În cele ce urmează voi arăta modul în care Ion Bălan, arhivist la Arhivele Naţionale din Giurgiu, îşi însuşeşte, în mod nepermis pentru un istoric, conţinutul textelor publicate de alţi autori. Faptul îmi apare cu atît mai grav cu cît autorul plagiatului – a se citi: al aproprierii frauduloase, al furtului intelectual – a dorit şi/sau doreşte să-şi construiască o carieră folosind procedee nepermise în cercetarea ştiinţifică. Lucrarea despre care voi vorbi reprezintă teza sa de doctorat de la Universitatea din Galaţi, Facultatea de Istorie, intitulată: Regimul concentraţionar din România 1945-1964, publicată în colecţia „Biblioteca Sighet” a Fundaţiei Academia Civică (Bucureşti, 2002).
Întrucît căutarea sinceră a adevărului şi respectarea unei etici a cercetării sînt postulatele de bază ale oricărei ştiinţe, aşa cum este şi istoria, apreciez că denunţarea plagiatului şi/sau a imposturii lui Ion Bălan poate contribui la păstrarea unui spaţiu ştiinţific salubru. Însă pentru aceasta este nevoie ca practicile de acest gen să fie respinse cu toată vehemenţa.
Pentru a evita orice ambiguitate cu privire la ceea ce se înţelege prin „plagiat”, şi „plagiator”, voi indica mai întîi cîteva definiţii:
Plagiat
= emprunt (thématique et/ou stylistique), non avoué (sans référence à l’œuvre d’origine), fait à une œuvre littéraire préexistante (ou à une partie de cette œuvre). (Encyclopédie Encarta, 2002)
= Action de plagier, vol littéraire. (Le Robert, Paris, 1997)
= Operă literară, artistică sau ştiinţifică a altcuiva, însuşită (integral sau parţial) de la altcineva şi prezentată drept creaţie personală. (DEX, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, ed. a II-a)
Plagiaire (Plagiator)
= Personne qui pille ou démarque les ouvrages des auteurs. (Le Robert, Paris, 1997)
Ion Bălan a plagiat sistematic din suita de recenzii a istoricului Flori Stănescu, publicată în mai multe numere succesive din „Arhivele Totalitarismului”, revista Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului.
Iată pasajele pe care le încriminez:
(1a) «...cartea lui Dumitru Bâcu [sic! – M.S.], Piteşti. Centrul [sic! – M.S.] de reeducare studenţească – el însuşi deţinut politic, aflat în trecere prin Piteşti, fără a fi „reeducat”...»
(I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 11.)
(1b) «...cartea lui Dumitru Bacu, el însuşi fost deţinut politic (deşi întemniţat la Piteşti doar în trecere, fără să fi fost reeducat)...»
(F. Stănescu, Spaţiul concentraţionar în România: 1945-1964. Retrospectivă editorială 1990-1991, în „Arhivele Totalitarismului”, anul II (1994), nr. 3, p. 283.)
(2a) «Impresionat de povestea Piteştiului, Paul Goma începe în 1978 redactarea Patimilor după Piteşti. Deşi ea constituie o „întreprindere de ficţiune”, cartea aduce în prim plan o lume dureros de realistă, calvarul celebrei camere 4 Spital, unde victima devenită călău nu are voie nici să moară. »
(I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 11)
(2b) «Impresionat de povestea Piteştiului (...), Paul Goma începe în 1978 redactarea Patimilor după Piteşti. Deşi ea constituie o „întreprindere de ficţiune” (...), cartea aduce în prim plan o lume dureros de realistă, calvarul celebrei Camere 4 Spital, unde victima devenită călău nu are voie nici să moară...»
(F. Stănescu, Spaţiul..., în „Arhivele Totalitarismului”, anul II (1994), nr. 3, p. 281.)
(3a) «Înainte de a ajunge la Gherla, Goma a trecut pe la Malmaison, apoi la Jilava. La Gherla, accentul evocării este fixat pe răscoala frontieriştilor, din iulie 1958...»
(I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 11)
(3b) «Înainte de a ajunge la Gherla, autorul trece pe la Malmaison, apoi este „vărsat” la Jilava. (...) la (...) Gherla (...) Accentul evocării este fixat pe răscoala frontieriştilor (...), din iulie 1958...»
(F. Stănescu, Spaţiul..., în „Arhivele Totalitarismului”, anul II (1994), nr. 3, p. 281.)
(4a) «Volumul lui Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, se deosebeşte într-o însemnată măsură de cărţile care au apărut după 1989, care descriu universul concentraţionar românesc. Cartea este o rugăciune pentru învingător, anchetator sau gardian. Durerea, neputinţa, patima sunt înlocuite de o inepuizabilă înţelegere şi bunăvoinţă faţă de cei vinovaţi. Acest eseu filozofic se încheie cu întrebarea retorică „Oare [sic! – M.S.] sărut cu adevărat mâna care mă loveşte?”»
(I. Bălan, lucr. cit., 2000, pp. 13-14.)
(4b) «Deosebită de cărţile care au apărut după 1989 şi care descriu universul concentraţionar românesc, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru este o rugăciune pentru învingător, anchetator sau gardian. Durerea, neputinţa, patima sunt înlocuite cu o inepuizabilă înţelegere şi bunăvoinţă faţă de cei vinovaţi. (...) În cele din urmă însă, intelectualul C. Noica este ispitit de întrebarea: „oare nu sărut cu adevărat mâna care mă loveşte?” (p. 113)»
(F. Stănescu, Spaţiul..., în „Arhivele Totalitarismului”, anul II (1994), nr. 3, p. 282.)
(5a) «Radu Ciuceanu (...) şi-a asumat o misiune foarte grea (...), de a-şi publica integral memoriile pentru perioada 1945-1964 [sic! – M.S.], în şase volume (...) În plus, notele scrise de colaboratorul său Octavian Roske (...) dând amploare mărturiei autorului, pot constitui ele însele o lucrare aparte.»
(I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 15.)
(5b) «Cele 26 de capitole ale volumului de faţă fac parte dintr-un plan general de şase volume ale Memoriilor lui Radu Ciuceanu care acoperă în timp perioada 1945-1963. (...) Pe lângă Memoriile propriu-zise, Prefaţa şi Notele pot ele însele constitui volume de sine-stătătoare (...) / Şi în acest volum, notele realizate de Octavian Roske completează relatarea cu date istorice şi orale, dând amploare mărturiei autorului.»
(F. Stănescu, Spaţiul..., în „Arhivele Totalitarismului”, anul II (1994), nr. 3, p. 284 şi anul III, (1995), nr. 3, pp. 260-261)
(6a) «Ion Cârja (...) Autorul, după procesul care i s-a înscenat, a fost dus la Aiud, apoi a trecut prin coloniile de muncă de la Canal. Cârja prezintă pe larg situaţia de pe Valea Neagră până la eliberarea din detenţie de la Gherla. Deşi exactitatea unor informaţii este discutabilă, cartea conţine unele exagerări, iar pe alocuri limbajul folosit nu este cel mai elevat, trebuie să reamintim că...»
(I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 12)
(6b) «După proces a fost dus la Aiud, a trecut apoi prin lagărele de muncă de la Canal şi s-a eliberat de la Gherla (...) uneori exagerat în aprecieri) autorul foloseşte date inexacte (...), foloseşte nu de puţine ori un limbaj trivial (p. 307) (...) Cu toate acestea...»
(F. Stănescu, Spaţiul concentraţionar în România: 1945-1964. Retrospectivă editorială 1992-1993, în „Arhivele Totalitarismului”, anul III (1995), nr. 1, pp. 302-303.)
(7a) «Lenei Constante (...) Autoarea înţelege foarte bine resorturile psihologice ale torţionarilor. Experienţa din închisoare îi demonstrează că suferinţa te poate provoca la supărare, intoleranţă şi răutate. Problema iertării constituie una din temele centrale ale celor două lucrări. Interesant este modul cum sunt prezentate şi înţelese evenimentele din afară de către deţinute: de exemplu, apare credinţa naivă că retragerea trupelor sovietice din 1958 din România ar fi putut duce la eliberarea deţinuţilor politici şi la îmbunătăţirea situaţiei populaţiei româneşti.» (I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 14)
(7b) «Lena Constante (...) Înţelegând bine resorturile psihologice ale torţionarilor (...) Evocarea Lenei Constante ne mai spune că suferinţa poate provoca şi nepăsare, intoleranţă, răutate. (...) Problema iertării este, de asemenea, foarte prezentă în carte. (...) Autoarea trăieşte cu intensitate şi evenimente din „afară”, care, până la urmă se dovedesc a fi surse de dezamăgire şi suferinţă, de exemplu, deziluzia că retragerea trupelor sovietice din România, în 1958, nu a determinat nici o schimbare în bine pentru români.» (F. Stănescu, Spaţiul..., în „Arhivele Totalitarismului”, anul III (1995), nr. 1, pp. 303-304)
(8a) «Virgil Ierunca în lucrarea Fenomenul Piteşti. Volumul reprezintă o dovadă a bunului simţ analitic, a întrebărilor pe care şi le pune cel care caută o explicaţie de ansamblu asupra a ceea ce a fost experimentul reeducării. De reţinut că autorul nu a fost deţinut politic şi, deci, nu are legături de ordin subiectiv cu acest experiment.» (I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 11)
(8b) «cartea lui Virgil Ierunca, o dovadă a bunului simţ analitic, a întrebărilor pe care şi le pune cel care caută o explicaţie de ansamblu asupra experimentului reeducării. (...) De reţinut, că autorul Fenomenului Piteşti nu a fost deţinut politic şi, deci, nu are legături de ordin subiectiv cu acest experiment.» (F. Stănescu, Spaţiul..., în „Arhivele Totalitarismului”, anul II (1994), nr. 4, p. 278)
(9a) «Aproape singular în câmpul memorialisticii de închisoare apărută în România după 1989, Ion Ioanid nu îşi plânge de milă şi nu vrea să inspire compasiune ci, dimpotrivă, îşi foloseşte experienţa tragică încercând să explice sistemul şi evoluţia acestuia. Cu o memorie rar întîlnită (poate memoria cea mai prodigioasă a universului concentraţionar românesc (n.n. – I.B.), autorul reproduce o listă de 162 de nume din aproximativ 300 câţi erau în anul 1952 în colonia de muncă de la Cavnic. O altă performanţă o reprezintă reconstituirea unei alte liste de 277 de nume din cei 350-400 deţinuţi politici câţi se găseau la Piteşti, în timpul celor cinci ani cât Ioanid a stat acolo. Volumele scrise de el au multe anexe, diverse schiţe care reprezintă mina de la Cavnic, un plan al Zărcii de la Aiud, date despre regimul de închisoare din penitenciarele pe unde a trecut, scrisori ale pastorului Richard Wurmbrand, scrisoarea lui Andrei Tucă [sic! – M.S.] (fratele lui Marin Tucă, executat la 19 mai 1954, în urma evadării de la minele de plumb Nistra – Baia Mare, n.n. – I.B.) (...)» (I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 15)
(9b) «Aproape singular în câmpul memorialisticii de închisoare, apărută în România după 1989, Ioanid nu-şi plânge de milă şi nu vrea să inspire compasiune ci, dimpotrivă, îşi foloseşte experienţa tragică încercând să explice sistemul şi evoluţia acestuia. / Cu o memorie rar întîlnită (poate memoria cea mai prodigioasă a universului concentraţionar românesc), autorul reproduce o listă de 162 de nume (pp. 148-158), din aproximativ 300 cât era efectivul lagărului de la Cavnic în acel moment. (...) Urmează penitenciarul Piteşti. Şi cu acest prilej memoria autorului se constituie în sursă de informaţii: reuşeşte să reconstituie o listă de 277 de nume (din cei circa 350-400 de „politici” de la Piteşti, paginile 259-347) (...). Ion Ioanid a stat la Piteşti 5 ani. / La paginile 63, 71, 72, 73 şi 101 există diverse schiţe care reprezintă lagărul şi activităţi din mina de la Cavnic. / Volumul mai conţine un plan aproximativ al Zărcii de la Aiud (p. 56), Biletul de Liberare de la Jilava al Elenei Ioanid (p. 165), două scrisori ale pastorului Richard Wurmbrand către I.Ioanid (p. 210, 211) şi alte câteva schiţe în legătură cu regimul de temniţă. / În Anexă, poate fi citită Scrisoarea lui Andrei Ţucă (fratele lui Marin Ţucă, executat la 29 mai 1954, în urma evadării de la minele de plumb Nistru-Baia Mare (...)» (F. Stănescu, Spaţiul..., în „Arhivele Totalitarismului”, anul II (1994), nr. 4, pp. 278-279, şi anul III (1995), nr. 1, pp. 298-299 şi nr. 3 pp. 262-263)
(10a) «lucrarea lui Nicolae Steihardt, Jurnalul fericirii. Volumul, cum spune şi titlul, reprezintă un jurnal. Autorul nu respectă nici un alt criteriu care poate ordona cât de cât informaţia transmisă, aceasta neputând fi percepută în mod eficient. Partea cea mai interesantă a Jurnalului constă în evocările mistice ale autorului: suferinţa şi fericirea.» (I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 14)
(10b) «Volumul de faţă reprezintă un jurnal (...) Autorul nu respectă nici un alt criteriu care poate ordona cât de cât informaţia transmisă pentru a putea fi percepută în mod eficient.(...) Partea cea mai interesantă (...) a jurnalului constă în evocările mistice: suferinţa (...) şi fericirea.» (F. Stănescu, Spaţiul..., în „Arhivele Totalitarismului”, anul II (1994), nr. 4, pp. 280-281)
(11a) «o adevărată tragedie a acestui om, victima propriilor sale convingeri, este lucrarea lui Belu Zilber (pseudonimul lui Andrei Şerbulescu [sic! – M.S.] n.n. – I.B.) (...) Povestea lui reprezintă un caz tipic de eliminare şi distrugere a propriilor adepţi, în virtutea unor „raţiuni ideologice superioare”. (...) A descoperit însă prea târziu realitatea că regimul comunist este incompatibil cu adevărul şi dreptatea.» (I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 14)
(11b) «Tragedia acestui individ, victimă a propriilor convingeri (...) / Povestea lui Herbert Zilber reprezintă un caz tipic comunist de eliminare (şi distrugere) a propriilor adepţi în virtutea unor raţiuni ideologice superioare. / (...) care a descoperit prea târziu că regimul comunist „este incompatibil cu adevărul şi dreptatea” (p.31)». (F. Stănescu, Spaţiul..., în „Arhivele Totalitarismului”, anul II (1994), nr. 4, p. 281)
(12a) «Memoriile istoricului Constantin C. Giurescu reprezintă „un [sic! – M.S.] testimoniu care urmează a fi folosit de istoricii viitorului”. Cu rigoarea şi capacitatea sintetică a omului de ştiinţă, Constantin C. Giurescu reuşeşte să reconstituie, exact şi într-un stil plăcut, experienţa celor cinci ani de detenţie, transformând orice amănunt într-o informaţie pentru analiştii fenomenului comunist. Lucrarea are valoare ştiinţifică prin exactitatea datelor.» (I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 16)
(12b) «Memoriile istoricului C.C. Giurescu, (...) reprezintă „un simplu testimoniu care urmează a fi folosit de istoricii viitorului” (p. 31). Cu rigoarea şi capacitatea sintetică a omului de ştiinţă, C.C. Giurescu reuşeşte să reconstituie, exact şi cu un stil plăcut, experienţa celor cinci ani de detenţie, transformând orice amănunt într-o informaţie pentru analiştii fenomenului comunist (...) De asemenea, capitolul „Cronologia detenţiei mele” are valoare ştiinţifică prin exactitatea datelor.» (F. Stănescu, Spaţiul..., în „Arhivele Totalitarismului”, anul III (1995), nr. 3, p. 262)
În final, citez tot din Ion Bălan: «Este de datoria istoricilor, a politologilor, psihologilor şi a altor specialişti, fiecare cu mijloace proprii de abordare, de a trece la analiza şi disecarea pertinentă a evenimentelor. Timpul, „parafrazându-l” pe Marin Preda, nu mai are răbdare. Trebuie să facem ceva, pentru că toţi suntem datori moral în acest sens. Într-un asemenea amplu proces de realizări, mai bune sau mai puţin reuşite, ne-am angajat şi noi, plecând de la o datorie morală. Dacă am reuşit sau nu rămâne să decidă viitorul.» (lucr. cit., p. 297.)
Ca să-l parafrazez şi eu pe Ion Bălan, trebuie să spun că, indiferent dacă timpul mai are ori nu răbdare, şi indiferent de calitatea ştiinţifică a producţiei istorice, un lucru este cert, şi anume: că nici o operă şi/sau carieră ştiinţifică nu se pot construi pe furtul intelectual. Căci altfel – parafrazîndu-l tot pe Ion Bălan – comunitatea ştiinţifică ar putea crede că ar fi de datoria istoricului să fure textele altora, de vreme ce asertorul îşi aşează frauduloasa sa lucrare într-o perspectivă morală. Ceea ce ar reprezenta nu doar falsificarea întregului demers ştiinţific, ci şi a binelui.
Bucureşti, august 2003
Nepublicat
Întrucît căutarea sinceră a adevărului şi respectarea unei etici a cercetării sînt postulatele de bază ale oricărei ştiinţe, aşa cum este şi istoria, apreciez că denunţarea plagiatului şi/sau a imposturii lui Ion Bălan poate contribui la păstrarea unui spaţiu ştiinţific salubru. Însă pentru aceasta este nevoie ca practicile de acest gen să fie respinse cu toată vehemenţa.
Pentru a evita orice ambiguitate cu privire la ceea ce se înţelege prin „plagiat”, şi „plagiator”, voi indica mai întîi cîteva definiţii:
Plagiat
= emprunt (thématique et/ou stylistique), non avoué (sans référence à l’œuvre d’origine), fait à une œuvre littéraire préexistante (ou à une partie de cette œuvre). (Encyclopédie Encarta, 2002)
= Action de plagier, vol littéraire. (Le Robert, Paris, 1997)
= Operă literară, artistică sau ştiinţifică a altcuiva, însuşită (integral sau parţial) de la altcineva şi prezentată drept creaţie personală. (DEX, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, ed. a II-a)
Plagiaire (Plagiator)
= Personne qui pille ou démarque les ouvrages des auteurs. (Le Robert, Paris, 1997)
Ion Bălan a plagiat sistematic din suita de recenzii a istoricului Flori Stănescu, publicată în mai multe numere succesive din „Arhivele Totalitarismului”, revista Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului.
Iată pasajele pe care le încriminez:
(1a) «...cartea lui Dumitru Bâcu [sic! – M.S.], Piteşti. Centrul [sic! – M.S.] de reeducare studenţească – el însuşi deţinut politic, aflat în trecere prin Piteşti, fără a fi „reeducat”...»
(I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 11.)
(1b) «...cartea lui Dumitru Bacu, el însuşi fost deţinut politic (deşi întemniţat la Piteşti doar în trecere, fără să fi fost reeducat)...»
(F. Stănescu, Spaţiul concentraţionar în România: 1945-1964. Retrospectivă editorială 1990-1991, în „Arhivele Totalitarismului”, anul II (1994), nr. 3, p. 283.)
(2a) «Impresionat de povestea Piteştiului, Paul Goma începe în 1978 redactarea Patimilor după Piteşti. Deşi ea constituie o „întreprindere de ficţiune”, cartea aduce în prim plan o lume dureros de realistă, calvarul celebrei camere 4 Spital, unde victima devenită călău nu are voie nici să moară. »
(I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 11)
(2b) «Impresionat de povestea Piteştiului (...), Paul Goma începe în 1978 redactarea Patimilor după Piteşti. Deşi ea constituie o „întreprindere de ficţiune” (...), cartea aduce în prim plan o lume dureros de realistă, calvarul celebrei Camere 4 Spital, unde victima devenită călău nu are voie nici să moară...»
(F. Stănescu, Spaţiul..., în „Arhivele Totalitarismului”, anul II (1994), nr. 3, p. 281.)
(3a) «Înainte de a ajunge la Gherla, Goma a trecut pe la Malmaison, apoi la Jilava. La Gherla, accentul evocării este fixat pe răscoala frontieriştilor, din iulie 1958...»
(I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 11)
(3b) «Înainte de a ajunge la Gherla, autorul trece pe la Malmaison, apoi este „vărsat” la Jilava. (...) la (...) Gherla (...) Accentul evocării este fixat pe răscoala frontieriştilor (...), din iulie 1958...»
(F. Stănescu, Spaţiul..., în „Arhivele Totalitarismului”, anul II (1994), nr. 3, p. 281.)
(4a) «Volumul lui Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, se deosebeşte într-o însemnată măsură de cărţile care au apărut după 1989, care descriu universul concentraţionar românesc. Cartea este o rugăciune pentru învingător, anchetator sau gardian. Durerea, neputinţa, patima sunt înlocuite de o inepuizabilă înţelegere şi bunăvoinţă faţă de cei vinovaţi. Acest eseu filozofic se încheie cu întrebarea retorică „Oare [sic! – M.S.] sărut cu adevărat mâna care mă loveşte?”»
(I. Bălan, lucr. cit., 2000, pp. 13-14.)
(4b) «Deosebită de cărţile care au apărut după 1989 şi care descriu universul concentraţionar românesc, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru este o rugăciune pentru învingător, anchetator sau gardian. Durerea, neputinţa, patima sunt înlocuite cu o inepuizabilă înţelegere şi bunăvoinţă faţă de cei vinovaţi. (...) În cele din urmă însă, intelectualul C. Noica este ispitit de întrebarea: „oare nu sărut cu adevărat mâna care mă loveşte?” (p. 113)»
(F. Stănescu, Spaţiul..., în „Arhivele Totalitarismului”, anul II (1994), nr. 3, p. 282.)
(5a) «Radu Ciuceanu (...) şi-a asumat o misiune foarte grea (...), de a-şi publica integral memoriile pentru perioada 1945-1964 [sic! – M.S.], în şase volume (...) În plus, notele scrise de colaboratorul său Octavian Roske (...) dând amploare mărturiei autorului, pot constitui ele însele o lucrare aparte.»
(I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 15.)
(5b) «Cele 26 de capitole ale volumului de faţă fac parte dintr-un plan general de şase volume ale Memoriilor lui Radu Ciuceanu care acoperă în timp perioada 1945-1963. (...) Pe lângă Memoriile propriu-zise, Prefaţa şi Notele pot ele însele constitui volume de sine-stătătoare (...) / Şi în acest volum, notele realizate de Octavian Roske completează relatarea cu date istorice şi orale, dând amploare mărturiei autorului.»
(F. Stănescu, Spaţiul..., în „Arhivele Totalitarismului”, anul II (1994), nr. 3, p. 284 şi anul III, (1995), nr. 3, pp. 260-261)
(6a) «Ion Cârja (...) Autorul, după procesul care i s-a înscenat, a fost dus la Aiud, apoi a trecut prin coloniile de muncă de la Canal. Cârja prezintă pe larg situaţia de pe Valea Neagră până la eliberarea din detenţie de la Gherla. Deşi exactitatea unor informaţii este discutabilă, cartea conţine unele exagerări, iar pe alocuri limbajul folosit nu este cel mai elevat, trebuie să reamintim că...»
(I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 12)
(6b) «După proces a fost dus la Aiud, a trecut apoi prin lagărele de muncă de la Canal şi s-a eliberat de la Gherla (...) uneori exagerat în aprecieri) autorul foloseşte date inexacte (...), foloseşte nu de puţine ori un limbaj trivial (p. 307) (...) Cu toate acestea...»
(F. Stănescu, Spaţiul concentraţionar în România: 1945-1964. Retrospectivă editorială 1992-1993, în „Arhivele Totalitarismului”, anul III (1995), nr. 1, pp. 302-303.)
(7a) «Lenei Constante (...) Autoarea înţelege foarte bine resorturile psihologice ale torţionarilor. Experienţa din închisoare îi demonstrează că suferinţa te poate provoca la supărare, intoleranţă şi răutate. Problema iertării constituie una din temele centrale ale celor două lucrări. Interesant este modul cum sunt prezentate şi înţelese evenimentele din afară de către deţinute: de exemplu, apare credinţa naivă că retragerea trupelor sovietice din 1958 din România ar fi putut duce la eliberarea deţinuţilor politici şi la îmbunătăţirea situaţiei populaţiei româneşti.» (I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 14)
(7b) «Lena Constante (...) Înţelegând bine resorturile psihologice ale torţionarilor (...) Evocarea Lenei Constante ne mai spune că suferinţa poate provoca şi nepăsare, intoleranţă, răutate. (...) Problema iertării este, de asemenea, foarte prezentă în carte. (...) Autoarea trăieşte cu intensitate şi evenimente din „afară”, care, până la urmă se dovedesc a fi surse de dezamăgire şi suferinţă, de exemplu, deziluzia că retragerea trupelor sovietice din România, în 1958, nu a determinat nici o schimbare în bine pentru români.» (F. Stănescu, Spaţiul..., în „Arhivele Totalitarismului”, anul III (1995), nr. 1, pp. 303-304)
(8a) «Virgil Ierunca în lucrarea Fenomenul Piteşti. Volumul reprezintă o dovadă a bunului simţ analitic, a întrebărilor pe care şi le pune cel care caută o explicaţie de ansamblu asupra a ceea ce a fost experimentul reeducării. De reţinut că autorul nu a fost deţinut politic şi, deci, nu are legături de ordin subiectiv cu acest experiment.» (I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 11)
(8b) «cartea lui Virgil Ierunca, o dovadă a bunului simţ analitic, a întrebărilor pe care şi le pune cel care caută o explicaţie de ansamblu asupra experimentului reeducării. (...) De reţinut, că autorul Fenomenului Piteşti nu a fost deţinut politic şi, deci, nu are legături de ordin subiectiv cu acest experiment.» (F. Stănescu, Spaţiul..., în „Arhivele Totalitarismului”, anul II (1994), nr. 4, p. 278)
(9a) «Aproape singular în câmpul memorialisticii de închisoare apărută în România după 1989, Ion Ioanid nu îşi plânge de milă şi nu vrea să inspire compasiune ci, dimpotrivă, îşi foloseşte experienţa tragică încercând să explice sistemul şi evoluţia acestuia. Cu o memorie rar întîlnită (poate memoria cea mai prodigioasă a universului concentraţionar românesc (n.n. – I.B.), autorul reproduce o listă de 162 de nume din aproximativ 300 câţi erau în anul 1952 în colonia de muncă de la Cavnic. O altă performanţă o reprezintă reconstituirea unei alte liste de 277 de nume din cei 350-400 deţinuţi politici câţi se găseau la Piteşti, în timpul celor cinci ani cât Ioanid a stat acolo. Volumele scrise de el au multe anexe, diverse schiţe care reprezintă mina de la Cavnic, un plan al Zărcii de la Aiud, date despre regimul de închisoare din penitenciarele pe unde a trecut, scrisori ale pastorului Richard Wurmbrand, scrisoarea lui Andrei Tucă [sic! – M.S.] (fratele lui Marin Tucă, executat la 19 mai 1954, în urma evadării de la minele de plumb Nistra – Baia Mare, n.n. – I.B.) (...)» (I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 15)
(9b) «Aproape singular în câmpul memorialisticii de închisoare, apărută în România după 1989, Ioanid nu-şi plânge de milă şi nu vrea să inspire compasiune ci, dimpotrivă, îşi foloseşte experienţa tragică încercând să explice sistemul şi evoluţia acestuia. / Cu o memorie rar întîlnită (poate memoria cea mai prodigioasă a universului concentraţionar românesc), autorul reproduce o listă de 162 de nume (pp. 148-158), din aproximativ 300 cât era efectivul lagărului de la Cavnic în acel moment. (...) Urmează penitenciarul Piteşti. Şi cu acest prilej memoria autorului se constituie în sursă de informaţii: reuşeşte să reconstituie o listă de 277 de nume (din cei circa 350-400 de „politici” de la Piteşti, paginile 259-347) (...). Ion Ioanid a stat la Piteşti 5 ani. / La paginile 63, 71, 72, 73 şi 101 există diverse schiţe care reprezintă lagărul şi activităţi din mina de la Cavnic. / Volumul mai conţine un plan aproximativ al Zărcii de la Aiud (p. 56), Biletul de Liberare de la Jilava al Elenei Ioanid (p. 165), două scrisori ale pastorului Richard Wurmbrand către I.Ioanid (p. 210, 211) şi alte câteva schiţe în legătură cu regimul de temniţă. / În Anexă, poate fi citită Scrisoarea lui Andrei Ţucă (fratele lui Marin Ţucă, executat la 29 mai 1954, în urma evadării de la minele de plumb Nistru-Baia Mare (...)» (F. Stănescu, Spaţiul..., în „Arhivele Totalitarismului”, anul II (1994), nr. 4, pp. 278-279, şi anul III (1995), nr. 1, pp. 298-299 şi nr. 3 pp. 262-263)
(10a) «lucrarea lui Nicolae Steihardt, Jurnalul fericirii. Volumul, cum spune şi titlul, reprezintă un jurnal. Autorul nu respectă nici un alt criteriu care poate ordona cât de cât informaţia transmisă, aceasta neputând fi percepută în mod eficient. Partea cea mai interesantă a Jurnalului constă în evocările mistice ale autorului: suferinţa şi fericirea.» (I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 14)
(10b) «Volumul de faţă reprezintă un jurnal (...) Autorul nu respectă nici un alt criteriu care poate ordona cât de cât informaţia transmisă pentru a putea fi percepută în mod eficient.(...) Partea cea mai interesantă (...) a jurnalului constă în evocările mistice: suferinţa (...) şi fericirea.» (F. Stănescu, Spaţiul..., în „Arhivele Totalitarismului”, anul II (1994), nr. 4, pp. 280-281)
(11a) «o adevărată tragedie a acestui om, victima propriilor sale convingeri, este lucrarea lui Belu Zilber (pseudonimul lui Andrei Şerbulescu [sic! – M.S.] n.n. – I.B.) (...) Povestea lui reprezintă un caz tipic de eliminare şi distrugere a propriilor adepţi, în virtutea unor „raţiuni ideologice superioare”. (...) A descoperit însă prea târziu realitatea că regimul comunist este incompatibil cu adevărul şi dreptatea.» (I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 14)
(11b) «Tragedia acestui individ, victimă a propriilor convingeri (...) / Povestea lui Herbert Zilber reprezintă un caz tipic comunist de eliminare (şi distrugere) a propriilor adepţi în virtutea unor raţiuni ideologice superioare. / (...) care a descoperit prea târziu că regimul comunist „este incompatibil cu adevărul şi dreptatea” (p.31)». (F. Stănescu, Spaţiul..., în „Arhivele Totalitarismului”, anul II (1994), nr. 4, p. 281)
(12a) «Memoriile istoricului Constantin C. Giurescu reprezintă „un [sic! – M.S.] testimoniu care urmează a fi folosit de istoricii viitorului”. Cu rigoarea şi capacitatea sintetică a omului de ştiinţă, Constantin C. Giurescu reuşeşte să reconstituie, exact şi într-un stil plăcut, experienţa celor cinci ani de detenţie, transformând orice amănunt într-o informaţie pentru analiştii fenomenului comunist. Lucrarea are valoare ştiinţifică prin exactitatea datelor.» (I. Bălan, lucr. cit., 2000, p. 16)
(12b) «Memoriile istoricului C.C. Giurescu, (...) reprezintă „un simplu testimoniu care urmează a fi folosit de istoricii viitorului” (p. 31). Cu rigoarea şi capacitatea sintetică a omului de ştiinţă, C.C. Giurescu reuşeşte să reconstituie, exact şi cu un stil plăcut, experienţa celor cinci ani de detenţie, transformând orice amănunt într-o informaţie pentru analiştii fenomenului comunist (...) De asemenea, capitolul „Cronologia detenţiei mele” are valoare ştiinţifică prin exactitatea datelor.» (F. Stănescu, Spaţiul..., în „Arhivele Totalitarismului”, anul III (1995), nr. 3, p. 262)
În final, citez tot din Ion Bălan: «Este de datoria istoricilor, a politologilor, psihologilor şi a altor specialişti, fiecare cu mijloace proprii de abordare, de a trece la analiza şi disecarea pertinentă a evenimentelor. Timpul, „parafrazându-l” pe Marin Preda, nu mai are răbdare. Trebuie să facem ceva, pentru că toţi suntem datori moral în acest sens. Într-un asemenea amplu proces de realizări, mai bune sau mai puţin reuşite, ne-am angajat şi noi, plecând de la o datorie morală. Dacă am reuşit sau nu rămâne să decidă viitorul.» (lucr. cit., p. 297.)
Ca să-l parafrazez şi eu pe Ion Bălan, trebuie să spun că, indiferent dacă timpul mai are ori nu răbdare, şi indiferent de calitatea ştiinţifică a producţiei istorice, un lucru este cert, şi anume: că nici o operă şi/sau carieră ştiinţifică nu se pot construi pe furtul intelectual. Căci altfel – parafrazîndu-l tot pe Ion Bălan – comunitatea ştiinţifică ar putea crede că ar fi de datoria istoricului să fure textele altora, de vreme ce asertorul îşi aşează frauduloasa sa lucrare într-o perspectivă morală. Ceea ce ar reprezenta nu doar falsificarea întregului demers ştiinţific, ci şi a binelui.
Bucureşti, august 2003
Nepublicat
