Arhiepiscopul Bartolomeu, Clujul universitar al generaţiei 1946 în memoriile lui Valeriu Anania, Cluj-Napoca, 1996, Supliment al revistei „Renaşterea”, 47 p.
Aşa cum este indicat pe pagina de gardă, acest text este un extras din manuscrisul de memorii redactat în Statele Unite, între august 1973 şi mai 1974, de arhimandritul de la acea vreme, Bartolomeu Anania şi reprezintă o relatare a grevei de la Cluj din cursul anului 1946.
În primăvara lui 1946 se reînfiinţează la Cluj Centrul Studenţesc „Petru Maior”, călugărul Valeriu Anania, student la Medicină, fiind ales ca preşedinte al anului doi.
În această perioadă, pînă la Conferinţa de Pace de la Paris, Transilvania s-a aflat sub administraţia directă a trupelor sovietice. Autorul afirmă că atitudinea antimaghiară şi nu cea anticomunistă este caracteristică vieţii universitare din această perioadă: „nu comunismul era principala preocupare a vieţii academice (...) ci problema ungurească, problemă veche şi reînnoită acum, cînd stăpînirea maghiară fusese alungată din nordul Ardealului.” (pp. 6-7)
După îmbolnăvirea şi internarea lui Marcel Bănicescu, preşedintele Centrului Studenţesc, Valeriu Anania este numit preşedinte, pe data de 28 mai. Pentru a doua zi, Comitetul Centrului stabilise o adunare generală. În dimineaţa zilei de 29 mai însă, Căminul „Avram Iancu” este devastat de muncitori de la uzina Dermata şi CFR, conduşi de poliţişti în civil. Atacarea căminului a fost un eşec. Studenţii au reuşit să se baricadeze la etajul întîi, iar agresorii au fost obligaţi de o patrulă militară sovietică să se retragă, întrucît aceasta nu înţelegea ce se petrece. Paisprezece studenţi aflaţi în stradă au fost arestaţi.
După ce au manifestat în faţa Comandamentului Militar Sovietic, „spontan şi sincer” (p. 16), mulţumind patrulei care intervenise, studenţii au înconjurat prefectura. În urma unei suite de discuţii telefonice ale lui Valeriu Anania cu Teohari Georgescu, ministrul de Interne, studenţii arestaţi (care fuseseră trimişi din motive de siguranţă la Turda) sînt eliberaţi de Gheorghe Crăciun, chestorul poliţiei.
Fiind convins că ungurii sînt responsabili pentru cele întîmplate, studenţii se aşteptau să înceapă o anchetă. Nu numai că nu are loc nici o anchetă, dar pe data de 31 mai este arestat, din nou, un grup de studenţi. Astfel începe, pe 1 iunie, greva. Pe 4 iunie Valeriu Anania este exmatriculat de către rectorul Emil Petrovici şi decanul Facultăţii de Medicină, Mihai Kernbach.
La scurt timp a venit la Cluj Teohari Georgescu. În urma vizitei, studenţilor li s-a instituit un regim foarte sever: celor de la Medicină, care lucrau ca externi în spitale, li s-au refuzat salariile, iar bolnavilor, medicamentele. În plus, zilnic erau exmatriculaţi sute de studenţi. Apoi raţiile alimentare au fost tăiate, iar cantinele închise.
Pe 16 iunie a avut loc o nouă adunare generală a Centrului Studenţesc, care a hotărît continuarea grevei, însă protestul era pe sfîrşite, în timp ce studenţii arestaţi rămâneau în continuare închişi. Marcel Bănicescu, preşedintele Centrului, se întoarce din spital. Fiind student în ultimul an, el era preocupat de obţinerea diplomei de medic, motiv pentru care nu susţinea continuarea grevei. Tot în această perioadă soseşte de la Bucureşti o delegaţie a Uniunii Naţionale a Studenţilor din România (procomunistă), cu rolul de a stopa greva şi de a prelua conducerea vieţii universitare.
În data de 19 iunie cei care fuseseră arestaţi sînt eliberaţi. Studenţii încetează greva. În plus, pe 20 iunie Comitetul semnează un comunicat de autodizolvare a Centrului Studenţesc „Petru Maior”. Era, într-adevăr, „un act de capitulare” (p. 46).
Mai interesantă decît partea informativă din memoriile lui Valeriu Anania este interpretarea pe care o dă acestei istorii. „O anchetă nu mai era de aşteptat. Ungurii lucraseră cu cap, toţi deveniseră – cu uşurinţă – posesori ai carnetului roşu, iar Partidului Comunist nu-i convenea tocmai acum, cînd se confrunta cu celelalte [probleme] din guvern, să-şi aresteze propriii membri şi să-i defere [justiţiei] ca pe nişte anarhişti, tulburători ai ordinei publice. Explicaţia aceasta – care, de altfel, părea reală – se răspîndea printre studenţi şi profesori cu mare iuţeală şi-i irita tot mai mult; politicul se dovedea prevalent asupra naţionalului, studenţimea română trebuia să îndure, cuminte, ofensa adusă de agenţii şovinismului maghiar.” (p. 22)
În realitate, devastarea căminului „Avram Iancu” a fost decisă şi condusă nu de agenţi maghiari, ci de cadre din birourile judeţean şi regional de partid, cu participarea poliţiei (a se vedea relatarea lui Gheorghe Crăciun, fostul chestor al poliţiei din Cluj, în Neagu Cosma, Securitatea, poliţia politică, dosare, informatori, Bucureşti, Editura Globus, 1998, p. 185 şi documentele din Arhiva de Partid Cluj, publicate în „Analele Sighet 4”, Fundaţia Academia Civică, 1997, pp. 265-278). Iar muncitorii dirijaţi de poliţie făceau parte din gărzile patriotice, controlate de Partidul Comunist (după mărturia Annei Dunka, fostă muncitoare la Dermata, făcută Doinei Cornea, în Asediul asupra căminului studenţesc „Avram Iancu” de la Cluj, „Analele Sighet 3”, Fundaţia Academia Civică, 1996, p. 366).
„Naţionalul” de care vorbeşte Valeriu Anania nu exista deci, scopul conducerii locale de partid fiind de a desfiinţa un cuib de „reacţionari”.
La fel de fictivă este şi concluzia autorului privitoare la efectele grevei: „Adevăratul epilog a fost acela că revizioniştii maghiari nu au putut alcătui mult-doritul dosar antiromânesc pentru Conferinţa de Pace din 1947, la Paris.” (p. 47, în notă) Dacă „revizioniştii maghiari” erau cei care au devastat căminul studenţesc, sau erau de tipul acelora, este lesne de înţeles că nu o puteau face. În plus, după cum afirmă chiar autorul, încă înainte de începerea grevei „posturile de radio au anunţat, într’o seară, că marile puteri, în consultările lor asupra Conferinţei de Pace, îi recunoscuseră României drepturi suverane asupra Ardealului.” (p. 9) O asemenea încercare ar fi fost deci inutilă.
Valeriu Anania avea, la ora aceea chiar, date care să-i permită o analiză. Vorbise el însuşi la telefon cu Teohari Georgescu, care-i spusese că „nu negociază cu huliganii” (p. 18); studenţii fuseseră arestaţi de poliţie chiar în timp ce căminul era devastat; armata organizase în aceeaşi noapte un baraj la ieşirea din oraş, către Mănăştur, pentru a preîntîmpina ajutorarea studenţilor de către localnici; iar procurorul îi spusese de la început că nu se va face nici o anchetă (p. 23).
Explicaţia pusă în joc de autor arată, în primul rînd, forţa prejudecăţilor, chiar după trecerea atîtor ani. Apoi, ea este tributară psihologiei sale din perioada evenimentelor relatate: „Continuam să rămîn periferic vieţii politice, în general nu mă interesa, nu aveam timp să citesc ziarele.” (p. 5). Şi, nu în ultimul rînd, reflectă concepţiile autorului din momentul în care memoriile au fost redactate.
Valeriu Anania, Pledoarie pentru Biserica Neamului, Craiova, Editura Omniscop, 1995, ediţie îngrijită şi postfaţă de Sandu Frunză, 181 p.
Cartea de faţă reprezintă o culegere de articole publicate în revistele teologice ale Bisericii Ortodoxe din ţară şi în revista „Credinţa” din Statele Unite.
Valeriu Anania, actualul arhiepiscop Bartolomeu, al Vadului, Clujului şi Feleacului, este, poate, ierarhul ortodox cu biografia cea mai interesantă. Istoria sa individuală este reprezentativă pentru practicile clerului ortodox şi raporturile pe care Biserica le-a avut cu regimul comunist.
După ce în 1941 termină Seminarul Central din Bucureşti, în 1942 devine călugăr şi ierodiacon la Mînăstirea Antim. În anii 1945-1946 urmează, la Cluj, concomitent, cursurile facultăţilor de Medicină, Teologie şi ale Conservatorului. După greva de la Cluj, din 1946, stă ascuns. Este arestat în 1947 şi anchetat de Poliţia din Cluj. După ce termină Facultatea de Teologie, între anii 1948-1958 este, succesiv, intendent, inspector pentru învăţămînt, asistent universitar şi bibliotecar-şef la Patriarhia Română. Din 1958 pînă în 1964 este închis la penitenciarul Aiud, unde participă la reeducarea condusă de colonelul Gheorghe Crăciun, fostul chestor al Poliţiei Cluj din perioada grevei din 1946. După eliberarea din închisoare, între anii 1965 şi 1976 lucrează în cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada. În 1967 devine ieromonah şi apoi obţine rangul de arhimandrit. După întoarcerea din Statele Unite şi pînă la pensionare, survenită în 1982, este director al Institutului Biblic şi de Misiune al Patriarhiei Române. Ca fost deţinut politic, pînă în 1989 Bartolomeu Anania nu putea ocupa o poziţie de vîrf în ierarhia ortodoxă. Din 21 ianuarie 1993 este arhiepiscop.
În această scurtă biografie sînt însă şi cîteva pete albe, ca: arestarea şi eliberarea din 1947, condiţiile în care ocupă funcţii la Patriarhia Română, motivele reale ale arestării din 1958, participarea la reeducarea de la Aiud (unde conduce reeducarea preoţilor împreună cu călugărul ortodox Cristofor Dancu) şi, nu în ultimul rînd, misiunea în America.
Biografia autorului acestei Pledoarii pentru Biserica Neamului este importantă pentru atitudinile intelectuale, pentru că ele sînt tributare unei perioade în care „neamul” era definit pornind de la ideologie, iar politica naţională era reductibilă la linia partidului. Aproape toate textele selectate în prezentul volum, atît cele de dinainte de arestare, cît şi pe cele din America sau din perioada de după întoarcerea în ţară, sunt integrate unei asemenea optici.
Bartolomeu Anania ajunge în America în perioada în care începuseră negocieri între Mitropolia Rusă din America şi Patriarhia Moscovei pentru obţinerea autocefaliei. Din cele 79 de parohii ortodoxe române din America, 44 erau conduse de episcopul Valerian Trifa şi reuneau majoritatea absolută a credincioşilor, restul parohiilor fiind sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române. În aprilie 1970, Mitropolia Rusă din America obţine autocefalia, la ea aderînd şi parohiile conduse de Valerian Trifa. Rolul arhimandritului Bartolomeu şi al Mitropoliei Ortodoxe Române era de a împiedica acest act, motiv pentru care „Credinţa” începe o adevărată luptă.
Scrise polemic şi cu talent, cultivînd ambiguitatea şi utilizînd de multe ori o falsă limbă naturală (sau, altfel spus, o limbă de lemn subtilă, care tăgăduieşte ceea ce este de fapt), articolele autorului abordează teme privilegiate ale propagandei regimului Ceauşescu. Acestea privesc: unitatea naţională şi de credinţă a tuturor românilor, susţinerea acordării Clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România, negarea existenţei politicii antimaghiare a regimului comunist din România, imigrarea sau influenţarea – tot pentru scopuri de propagandă – unor reprezentanţi ai comunităţilor protestante şi neoprotestante. În această perioadă, politica statelor comuniste era orientată către „promovarea păcii şi a destinderii”. În fapt, la adăpostul acestor sloganuri se desfăşura cel mai acerb război ideologic. Însuşi organismul Bisericii este invadat de acest virus străin, marxism-leninismul, iar discursul oficial al Bisericii Ortodoxe Române şi practicile sale sînt subsumate şi tributare dispozitivului de propagandă al regimului. „Putem avea mai multe credinţe religioase – spune Bartolomeu Anania – (...) mai multe limbi (...), mai multe crezuri politice (există democraţie şi anti-democraţie, extremă dreaptă şi extremă stîngă), mai multe stăpîniri statale (avem provincii subjugate şi cetăţenii străine), dar nu putem avea decît o conştiinţă a unităţii noastre morale (subl. noastră).” (p. 112)
Autorul îşi acordă, în articolele din „Credinţa”, o libertate pe care, fireşte, nu o regăsim în cele publicate în ţară. Polemizează cu Patriarhia Moscovei în privinţa acordării autocefaliei Mitropoliei Ruse din America (avînd totuşi grijă să anunţe că prin opiniile sale nu angajează Biserica de care aparţine) şi este aparent critic la adresa regimului comunist din România.
Faptul că ne aflăm în faţa unei corupţii discursive (a limbajului religios cu cel ideologic) este indicat de considerarea propriei poziţii ca fiind scopul istoriei: „formarea mai multor jurisdicţii naţionale [inclusiv a celei române] în America a fost şi este o necesitate istorică (subl. noastră).” (p. 12). Sintaxa „de lemn” indică faptul că nu este vorba de un istoricism obişnuit, pentru că „a face istorie înseamnă integrare în mişcarea universului, iar aceasta nu este posibilă fără o foarte adîncă înţelegere a totului.” (p. 158).
Pentru ceea ce se întîmplă în regimul comunist din România sînt responsabili, după autor, străinii: „Şi dacă acolo, în Ţară, lucrurile nu pot sau cu greu pot fi altfel, din pricina cîtorva măsele ale cleştelui european (subl. noastră), am îndrăznit să credem că cel puţin aici, în America, a doua noastră Patrie, fiinţa românească ar putea dăinui fără să se rezeme nici pe greci, nici pe ruşi şi nici pe sirieni, că am putea trăi alături de şi împreună cu alte naţionalităţi pe temeiurile stimei reciproce (subl. noastră).” (p. 110)
Iată care este opinia lui Bartolomeu Anania despre modul de viaţă din America, cea de-a doua patrie a sa, după cum îi place să spună. „Modul de viaţă occidental, şi cu precădere cel american, tinde din ce în ce mai mult către structurarea unui neopăgînism, în care elementul dominant este anarhia morală. Faţă în faţă cu echilibrul creştino-elen, neopăgînismul occidental capătă aspecte de monstruozitate şi i se opune cu stridenţă.” (p. 149).
După contactul cu limba de lemn limbajul se resimte, violenţa fiind o altă caracteristică. Astfel, Valerian Trifa este numit „un episcop căruia i se vede cravata prin barbă” (p. 117), „aventurier născut pentru măciucă şi făcut arhireu din petice” (p. 119), iar aceia care nu împărtăşesc poziţia arhimandritului Anania sînt „cei care prefac templul lui Dumnezeu într-o peşteră de tîlhari” (p. 118).
Culegerea de articole de faţă este utilă pentru o analiză istorică şi este reprezentativă pentru evoluţia intelectuală a episcopului Bartolomeu. Din păcate însă, contrar dorinţei editorului, aceste articole nu evită subordonările ideologice ci, din contră, le afirmă cu pregnanţă.
Bucureşti, 1998
Text nepublicat. A fost scris înainte de înfiinţarea Centrului pentru Studierea Bisericii de la Universitatea Bucureşti.
Aşa cum este indicat pe pagina de gardă, acest text este un extras din manuscrisul de memorii redactat în Statele Unite, între august 1973 şi mai 1974, de arhimandritul de la acea vreme, Bartolomeu Anania şi reprezintă o relatare a grevei de la Cluj din cursul anului 1946.
În primăvara lui 1946 se reînfiinţează la Cluj Centrul Studenţesc „Petru Maior”, călugărul Valeriu Anania, student la Medicină, fiind ales ca preşedinte al anului doi.
În această perioadă, pînă la Conferinţa de Pace de la Paris, Transilvania s-a aflat sub administraţia directă a trupelor sovietice. Autorul afirmă că atitudinea antimaghiară şi nu cea anticomunistă este caracteristică vieţii universitare din această perioadă: „nu comunismul era principala preocupare a vieţii academice (...) ci problema ungurească, problemă veche şi reînnoită acum, cînd stăpînirea maghiară fusese alungată din nordul Ardealului.” (pp. 6-7)
După îmbolnăvirea şi internarea lui Marcel Bănicescu, preşedintele Centrului Studenţesc, Valeriu Anania este numit preşedinte, pe data de 28 mai. Pentru a doua zi, Comitetul Centrului stabilise o adunare generală. În dimineaţa zilei de 29 mai însă, Căminul „Avram Iancu” este devastat de muncitori de la uzina Dermata şi CFR, conduşi de poliţişti în civil. Atacarea căminului a fost un eşec. Studenţii au reuşit să se baricadeze la etajul întîi, iar agresorii au fost obligaţi de o patrulă militară sovietică să se retragă, întrucît aceasta nu înţelegea ce se petrece. Paisprezece studenţi aflaţi în stradă au fost arestaţi.
După ce au manifestat în faţa Comandamentului Militar Sovietic, „spontan şi sincer” (p. 16), mulţumind patrulei care intervenise, studenţii au înconjurat prefectura. În urma unei suite de discuţii telefonice ale lui Valeriu Anania cu Teohari Georgescu, ministrul de Interne, studenţii arestaţi (care fuseseră trimişi din motive de siguranţă la Turda) sînt eliberaţi de Gheorghe Crăciun, chestorul poliţiei.
Fiind convins că ungurii sînt responsabili pentru cele întîmplate, studenţii se aşteptau să înceapă o anchetă. Nu numai că nu are loc nici o anchetă, dar pe data de 31 mai este arestat, din nou, un grup de studenţi. Astfel începe, pe 1 iunie, greva. Pe 4 iunie Valeriu Anania este exmatriculat de către rectorul Emil Petrovici şi decanul Facultăţii de Medicină, Mihai Kernbach.
La scurt timp a venit la Cluj Teohari Georgescu. În urma vizitei, studenţilor li s-a instituit un regim foarte sever: celor de la Medicină, care lucrau ca externi în spitale, li s-au refuzat salariile, iar bolnavilor, medicamentele. În plus, zilnic erau exmatriculaţi sute de studenţi. Apoi raţiile alimentare au fost tăiate, iar cantinele închise.
Pe 16 iunie a avut loc o nouă adunare generală a Centrului Studenţesc, care a hotărît continuarea grevei, însă protestul era pe sfîrşite, în timp ce studenţii arestaţi rămâneau în continuare închişi. Marcel Bănicescu, preşedintele Centrului, se întoarce din spital. Fiind student în ultimul an, el era preocupat de obţinerea diplomei de medic, motiv pentru care nu susţinea continuarea grevei. Tot în această perioadă soseşte de la Bucureşti o delegaţie a Uniunii Naţionale a Studenţilor din România (procomunistă), cu rolul de a stopa greva şi de a prelua conducerea vieţii universitare.
În data de 19 iunie cei care fuseseră arestaţi sînt eliberaţi. Studenţii încetează greva. În plus, pe 20 iunie Comitetul semnează un comunicat de autodizolvare a Centrului Studenţesc „Petru Maior”. Era, într-adevăr, „un act de capitulare” (p. 46).
Mai interesantă decît partea informativă din memoriile lui Valeriu Anania este interpretarea pe care o dă acestei istorii. „O anchetă nu mai era de aşteptat. Ungurii lucraseră cu cap, toţi deveniseră – cu uşurinţă – posesori ai carnetului roşu, iar Partidului Comunist nu-i convenea tocmai acum, cînd se confrunta cu celelalte [probleme] din guvern, să-şi aresteze propriii membri şi să-i defere [justiţiei] ca pe nişte anarhişti, tulburători ai ordinei publice. Explicaţia aceasta – care, de altfel, părea reală – se răspîndea printre studenţi şi profesori cu mare iuţeală şi-i irita tot mai mult; politicul se dovedea prevalent asupra naţionalului, studenţimea română trebuia să îndure, cuminte, ofensa adusă de agenţii şovinismului maghiar.” (p. 22)
În realitate, devastarea căminului „Avram Iancu” a fost decisă şi condusă nu de agenţi maghiari, ci de cadre din birourile judeţean şi regional de partid, cu participarea poliţiei (a se vedea relatarea lui Gheorghe Crăciun, fostul chestor al poliţiei din Cluj, în Neagu Cosma, Securitatea, poliţia politică, dosare, informatori, Bucureşti, Editura Globus, 1998, p. 185 şi documentele din Arhiva de Partid Cluj, publicate în „Analele Sighet 4”, Fundaţia Academia Civică, 1997, pp. 265-278). Iar muncitorii dirijaţi de poliţie făceau parte din gărzile patriotice, controlate de Partidul Comunist (după mărturia Annei Dunka, fostă muncitoare la Dermata, făcută Doinei Cornea, în Asediul asupra căminului studenţesc „Avram Iancu” de la Cluj, „Analele Sighet 3”, Fundaţia Academia Civică, 1996, p. 366).
„Naţionalul” de care vorbeşte Valeriu Anania nu exista deci, scopul conducerii locale de partid fiind de a desfiinţa un cuib de „reacţionari”.
La fel de fictivă este şi concluzia autorului privitoare la efectele grevei: „Adevăratul epilog a fost acela că revizioniştii maghiari nu au putut alcătui mult-doritul dosar antiromânesc pentru Conferinţa de Pace din 1947, la Paris.” (p. 47, în notă) Dacă „revizioniştii maghiari” erau cei care au devastat căminul studenţesc, sau erau de tipul acelora, este lesne de înţeles că nu o puteau face. În plus, după cum afirmă chiar autorul, încă înainte de începerea grevei „posturile de radio au anunţat, într’o seară, că marile puteri, în consultările lor asupra Conferinţei de Pace, îi recunoscuseră României drepturi suverane asupra Ardealului.” (p. 9) O asemenea încercare ar fi fost deci inutilă.
Valeriu Anania avea, la ora aceea chiar, date care să-i permită o analiză. Vorbise el însuşi la telefon cu Teohari Georgescu, care-i spusese că „nu negociază cu huliganii” (p. 18); studenţii fuseseră arestaţi de poliţie chiar în timp ce căminul era devastat; armata organizase în aceeaşi noapte un baraj la ieşirea din oraş, către Mănăştur, pentru a preîntîmpina ajutorarea studenţilor de către localnici; iar procurorul îi spusese de la început că nu se va face nici o anchetă (p. 23).
Explicaţia pusă în joc de autor arată, în primul rînd, forţa prejudecăţilor, chiar după trecerea atîtor ani. Apoi, ea este tributară psihologiei sale din perioada evenimentelor relatate: „Continuam să rămîn periferic vieţii politice, în general nu mă interesa, nu aveam timp să citesc ziarele.” (p. 5). Şi, nu în ultimul rînd, reflectă concepţiile autorului din momentul în care memoriile au fost redactate.
Valeriu Anania, Pledoarie pentru Biserica Neamului, Craiova, Editura Omniscop, 1995, ediţie îngrijită şi postfaţă de Sandu Frunză, 181 p.
Cartea de faţă reprezintă o culegere de articole publicate în revistele teologice ale Bisericii Ortodoxe din ţară şi în revista „Credinţa” din Statele Unite.
Valeriu Anania, actualul arhiepiscop Bartolomeu, al Vadului, Clujului şi Feleacului, este, poate, ierarhul ortodox cu biografia cea mai interesantă. Istoria sa individuală este reprezentativă pentru practicile clerului ortodox şi raporturile pe care Biserica le-a avut cu regimul comunist.
După ce în 1941 termină Seminarul Central din Bucureşti, în 1942 devine călugăr şi ierodiacon la Mînăstirea Antim. În anii 1945-1946 urmează, la Cluj, concomitent, cursurile facultăţilor de Medicină, Teologie şi ale Conservatorului. După greva de la Cluj, din 1946, stă ascuns. Este arestat în 1947 şi anchetat de Poliţia din Cluj. După ce termină Facultatea de Teologie, între anii 1948-1958 este, succesiv, intendent, inspector pentru învăţămînt, asistent universitar şi bibliotecar-şef la Patriarhia Română. Din 1958 pînă în 1964 este închis la penitenciarul Aiud, unde participă la reeducarea condusă de colonelul Gheorghe Crăciun, fostul chestor al Poliţiei Cluj din perioada grevei din 1946. După eliberarea din închisoare, între anii 1965 şi 1976 lucrează în cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada. În 1967 devine ieromonah şi apoi obţine rangul de arhimandrit. După întoarcerea din Statele Unite şi pînă la pensionare, survenită în 1982, este director al Institutului Biblic şi de Misiune al Patriarhiei Române. Ca fost deţinut politic, pînă în 1989 Bartolomeu Anania nu putea ocupa o poziţie de vîrf în ierarhia ortodoxă. Din 21 ianuarie 1993 este arhiepiscop.
În această scurtă biografie sînt însă şi cîteva pete albe, ca: arestarea şi eliberarea din 1947, condiţiile în care ocupă funcţii la Patriarhia Română, motivele reale ale arestării din 1958, participarea la reeducarea de la Aiud (unde conduce reeducarea preoţilor împreună cu călugărul ortodox Cristofor Dancu) şi, nu în ultimul rînd, misiunea în America.
Biografia autorului acestei Pledoarii pentru Biserica Neamului este importantă pentru atitudinile intelectuale, pentru că ele sînt tributare unei perioade în care „neamul” era definit pornind de la ideologie, iar politica naţională era reductibilă la linia partidului. Aproape toate textele selectate în prezentul volum, atît cele de dinainte de arestare, cît şi pe cele din America sau din perioada de după întoarcerea în ţară, sunt integrate unei asemenea optici.
Bartolomeu Anania ajunge în America în perioada în care începuseră negocieri între Mitropolia Rusă din America şi Patriarhia Moscovei pentru obţinerea autocefaliei. Din cele 79 de parohii ortodoxe române din America, 44 erau conduse de episcopul Valerian Trifa şi reuneau majoritatea absolută a credincioşilor, restul parohiilor fiind sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române. În aprilie 1970, Mitropolia Rusă din America obţine autocefalia, la ea aderînd şi parohiile conduse de Valerian Trifa. Rolul arhimandritului Bartolomeu şi al Mitropoliei Ortodoxe Române era de a împiedica acest act, motiv pentru care „Credinţa” începe o adevărată luptă.
Scrise polemic şi cu talent, cultivînd ambiguitatea şi utilizînd de multe ori o falsă limbă naturală (sau, altfel spus, o limbă de lemn subtilă, care tăgăduieşte ceea ce este de fapt), articolele autorului abordează teme privilegiate ale propagandei regimului Ceauşescu. Acestea privesc: unitatea naţională şi de credinţă a tuturor românilor, susţinerea acordării Clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România, negarea existenţei politicii antimaghiare a regimului comunist din România, imigrarea sau influenţarea – tot pentru scopuri de propagandă – unor reprezentanţi ai comunităţilor protestante şi neoprotestante. În această perioadă, politica statelor comuniste era orientată către „promovarea păcii şi a destinderii”. În fapt, la adăpostul acestor sloganuri se desfăşura cel mai acerb război ideologic. Însuşi organismul Bisericii este invadat de acest virus străin, marxism-leninismul, iar discursul oficial al Bisericii Ortodoxe Române şi practicile sale sînt subsumate şi tributare dispozitivului de propagandă al regimului. „Putem avea mai multe credinţe religioase – spune Bartolomeu Anania – (...) mai multe limbi (...), mai multe crezuri politice (există democraţie şi anti-democraţie, extremă dreaptă şi extremă stîngă), mai multe stăpîniri statale (avem provincii subjugate şi cetăţenii străine), dar nu putem avea decît o conştiinţă a unităţii noastre morale (subl. noastră).” (p. 112)
Autorul îşi acordă, în articolele din „Credinţa”, o libertate pe care, fireşte, nu o regăsim în cele publicate în ţară. Polemizează cu Patriarhia Moscovei în privinţa acordării autocefaliei Mitropoliei Ruse din America (avînd totuşi grijă să anunţe că prin opiniile sale nu angajează Biserica de care aparţine) şi este aparent critic la adresa regimului comunist din România.
Faptul că ne aflăm în faţa unei corupţii discursive (a limbajului religios cu cel ideologic) este indicat de considerarea propriei poziţii ca fiind scopul istoriei: „formarea mai multor jurisdicţii naţionale [inclusiv a celei române] în America a fost şi este o necesitate istorică (subl. noastră).” (p. 12). Sintaxa „de lemn” indică faptul că nu este vorba de un istoricism obişnuit, pentru că „a face istorie înseamnă integrare în mişcarea universului, iar aceasta nu este posibilă fără o foarte adîncă înţelegere a totului.” (p. 158).
Pentru ceea ce se întîmplă în regimul comunist din România sînt responsabili, după autor, străinii: „Şi dacă acolo, în Ţară, lucrurile nu pot sau cu greu pot fi altfel, din pricina cîtorva măsele ale cleştelui european (subl. noastră), am îndrăznit să credem că cel puţin aici, în America, a doua noastră Patrie, fiinţa românească ar putea dăinui fără să se rezeme nici pe greci, nici pe ruşi şi nici pe sirieni, că am putea trăi alături de şi împreună cu alte naţionalităţi pe temeiurile stimei reciproce (subl. noastră).” (p. 110)
Iată care este opinia lui Bartolomeu Anania despre modul de viaţă din America, cea de-a doua patrie a sa, după cum îi place să spună. „Modul de viaţă occidental, şi cu precădere cel american, tinde din ce în ce mai mult către structurarea unui neopăgînism, în care elementul dominant este anarhia morală. Faţă în faţă cu echilibrul creştino-elen, neopăgînismul occidental capătă aspecte de monstruozitate şi i se opune cu stridenţă.” (p. 149).
După contactul cu limba de lemn limbajul se resimte, violenţa fiind o altă caracteristică. Astfel, Valerian Trifa este numit „un episcop căruia i se vede cravata prin barbă” (p. 117), „aventurier născut pentru măciucă şi făcut arhireu din petice” (p. 119), iar aceia care nu împărtăşesc poziţia arhimandritului Anania sînt „cei care prefac templul lui Dumnezeu într-o peşteră de tîlhari” (p. 118).
Culegerea de articole de faţă este utilă pentru o analiză istorică şi este reprezentativă pentru evoluţia intelectuală a episcopului Bartolomeu. Din păcate însă, contrar dorinţei editorului, aceste articole nu evită subordonările ideologice ci, din contră, le afirmă cu pregnanţă.
Bucureşti, 1998
Text nepublicat. A fost scris înainte de înfiinţarea Centrului pentru Studierea Bisericii de la Universitatea Bucureşti.
