În numărul său 103 din 12-18.02.2002, Observator Cultural a publicat un grupaj privitor la lucrarea D-lui Pavel Câmpeanu intitulată Societatea sincretică, scrisă – după spusele autorului – între 1971 şi 1977, scoasă din România şi publicată în limba engleză în Statele Unite în 1980. Grupajul este intitulat în mod incitant de către redacţie O piesă necunoscută din dosarul dizidenţei româneşti, fapt care atrage toată atenţia. Întrucît autorul pretinde că această carte reprezintă o lucrare «de sertar», situînd-o în acelaşi gen cu producţiile «samizdat» – fapt care l-ar transforma cu siguranţă pe autorul ei într-un «dizident», aşa cum afirmă de altfel redacţia revistei – credem că sînt necesare cîteva precizări. Importanţa chestiunii în discuţie este maximă, căci dacă lucrurile stau aşa, atunci autorului ar trebui să i se facă dreptate, oricît de tardiv ar fi. Iar dacă lucrurile nu stau aşa, atunci ar fi cazul să ne întrebăm despre ce poate fi vorba aici.
Răspunsul la întrebare stă, în primul rînd, în aplecarea asupra termenilor folosiţi. Cel care scrie în România despre noţiuni ca «dizidenţă», «literatură de sertar» sau «samizat» este obligat să le ghilimeteze. Şi aceasta din două motive. În primul rînd, întrucît la noi termenii în cauză nu au intrat nu doar în conştiinţa comună, ci chiar în conştinţa istorică în accepţia lor proprie. Şi, în al doilea rînd, pentru că ei au fost folosiţi în maniera cea mai abuzivă. Am auzit, începînd din 1990 încoace, ba că noi n-am avut nevoie de samizdat, întrucît cu voia cenzurii a fost publicat mai tot ce era de valoare în literatură – şi asta din partea criticii literare de vîrf (Nicolae Manolescu), ba că figuri notorii ale nomenclaturii au fost proclamate ori s-au autoproclamat dizidenţi (Ion Iliescu).
Termenul de «dizidenţă» a fost folosit de către cercurile intelectuale occidentale pentru a denumi o nouă realitate apărută la sfîrşitul anilor ’60 în Uniunea Sovietică: aceea a unor persoane, în mod preponderent intelectuali, care protestau public împotriva regimului sovietic. Folosirea acestui termen arată foarte bine nivelul de comprehensiune al momentului: în loc să fie consideraţi ca opozanţi ai regimului (fapt pe care, de altfel, din motive tactice, nu întotdeauna îl recunoşteau) ei au fost asimilaţi celor care doreau o schimbare a regimului din interiorul aparatului de partid, susţinătorilor unui «comunism cu faţă umană», pretins democratic faţă de modelul stalinist. Generat de o confuzie, termenul a sfîrşit prin a se încetăţeni cu o nouă accepţie, diferită de sensul înregistrat (încă) de dicţionare.
Dizidenţa are un inventator cert, pe nume Alexandîr Essenin-Volpin. Logician de formaţie, el a avut ideea de a combate regimul sovietic cu propriile sale arme, fiind primul care a făcut o serie de raţionamente, reluate ulterior, care vor sta la baza unei mişcări de opoziţie ce va zgudui din temelii regimurile comuniste. «Democraţia socialistă» este superioară numitei «democraţii burgheze»? – spunea el. Bun! Atunci să ni se demonstreze că ea respectă normele de drept cele mai elementare. Se cere de la cetăţeanul Uniunii Sovietice respectarea legilor? Foarte bine! Să ni se demonstreze că instituţiile partidului şi statului sînt primele care le respectă. Avem o Constituţie care garantează drepturile cetăţenilor? Avem! Atunci să le luăm în serios şi să cerem respectarea lor chiar de către regimul politic la putere.
Nu este locul aici de a insista asupra cazului lui Essenin-Volpin, intelectual cu totul remarcabil, care a fost închis de două ori în azile psihiatrice înainte de a-şi convinge confraţii intelectuali că această manieră inedită de opoziţie este singura eficace împotriva unui regim ideologic criminal, primul care a avut perspicacitatea să observe ce potenţial imens oferea o acţiune legalistă împotriva unui regim ilegal. (Cititorul va găsi descris acest episod în biografia de dizident a lui Vladimir Bukovsky, ...Et le vent reprend ses tours). Este de insistat însă asupra faptului că din acest tip de gîndire decurgea o suită de practici şi strategii aferente, care aveau ca scop denunţarea publică a crimelor şi abuzurilor regimului. Ea începea prin asumarea individuală a riscului protestului în faţa regimului, ceea ce trebuia evitat într-o asemenea luptă fiind conspirativitatea, ilegalismul, ca unele care ar fi dus la condamnarea dizidenţilor pentru acţiuni subversive, aşa cum se întîmplase cu protagoniştii rezistenţei armate din perioada stalinistă. Fiind legalişti de strictă observanţă şi neputînd fi condamnaţi de multe ori nici măcar de către regimul comunist ilegal, dizidenţii erau consideraţi de regim nebuni, făcînd stagii îndelungate în azilele psihiatrice. Scopul fiind ca o dată înnebuniţi, nebunia obţinută în urma unei internări speciale să se constituie în proba pentru dezechilibrul lor psihic.
Sintetizînd, putem spune că dizidenţa poate fi caracterizată drept: 1) un tip de acţiune individuală, fiecare dizident ducînd – înainte de a-i apăra şi a se solidariza cu alţii – propria sa luptă, ca singura manieră de a evita acuza de «complot împotriva siguranţei statului»; 2) o mişcare legalistă, lupta ducîndu-se la lumina zilei şi cu armele pe care le ofereau capitolul despre drepturile omului din Constituţie şi acordurile internaţionale privitoare la acestea, la care URSS era parte; 3) o acţiune moral-politică, în care dizidenţii nu aveau decît propriile energii intelectuale şi morale, iar regimul comunist represiv avea toate mijloacele ca să-i zdrobească. O luptă disperată de cele mai multe ori, în care simplul fapt de a protesta public rămînea uneori mai important decît eficacitatea practică a rezultatelor acestei lupte. Că dizidenţa a fost singurul răspuns politic realist şi eficace la chestiunea politică a rezistenţei şi opoziţiei în regimurile comuniste s-a văzut atît din extinderea sa în celelalte state comuniste (cazul polonez unde, aşa cum afirmă Jacques Sémelin în La liberté au but des ondes, în urma acţiunilor Solidarităţii «o societate întreagă intră în dizidenţă» este cel mai ilustrativ), cît şi din efectele sale pe termen lung care au contribuit de o manieră decisivă la prăbuşirea regimurilor comuniste.
Măsurate cu aceste criterii, luările de poziţie din România comunistă care cad sub noţiunea de dizidenţă nu sînt decît trei: cea a lui Paul Goma, a lui Vasile Paraschiv şi a Doinei Cornea. Restul (cazurile lui Radu Filipescu, Dorin Tudoran, Gabriel Andreescu, Mariana Celac, Mihai Botez, Dan Petrescu, Liviu Antonesei, Liviu Cangeopol sau Mircea Dinescu), deşi importante – importanţa lor trebuind să fie accentuată în contextul politic actual dominat de resurgenţa forţelor politice de extracţie bolşevică – rămîn la stadiul de proteste anticeauşiste. Cît îi priveşte pe semnatarii Scrisorii celor şase, ei sînt la originea unui proiect politic de schimbare din interiorul aparatului a regimului comunist – pe care l-am trăit, de altfel, în transpunerea sa reală, în perioada regimului Iliescu din perioada 1990-1996 – neavînd nimic de-a face cu dizidenţa.
Înainte de a-şi face publice acţiunile, fiecare dizident a fost autor de «literatură de sertar», fie că este vorba de proteste, de mărturii sau alte lucrări. Aşa s-a întîmplat cu scrierile lui Paul Goma pînă la plecarea sa în Exil din 1977, cu Vasile Paraschiv – pentru a cărui mărturie, tradusă de altfel în franceză de Anne Planche, nu s-a găsit nici pînă în prezent un editor – şi aşa a fost cazul şi cu textele Doinei Cornea. Dar dacă orice dizident este şi autor de «literatură de sertar», nu orice autor de literatură de sertar este şi dizident, puţinele cazuri de astfel de autori ivite începînd din 1990 încoace fiind revelatoare. Este vorba de Lucian Blaga, Constantin Noica, Ion D. Sârbu şi Teohar Mihadaş. În acest sens, Dl. Câmpeanu face o confuzie asimilînd «literatura de sertar» cu samizdatul, spunînd textual: «Societatea sincretică constituie totodată o contribuţie la discuţia despre literatura de sertar (...) una din probele materiale că o astfel de literatură, chiar dacă infinit mai restrînsă decît samizdaturile din Polonia, Ungaria şi Rusia, se înfiripase şi la noi.» (loc. cit, p. 6, col. 4) Nefiind samizdat – ceea ce înseamnă «autoeditare», autorul publicaţiilor de acest gen dînd spre lectură texte cu condiţia ca cititorul să multiplice în cinci exemplare exemplarul primit – cartea D-lui Câmpeanu nu se revelă a face parte nici din genul «literaturii de sertar». Căci simpla deţinere a unor asemenea scrieri era suficientă pentru a fi percheziţionat, arestat, anchetat şi condamnat de regim. Dar pentru aceasta, ele trebuiau să fie anticomuniste în conţinut. Simpla tăinuire a unei scrieri – aşa cum este cazul cu cartea autorului – tot aşa cum faptul că ea nu a ajuns în mîinile Securităţii ori a concetăţenilor nu este suficientă pentru a o introduce în gen. Şi aceasta se întîmplă oricîte artificii dialectice sau retorice am face. Cităm integral, spre ilustrare, concluzia D-lui Câmpeanu: «Pe de altă parte, Societatea sincretică nu este o piesă pe deplin relevantă a literaturii de sertar, întrucît părăsind sertarul, nu a ajuns în mîinile unor concetăţeni sau ale unor securişti, ci în ale unor amici de pe meleaguri foarte îndepărtate. Ea a aparţinut literaturii de sertar cîtă vreme a rămas un obiect tăinuit, a încetat şi nu a încetat să aparţină literaturii de sertar devenind un obiect public la scară internaţională, dar rămînînd un obiect tăinuit la scară naţională – şi nu va dobîndi statutul deplin de piesă a literaturii de sertar decît prin apariţia în limba română.» (ibidem)
Faptul că lucrarea autorului – la fel ca şi ciclul ulterior, Sociologia ordinii staliniste (1986-1990), în care el îşi dezvăluie adevărata identitate, ascunsă pînă atunci – nu i-a adus necazuri din partea Partidului şi/sau Securităţii este revelator pentru caracterul său nepericulos pentru regim. Căci a te ocupa de stalinism în condiţiile în care în România se petrecuseră deja dizidenţa lui Paul Goma şi Mişcarea pentru drepturile omului iniţiată de el, şi avusese loc Greva muncitorilor din Valea Jiului – ambele petrecute în 1977 –, nu reflectă decît o inadecvare la real, o consecinţă a faptului că autorul rămîne captiv ideologiei marxist-leniniste. Acelaşi lucru este de spus şi despre stăruinţa autorului în aceeaşi direcţie, în condiţiile în care în România apăruse pleiada întreagă de protestatari indicată mai sus, Securitatea anihilase prin metodele sale teroriste dizidenţa lui Vasile Paraschiv şi avea loc dizidenţa Doinei Cornea; ori, în 1987, se producea Greva muncitorilor de la Braşov.
Ca fost membru al aparatului CC al PCR, profesor la Academia de Partid şi director de departament în Televiziune, Dl. Câmpeanu a fost dacă nu membru al nomenclaturii comuniste, cel puţin unul din aliaţii săi. Or, ceea ce aşteaptă un intelectual de la o asemenea persoană este căinţa publică de a fi făcut parte nu dintr-o «societate sincretică», ci dintr-un mecanism – cel al Partidului şi organismelor sale – care avea ca scop distrugerea a tot ceea ce nu era conform ideologiei şi practicii comuniste, fie ea stalinistă ori ceauşistă.
În absenţa asumării unei asemenea responsabilităţi, cercetătorul este înclinat să creadă că studierea stalinismului nu reprezintă pentru autor, în ultimă instanţă, decît ocultarea acestei responsabilităţi. Şi aceasta mai cu seamă cu cît România postdecembristă a cunoscut cîteva cazuri de «rescriere» a biografiilor, făcute fie de autorii înşişi, fie de către alţii. A se vedea în acest sens cazul Addendei la ediţia română a Cărţii Negre a Comunismului, în care D-na Ana Blandiana, autoarea unei poezii heterodoxe, este ridicată la rangul de dizidentă de către colaboratorii săi prin coborîrea adevăraţilor dizidenţi la rangul de «protestatari» şi disputa ulterioară dintre Academia Civică şi Dl. Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, coeditor al Cărţii, supărat că prietenul său Andrei Pleşu nu a fost catalogat în mod identic (Bucureşti, 1998, pp. 772-775). A se vedea, de asemenea, proclamarea, petrecută anul trecut, de către fostul oficios al Partidului, Scînteia, prin vocea lui C.T. Popescu, a D-lui Dorin Tudoran ca singur dizident cu care tot românul trebuie să se identifice. A se vedea apoi concesia făcută de către autoare, D-na Jessica Douglas-Home, editorului său, directorul editurii Humanitas, Dl. Gabriel Liiceanu şi prietenului acestuia, Dl. Andrei Pleşu, pe care îi numeşte la fel, drept dizidenţi, în Notele biografice ale cărţii sale, o foarte bună carte de altfel (A fost odată în alte timpuri, Bucureşti, 2001, pp. 228-229). Şi, în ultimă instanţă, denumirea de către Mihai Şora ca «dizidenţă de paşaport, în loc să fie o dizidenţă de program» a acţiunii lui Paul Goma – formulare neamendată de conlocutorul său, Sorin Antohi, în discuţia din Mai avem un viitor? (Polirom, Iaşi. 2001, p. 62). De altfel, acest fals ultim a fost susţinut şi de D-nii Cristian Ghinea, jurnalist la Dilema şi Tudorel Urian, jurnalist la Cuvântul, invitaţii D-lui Cristian Tabără în emisiunea Parte de carte, la discuţia pe marginea cărţii din 3 februarie de la Pro Tv. Acesta, împreună cu un altul emis tot de Dl. Cristian Ghinea, şi anume: că lucrarea lui Mihai Şora, Eu & tu & el & ea... sau dialogul generalizat a fost... singura care a circulat în samizdat în România.
Iată de ce ni se pare cu atît mai ciudat titlul grupajului realizat de revistă, care face din Pavel Câmpeanu un dizident, mergînd astfel nu doar în linia autorului însuşi, ci chiar mai departe. Şi pentru ca cititorul să nu rămînă nelămurit în faţa unei asemenea concluzii, credem că el merită o explicaţie. Altfel, dacă acest «caz» ar fi fost o temă de dezbatere, găsim că era firesc ca titlul să conţină un semn de întrebare.
Bucureşti, 17 februarie 2002
Publicat în «Lumea Liberă», 2002
Răspunsul la întrebare stă, în primul rînd, în aplecarea asupra termenilor folosiţi. Cel care scrie în România despre noţiuni ca «dizidenţă», «literatură de sertar» sau «samizat» este obligat să le ghilimeteze. Şi aceasta din două motive. În primul rînd, întrucît la noi termenii în cauză nu au intrat nu doar în conştiinţa comună, ci chiar în conştinţa istorică în accepţia lor proprie. Şi, în al doilea rînd, pentru că ei au fost folosiţi în maniera cea mai abuzivă. Am auzit, începînd din 1990 încoace, ba că noi n-am avut nevoie de samizdat, întrucît cu voia cenzurii a fost publicat mai tot ce era de valoare în literatură – şi asta din partea criticii literare de vîrf (Nicolae Manolescu), ba că figuri notorii ale nomenclaturii au fost proclamate ori s-au autoproclamat dizidenţi (Ion Iliescu).
Termenul de «dizidenţă» a fost folosit de către cercurile intelectuale occidentale pentru a denumi o nouă realitate apărută la sfîrşitul anilor ’60 în Uniunea Sovietică: aceea a unor persoane, în mod preponderent intelectuali, care protestau public împotriva regimului sovietic. Folosirea acestui termen arată foarte bine nivelul de comprehensiune al momentului: în loc să fie consideraţi ca opozanţi ai regimului (fapt pe care, de altfel, din motive tactice, nu întotdeauna îl recunoşteau) ei au fost asimilaţi celor care doreau o schimbare a regimului din interiorul aparatului de partid, susţinătorilor unui «comunism cu faţă umană», pretins democratic faţă de modelul stalinist. Generat de o confuzie, termenul a sfîrşit prin a se încetăţeni cu o nouă accepţie, diferită de sensul înregistrat (încă) de dicţionare.
Dizidenţa are un inventator cert, pe nume Alexandîr Essenin-Volpin. Logician de formaţie, el a avut ideea de a combate regimul sovietic cu propriile sale arme, fiind primul care a făcut o serie de raţionamente, reluate ulterior, care vor sta la baza unei mişcări de opoziţie ce va zgudui din temelii regimurile comuniste. «Democraţia socialistă» este superioară numitei «democraţii burgheze»? – spunea el. Bun! Atunci să ni se demonstreze că ea respectă normele de drept cele mai elementare. Se cere de la cetăţeanul Uniunii Sovietice respectarea legilor? Foarte bine! Să ni se demonstreze că instituţiile partidului şi statului sînt primele care le respectă. Avem o Constituţie care garantează drepturile cetăţenilor? Avem! Atunci să le luăm în serios şi să cerem respectarea lor chiar de către regimul politic la putere.
Nu este locul aici de a insista asupra cazului lui Essenin-Volpin, intelectual cu totul remarcabil, care a fost închis de două ori în azile psihiatrice înainte de a-şi convinge confraţii intelectuali că această manieră inedită de opoziţie este singura eficace împotriva unui regim ideologic criminal, primul care a avut perspicacitatea să observe ce potenţial imens oferea o acţiune legalistă împotriva unui regim ilegal. (Cititorul va găsi descris acest episod în biografia de dizident a lui Vladimir Bukovsky, ...Et le vent reprend ses tours). Este de insistat însă asupra faptului că din acest tip de gîndire decurgea o suită de practici şi strategii aferente, care aveau ca scop denunţarea publică a crimelor şi abuzurilor regimului. Ea începea prin asumarea individuală a riscului protestului în faţa regimului, ceea ce trebuia evitat într-o asemenea luptă fiind conspirativitatea, ilegalismul, ca unele care ar fi dus la condamnarea dizidenţilor pentru acţiuni subversive, aşa cum se întîmplase cu protagoniştii rezistenţei armate din perioada stalinistă. Fiind legalişti de strictă observanţă şi neputînd fi condamnaţi de multe ori nici măcar de către regimul comunist ilegal, dizidenţii erau consideraţi de regim nebuni, făcînd stagii îndelungate în azilele psihiatrice. Scopul fiind ca o dată înnebuniţi, nebunia obţinută în urma unei internări speciale să se constituie în proba pentru dezechilibrul lor psihic.
Sintetizînd, putem spune că dizidenţa poate fi caracterizată drept: 1) un tip de acţiune individuală, fiecare dizident ducînd – înainte de a-i apăra şi a se solidariza cu alţii – propria sa luptă, ca singura manieră de a evita acuza de «complot împotriva siguranţei statului»; 2) o mişcare legalistă, lupta ducîndu-se la lumina zilei şi cu armele pe care le ofereau capitolul despre drepturile omului din Constituţie şi acordurile internaţionale privitoare la acestea, la care URSS era parte; 3) o acţiune moral-politică, în care dizidenţii nu aveau decît propriile energii intelectuale şi morale, iar regimul comunist represiv avea toate mijloacele ca să-i zdrobească. O luptă disperată de cele mai multe ori, în care simplul fapt de a protesta public rămînea uneori mai important decît eficacitatea practică a rezultatelor acestei lupte. Că dizidenţa a fost singurul răspuns politic realist şi eficace la chestiunea politică a rezistenţei şi opoziţiei în regimurile comuniste s-a văzut atît din extinderea sa în celelalte state comuniste (cazul polonez unde, aşa cum afirmă Jacques Sémelin în La liberté au but des ondes, în urma acţiunilor Solidarităţii «o societate întreagă intră în dizidenţă» este cel mai ilustrativ), cît şi din efectele sale pe termen lung care au contribuit de o manieră decisivă la prăbuşirea regimurilor comuniste.
Măsurate cu aceste criterii, luările de poziţie din România comunistă care cad sub noţiunea de dizidenţă nu sînt decît trei: cea a lui Paul Goma, a lui Vasile Paraschiv şi a Doinei Cornea. Restul (cazurile lui Radu Filipescu, Dorin Tudoran, Gabriel Andreescu, Mariana Celac, Mihai Botez, Dan Petrescu, Liviu Antonesei, Liviu Cangeopol sau Mircea Dinescu), deşi importante – importanţa lor trebuind să fie accentuată în contextul politic actual dominat de resurgenţa forţelor politice de extracţie bolşevică – rămîn la stadiul de proteste anticeauşiste. Cît îi priveşte pe semnatarii Scrisorii celor şase, ei sînt la originea unui proiect politic de schimbare din interiorul aparatului a regimului comunist – pe care l-am trăit, de altfel, în transpunerea sa reală, în perioada regimului Iliescu din perioada 1990-1996 – neavînd nimic de-a face cu dizidenţa.
Înainte de a-şi face publice acţiunile, fiecare dizident a fost autor de «literatură de sertar», fie că este vorba de proteste, de mărturii sau alte lucrări. Aşa s-a întîmplat cu scrierile lui Paul Goma pînă la plecarea sa în Exil din 1977, cu Vasile Paraschiv – pentru a cărui mărturie, tradusă de altfel în franceză de Anne Planche, nu s-a găsit nici pînă în prezent un editor – şi aşa a fost cazul şi cu textele Doinei Cornea. Dar dacă orice dizident este şi autor de «literatură de sertar», nu orice autor de literatură de sertar este şi dizident, puţinele cazuri de astfel de autori ivite începînd din 1990 încoace fiind revelatoare. Este vorba de Lucian Blaga, Constantin Noica, Ion D. Sârbu şi Teohar Mihadaş. În acest sens, Dl. Câmpeanu face o confuzie asimilînd «literatura de sertar» cu samizdatul, spunînd textual: «Societatea sincretică constituie totodată o contribuţie la discuţia despre literatura de sertar (...) una din probele materiale că o astfel de literatură, chiar dacă infinit mai restrînsă decît samizdaturile din Polonia, Ungaria şi Rusia, se înfiripase şi la noi.» (loc. cit, p. 6, col. 4) Nefiind samizdat – ceea ce înseamnă «autoeditare», autorul publicaţiilor de acest gen dînd spre lectură texte cu condiţia ca cititorul să multiplice în cinci exemplare exemplarul primit – cartea D-lui Câmpeanu nu se revelă a face parte nici din genul «literaturii de sertar». Căci simpla deţinere a unor asemenea scrieri era suficientă pentru a fi percheziţionat, arestat, anchetat şi condamnat de regim. Dar pentru aceasta, ele trebuiau să fie anticomuniste în conţinut. Simpla tăinuire a unei scrieri – aşa cum este cazul cu cartea autorului – tot aşa cum faptul că ea nu a ajuns în mîinile Securităţii ori a concetăţenilor nu este suficientă pentru a o introduce în gen. Şi aceasta se întîmplă oricîte artificii dialectice sau retorice am face. Cităm integral, spre ilustrare, concluzia D-lui Câmpeanu: «Pe de altă parte, Societatea sincretică nu este o piesă pe deplin relevantă a literaturii de sertar, întrucît părăsind sertarul, nu a ajuns în mîinile unor concetăţeni sau ale unor securişti, ci în ale unor amici de pe meleaguri foarte îndepărtate. Ea a aparţinut literaturii de sertar cîtă vreme a rămas un obiect tăinuit, a încetat şi nu a încetat să aparţină literaturii de sertar devenind un obiect public la scară internaţională, dar rămînînd un obiect tăinuit la scară naţională – şi nu va dobîndi statutul deplin de piesă a literaturii de sertar decît prin apariţia în limba română.» (ibidem)
Faptul că lucrarea autorului – la fel ca şi ciclul ulterior, Sociologia ordinii staliniste (1986-1990), în care el îşi dezvăluie adevărata identitate, ascunsă pînă atunci – nu i-a adus necazuri din partea Partidului şi/sau Securităţii este revelator pentru caracterul său nepericulos pentru regim. Căci a te ocupa de stalinism în condiţiile în care în România se petrecuseră deja dizidenţa lui Paul Goma şi Mişcarea pentru drepturile omului iniţiată de el, şi avusese loc Greva muncitorilor din Valea Jiului – ambele petrecute în 1977 –, nu reflectă decît o inadecvare la real, o consecinţă a faptului că autorul rămîne captiv ideologiei marxist-leniniste. Acelaşi lucru este de spus şi despre stăruinţa autorului în aceeaşi direcţie, în condiţiile în care în România apăruse pleiada întreagă de protestatari indicată mai sus, Securitatea anihilase prin metodele sale teroriste dizidenţa lui Vasile Paraschiv şi avea loc dizidenţa Doinei Cornea; ori, în 1987, se producea Greva muncitorilor de la Braşov.
Ca fost membru al aparatului CC al PCR, profesor la Academia de Partid şi director de departament în Televiziune, Dl. Câmpeanu a fost dacă nu membru al nomenclaturii comuniste, cel puţin unul din aliaţii săi. Or, ceea ce aşteaptă un intelectual de la o asemenea persoană este căinţa publică de a fi făcut parte nu dintr-o «societate sincretică», ci dintr-un mecanism – cel al Partidului şi organismelor sale – care avea ca scop distrugerea a tot ceea ce nu era conform ideologiei şi practicii comuniste, fie ea stalinistă ori ceauşistă.
În absenţa asumării unei asemenea responsabilităţi, cercetătorul este înclinat să creadă că studierea stalinismului nu reprezintă pentru autor, în ultimă instanţă, decît ocultarea acestei responsabilităţi. Şi aceasta mai cu seamă cu cît România postdecembristă a cunoscut cîteva cazuri de «rescriere» a biografiilor, făcute fie de autorii înşişi, fie de către alţii. A se vedea în acest sens cazul Addendei la ediţia română a Cărţii Negre a Comunismului, în care D-na Ana Blandiana, autoarea unei poezii heterodoxe, este ridicată la rangul de dizidentă de către colaboratorii săi prin coborîrea adevăraţilor dizidenţi la rangul de «protestatari» şi disputa ulterioară dintre Academia Civică şi Dl. Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, coeditor al Cărţii, supărat că prietenul său Andrei Pleşu nu a fost catalogat în mod identic (Bucureşti, 1998, pp. 772-775). A se vedea, de asemenea, proclamarea, petrecută anul trecut, de către fostul oficios al Partidului, Scînteia, prin vocea lui C.T. Popescu, a D-lui Dorin Tudoran ca singur dizident cu care tot românul trebuie să se identifice. A se vedea apoi concesia făcută de către autoare, D-na Jessica Douglas-Home, editorului său, directorul editurii Humanitas, Dl. Gabriel Liiceanu şi prietenului acestuia, Dl. Andrei Pleşu, pe care îi numeşte la fel, drept dizidenţi, în Notele biografice ale cărţii sale, o foarte bună carte de altfel (A fost odată în alte timpuri, Bucureşti, 2001, pp. 228-229). Şi, în ultimă instanţă, denumirea de către Mihai Şora ca «dizidenţă de paşaport, în loc să fie o dizidenţă de program» a acţiunii lui Paul Goma – formulare neamendată de conlocutorul său, Sorin Antohi, în discuţia din Mai avem un viitor? (Polirom, Iaşi. 2001, p. 62). De altfel, acest fals ultim a fost susţinut şi de D-nii Cristian Ghinea, jurnalist la Dilema şi Tudorel Urian, jurnalist la Cuvântul, invitaţii D-lui Cristian Tabără în emisiunea Parte de carte, la discuţia pe marginea cărţii din 3 februarie de la Pro Tv. Acesta, împreună cu un altul emis tot de Dl. Cristian Ghinea, şi anume: că lucrarea lui Mihai Şora, Eu & tu & el & ea... sau dialogul generalizat a fost... singura care a circulat în samizdat în România.
Iată de ce ni se pare cu atît mai ciudat titlul grupajului realizat de revistă, care face din Pavel Câmpeanu un dizident, mergînd astfel nu doar în linia autorului însuşi, ci chiar mai departe. Şi pentru ca cititorul să nu rămînă nelămurit în faţa unei asemenea concluzii, credem că el merită o explicaţie. Altfel, dacă acest «caz» ar fi fost o temă de dezbatere, găsim că era firesc ca titlul să conţină un semn de întrebare.
Bucureşti, 17 februarie 2002
Publicat în «Lumea Liberă», 2002
