Rezultatele ultimelor alegeri
Cîştigătorii alegerilor din noiembrie 2000 sînt, în ordine, PDSR şi PRM, atît la preşedinţie, cît şi pentru legislativ. Marea perdantă este Convenţia Democrată, cîştigătoarea alegerilor din 1996.
Chiar luînd în calcul creşterea procentuală mare de acum, votantul PDSR îşi păstrează acelaşi profil. El este puţin sau deloc instruit, face parte din ultima categorie de vîrstă şi este sărac. Dacă în acest caz sărăcia materială se asociază cu indigenţa intelectuală (a se citi: lipsa de cultură politică), în cazul PRM situaţia este cu totul alta: profilul acestui votant este următorul: este tînăr (între 18 şi 44 ani), are studii medii şi un nivel mediu al veniturilor[1].
Cu o singură excepţie – diferenţa de peste 10 procente dintre sondajele preelectorale şi rezultatele votului, în cazul PRM/Vadim Tudor –, aceste rezultate erau previzibile. Ultimele două sondaje date publicităţii indicau că partidele grupate în Convenţia Democrată 2000 nu vor trece de pragul electoral necesar de 10 procente. Singurul loc unde Alianţa a reuşit să depăşească acest prag (şi aici la limită!) a fost Bucureştiul[2]. În restul zonelor ţării CDR 2000 nu a mai atins acest prag, alegerile fiind cîştigate de Ion Iliescu/PDSR (în Dobrogea, Moldova, Muntenia, Oltenia şi Transilvania) şi, respectiv, de Vadim Tudor/PRM (în Banat şi Crişana-Maramureş).
Partidele politice
Avînd în vedere, pe de o parte, opţiunile electorale din sondaje, iar, pe de alta, comportamentul efectiv la alegerile locale, unde Convenţia Democrată 2000 a obţinut un scor slab, întrebarea este cum de a putut această Alianţă să se îndrepte către faliment? Răspunsul este unul singur: prostia. Căci nu ar fi fost posibil un asemenea dezastru fără să presupui o predispoziţie la prostie.
Este suficient să indicăm doar cîteva dintre gravele erori politice pe care Alianţa le-a făcut în campania electorală, pentru a conchide că rezultatul nu este de mirare, cel puţin retrospectiv.
1) În primul rînd, campania pentru Legislativ a fost decuplată de cea prezidenţială. Mugur Isărescu, candidatul prezidenţial susţinut de CDR 2000, a participat la alegeri ca independent, construindu-şi propria sa campanie electorală. Între programul Convenţiei şi cel al candidatului la preşedinţie legătura a fost invizibilă, chiar dacă acesta din urmă ocupa funcţia de şef al Executivului, unde funcţiona în primul rînd cu girul politic al PNŢcd. Partidele cîştigătoare în alegeri au obţinut scoruri ridicate tocmai ca efect al capacităţii candidatului la preşedinţie de a atrage voturi pentru partid.
2) Apoi, campania Convenţiei ca alianţă a fost ştearsă. Pe tot parcursul ei partidul vizibil a fost PNŢcd. Alte partide – Alianţa Naţională Creştin Democrată (partidul condus de Victor Ciorbea), Federaţia Ecologistă şi Partidul Moldovenilor practic n-au existat, pentru că în logica mass-media cine nu apare nu există. La rîndul ei, Uniunea Forţelor de Dreapta, care a apărut sporadic, nu a fost semnificativ vizibilă. Partidele grupate în jurul PNŢcd au apărut astfel drept ceea ce şi sînt, adică sateliţi ai partidului lider al Alianţei, fiind incapabile atît să aspire electorat, cît şi să intre singure în Parlament.
3) PNŢcd şi/sau CDR 2000 au reuşit să contabilizeze toate nemulţumirile populaţiei, datorită unei politici incompetente, speculată abil de alte două partide cu care PNŢcd a făcut parte din coaliţia de guvernămînt, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Democrat.
Nu doar politica PNŢcd în campania electorală, ci şi politica sa în cadrul Alianţei şi la guvernare în ultimii ani a fost eronată. Privind retrospectiv, ai senzaţia că acest partid a făcut tot ce i-a stat în putinţă să-şi înstrăineze propriul electorat. Cedările repetate în faţa pretenţiilor PD de a-şi impune propria politică în coaliţie (între care schimbarea premierului Ciorbea nu a fost doar prima şi cea mai gravă, ci şi un important revelator de inconsistenţă politică), nepromovarea propriului program politic, incapacitatea de a privatiza întreprinderile de stat aflate în portofoliul Fondului Proprietăţii de Stat sînt doar cîteva din temele în cazul cărora PNŢcd a dezvoltat o politică îndreptată împotriva intereselor propriului electorat. Practic, prin politica sa nu a contribuit cu nimic la schimbarea structurii sociale a României, a ocupării şi repartiţiei forţei de muncă, a structurii proprietăţii, schimbări care ar fi dus atît la desprinderea ţării de moştenirea socialistă, cît şi la consolidarea propriului electorat. În plus, nu s-a preocupat de chestiunea separării reale a puterilor în stat, şi în primul rînd de cea a unei veritabile independenţe a justiţiei, în România existînd în prezent doar o autonomie a instanţelor locale, în ceea ce are ea pozitiv şi negativ. Singura instituţie din ansamblul celor juridice care a început să se comporte cu adevărat independent este Curtea Supremă de Justiţie.
Organismele statului român actual moştenesc birocraţia celui comunist, o birocraţie selectată în funcţie de fidelitate politică sau de clan, incompetentă şi coruptă, incapabilă să fie în slujba cetăţeanului. Schimbările de personal produse în acest sector nu au afectat structurile existente şi cu atît mai puţin practicile dobîndite în comunism. Chiar şi noile instituţii care au apărut au replicat aceleaşi comportamente. Politica primului partid de guvernămînt a urmat-o pe cea anterioară, a PDSR, de (re)politizare a structurilor administrative[3].
Politica PNŢcd nu ar fi fost un eşec definitiv dacă acest partid nu ar fi pierdut şi capitalul simbolic. Ca partid în ale cărui structuri de conducere se aflau (şi se mai află) foşti deţinuţi politici, PNŢcd a avut un rol important în dezbaterile şi în adoptarea Legii privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică (aşa-numita „lege Ticu”). Practic, partidul foştilor deţinuţi politici (împreună cu PNL, un partid aflat în aceeaşi situaţie) a făcut tot ce a putut să amîne adoptarea legii şi să atenueze prevederile ei. De aici şi disputa care a survenit între senatorul Constantin Ticu Dumitrescu şi propriul său partid, care s-a încheiat cu o sciziune a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. Ca să pună capac la toate, retragerea din conducerea partidului a celor 13 membri de frunte, chiar înainte de alegeri, a întărit suspiciunile asupra colaborării acestora cu Securitatea[4].
Lipsa democraţiei interne a partidelor din România este un alt element care are efecte negative asupra sistemului politic. Cu excepţia UDMR, partid/uniune culturală care funcţionează după un sistem de reprezentare locală ce îi asigură o certă reprezentare şi o satisfăcătoare democraţie internă, celelalte partide sînt structurate administrativ de la centru, urmînd mimetic modelul impus de PDSR. O singură excepţie ar fi de indicat aici: organizarea cvasimilitară a PRM. Faptul explică persistenţa aceloraşi lideri politici de 10 ani încoace şi incapacitatea partidelor de a-şi schimba, o dată cu eşecurile înregistrate, politicile şi strategiile.
Şi totuşi, politica falimentară a PNŢcd şi lipsa democraţiei interne nu sînt singurele explicaţii pentru un eşec de asemenea proporţii. Pentru că singurul termen care este potrivit pentru comportamentul celor care au votat PRM şi pe Vadim Tudor este cel de „patologic”[5]. În cazul PDSR explicaţia comportamentului electoratului său este dată de sărăcia materială şi de lipsa culturii politice, pentru că este vorba de un partid ale cărui opţiuni democratice sînt cu totul îndoielnice (reamintesc aici doar opoziţia sa la legile proprietăţii – retrocedarea pămîntului, pădurilor şi a caselor naţionalizate). Din contră, în cazul unei mari părţi a votanţilor PRM explicaţia este disperarea. Aceasta mă face să introduc în analiză un alt element: societatea civilă.
Societatea civilă
Societatea civilă post-1989 moşteneşte tarele socialismului real. România comunistă reprezintă statul est-european în care societatea civilă a fost distrusă sistematic în perioada 1945-1969, iar în perioada următoare, pînă la prăbuşirea regimului, Partidul Comunist şi Securitatea au reuşit să împiedice metodic orice tentativă de construire a unor structuri alternative. Comunismul şi-a propus să distrugă societatea civilă dintr-o raţiune foarte simplă: pentru că ea este cea care produce opoziţia. Trei dizidenţi (Paul Goma, Vasile Paraschiv şi Doina Cornea) şi o mînă de protestatari (Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Gabriel Andreescu, Mariana Celac, Dan Petrescu şi Mircea Dinescu) – acesta este bilanţul rezistenţei la comunism. Intelectualii din România au ratat practic toate momentele propice realizării legăturii cu oamenii simpli. Mişcarea Goma, pentru drepturile omului, şi Greva minerilor din ’77, ca şi Greva muncitorilor de la Braşov din ’87 sînt cele mai importante prilejuri irosite.
Căderea comunismului în 1989 a găsit România în situaţia unei societăţi distruse în profunzime de socialismul real, cu greu capabilă să se refacă şi, cu atît mai puţin, să producă o alternativă politică eficace la forţele politice de extracţie comunistă[6]. Desigur, România post-comunistă are sindicate, asociaţii şi fundaţii, organizaţii profesionale care, însă, în majoritatea lor covîrşitoare, sînt departe de a reprezenta acele „corpuri intermediare” care fac ca între individ şi stat să existe structuri de interpunere.
Întreţinerea memoriei comunismului, susţinerea drepturilor omului şi a valorilor democratice, dezbaterea publică a problemelor sociale ale populaţiei şi imaginarea soluţiilor revin intelectualilor. De accea, un ultim element în analiza mea este intelighenţia.
Intelighenţia
Orice discuţie asupra intelighenţiei române trebuie să indice analizele scriitorului Paul Goma. Avînd un discurs cvasisociologic, el a arătat că, în genere, populaţia cea mai educată din România se comportă ca o intelighenţie, nu ca o intelectualitate[7]. În jurnalul său din 1994[8] Goma indică circa 300 de nume de scriitori şi oameni de cultură de marcă (mai mult decît suficient pentru o analiză pertinentă) al căror comportament public după 1989 este izbitor de asemănător cu cel din perioada comunistă. Pe scurt, aceiaşi oameni, aceleaşi practici şi aceleaşi comportamente.
Comportamentul grupului cel mai educat din România este unul tipic intelighenţiei, avînd următoarele caracteristici: 1) Intelighenţia reprezintă un surogat de societate civilă (replicînd astfel formula organizaţiilor paravan ale partidului comunist), vorbeşte în numele populaţiei, dar nu o reprezintă, ci doreşte să se erijeze în conducătoarea ei. 2) Nefiind în stare să capteze şi să formuleze cerinţele populare, intelighenţia este de fapt reprezentanta diverselor facţiuni ale societăţii politice, nu a societăţii civile. 3) Şi, în ultimă instanţă, ea nu susţine drepturile omului şi valorile societăţii deschise (iar atunci cînd aceasta se întîmplă, o face într-o manieră inconsecventă), ci propriile interese. Aceste interese se reduc la bani, prestigiu şi putere (politică sau simbolică).
Grupa de vîrstă care a votat pentru Vadim Tudor şi PRM este cuprinsă între 18 şi 44 de ani. Pînă la actualele alegeri electoratul lui Vadim Tudor şi/sau al PRM era reprezentat, la bază, de nomenclatură şi activiştii perdanţi ai fostului partid comunist (iar la vîrf de membri ai organelor represive ale statului comunist). Începînd cu alegerile din noiembrie 2000 s-a produs o mutaţie în electoratul acestui partid, în sensul că Vadim Tudor şi partidul său sînt votaţi şi de oameni care au beneficiat de instrucţie şcolară în perioada post-comunistă. Familia, pe de o parte, şcoala şi mass-media, pe de alta, în care atitudinile naţionaliste de tip comunist sînt monedă curentă, au rolul lor negativ în formarea unui asemenea tip de elector. Devine acum foarte clar că, în general, învăţămîntul din România nu transmite valori democratice, nu formează cetăţeni, ci barbari de tip naţionalist-comunist. În privinţa responsabilităţii presei aş indica doar atacurile politice de tip naţionalist-comunist la adresa politicii de reformă a acestei guvernări, desfăşurate prin mass-media, luînd ca ţintă exact ministerele care demaraseră schimbări de esenţă[9].
Tabloul schiţat pînă acum ar fi lipsit de culoare, dacă n-am vorbi şi de preşedinte, cel care are între atribuţiunile constituţionale pe cea de garant al bunei funcţionări a instituţiilor statului. Emil Constantinescu provine nu dintr-un partid, ci din Alianţa Civică, una din organizaţiile societăţii civile. Unul din punctele organizaţiei care l-a propulsat pe actualul preşedinte era acelaşi cu punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara, care prevedea lustraţia. La guvernare, PNŢcd şi PNL nu au susţinut o lege a lustraţiei, însă cel care a afirmat imediat după alegeri că punctul 8 din Proclamaţia în cauză nu mai este de actualitate a fost Emil Constantinescu. Actualul preşedinte a dat astfel un semnal politic conservării vechilor structuri comuniste. Apoi, şefii serviciilor secrete şi procurorul general numiţi de Constantinescu nu au făcut nimic în privinţa debolşevizării acestor organisme, respectiv a instrumentării juridice a crimelor comunismului.
În fine, politica de susţinere a candidaturii lui Mugur Isărescu la preşedinţie, care a debutat în urma urma retragerii din cursă a actualului preşedinte, şi în care s-au angajat personalităţi de marcă ale vieţii culturale, s-a dovedit a fi nu doar neadaptată la cerinţele electoratului, ci şi incapabilă să convingă.
Gînduri pentru viitor
Pentru desprinderea României de trecutul comunist clivajul comunism/anticomunism rămîne fundamental. Obstacolul cel mai important în democratizarea ţării îl reprezintă nu atît problemele eonomice, cît oamenii, practicile şi structurile de tip comunist. În momentul de faţă, cu excepţia UDMR, în Parlament nu mai există nici o forţă politică pentru care să conteze acest clivaj. PNL a anunţat deja, dinainte de alegeri, că o asemenea repartiţie nu mai este de actualitate. PD s-a dovedit a rămîne, cît a fost la guvernare, un partid fără ataşament faţă de proprietatea privată. Pe de altă parte, PDSR a arătat că cei care aşteaptă de la acest partid să facă reformă, nu fac altceva decît să confunde dorinţele lor cu realitatea[10].
Pentru maniera în care întrevăd viitorul am două răspunsuri. Primul dintre acestea este pesimist: în condiţiile eşecului de proporţii pe care l-au înregistrat partidele din Convenţia Democrată, mi se pare clar că democratizarea ţării este compromisă pentru o perioadă nedeterminată de timp. Repet: nici pentru eternitate, nici pentru o perioadă scurtă de timp, ci pentru o perioadă care rămîne de văzut. Partea a doua a răspunsului este optimistă: pentru a depăşi această stare de lucruri, totul depinde de noi înşine. A ne resemna în această situaţie ar însemna să ne închidem viitorul nu doar pentru noi, ci şi pentru copiii noştri. Dar asta înseamnă că va trebui ca pînă atunci să facem ceva. Iar soluţia unui nou partid politic, format din oameni nelegaţi de trecut, cu alte valori şi aspiraţii, este prima la care te gîndeşti.
Bucureşti, 2 decembrie 2000
NOTE
[1] Analiza sociologică pe care o fac aici este, inevitabil, una comparativă. Ceea ce vreau să spun este că în mod relativ, adică prin comparaţie cu votanţii celorlalte partide, inclusiv PRM, votantul PDSR are cea mai scăzută cultură politică. Ceea ce nu înseamnă că punctul nostru de vedere ar fi acela că votantul PRM este mai cultivat politic decît cel al PDSR, ci doar că din lipsa de cultură în general se poate deduce lipsa culturii politice.
[2] Bucureştiul are o specificitate aparte în ansamblul zonelor geo-culturale, de aceea analizele sociologice îl tratează separat.
[3] Abia foarte tîrziu, în ultimul an de guvernare, coaliţia de guvernămînt a adoptat Legea funcţionarului public, de teama revenirii la putere a PDSR.
[4] În finalul motivării acestora se spunea că pentru a evita suspiciunile, cei 13 cer Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii să-i verifice cu prioritate. Este important să precizez că Legea 187 nu prevede nici verificarea la cerere, nici din oficiu pentru persoanele care nu ocupă funcţii publice (aşa cum acestea sînt definite în lege) sau care nu participă la alegeri. Devine astfel lesne de înţeles de ce o asemenea cerere face demersul celor 13 fruntaşi ţărănişti şi mai suspect.
[5] Cei cîţiva tineri votanţi PRM care au apărut la televiziune şi şi-au motivat votul sînt suficient de ilustrativi pentru a ne convinge că avem de-a face cu nişte barbari demenţi. Unul dintre aceştia afirma textual: „L-am votat [pe Vadim Tudor – n. n] pentru că este diliu!”
[6] O ilustrare a acestui eşec se poate găsi în ultima carte a Doinei Cornea, Faţa nevăzută a lucrurilor (1990-1999). Dialoguri cu Rodica Palade, Editura Dacia, Cluj, 1999.
[7] Folosesc termenul „intelighenţie” în sensul dat de Goma, de „posesori de diplome”. Se înţelege cu uşurinţă că într-o asemenea perspectivă termenul „intelighenţie” este diferit de cel de „intelectualitate”. Vezi, spre exemplu, Paul Goma, Scrisuri, Editura Nemira, Bucureşti, 1999, passim. Pentru conceptul de „intelighenţie” a se vedea şi Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, cap. VI, pp. 91-108.
[8] Editura Nemira, Bucureşti, 1997, 3 volume.
[9] Mă refer la publicarea în presă a dosarului de informator al ministrului Barany şi la atacurile de presă asupra Ministerului Educaţiei şi a politicilor educaţionale, care au ţinut mai bine de o lună, şi care au luat ca ţintă un manual alternativ de istorie publicat de Editura Sigma. Este inutil să spun că rezultatele acestor atacuri au fost reuşite: Barany a demisionat şi politica de reformă în Ministerul Sănătăţii a fost practic blocată, iar cea din Ministerul Educaţiei încetinită, ea oprindu-se în fapt la reforma curriculară. Agenţii acestui tip de politică sînt, în principal, ziarele „Jurnalul Naţional” şi „Adevărul” şi posturile de televiziune „Antena 1” şi „Tele 7 abc”.
[10] Într-un discurs la Pro TV din 29 noiembrie a.c., Adrian Năstase, primul ministru desemnat de PDSR, a afirmat că problema comunismului nu are nici un sens şi că partidul pe care îl reprezintă se va gîndi dacă mai este cazul ca bugetul de stat să susţină o instituţie ca cea a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Acest discurs nu este unul nou, deşi PDSR a participat la dezbaterea şi votarea Legii 187, tipul de strategie caracteristică acestui partid fiind să nu conteste de principiu legea adoptată, însă de a face tot ce este posibil pentru a limita, controla sau anihila efectele pe care nu le doreşte.
Publicat în „Sfera Politicii”, nr. 87-88, 2001, pp. 20-24.
Cîştigătorii alegerilor din noiembrie 2000 sînt, în ordine, PDSR şi PRM, atît la preşedinţie, cît şi pentru legislativ. Marea perdantă este Convenţia Democrată, cîştigătoarea alegerilor din 1996.
Chiar luînd în calcul creşterea procentuală mare de acum, votantul PDSR îşi păstrează acelaşi profil. El este puţin sau deloc instruit, face parte din ultima categorie de vîrstă şi este sărac. Dacă în acest caz sărăcia materială se asociază cu indigenţa intelectuală (a se citi: lipsa de cultură politică), în cazul PRM situaţia este cu totul alta: profilul acestui votant este următorul: este tînăr (între 18 şi 44 ani), are studii medii şi un nivel mediu al veniturilor[1].
Cu o singură excepţie – diferenţa de peste 10 procente dintre sondajele preelectorale şi rezultatele votului, în cazul PRM/Vadim Tudor –, aceste rezultate erau previzibile. Ultimele două sondaje date publicităţii indicau că partidele grupate în Convenţia Democrată 2000 nu vor trece de pragul electoral necesar de 10 procente. Singurul loc unde Alianţa a reuşit să depăşească acest prag (şi aici la limită!) a fost Bucureştiul[2]. În restul zonelor ţării CDR 2000 nu a mai atins acest prag, alegerile fiind cîştigate de Ion Iliescu/PDSR (în Dobrogea, Moldova, Muntenia, Oltenia şi Transilvania) şi, respectiv, de Vadim Tudor/PRM (în Banat şi Crişana-Maramureş).
Partidele politice
Avînd în vedere, pe de o parte, opţiunile electorale din sondaje, iar, pe de alta, comportamentul efectiv la alegerile locale, unde Convenţia Democrată 2000 a obţinut un scor slab, întrebarea este cum de a putut această Alianţă să se îndrepte către faliment? Răspunsul este unul singur: prostia. Căci nu ar fi fost posibil un asemenea dezastru fără să presupui o predispoziţie la prostie.
Este suficient să indicăm doar cîteva dintre gravele erori politice pe care Alianţa le-a făcut în campania electorală, pentru a conchide că rezultatul nu este de mirare, cel puţin retrospectiv.
1) În primul rînd, campania pentru Legislativ a fost decuplată de cea prezidenţială. Mugur Isărescu, candidatul prezidenţial susţinut de CDR 2000, a participat la alegeri ca independent, construindu-şi propria sa campanie electorală. Între programul Convenţiei şi cel al candidatului la preşedinţie legătura a fost invizibilă, chiar dacă acesta din urmă ocupa funcţia de şef al Executivului, unde funcţiona în primul rînd cu girul politic al PNŢcd. Partidele cîştigătoare în alegeri au obţinut scoruri ridicate tocmai ca efect al capacităţii candidatului la preşedinţie de a atrage voturi pentru partid.
2) Apoi, campania Convenţiei ca alianţă a fost ştearsă. Pe tot parcursul ei partidul vizibil a fost PNŢcd. Alte partide – Alianţa Naţională Creştin Democrată (partidul condus de Victor Ciorbea), Federaţia Ecologistă şi Partidul Moldovenilor practic n-au existat, pentru că în logica mass-media cine nu apare nu există. La rîndul ei, Uniunea Forţelor de Dreapta, care a apărut sporadic, nu a fost semnificativ vizibilă. Partidele grupate în jurul PNŢcd au apărut astfel drept ceea ce şi sînt, adică sateliţi ai partidului lider al Alianţei, fiind incapabile atît să aspire electorat, cît şi să intre singure în Parlament.
3) PNŢcd şi/sau CDR 2000 au reuşit să contabilizeze toate nemulţumirile populaţiei, datorită unei politici incompetente, speculată abil de alte două partide cu care PNŢcd a făcut parte din coaliţia de guvernămînt, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Democrat.
Nu doar politica PNŢcd în campania electorală, ci şi politica sa în cadrul Alianţei şi la guvernare în ultimii ani a fost eronată. Privind retrospectiv, ai senzaţia că acest partid a făcut tot ce i-a stat în putinţă să-şi înstrăineze propriul electorat. Cedările repetate în faţa pretenţiilor PD de a-şi impune propria politică în coaliţie (între care schimbarea premierului Ciorbea nu a fost doar prima şi cea mai gravă, ci şi un important revelator de inconsistenţă politică), nepromovarea propriului program politic, incapacitatea de a privatiza întreprinderile de stat aflate în portofoliul Fondului Proprietăţii de Stat sînt doar cîteva din temele în cazul cărora PNŢcd a dezvoltat o politică îndreptată împotriva intereselor propriului electorat. Practic, prin politica sa nu a contribuit cu nimic la schimbarea structurii sociale a României, a ocupării şi repartiţiei forţei de muncă, a structurii proprietăţii, schimbări care ar fi dus atît la desprinderea ţării de moştenirea socialistă, cît şi la consolidarea propriului electorat. În plus, nu s-a preocupat de chestiunea separării reale a puterilor în stat, şi în primul rînd de cea a unei veritabile independenţe a justiţiei, în România existînd în prezent doar o autonomie a instanţelor locale, în ceea ce are ea pozitiv şi negativ. Singura instituţie din ansamblul celor juridice care a început să se comporte cu adevărat independent este Curtea Supremă de Justiţie.
Organismele statului român actual moştenesc birocraţia celui comunist, o birocraţie selectată în funcţie de fidelitate politică sau de clan, incompetentă şi coruptă, incapabilă să fie în slujba cetăţeanului. Schimbările de personal produse în acest sector nu au afectat structurile existente şi cu atît mai puţin practicile dobîndite în comunism. Chiar şi noile instituţii care au apărut au replicat aceleaşi comportamente. Politica primului partid de guvernămînt a urmat-o pe cea anterioară, a PDSR, de (re)politizare a structurilor administrative[3].
Politica PNŢcd nu ar fi fost un eşec definitiv dacă acest partid nu ar fi pierdut şi capitalul simbolic. Ca partid în ale cărui structuri de conducere se aflau (şi se mai află) foşti deţinuţi politici, PNŢcd a avut un rol important în dezbaterile şi în adoptarea Legii privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică (aşa-numita „lege Ticu”). Practic, partidul foştilor deţinuţi politici (împreună cu PNL, un partid aflat în aceeaşi situaţie) a făcut tot ce a putut să amîne adoptarea legii şi să atenueze prevederile ei. De aici şi disputa care a survenit între senatorul Constantin Ticu Dumitrescu şi propriul său partid, care s-a încheiat cu o sciziune a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. Ca să pună capac la toate, retragerea din conducerea partidului a celor 13 membri de frunte, chiar înainte de alegeri, a întărit suspiciunile asupra colaborării acestora cu Securitatea[4].
Lipsa democraţiei interne a partidelor din România este un alt element care are efecte negative asupra sistemului politic. Cu excepţia UDMR, partid/uniune culturală care funcţionează după un sistem de reprezentare locală ce îi asigură o certă reprezentare şi o satisfăcătoare democraţie internă, celelalte partide sînt structurate administrativ de la centru, urmînd mimetic modelul impus de PDSR. O singură excepţie ar fi de indicat aici: organizarea cvasimilitară a PRM. Faptul explică persistenţa aceloraşi lideri politici de 10 ani încoace şi incapacitatea partidelor de a-şi schimba, o dată cu eşecurile înregistrate, politicile şi strategiile.
Şi totuşi, politica falimentară a PNŢcd şi lipsa democraţiei interne nu sînt singurele explicaţii pentru un eşec de asemenea proporţii. Pentru că singurul termen care este potrivit pentru comportamentul celor care au votat PRM şi pe Vadim Tudor este cel de „patologic”[5]. În cazul PDSR explicaţia comportamentului electoratului său este dată de sărăcia materială şi de lipsa culturii politice, pentru că este vorba de un partid ale cărui opţiuni democratice sînt cu totul îndoielnice (reamintesc aici doar opoziţia sa la legile proprietăţii – retrocedarea pămîntului, pădurilor şi a caselor naţionalizate). Din contră, în cazul unei mari părţi a votanţilor PRM explicaţia este disperarea. Aceasta mă face să introduc în analiză un alt element: societatea civilă.
Societatea civilă
Societatea civilă post-1989 moşteneşte tarele socialismului real. România comunistă reprezintă statul est-european în care societatea civilă a fost distrusă sistematic în perioada 1945-1969, iar în perioada următoare, pînă la prăbuşirea regimului, Partidul Comunist şi Securitatea au reuşit să împiedice metodic orice tentativă de construire a unor structuri alternative. Comunismul şi-a propus să distrugă societatea civilă dintr-o raţiune foarte simplă: pentru că ea este cea care produce opoziţia. Trei dizidenţi (Paul Goma, Vasile Paraschiv şi Doina Cornea) şi o mînă de protestatari (Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Gabriel Andreescu, Mariana Celac, Dan Petrescu şi Mircea Dinescu) – acesta este bilanţul rezistenţei la comunism. Intelectualii din România au ratat practic toate momentele propice realizării legăturii cu oamenii simpli. Mişcarea Goma, pentru drepturile omului, şi Greva minerilor din ’77, ca şi Greva muncitorilor de la Braşov din ’87 sînt cele mai importante prilejuri irosite.
Căderea comunismului în 1989 a găsit România în situaţia unei societăţi distruse în profunzime de socialismul real, cu greu capabilă să se refacă şi, cu atît mai puţin, să producă o alternativă politică eficace la forţele politice de extracţie comunistă[6]. Desigur, România post-comunistă are sindicate, asociaţii şi fundaţii, organizaţii profesionale care, însă, în majoritatea lor covîrşitoare, sînt departe de a reprezenta acele „corpuri intermediare” care fac ca între individ şi stat să existe structuri de interpunere.
Întreţinerea memoriei comunismului, susţinerea drepturilor omului şi a valorilor democratice, dezbaterea publică a problemelor sociale ale populaţiei şi imaginarea soluţiilor revin intelectualilor. De accea, un ultim element în analiza mea este intelighenţia.
Intelighenţia
Orice discuţie asupra intelighenţiei române trebuie să indice analizele scriitorului Paul Goma. Avînd un discurs cvasisociologic, el a arătat că, în genere, populaţia cea mai educată din România se comportă ca o intelighenţie, nu ca o intelectualitate[7]. În jurnalul său din 1994[8] Goma indică circa 300 de nume de scriitori şi oameni de cultură de marcă (mai mult decît suficient pentru o analiză pertinentă) al căror comportament public după 1989 este izbitor de asemănător cu cel din perioada comunistă. Pe scurt, aceiaşi oameni, aceleaşi practici şi aceleaşi comportamente.
Comportamentul grupului cel mai educat din România este unul tipic intelighenţiei, avînd următoarele caracteristici: 1) Intelighenţia reprezintă un surogat de societate civilă (replicînd astfel formula organizaţiilor paravan ale partidului comunist), vorbeşte în numele populaţiei, dar nu o reprezintă, ci doreşte să se erijeze în conducătoarea ei. 2) Nefiind în stare să capteze şi să formuleze cerinţele populare, intelighenţia este de fapt reprezentanta diverselor facţiuni ale societăţii politice, nu a societăţii civile. 3) Şi, în ultimă instanţă, ea nu susţine drepturile omului şi valorile societăţii deschise (iar atunci cînd aceasta se întîmplă, o face într-o manieră inconsecventă), ci propriile interese. Aceste interese se reduc la bani, prestigiu şi putere (politică sau simbolică).
Grupa de vîrstă care a votat pentru Vadim Tudor şi PRM este cuprinsă între 18 şi 44 de ani. Pînă la actualele alegeri electoratul lui Vadim Tudor şi/sau al PRM era reprezentat, la bază, de nomenclatură şi activiştii perdanţi ai fostului partid comunist (iar la vîrf de membri ai organelor represive ale statului comunist). Începînd cu alegerile din noiembrie 2000 s-a produs o mutaţie în electoratul acestui partid, în sensul că Vadim Tudor şi partidul său sînt votaţi şi de oameni care au beneficiat de instrucţie şcolară în perioada post-comunistă. Familia, pe de o parte, şcoala şi mass-media, pe de alta, în care atitudinile naţionaliste de tip comunist sînt monedă curentă, au rolul lor negativ în formarea unui asemenea tip de elector. Devine acum foarte clar că, în general, învăţămîntul din România nu transmite valori democratice, nu formează cetăţeni, ci barbari de tip naţionalist-comunist. În privinţa responsabilităţii presei aş indica doar atacurile politice de tip naţionalist-comunist la adresa politicii de reformă a acestei guvernări, desfăşurate prin mass-media, luînd ca ţintă exact ministerele care demaraseră schimbări de esenţă[9].
Tabloul schiţat pînă acum ar fi lipsit de culoare, dacă n-am vorbi şi de preşedinte, cel care are între atribuţiunile constituţionale pe cea de garant al bunei funcţionări a instituţiilor statului. Emil Constantinescu provine nu dintr-un partid, ci din Alianţa Civică, una din organizaţiile societăţii civile. Unul din punctele organizaţiei care l-a propulsat pe actualul preşedinte era acelaşi cu punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara, care prevedea lustraţia. La guvernare, PNŢcd şi PNL nu au susţinut o lege a lustraţiei, însă cel care a afirmat imediat după alegeri că punctul 8 din Proclamaţia în cauză nu mai este de actualitate a fost Emil Constantinescu. Actualul preşedinte a dat astfel un semnal politic conservării vechilor structuri comuniste. Apoi, şefii serviciilor secrete şi procurorul general numiţi de Constantinescu nu au făcut nimic în privinţa debolşevizării acestor organisme, respectiv a instrumentării juridice a crimelor comunismului.
În fine, politica de susţinere a candidaturii lui Mugur Isărescu la preşedinţie, care a debutat în urma urma retragerii din cursă a actualului preşedinte, şi în care s-au angajat personalităţi de marcă ale vieţii culturale, s-a dovedit a fi nu doar neadaptată la cerinţele electoratului, ci şi incapabilă să convingă.
Gînduri pentru viitor
Pentru desprinderea României de trecutul comunist clivajul comunism/anticomunism rămîne fundamental. Obstacolul cel mai important în democratizarea ţării îl reprezintă nu atît problemele eonomice, cît oamenii, practicile şi structurile de tip comunist. În momentul de faţă, cu excepţia UDMR, în Parlament nu mai există nici o forţă politică pentru care să conteze acest clivaj. PNL a anunţat deja, dinainte de alegeri, că o asemenea repartiţie nu mai este de actualitate. PD s-a dovedit a rămîne, cît a fost la guvernare, un partid fără ataşament faţă de proprietatea privată. Pe de altă parte, PDSR a arătat că cei care aşteaptă de la acest partid să facă reformă, nu fac altceva decît să confunde dorinţele lor cu realitatea[10].
Pentru maniera în care întrevăd viitorul am două răspunsuri. Primul dintre acestea este pesimist: în condiţiile eşecului de proporţii pe care l-au înregistrat partidele din Convenţia Democrată, mi se pare clar că democratizarea ţării este compromisă pentru o perioadă nedeterminată de timp. Repet: nici pentru eternitate, nici pentru o perioadă scurtă de timp, ci pentru o perioadă care rămîne de văzut. Partea a doua a răspunsului este optimistă: pentru a depăşi această stare de lucruri, totul depinde de noi înşine. A ne resemna în această situaţie ar însemna să ne închidem viitorul nu doar pentru noi, ci şi pentru copiii noştri. Dar asta înseamnă că va trebui ca pînă atunci să facem ceva. Iar soluţia unui nou partid politic, format din oameni nelegaţi de trecut, cu alte valori şi aspiraţii, este prima la care te gîndeşti.
Bucureşti, 2 decembrie 2000
NOTE
[1] Analiza sociologică pe care o fac aici este, inevitabil, una comparativă. Ceea ce vreau să spun este că în mod relativ, adică prin comparaţie cu votanţii celorlalte partide, inclusiv PRM, votantul PDSR are cea mai scăzută cultură politică. Ceea ce nu înseamnă că punctul nostru de vedere ar fi acela că votantul PRM este mai cultivat politic decît cel al PDSR, ci doar că din lipsa de cultură în general se poate deduce lipsa culturii politice.
[2] Bucureştiul are o specificitate aparte în ansamblul zonelor geo-culturale, de aceea analizele sociologice îl tratează separat.
[3] Abia foarte tîrziu, în ultimul an de guvernare, coaliţia de guvernămînt a adoptat Legea funcţionarului public, de teama revenirii la putere a PDSR.
[4] În finalul motivării acestora se spunea că pentru a evita suspiciunile, cei 13 cer Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii să-i verifice cu prioritate. Este important să precizez că Legea 187 nu prevede nici verificarea la cerere, nici din oficiu pentru persoanele care nu ocupă funcţii publice (aşa cum acestea sînt definite în lege) sau care nu participă la alegeri. Devine astfel lesne de înţeles de ce o asemenea cerere face demersul celor 13 fruntaşi ţărănişti şi mai suspect.
[5] Cei cîţiva tineri votanţi PRM care au apărut la televiziune şi şi-au motivat votul sînt suficient de ilustrativi pentru a ne convinge că avem de-a face cu nişte barbari demenţi. Unul dintre aceştia afirma textual: „L-am votat [pe Vadim Tudor – n. n] pentru că este diliu!”
[6] O ilustrare a acestui eşec se poate găsi în ultima carte a Doinei Cornea, Faţa nevăzută a lucrurilor (1990-1999). Dialoguri cu Rodica Palade, Editura Dacia, Cluj, 1999.
[7] Folosesc termenul „intelighenţie” în sensul dat de Goma, de „posesori de diplome”. Se înţelege cu uşurinţă că într-o asemenea perspectivă termenul „intelighenţie” este diferit de cel de „intelectualitate”. Vezi, spre exemplu, Paul Goma, Scrisuri, Editura Nemira, Bucureşti, 1999, passim. Pentru conceptul de „intelighenţie” a se vedea şi Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, cap. VI, pp. 91-108.
[8] Editura Nemira, Bucureşti, 1997, 3 volume.
[9] Mă refer la publicarea în presă a dosarului de informator al ministrului Barany şi la atacurile de presă asupra Ministerului Educaţiei şi a politicilor educaţionale, care au ţinut mai bine de o lună, şi care au luat ca ţintă un manual alternativ de istorie publicat de Editura Sigma. Este inutil să spun că rezultatele acestor atacuri au fost reuşite: Barany a demisionat şi politica de reformă în Ministerul Sănătăţii a fost practic blocată, iar cea din Ministerul Educaţiei încetinită, ea oprindu-se în fapt la reforma curriculară. Agenţii acestui tip de politică sînt, în principal, ziarele „Jurnalul Naţional” şi „Adevărul” şi posturile de televiziune „Antena 1” şi „Tele 7 abc”.
[10] Într-un discurs la Pro TV din 29 noiembrie a.c., Adrian Năstase, primul ministru desemnat de PDSR, a afirmat că problema comunismului nu are nici un sens şi că partidul pe care îl reprezintă se va gîndi dacă mai este cazul ca bugetul de stat să susţină o instituţie ca cea a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Acest discurs nu este unul nou, deşi PDSR a participat la dezbaterea şi votarea Legii 187, tipul de strategie caracteristică acestui partid fiind să nu conteste de principiu legea adoptată, însă de a face tot ce este posibil pentru a limita, controla sau anihila efectele pe care nu le doreşte.
Publicat în „Sfera Politicii”, nr. 87-88, 2001, pp. 20-24.
