifra reprezentând în jur de 2 % din numărul total al studenţilor anului respectiv[1].
După anchete sub teroarea poliţiei ideologice, au urmat procesele, în fapt simulacre de procese, de vreme ce pentru justiţia comunistă condamnabilă nu era o anume activitate sancţionabilă legal, ci periculozitatea pe care inculpatul o prezenta pentru putere, criteriul judecăţii fiind deci exclusiv ideologic. Pentru o faptă identică doi inculpaţi puteau primi condamnări de 5 sau 25 de ani, în funcţie de „gradul de 'fanatism' cu care [acuzatul] era gratificat de ofiţerul anchetator”[2]. După standardele ideologiei societatea se împarte în prieteni şi duşmani, aceste categorii nefiind însă fixe; primii (membrii de partid sau nu) putînd fi acuzaţi de deviaţionism sau de oportunism în funcţie de oscilaţia liniei oficiale, şi constituind obiectul epurărilor şi expulzărilor în cea de a doua categorie, ceilalţi, putînd fi atraşi de către partid într-un proces de lămurire ideologică, sau, cum se va întâmpla la Piteşti, supuşi unui proces de reeducare. Urmând această schemă ideologică, procesul nu vine să sancţioneze o culpă reală, ci doar gradul de rezistenţă al inculpatului în faţa ideologiei oficiale. „Nu fapta, ci valoarea ca adversar a făptaşului este condamnabilă”[3].
După condamnările care variau între cinci ani şi în muncă silnică pe viaţă[4] studenţii au fost separaţi de ceilalţi deţinuţi şi închişi la Piteşti. Dumitru Bacu observă că numărul studenţilor aparţinînd minorităţilor etnice sau familiilor bogate era foarte redus. Familiile bogate au fost constrânse economic prin stabilizarea monetară din august 1947 şi vor fi supuse exproprierii începând din iunie 1948. Este motivul pentru care arestările se fac după criteriul periculozităţii politice. În ceea ce priveşte minorităţile etnice explicaţia ar consta în generarea frustrărilor colective pe care marxism-leninismul, în ofensiva sa asupra societăţii civile, caută apoi să le exploateze. Un exemplu al reuşitei l-ar putea reprezenta crearea evidenţelor şi a falselor evidenţe după care minoritarii, şi în special ungurii şi evreii, ar fi responsabili pentru teroarea instituită de partid. Această falsă explicaţie nu este puţin răspândită, consecinţa invocării ei fiind scoaterea din discuţie a ideologei (a marxism-leninismului), sau oricum căderea sa într-un orizont secund. Or, tocmai aceast lucru blochează analiza.
Condamnaţi după criteriul ideologic al periculozităţii, deţinuţii erau izolaţi după acelaşi criteriu pentru a-i feri pe „contaminaţi” de „fanatici”. Această măsură preventivă va sluji foarte bine pentru începerea reeducării. După o primă nereuşită a experimentului la Suceava, acţiunea debutează victorios la Piteşti. Eugen Ţurcanu, instrumentul principal al reeducării împreună cu cîţiva colaboratori apropiaţi (ei înşişi deţinuţi), constituie O.D.C.C.-ul[5]. O.D.C.C.-ul va sluji de stat major pentru asaltul ideologic asupra deţinuţilor. Odată cu înfiinţarea sa şi declanşarea reeducării, ideologia devine prezentă pentru prima dată în universul celulei, şi aceasta în maniera cea mai brutală cu putinţă.
Mecanismul
Sistemul reeducativ este simplu.
1) El constă în primul rând în instituirea terorii asupra deţinuţilor pornind de la programul de închisoare. Curăţenia în celule, ieşirea la spălător sau la closet, hrănirea, somnul devin tot atâtea prilejuri pentru torturi. Frecarea podelelor cu alţi deţinuţi în spate, mersul la closet sau la spălător într-un timp insuficient doar pentru a demonstra că „bandiţii” sabotează curăţenia, hrănirea numai cu gura, fără ajutorul mâinilor, sau turnarea fierturii în gura deţinutului, defecarea în gamele şi consumarea conţinutului conturează un tablou incalificabil prin cuvinte. Dar cea mai reeducativă dintre toate acestea este „disciplina somnului”. Tentativa, firească în somn, de a strânge genunchii sau de întoarcere este sancţionată de planton cu o puternică lovitură peste tibie sau în cap. Efectul loviturii este extrem de traumatizant, rezultatul imediat fiind dispariţia somnului, iar ulterior transformarea acestuia într-un soi de leşin.
2) În aceste condiţii debutează reeducarea propriu-zisă. Aceasta se consumă în două faze, cunoscute sub denumirea de „demascări”[6]. Teroarea aferentă acestora constă în primul rând, în poziţia de demascare. „Studentul era obligat să stea pe marginea patului sau priciului, cu picioarele întinse, cu mâinile aduse asupra genunchilor, cu capul ridicat şi privind mereu înainte, fără dreptul de a mişca în nici o parte. Fiecare din ei era păzit de un planton de serviciu, recrutat bineînţeles dintre cei care trecuseră deja prin demascare. Cea mai mică abatere era pedepsită pe loc şi cu asprime de planton însuşi, care apoi raporta şefului, acesta acordând un supliment de pedeapsă”[7]. Pe lângă invariabila bătaie cu care dealtfel începe experimentul[8], şi pentru care poziţia de demascare era doar un simplu pretext, tortura în reeducare mai consta şi în „gimnastica forţată”[9]. Şi totuşi teroarea nu este decît un adjuvant, un mijloc de sleire fizică şi psihică a deţinutului. Ceea ce se petrece cu cel supus unei astfel de experienţe este tocmai ceea ce trebuie analizat pentru înţelegerea fenomenului. Torturile fizice sunt combinate cu cele psihice, tortura unuia combinată cu spectacolul pe care îl oferă tortura asupra celuilalt. În acest mod, asaltul asupra eului este total şi permanent. Starea de paralizie parţială în care eul supus terorii intră – ca ultim mijloc de protecţie – este suspendată prin asistarea la suferinţa celuilalt. Procedeul, numit „asistarea la spectacol” crează sentimentul că eul nu mai poate exista prin sine şi că orice rezistenţă este vană. De fapt, chiar acesta este şi adevărul. Cedarea nu este decît o problemă de timp. Timpul fizic al reeducării varia între câteva zile şi patru luni. Timpul obişnuit nu are însă nici o importanţă în reeducare, pentru că de o manieră identică cu ideologia care o generează şi care îi este suport, reeducarea este cantonată într-un perpetuu prezent. Timpul fizic mai este doar ghidul celui care n-a păşit încă în spaţiul ideologic, nu însă şi al viitorului reeducat. În acest timp mundan deci, eul este curtat de sentimentul că salvarea nu este de aşteptat nici de la cei supuşi aceleiaşi experienţe şi nici de la propria sa rezistenţă, ci de la torţionarul însuşi. Mijlocul salvării este doar propria destrucţie, salvatorul – însuşi torţionarul.
a) Acesta este momentul în care deţinutul este gata pentru „demascarea exterioară”. Dar adevărata tragedie de-abia începe. Distincţia dintre smulgerea mărturisirilor sub anchetă la Securitate şi mărturisirile din demascarea exterioară, defineşte conţinutul primei faze a reeducării. Ceea ce se urmărea în anchetele poliţiei politice „era smulgerea unei declaraţii adevărate sau nu, dar suficiente ca să poată trimite pe cel arestat în faţa judecătorului militar”[10]. Deşi reeducarea s-a făcut cu suportul Securităţii, sarcina fiind una ideologică, nu putea fi lăsată pe mâna acestui corp totuşi tehnic, ea producându-se sub directa supraveghere a partidului. Ceea ce interesează pe anchetatorul de la Securitate nu este în primul rând adevărul; nu adevărul pur şi simplu, ci faptele în măsură să-l pună pe acuzat în culpă. Dacă anchetatul refuză totuşi să mărturisească adevărul, anchetatorul are metodele sale de a-i smulge o mărturie falsă. Caracteristica anchetelor de la Securitate o reprezintă raportul pe care acestea îl întreţin cu realitatea. Este ceea ce sugerează mărturia lui Radu Ciuceanu, anchetat de N.K.V.D. în 1948 la Craiova. „Pentru ruşi contează mai puţin ce-ai făcut. Şi mai mult ce vorbeşti, ce impresie îşi fac ei despre tine, sau despre ce-ai face tu dacă ai fi din nou liber”[11]. În anchetă verosimilul e de multe ori mai important decât adevărul. Falsul, verosimilul, adevărul privesc întotdeauna fiinţa, trimit întotdeauna la realitate. Raportul anchetei cu realitatea este deci în permanenţă prezervat.
În demascarea exterioară care este prima fază a reeducării, deţinutul este obligat să-i denunţe pe toţi cei care îl ajutaseră în vreun fel, în afara închisorii sau în interiorul acesteia. Caracteristica primei faze o constituie faptul că este o continuare logică a anchetelor de la Securitate, exacerbarea ultimă a acestora. „În general nu cred să fi existat un student care să fi spus totul la anchetă. Fiecare păstrase un secret mai mare sau mai mic. La Piteşti nu a mai putut să reziste însă”[12]. Cea mai mică bănuială de neadevăr este pretextul pentru reiterarea experienţei, iar rezultatul ei o mărturisire totală. Cifra de aproximativ 3 000 de arestări numai în urma demascărilor, poate sugera proporţiile dezastrului doar sub raport numeric. Cei arestaţi sunt oponenţi reali ai partidului, nu doar suspecţi din punct de vedere ideologic, iar condamnarea lor o simplă formalitate pentru regim, care are toate datele reale pentru a o face. În economia reeducării această fază este timpul în care ideologia capătă un plus de vitalitate şi legitimitate întrucît se hrăneşte cu adevărul. Stăpînirea pe care partidul o exercită acum asupra oamenilor nu mai este o simplă exhibare a puterii sale, ci reflexul unei legitimităţi obţinute tocmai ca rezultat al stăpînirii adevărului. Între marxism-leninism şi realitate există o cezură fundamentală. Tezele sale nu privesc, în sens epistemologic, nici adevărul nici falsul, nu sunt nici adevărate nici false; ele sunt de ordinul ficţiunii pure. Validarea lor nu vine printr-o adecvare la realitatea comună, la realitatea reală, ci doar printr-o raportare la sine. Ideologia decupează un spaţiu care se doreşte a fi al realităţii în sine. Asemeni lui Dumnezeu, în ideologie esenţa şi existenţa coincid; diferenţa – „ideologia este sufletul partidului”[13], iar partidul corpul său şi instrumentul administrării probei ontologice a existenţei şi infailibilităţii sale[14].
Demascarea exterioară este însă prima parte din suita logică a reeducării, faza în care raportul cu realitatea n-a fost nici o clipă ocultat. Paralizată fiindu-i voinţa, deţinutul devine acum o materie plastică în mâinile reeducatorului.
b) Faza „demascării interioare” trebuie să probeze că cel supus reeducării este în stare să distrugă ultimele punţi pe care eul le întreţine cu lumea. Credinţa religioasă, tradiţia (înţeleasă în cel mai general sens ca instrucţie şcolară, ştiinţă şi cultură), toate lucrurile şi toţi oamenii care pentru individ reprezintă relaţia sa cu lumea, devin obiectul renegării. Tot ceea ce individul crezuse şi toţi cei de care era în vreun fel legat sînt obiectul evacuării din propria sa personalitate. Eul devine acum prizonierul propriei sale singurătăţi. „Autobiografia” este ultima etapă a reeducării, cea în care pe ruinele eului se ridică umbra unei personalităţi noi. Deţinutul este obligat să-şi construiască, ghidat de canoanele ideologice, un simulacru de personalitate. Tabloul vechii sale personalităţi este bineânţeles negativ, tocmai pentru a pune în lumină mutaţia pe care o suferă. „Alterarea sau degradarea constantă a acestei realităţi existente şi înlocuirea ei cu una fictivă capătă pe încetul exact sensul dorit de educatori”[15]. Realitatea şi ceilalţi devin ficţiuni ale unui eu fictiv. Ce-l face pe individ să păşească pe acest drum? Disperarea este de fapt cea care determină această cedare a eului. „Frica, decepţia şi suferinţa dusă la extrem, ca poziţii ale sufletului se vor alia pentru o perioadă nedeterminată şi vor face din om un duşman al lui propriu, paralizându-i orice reacţie posibilă de salvare”. „Odată conştiinţa sufocată, omul va lupta împotriva lui însuşi..., indiferent dacă preţul menţinerii este sacrificarea a însăşi singurelor valori reale pentru care existenţa este justificată”[16]. Neputinţa de a se agăţa de nimeni şi nimic, acea singurătate absolută a sinelui ajunge de nesuportat. Eul este adus în pragul nebuniei. Scopul reeducării nu este însă acesta, ci conformitatea ideologică absolută. Reuşita reeducării se explică poate tocmai prin acest sistem de protecţie a eului: pentru a evita nebunia, singura alternativă devine acceptarea realităţii. Dar realitatea reală nu mai există. Spaţiul închisorii ca univers real a fost evacuat. Teroarea îl ocupă temporar pentru a face loc realităţii ideologice[17]; o realitate în sine fără nici un raport cu fiinţa, o dovadă a faptului că neantul a uzurpat realul căutând o imposibilă încarnare. În oameni şi în lucruri deopotrivă.
Abordările
Cartea lui Dumitru Bacu nu este doar prima expunere a fenomenului Piteşti ci şi prima încercare de explicare. Dumitru Bacu înregistrează trei ipoteze explicative. Prima dintre acestea, cea sceptică[18] pe care autorul nu o discută, presupune faptul că datele cunoscute nu pot confirma cu precizie specificitatea fenomenului ca atare. Dincolo de îndoiala asupra datelor, această teză are drept consecinţă faptul că fenomenul Piteşti nu poate fi caracterizat într-un mod specific în ansamblul demersurilor represive ale regimului comunist. Cea de a doua teză, cea naţionalistă admite specificitatea fenomenului în „dorinţa partidului comunist de a distruge mişcarea naţionalistă”[19]. Este teza pe care Dumitru Bacu o acceptă, dar asupra căreia îşi manifestă şi propriile sale rezerve. Acceptarea se manifestă la nivelul presupoziţiei că tineretul este reprezentantul tradiţiei, asimilată cu naţionalismul şi tradiţionalismul, pentru că „ideea [naţională] este generată de însăşi structura neamului respectiv”[20]. Rezervele pot fi însă justificate mai dificil pe text, din cauza ambiguităţii sale. Cred însă că se poate propune o interpretare fără a risca prea mult. În genere, cartea lui Dumitru Bacu este o preţioasă expunere a fenomenului. Autorul reproduce o informaţie din sursă directă, din discuţiile pe care le-a avut cu cei care au trecut prin reeducare. Ceea ce nu poate produce textul lui Dumitru Bacu este însă o explicaţie proprie asupra fenomenului, acesta fiind cred motivul pentru care autorul se limitează la înregistrarea ipotezelor avansate pentru înţelegerea reeducării. Dar contribuţia sa cea mai importantă sunt intuiţiile sale. Textul abundă de asemenea deschideri nu doar către interpretarea fenomenului Piteşti, ci chiar a sistemului comunist ca atare. Este motivul pentru care în acest eseu trimiterile la Piteşti sunt foarte frecvente. Dumitru Bacu intuieşte deci că „pentru consolidarea regimului comunist demascările erau absolut inutile”[21]. Dacă „Teroarea... paralizează practic orice posibilitate de reactivare a unei rezistenţe eficace”[22], atunci teza naţionalistă nu explică scopul experimentului, care rămâne şi pentru Dumitru Bacu un mister. Nu stabilitatea sistemului este scopul reeducării, pentru că sistemul comunist este stabil în această perioadă. Teroarea prin care se urmăreşte consolidarea sa îl face să fie astfel. Ceea ce-i lipseşte însă este legitimitatea. Regimul comunist nu este produsul societăţii civile, pentru că partidul nu este reprezentantul voinţei electoratului exprimată prin vot. Votul însuşi devenit o ficţiune ideologică reprezintă în egală măsură o exhibare a puterii partidului şi un simulacru de legitimitate.
Teza răzbunării, cea de a treia prezentată de Dumitru Bacu, susţine că experimentul ar fi reprezentat o revanşă a regimului comunist asupra studenţilor anticomunişti. Ipoteza, deşi presupune că tineretul ar fi fost cel mai consecvent duşman al comunismului, este de fapt cea mai detaşată de o explicaţie prin raport cu regimul comunist şi ideologia sa. Această teză psihologică are o valoare explicativă foarte redusă, ea putând fi cel mult subsumată unei explicaţii pornind de la modul în care sistemul comunist funcţionează.
Teza naţionalistă este susţinută recent de un text al domnilor Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu. „Putem spune, în concluzie, că acţiunea cu indicativul ’R’ nu se încadrează în ceea ce sociologia rezistenţei la comunism denumeşte prin termenul de ’reeducare comunistă’ prezentă în toate puşcăriile comuniste. Dimpotrivă, acţiunea ’R’ a fost un proces experimental de schimbare sau pur şi simplu de distrugere a identităţii etnice”[23]. Două lucruri se pot distinge în acest text. Primul, că „reeducarea comunistă” şi „fenomenul Piteşti” sunt experimente a căror natură este diferită. Şi al doilea, că dacă specificitatea „reeducării comuniste” este dată de scopul său ideologic, esenţa fenomenului Piteşti ar fi totuna cu presupusul său scop: „distrugerea identităţii etnice”. Datele nu confirmă însă că etnicii români ar fi fost preferaţi în experimentul reeducării, aşa încît criteriul nu poate fi etnic.
Singurul text în care scopul reeducării este indicat ca fiind unul ideologic este cel al lui Virgil Ierunca. „Scopul Securităţii, iniţiind reeducarea de la Piteşti, nu era numai de a doborî forţele vii ale unei mişcări politice – oricare ar fi fost ea – ci de a anihila metodic, şi fără posibilitate de recuperare, forţa de opoziţie a totalităţii tineretului deţinut”[24]. Fenomenul Piteşti nu este iniţiat pentru a distruge una din grupările politice (mişcarea naţionalistă), ci opoziţia în ansamblul ei, opoziţia la regimul comunist şi la ideologia sa. Comparaţia cu „reeducarea în stil chinez”[25] vine să confirme această teză. Explicaţia este deci ideologică, scopul său este definit pornind de la marxism-leninism. În acest sens, fenomenul Piteşti şi reeducarea chinezească ţin de „acelaşi principiu”[26]. Acest principiu este cel al conformităţii ideologice, al recunoaşterii concepţiei partidului ca fiind singura adevărată. Este motivul pentru care statele comuniste desfăşoară atît în afara, cît şi în interiorul închisorii, acest proces de corecţie ideologică numit reeducare. În genere criteriile de adeziune la acest proces sînt formale. Propaganda prin mass-media, ideologizarea învăţământului sunt metodele reeducative (şi educative) din afara închisorii. În arhipelagul închisorilor comuniste reeducarea ia formele cele mai violente. Starea naturală a ideologiei constă în faptul de a se afla în ofensivă. Perioadele de expectativă sau chiar de defensivă ideologică nu au alt scop decât acela de a da un plus de vitalitate sistemului. Instaurarea comunismului urmează în toate ţările angajate în acestă schimbare de sistem un traiect identic: întîi eliminarea (pe rînd) a oponenţilor, tovarăşilor de drum şi a virtualilor opozanţi; apoi asaltul asupra realităţii, adică construcţia socialismului real. În faţa acestei ofensive asupra oamenilor şi realităţii deopotrivă, scopul indivizilor în sistem devine supravieţuirea. Modelul adaptării, dar şi neadaptării la sistemul comunist, îl reprezintă dubla personalitate. O personalitate nevoită să se ascundă, accesibilă doar celor apropiaţi, şi o alta, conformistă, care se manifestă în public. Dubla personalitate acoperă în fapt o „dublă gândire”[27]. O gîndire proprie reprimată public dar veritabilă, şi o alta al cărui conţinut ideologic este purtat de limba de lemn; în fapt, o gîndire prin care nu se gîndeşte nimic.
Ceea ce urmăreşte reeducarea în sistemul comunist este anihilarea gândirii proprii. Pentru majoritatea indivizilor aceasta se poate face prin neinformare şi propagandă ideologică (dezinformare). Pentru ceilalţi, teroarea reprezintă în închisoare mijlocul pentru conversiunea lor ideologică. Este cazul fenomenului Piteşti şi al reeducării chinezeşti. De ce subiecţii experimentului sînt studenţii? Capacitatea lor de a contesta regimul este motivul. Însă acest lucru se întîmplă pentru că regimul doreşte ceva mai mult, adică stoparea tradiţiei intelectuale. Dar „nicăieri – spune Virgil Ierunca – nu regăsim estenţa ’fenomenului Piteşti’ ”[28], vorbind de o specificitate a experimentului din România, „care constă în transformarea sistematică a victimei în călău şi dezagregarea ei psihică prin schingiuirea deţinuţilor de către alţi deţinuţi”[29]. Ce se întîmplă de fapt cu cel trecut prin demascări? Fiind fără excepţie şi fără şansă, fenomenul Piteşti ia forma experimentului ideologic total. Teroarea însoţeşte acest proces sistematic de distrugere a individualităţii umane. Tortura nu este deci „un scop în sine”[30] aşa cum afirmă Virgil Ierunca, ci adjuvantul ideologic al reeducării. Afirmaţia este însă valabilă pentru sfârşitul experimetului, cînd teroarea devine absolută. La Gherla s-a ajuns să se bată „numai din dragul de a bate”. „S-a bătut fără scop”[31]. Şansa de a scăpa de teroare nu este nici leşinul, nici sinuciderea, nici uciderea[32], ci conformitatea ideologică totală. O adeziune ideologică reală şi absolută, acesta este scopul şi rezultatul reeducării. Cel mai mic indiciu al participării nesincere al celui supus reeducării este prilejul reiterării experienţei. Dar cine putea participa cu sinceritate la propria distrugere? În faţa unui asemenea experiment s-a ajuns chiar aici. Disperarea generează prăbuşirea interioară, iar spaima de teroare o întreţine. Acesta este momentul în care eul suferă o mutaţie. La Gherla s-a ajuns chiar ca scopul ideologic al reeducării să fie abandonat. Mihai Timaru, supus reeducării în ultimul lot al lui Ţurcanu, nu a cunoscut demascarea interioară, adică etapa cea mai relevantă ideologic a experimentului. Cred că se poate avansa ipoteza că în acest stadiu fenomenul era epuizat, şi că înainte de a fi stopat a murit de moarte naturală. Stoparea demascării interioare şi compensarea sa cu rafinarea terorii distruge însuşi scopul reeducării.
Cu privire la fenomenul Piteşti a fost remarcată unicitatea sa în ansamblul practicilor reeducative comuniste. O spune Virgil Ierunca. Mihai Timaru o confirmă[33].Totodată, fenomenul reeducării totale s-ar fi putut desfăşura în oricare din regimurile comuniste, dat fiind faptul că este presupus de logica ideologiei. Abilitatea ideologică a regimului decide dacă angajarea în proiectul respectiv este realizabilă. Între agresiunea ideologică obişnuită pe care individul o suferă în sistem prin intermediul limbii de lemn şi a magiei estetice, şi experimentul reeducării totale nu este decît o diferenţă de grad. Fenomenul Piteşti este exemplul care confirmă că în sistemul comunist reeducarea totală este posibilă, că mutilarea totală poate deveni reală.
Cum arată un reeducat? Aparent normal. Ceva în fiinţa lui s-a schimbat însă fundamental, pentru că individualitatea sa a fost evacuată. El nu mai este prin sine, pentru că personalitatea sa, gândirea sa, nu mai sînt. Eul său a devenit o ficţiune. Spaima de reiterarea experienţei întreţine acest proces, întreţine propria anihilare. Participarea eului la propria destrucţie este totală, pentru că este singura manieră prin care e lăsat să fie. Acum ideologia a pus stăpânire pe sine. Individualul este doar în măsura în care replică modelul ideologic al omului nou.
Natura procesului este cea care nu admite eroi, pentru că este fără şansă. Lucrurile ar putea sta altfel doar dacă unica alternativă oferită de torţionarul însuşi ar putea fi evitată prin simulare, dar dedublarea nu mai este posibilă. Sau dacă eroism ar însemna doar să fi trecut prin experiment. Ori, cazul extrem, dacă singurul eroism imaginabil n-ar putea fi decît cel aferent victimelor transformate în torţionarii cei mai celebri, adică un eroism à rebours.
Winston la Piteşti
În O mie nouă sute optzeci şi patru, romanul eseu al lui George Orwell, autorul prezintă procesul distrugerii lui Winston Smith în beciurile Ministerului Iubirii. Procesul este similar cu cel folosit în reeducare, iar rezultatul identic. „’Nu pot să pătrundă în interiorul tău’, îi spusese ea. Nu era adevărat: puteau pătrunde în interiorul tău”[34]. Această frază cu referinţă la regimul Oceaniei, poate trimite foarte bine la regimul comunist din România anilor reeducării. Orwell n-a fost în nici un caz un profet, ceea ce a făcut el n-a fost decît să urmărească logica sistemului totalitar. O logică simplă, care presupune faptul că realitatea este construită pornind de la principiile ideologice. Însă „orice regim comunist este imperfect prin raport cu Oceania”[35]. Explicaţia ar consta după Alain Besançon în faptul că „pentru a dura regimul admite să se oprească la jumătatea drumului. Dacă oamenii ar fi atât de controlaţi pe cât regimul o implică, ei ar muri. Trebuie deci să subziste spaţii în care oamenii găsesc un refugiu precar”[36]. Două observaţii se impun. Dacă „Oceania este imposibilă”[37], aceasta nu înseamnă că reeducarea totală nu poate fi aplicată unui segment limitat de subiecţi. Şi, controlul total al oamenilor, aşa cum are loc în fenomenul Piteşti, arată că aceştia pot supravieţui propriei lor destrucţii totale. Reeducarea totală este acel proces fără şansă prin care se produce o salvare negativă, şi în care eul (natura umană) suferă o mutaţie radicală. Simpla conformitate este calea regală a regimului comunist. Făcut într-o perioadă în care regimul nu era consolidat, experimentul a fost însă util. A dus la scurtarea procesului instaurării socialismului real. Atunci cînd experimentul încetează, oamenii îşi pot reveni. În ce măsură ei o pot face, la fel ca şi noi toţi ceilalţi nevoiţi să suportăm mutilarea, este dificil de stabilit. Poate că cel mai prudent răspuns este concluzia dilematică a lui Andrei Pleşu: „Orice supravieţuire are un preţ. Care a fost – în cazul nostru – preţul acesta, e greu de spus. Nu ştim în ce măsură faptul de a supravieţui a creat sau nu distorsiuni sufleteşti şi mentale ireversibile. Uneori sânt înclinat să cred că cel mai corect răspuns la întrebarea... («cum ai putut supravieţui intelectualmente sub o dictatură?») ar fi: «Am supravieţuit oare cu adevărat?»”[38]
Bucureşti, decembrie 1994-ianuarie 1995
NOTE
* apud Mihai Timaru, Amintiri de la Gherla, Timişoara, 1993, Editura de Vest, p. 86.
** apud Françoise Thom, Le moment Gorbatchev, Paris, Hachette, 1989, p. 43.
[1] Dumitru Bacu, Piteşti. Centru de reeducare strudenţească, Bucureşti, Editura Atlantida, 1991, p. 44.
[2] Ibidem, p.49.
[3] Ibidem, p.213.
[4] Condamnările de doi sau trei ani au fost foarte rare.
[5] „Organizaţia deţinuţilor cu convingeri comuniste”. Cei din organizaţie se socoteau membri de partid, iar numărul lor, pe timpul desfăşurării experimentului va fi între 20 (cifra dată de V. Ierunca) şi 40-60 (cifra furnizată de Dumitru Bacu). Dificultatea de a stabili cu relativă precizie numărul acestora provine din faptul că organizaţia era inaccesibilă nemembrilor.
[6] Pentru perioada de început a reeducării a se vedea Grigore Dumitrescu, Demascarea, München, Editura autorului, 1978, p. 74 şi următoarele.
[7] Dumitru Bacu, op. cit., p.75. Există câteva variante ale pozitiei de demascare. A se vedea Grigore Dumitrescu, lucrarea citată, şi Mihai Timaru, Amintiri de la Gherla, Timişoara, Editura de Vest, 1993.
[8] Prima bătaie dura în medie 3-4 ore, dar putea ajunge după caz până la 9 ore.
[9] Dumitru Bacu, citează un caz de efectuare a peste o mie de genoflexiuni.
[10] Dumitru Bacu, op. cit., p.87.
[11] Radu Ciuceanu, Intrarea în tunel, Bucureşti, Editura Meridiane, 1993, p. 277.
[12] Dumitru Bacu, op. cit., p. 88.
[13] Alain Besançon, La falsification du bien. Soloviev et Orwell, Paris, Julliard, 1985, p. 172.
[14] Pentru aceste consideraţii am adoptat punctul de vedere al lui Alain Besançon din Originile intelectuale ale leninismului privitor la ideologie.
[15] Dumitru Bacu, op. cit., p.112.
[16] Dumitru Bacu, op. cit., p. 113.
[17] Pentru dialectica realitate reală/realitate ideologică vezi Alain Besançon, De la difficulté de définir de régime sovietique, în Présent sovietique et Passé russe, Paris, Hachette, pp. 152-157.
[18] Termenul acesta şi cei ulteriori îmi aparţin, şi i-am introdus (pornind însă de la texte) pentru a simplifica expunerea.
[19] Dumitru Bacu, op. cit., p.223.
[20] Ibidem, p. 223.
[21] Ibidem, p. 223, sublinierea îmi aparţine.
[22] Ibidem, p. 223.
[23] Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu, Experimente totalitare. Modelul reeducării: Piteşti, Gherla, Canal, 1949-1952, care va apărea în viitorul nr. al revistei „Arhivele Totalitarismului”, p. 8 a studiului.
[24] Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, 1991, Editura Humanitas, p. 18.
[25] Ibidem, p. 78.
[26] Ibidem, p. 76, sublinierea mea.
[27] Ibidem, p. 86, sublinierea mea. Construcţia acestui concept aparţine lui Alain Besançon. A se vedea de pildă La falsification..., pp. 144-148.
[28] Ibidem, p. 76.
[29] Ibidem, p. 76.
[30] Ibidem, p. 81.
[31] Dumitru Bacu, op. cit., p. 165.
[32] Sînt cunoscute aproximativ 15 cazuri de decese.
[33] Comunicare personală.
[34] George Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru, Bucureşti, 1991, Editura Univers, traducere de Mihnea Gafiţa, p. 255.
[35] Alain Besançon, La falsification..., p. 141.
[36] Ibidem, p. 141.
[37] Ibidem, p. 140.
[38] Andrei Pleşu, Viaţa intelectuală sub dictatură (II), în revista „Dilema”, nr. 98, 25 noiembrie-1 decembrie 1994.
BIBLIOGRAFIE
1. BACU, DUMITRU, Piteşti. Centru de reeducare studenţească, Editura Atlantida, Bucureşti, 1991, 236 p.
2. BĂDESCU , ILIE ŞI DUNGACIU, DAN, inedit, Experimente totalitare. Modelul reeducării: Piteşti, Gherla, Canal 1949-1952, va apărea în numărul 1/1995 al revistei „Arhivele Totalitarismului”, 10 p.
3. BORDEIANU, DUMITRU GHE., Mărturisiri. Din mlaştina disperării (Cele văzute, trăite şi suferite, la Piteşti şi Gherla), Editura Mişcării Legionare, Paris, 1992, [volumul I] 220 p. şi Gherla. Din mlaştina disperării, volumul II, Editura Mişcării Legionare, Paris, 1993, 135 p.
4. CESIANU, CONSTANTIN, Salvat din infern, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, traducere din limba franceză de Maria Alexe, subcapitolul Studenţii de la Piteşti, pp. 289-308.
5. DUMIRESCU, GRIGORE, Demascarea, Editura autorului, München, 1978, 126 p.
6. GOMA, PAUL, Patimile după Piteşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990, 280 p.
7. IERUNCA, VIRGIL, Fenomenul Piteşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, 96 p.
8. PETRIŞOR, MARCEL, Memorii I. Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991, 317 p.
9. TIMARU, MIHAI, Amintiri de la Gherla, Editura de Vest, Timişoara, 1993, 171 p.
10. ZAMFIRESCU, VASILE DEM., Jurnal despre Constantin Noica. Jurnalul unei psihanalize. Psihanaliza comunismului, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1994, Subcapitolul Identificarea cu agresorul, pp. 256-265 (text scris în 1992).
Publicat în «Revista de Cercetări Sociale», nr. 2/1995, pp. 51-59.
