Războiul
Luînd decizia de a porni la război împotriva Irakului, administraţia Bush a ocolit ONU, acest act fiind ultimul dintr-o suită de violări ale dreptului internaţional de către SUA, care au avut ca efect pulverizarea legalităţii internaţionale şi intrarea în incertitudine a rolului Organizaţiei.
Pentru a declanşa un război – prin natura sa un lucru oribil – trebuie să ai o motivaţie temeinică, ceea ce nu este cazul cu petrolul. Autorităţile americane nu au reuşit să probeze faptul că Irakul reprezintă un pericol real pentru pacea regiunii Orientului Mijlociu şi/sau cea mondială. Pe de altă parte, la data începerii campaniei militare, Irakul era – după cum spun experţii în drept internaţional – un stat cu suveranitatea grav afectată, aflat de fapt sub tutela ONU, supus unui embargou internaţional care, după cum s-a dovedit, a avut ca efect exact opusul a ceea ce s-a scontat, între altele: o întărire a regimului lui Sadam Hussein, pauperizarea şi înfometarea populaţiei şi creşterea mortalitatăţii infantile.
Posturile româneşti de televiziune au relatat, cu o delirantă excitare, desfăşurarea operaţiunilor militare. Situaţia se datorează controlului politic pe care puterea de la Bucureşti îl exercită asupra media şi iresponsabilităţii factorilor de decizie din televiziunile de stat şi particulare, ca şi a intelighenţiei directoare de conştiinţe. Toţi aceşti specialişti în neant au explicat unei populaţii analfabetizate politic de comunism şi de postcomunism ce bine este să fii proamerican şi prorăzboinic.
Mai grav, partidele de opoziţie şi persoane din societatea civilă au participat la această paranoia războinică. Vom da doar două exemple. Primul este Cristian Pîrvulescu, preşedintele LADO. Celălalt, tînărul istoric şi consilier al lui Th. Stolojan, Adrian Cioroianu. Ele arată halul în care se găsesc la noi atît apărarea drepturilor omului, cît şi analiza politică. În loc să îi intereseze ori apărarea drepturilor omului, ori analiza politică nuanţată, cei doi au redus problema războiului la un proamericanism lipsit de orice discernămînt. Şi este vorba de oameni tineri care, deşi ştiu limbi străine, par să nu citească nimic sau, în tot cazul, nu arată că înţeleg ceva diferit de vulgata ministerului propagandei guvernului Năstase. La rîndul său, ministerul dezinformării a spus populaţiei că, deşi România susţine SUA în războiul împotriva Irakului, nu este în război, şi toată lumea s-a lăsat intoxicată cu plăcere.
Oare ştiu toţi aceşti „analişti politici”, „apărători ai drepturilor omului”, „consilieri” de opoziţie şi „directori de conştiinţe”, care se plimbă prin Occident, ce înseamnă un război? Au văzut vreodată o fotografie, vreun film sau au citit vreo descriere a unui cîmp de cadavre? Şi dacă au văzut, ce conştiinţă au ei dacă nu spun un adevăr care ar tempera nebunia colectivă? În război oamenii mor şi, cel mai adesea, ei mor în condiţii groaznice. Şi prima care suferă este populaţia civilă, iar eufemismele de tipul «victimelor colaterale» nu pot acoperi oroarea acestei morţi.
Desigur, occidentalilor le e greu să înţeleagă de ce în România nu există manifestaţii pacifiste, aşa cum există în toată Europa, spaţiu cultural din care facem parte. Iar singura lor explicaţie, care nu face decît să atingă subiectul, ar fi că sîntem mult prea preocupaţi de problemele noastre cotidiene (tradus: sîntem abrutizaţi de sărăcie).
Amara ironie este că singurele discursuri în aparenţă de bun simţ şi raţionale sînt ale antioccidentalilor doctrinari: Florin Constantiniu, Octavian Paler şi Cristian Tudor Popescu, de exemplu. Primul dintre aceştia susţinea, de pildă, că gropile comune din Kossovo – o realitate demonstrată nu de americani, ci de organizaţiile internaţionale pentru apărarea drepturilor omului şi de comisiile ONU – sînt o creaţie a propagandei americane.
Ce analiză mai este ascultată cînd o parte strigă «hai!» iar cealaltă «huo!»? Lăsînd principiile celor care mai ţin la ele, pe cine să mai convingi că speranţele pe care autorităţile de la Bucureşti şi le pun în recuperarea datoriei de la irakieni vor fi, după război, ca şi inexistente, dat fiind că americanii şi cei care îi sprijină direct în operaţiunile militare sînt cei care îşi vor recupera cu prioritate pierderile (materiale!) şi vor beneficia de cîştiguri (tot materiale!)? Că în mod raţional, România îşi anulează şansele de a recupera datoria de la un Irak distrus de război? Şi, în tot cazul, că ea trebuia să se abţină de la declaraţii iresponsabile care pun în pericol procesul de aderare la instituţiile europene?
Tot acest bîlci mediatic reduce chestiunile legitimităţii războiului din Irak, angajamentului României în susţinerea poziţiei americane şi recuperării datoriei de la irakieni la o dispută caricaturală în care proamericanismului delirant nu i se opune decît paranoia antiamericană. Consecinţa este reducerea analizei politice la penibile spuse de tipul: Anglia susţine SUA pentru că Blair este «pudelul lui Bush» (istoricul Florin Constantiniu dixit).
CNSAS
Marţi, 11 martie a avut loc protestul iniţiat de Academia Caţavencu şi Blocul Naţional Sindical în legătură cu criza din CNSAS. Motivaţia iniţiatorilor a fost următoarea: „Cerem să fie respectată legea! Dosarele Securităţii sînt sursă de şantaj politic şi corupţie. Vrem să-i ştim pe toţi Priboii!” Motivaţia este, în principiu, corectă. Pe de altă parte însă, manifestaţia a arătat anticomunişti şi antisecurişti acolo unde nici nu credeam că există. BNS – care are în componenţa sa sindicate ale funcţionarilor publici şi care a decis să sprijine aşa-zişii „dizidenţi” din Colegiu – ştie că în primul trimestru al anului 2001 angajaţi ai CNSAS au încercat înfiinţarea unui sindicat al funcţionarilor publici? Ştie că această încercare a fost drastic sancţionată prin concedierea celor care s-au ocupat cu sindicalizarea membrilor CNSAS? Evident că nu ştie, căci „dizidenţii” pe care acum îi sprijină nu puteau să spună că ei înşişi au participat la lichidarea acestei tentative. În plus, cu manifestaţia s-au solidarizat asociaţii despre care, iarăşi, nu ştiam că sînt nici anticomuniste, nici antisecuriste. Este cazul Partidului Pensionarilor şi Protecţiei Sociale, filiala Constanţa, nemulţumit că majoritatea PSD-PRM a Parlamentului nu a aprobat moţiunea „Abandonarea pensionarilor”.
Dar, dincolo de motivaţiile de principiu sau de oportunitate ale organizatorilor manifestaţiei şi ale celor care s-au solidarizat cu ea, care nu reflectă decît complexitatea situaţiei, manifestaţia a avut efecte pozitive (deşi minime!) şi negative. Pozitivă a fost atragerea atenţiei opiniei publice asupra tentativei PSD de a lichida „cît mai urgent posibil” „problema CNSAS”, la adăpostul războiului din Irak. Şi asta mai ales în condiţiile marasmului economic şi, în special, moral în care se găseşte România.
Efectele negative sînt însă mai complexe. În primul rînd, acceptarea de către organizatorii manifestaţiei ca trimişii PSD să se prindă în lanţul uman din jurul Parlamentului a făcut ca ei înşişi să participe la deturnarea propriei acţiuni, a sporit confuzia oamenilor şi a împins acţiunea spre ridicol. La cinica manifestare de forţă a PSD organizatorii nu au reacţionat în nici un fel. Apoi, participarea grupului Pleşu-Dinescu-Patapievici la manifestaţie e de natură să ne pună pe gînduri. Căci dacă organizatorii doresc cu adevărat respectarea legii şi deconspirarea tuturor agenţilor şi colaboratorilor Securităţii, grupul în cauză nu a probat că doreşte cu adevărat să o facă. În mod normal, pentru a demonstra acest lucru nu îţi trebuiesc mai mult de zece rînduri. Dat fiind însă că mistificarea existenţei unei grupări „dizidente” în Colegiul CNSAS a prins foarte bine – cu sprijinul neobosit al mass-media – ne va trebui ceva mai mult.
Colegiul în ansamblul său – nu doar „gruparea Onişoru-Gheorghe” – este responsabil pentru grave încălcări ale legii de organizare şi ale drepturilor omului ca de pildă: neutilizarea tuturor mijloacelor legale pentru a obliga Primăria Bucureştiului să-i acorde un sediu adecvat şi serviciile secrete să-i predea arhivele; nerespectarea termenelor legale de verificare (la cerere sau din oficiu) şi de acces la propriul dosar; încălcarea normelor de procedură în verificare (vezi cazul Marcian Bleahu), fapt pentru care un informator dovedit al Securităţii (Mircea Ionescu-Quintus) a cîştigat procesul cu instituţia; schimbarea, din motive obscure, a încadrării în aprecierea colaborării cu Securitatea (ca în cazurile Paul Daniel Mircescu sau Ludovic Rakoczi); verificarea candidaţilor la alegerile din 2000 după liste furnizate de partide, iar nu după cele oficiale aflate la BEC şi neverificarea, pînă la alegeri, a candidaţilor PD şi PRM; spargerea noţiunii de „colaborator” al Securităţii în trei subcategorii, care a avut ca efect reducerea colaborării cu Securitatea de la o chestiune de natură la una de grad; neverificarea lui Ion Iliescu şi a lui C.V. Tudor în alte fonduri ale arhivelor Securităţii şi neutilizarea, pentru stabilirea colaborării lor cu Securitatea, a altor probe decît cele ale Securităţii, probe care sînt de notorietate; „curăţirea” lui Ristea Priboi; constituirea unui departament Pentru Protecţia Informaţiei din foşti (?) ofiţeri de Securitate (col. Gheorghe Paşc, col. Ştefănescu şi col. Cristescu) şi angajarea unor persoane care au lucrat (?) în serviciile de informaţii actuale (Răzvan Popa, Remus Murzea, Loţi Fabian şi alţii); concedierea lui Gabriel Catalan, pentru motive de protejare a imaginii Patriarhului BOR şi a imaginii instituţiei, un cercetător care nu a făcut altceva decît ceea ce face în mod normal un om de ştiinţă: să caute adevărul; concedierea a 34 de angajaţi, sub acoperirea unui ordin al Ministerului Finanţelor, cu scopul de a împiedica constituirea unui sindicat şi a distruge Departamentul de Cercetare al instituţiei, care vedea în mod diferit deconspirarea Securităţii; angajarea lui Mihai Pelin, persoană aflată înainte de 1989 în relaţii strînse cu DIE şi personaj-cheie în refacerea imaginii post-decembriste a Securităţii. Şi am putea continua...
Iată de ce Colegiul în ansamblu este responsabil pentru supunerea la politica dusă de Preşedinţie, de guvern şi de serviciile secrete, ceea ce a compromis în mod iremediabil statutul de independenţă pe care legea îl acorda CNSAS, ajungînd astfel să transforme instituţia într-una de conspirare a agenţilor şi colaboratorilor Securităţii şi a membrilor nomenclaturii implicaţi în activităţi specifice poliţiei politice. Înainte de a intra într-un accelerat proces de distrugere de către PSD în alianţă cu PRM, CNSAS a fost distrus din interior prin politica dusă de gruparea Gheorghe cot la cot cu cea a lui Pleşu. Şi aceasta este mai mult decît o problemă de cronologie...
Pentru a încheia demistificarea pretinsei „dizidenţe” a grupării Pleşu-Dinescu-Patapievici, trebuie spus că aceasta reprezenta un număr de 6 persoane contra 5, „dizidenţii” fiind în fapt ceilalţi, care beneficiau însă de avantajul – creat de majoritari! – al ocupării posturilor de conducere. CNSAS a avut întotdeauna o conducere de formă şi alta reală, fapt pe care toţi membrii Colegiului l-au acceptat. Lăsîndu-l deoparte pe Gh. Onişoru, care a fost şi a rămas un preşedinte de faţadă, pînă la alegerile din 2000 influenţa cea mai mare în Colegiu a avut-o Andrei Pleşu. După alegeri, raporturile s-au schimbat în favoarea lui Mihai Gheorghe. Cel mai ilustrativ exemplu este acela că a doua zi după publicarea primelor rezultate parţiale ale alegerilor, Gheorghe a venit în faţa investigatorilor CNSAS însoţit de securistul Paşc pentru a-i ameninţa că dacă nu-şi ţin gura în privinţa informaţiilor cu care lucrează pot să-şi facă deja bagajul. Fiindcă ne aflăm în România, unde dispreţul pentru lege şi incultura legală sînt regula, nu e inutil de adăugat că Gheorghe, oricît de vice-preşedinte ar fi el, cît de numit de PDSR şi cît de şef peste securişti, iar Paşc oricît de securist este, nu au dreptul să-i ameninţe pe ceilalţi angajaţi care sînt funcţionari publici, au jurat să respecte drepturile omului şi au semnat un angajament de confidenţialitate cu instituţia.
Pe de altă parte, constituirea subcomisiei parlamentare de anchetă a activităţii CNSAS a fost făcută în dispreţul legii, întrucît au fost ignorate normele procedurale, fapt recunoscut de juriştii PSD care au numit încălcarea propriilor regulamente, în chiar ziua desfăşurării manifestaţiei, drept „neancorare în proceduri” (Antonie Iorgovan), „forme care nu cer rigoare” sau chiar... „aspecte colaterale” (Cornel Bădoiu). Apoi, propunerea de revocare în bloc a Colegiului – la această oră acceptată de comisiile juridice reunite ale Parlamentului – este ilegală, întrucît Legea 187/1999 nu prevede ca membrii organismului de conducere al CNSAS să fie revocaţi, tocmai pentru a le asigura statutul de independenţă, decît dacă nu îndeplinesc criteriile de numire, aşa cum sînt formulate la art. 8 (8). Şi nu de către Parlament, ci de Curtea Supremă de Justiţie. În mod legal ei sînt imuni timp de 6 ani şi nu pot fi revocaţi decît dacă legea este modificată în acest sens. Sau dacă încalcă grav legea, ceea ce duce la condamnarea lor penală (cf. art. 24).
Neîncurcîndu-se în aspecte legale – care sînt „colaterale”! – subcomisia de anchetă a propus, iar comisiile juridice reunite ale celor două camere ale Parlamentului au acceptat, revocarea în bloc a Colegiului – în mod prealabil modificării legii (a se citi: în mod flagrant ilegală!) şi fără nici o grijă faţă de consecinţele politice – şi acordarea conducerii interimare a instituţiei grupării condusă de Gheorghe.
Existenţa animalului care nu există în Colegiul CNSAS – o grupare „dizidentă” preocupată de deconspirarea tuturor agenţilor şi colaboratorilor Securităţii – a fost susţinută din oportunism, din conformism sau din convingere de către opoziţia parlamentară (PNL şi PD), PNŢCD, Alianţa Civică, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici şi altele asemenea. Faptul este foarte îngrijorător, întrucît dacă toate aceste organizaţii şi persoanele care le conduc ar dori cu adevărat deconspirarea Securităţii şi ar înţelege cu adevărat ce se întîmplă la CNSAS, nu ar fi trebuit să se angajeze în acreditarea unor ficţiuni, ci să se concentreze pe imposibilitatea legală – „colaterală”, cum altfel?! – a revocării Colegiului. Şi aceasta fără să facă în nici un fel jocul forţelor securisto-comuniste din Parlament.
Partidele parlamentare, PNL şi PD, au avansat soluţiile cele mai lipsite de imaginaţie, cînd era foarte clar că PSD nu doreşte altceva decît revocarea grupării Pleşu, iar singura soluţie era o opoziţie eficace faţă de raportul subcomisiei, faţă de revocarea Colegiului şi faţă de modificarea legii. La rîndul lor, cei şase din gruparea Pleşu ştiau că PSD are pregătit, încă din septembrie 2001, un proiect de modificare a legii – modificare cerută în permanenţă de membrii grupării înseşi! – care lichida chestiunea deconspirării Securităţii şi presupunea înlocuirea membrilor Colegiului cu magistraţi. Resortul „dizidenţei” şi secretul majorităţii lor este unul pe cît de simplu, pe atît de românesc: acela că, între timp PSD le-a promis celor cinci că îi păstrează în noua formulă a Colegiului, iar celorlalţi că se dispensează de serviciile lor. Incredibil? Dacă e aşa – dar cît de adevărat! – ar fi cazul ca „dizidenţii” să răspundă la o întrebare la care nu au cum: de ce ei, deveniţii peste noapte partizani ai deconspirării ofiţerilor Securităţii, nu au scos un cuvinţel despre acest subiect din decembie 2000 (data la care primele liste cu angajaţi ai Securităţii au fost redactate!) şi pînă în vara anului 2002?
Pentru a le arăta încă o dată că are iniţiativa, PSD a venit cu o propunere surprinzătoare, transmisă din partea lui Adrian Năstase însuşi: numirea lui Constantin (Ticu) Dumitrescu în fruntea CNSAS. Dumitrescu a acceptat oferta, participînd chiar la discuţii asupra chestiunii şi formulînd anumite cerinţe: modificarea legii în aşa fel încît să permită numirea sa; predarea, de către deţinătorii abuzivi, a arhivelor Securităţii în termen de 60 de zile, concomitent cu stipularea unor sancţiuni penale pentru nerespectarea acestei prevederi; eliminarea sintagmelor „siguranţă naţională” cu privire la regimul comunist şi „Securitate ca poliţie politică” din textul legii.
Darul a fost cu adevărat otrăvit. Simpla discutare a modificării legii actuale de organizarea a CNSAS – al cărei adversar iniţiatorul legii s-a arătat – reprezintă o legitimare a proiectatei modificări a legii pe care PSD o are pregătită, cum am mai spus, din toamna anului 2001. Apoi, atenţia discuţiei a fost mutată de la principii şi prevederi legale la persoane.
Dar în conţinutul propunerilor lui Dumitrescu sînt lucruri şi mai îngrijorătoare. Cum se poate să susţii că sintagma „siguranţă naţională”, cu referire la perioada comunistă, este neavenită şi în acelaşi timp să afirmi că dosarele Securităţii aflate la SIE şi la DGIA trebuie să fie analizate după criterii speciale? Dosarele de dinainte de 1989 pe care le deţin aceste servicii secrete provin din aceeaşi arhivă a Securităţii, şi ele trebuie să se supună aceluiaşi unic criteriu. Apoi, cum se poate să susţii că sintagma „Securitatea ca poliţie politică” este o găselniţă dezinformatoare – deci Securitatea a fost în ansamblul ei o poliţie politică! – şi în acelaşi timp să afirmi că securiştii din departamentele financiar-contabile, tehnico-administrative sau de pază nu au desfăşurat activităţi de tip poliţie politică? În fine, cum se poate ca fost deţinut politic şi preşedinte al AFDPR să vorbeşti nu despre Securitate, ci despre „fosta Securitate”, girînd astfel serviciile secrete postcomuniste care nu sînt altceva decît moştenitoare ale Securităţii: la nivelul oamenilor, structurilor şi practicilor pe care le utilizează?
Scris în grabă, textul lui Dumitrescu este incoerent şi vine cu propuneri inacceptabile pentru scopul urmărit: deconspirarea tuturor agenţilor şi colaboratorilor Securităţii care au adus atingere drepturilor omului. El reprezintă un pas înapoi faţă de actuala formă a legii care, nedefinind „poliţia politică”, permite deconspirarea tuturor angajaţilor Securităţii, indiferent de compartimentul în care au lucrat, dacă se poate proba că au adus sau doar puteau aduce atingere drepturilor omului. Şi nu numai a lor...
Sfătuindu-i sau încurajîndu-i pe cei din gruparea Gheorghe, PSD a practicat un joc politic cu orizont închis, fără nici o şansă nu doar pentru gruparea adversă, ci şi pentru cei care afirmă că doresc deconspirarea tuturor agenţilor şi colaboratorilor Securităţii. Căci el cîştigă oricum: dacă activitatea Colegiului este blocată, împiedică instituţia să funcţioneze; dacă gruparea Pleşu este revocată, o lichidează definitiv. La rîndul lor, opozanţii acestei politici au fost nu doar lipsiţi de idei – altele decît organizarea lanţului uman – ci şi incapabili să înţeleagă faptul că cei pe care îi susţin nu sînt ceea ce vor să pară a fi.
Care-i legătura? Şi care-i soluţia?
Regimul de la Bucureşti sprijină administraţia Bush din două motive: pentru că americanii plătesc şi pentru că SUA legitimează structurile politice de extracţie securisto-comunistă aflate la putere. Acestea sînt motivele pentru care România de sub Iliescu şi Năstase a semnat cu SUA un act de neremitere a cetăţenilor americani către Curtea Penală Internaţională. Şi, sub presiunea sioniştilor din administraţia de la Washington a adoptat ordonanţa de guvern care interzice organizaţiile şi simbolurile fasciste, rasiste şi xenofobe. Desigur, structurile şi practicile comunisto-securiste, pe care le suportăm pe pielea noastră, regimul de la Bucureşti ne-a sfătuit să le uităm.
Evident, nu se pune problema să devii antiamerican (chiar dacă îţi vine!), la fel cum nu se pune problema ca autorităţile americane să devină mai moraliste decît sînt. Dar trebuie să fii împotriva acestei politici a SUA, care nu va întîrzia să-şi arate efectele sale cele mai nocive şi care vor umbri negreşit proiectatele cîştiguri în petrol. Pentru americani, la fel ca şi pentru români. Sciziunea Europei, alierea Americii cu regimurile est-europene, între care unele cu adevărat dubioase (precum România şi Bulgaria), sînt doar două motive de natură să dea de gîndit americanilor înşişi. La adăpostul războiului din Irak şi legitimaţi de autorităţile americane, PSD şi Iliescu îşi vor desăvîrşi opera de lichidare a opoziţiei, nu a celei parlamentare sau extra-, acelea fiind oricum firave, ci a oricărei critici interne. Iar securiştii şi nomenclaturiştii români vor fi transformaţi în oameni cinstiţi – alături de cei chinezi, de cei ruşi şi de autorităţile israeliene – cot la cot cu americanii în lupta antiteroristă. Şi ce se vor face oare autorităţile americane cînd nu îi vor mai plăti pe bolşevicii eterni de la Bucureşti?
Cu privire la moştenirea Securităţii, poziţia autorităţilor americane – exprimată prin vocea lui Randy Scheuneman din Comitetul SUA pentru NATO, în septembrie 2002, la Bucureşti – este că securiştii din serviciile secrete şi din alte instituţii ale statului nu reprezintă nici un pericol, ci doar cei care sînt „în exteriorul structurilor controlate de autorităţi”. Declaraţia acestui politician, oricît de interesată ar fi, e de o prostie fără margini. Ea arată că decidenţii americani sînt sub influenţa serviciilor române de informaţii.
Gruparea Pleşu nu poate fi apărată de către cineva care susţine legea de organizare a instituţiei şi doreşte deconspirarea tuturor agenţilor şi colaboratorilor Securităţii, o lege de care gruparea în cauză şi-a bătut joc „umăr la umăr” – cum spune ultimul refren de pe Dîmboviţa – cu cea condusă de Gheorghe. Nu este însă niciodată prea tîrziu ca „analiştii politici”, „directorii de conştiinţe” şi „apărătorii drepturilor omului” să înveţe să apere „colateralele” aspecte legale. Şi, în plus, să militeze cu imaginaţie împotriva modificării legii şi a revocării Colegiului. Iar dacă nu va fi prea mult pentru ei, să se constituie parte într-un proces de încălcare a drepturilor omului de către gruparea Gheorghe, care a obstrucţionat aplicarea legii, proces pe care să îl ducă pînă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Iar dacă noi toţi nu vom face altceva decît lanţuri umane, să nu ne facem iluzii: toţi vom avea pe mîini sîngele Partidului şi al Securităţii. Şi, să nu uităm, rahatul celor bătuţi şi torturaţi...
Bucureşti, 3 aprilie 2003
Publicat în „Asymetria”, nr. 8-9, mai 2003, în „Timpul”, Iaşi, şi în „Vremea naţional-creştină”, nr. din iunie 2003.
Luînd decizia de a porni la război împotriva Irakului, administraţia Bush a ocolit ONU, acest act fiind ultimul dintr-o suită de violări ale dreptului internaţional de către SUA, care au avut ca efect pulverizarea legalităţii internaţionale şi intrarea în incertitudine a rolului Organizaţiei.
Pentru a declanşa un război – prin natura sa un lucru oribil – trebuie să ai o motivaţie temeinică, ceea ce nu este cazul cu petrolul. Autorităţile americane nu au reuşit să probeze faptul că Irakul reprezintă un pericol real pentru pacea regiunii Orientului Mijlociu şi/sau cea mondială. Pe de altă parte, la data începerii campaniei militare, Irakul era – după cum spun experţii în drept internaţional – un stat cu suveranitatea grav afectată, aflat de fapt sub tutela ONU, supus unui embargou internaţional care, după cum s-a dovedit, a avut ca efect exact opusul a ceea ce s-a scontat, între altele: o întărire a regimului lui Sadam Hussein, pauperizarea şi înfometarea populaţiei şi creşterea mortalitatăţii infantile.
Posturile româneşti de televiziune au relatat, cu o delirantă excitare, desfăşurarea operaţiunilor militare. Situaţia se datorează controlului politic pe care puterea de la Bucureşti îl exercită asupra media şi iresponsabilităţii factorilor de decizie din televiziunile de stat şi particulare, ca şi a intelighenţiei directoare de conştiinţe. Toţi aceşti specialişti în neant au explicat unei populaţii analfabetizate politic de comunism şi de postcomunism ce bine este să fii proamerican şi prorăzboinic.
Mai grav, partidele de opoziţie şi persoane din societatea civilă au participat la această paranoia războinică. Vom da doar două exemple. Primul este Cristian Pîrvulescu, preşedintele LADO. Celălalt, tînărul istoric şi consilier al lui Th. Stolojan, Adrian Cioroianu. Ele arată halul în care se găsesc la noi atît apărarea drepturilor omului, cît şi analiza politică. În loc să îi intereseze ori apărarea drepturilor omului, ori analiza politică nuanţată, cei doi au redus problema războiului la un proamericanism lipsit de orice discernămînt. Şi este vorba de oameni tineri care, deşi ştiu limbi străine, par să nu citească nimic sau, în tot cazul, nu arată că înţeleg ceva diferit de vulgata ministerului propagandei guvernului Năstase. La rîndul său, ministerul dezinformării a spus populaţiei că, deşi România susţine SUA în războiul împotriva Irakului, nu este în război, şi toată lumea s-a lăsat intoxicată cu plăcere.
Oare ştiu toţi aceşti „analişti politici”, „apărători ai drepturilor omului”, „consilieri” de opoziţie şi „directori de conştiinţe”, care se plimbă prin Occident, ce înseamnă un război? Au văzut vreodată o fotografie, vreun film sau au citit vreo descriere a unui cîmp de cadavre? Şi dacă au văzut, ce conştiinţă au ei dacă nu spun un adevăr care ar tempera nebunia colectivă? În război oamenii mor şi, cel mai adesea, ei mor în condiţii groaznice. Şi prima care suferă este populaţia civilă, iar eufemismele de tipul «victimelor colaterale» nu pot acoperi oroarea acestei morţi.
Desigur, occidentalilor le e greu să înţeleagă de ce în România nu există manifestaţii pacifiste, aşa cum există în toată Europa, spaţiu cultural din care facem parte. Iar singura lor explicaţie, care nu face decît să atingă subiectul, ar fi că sîntem mult prea preocupaţi de problemele noastre cotidiene (tradus: sîntem abrutizaţi de sărăcie).
Amara ironie este că singurele discursuri în aparenţă de bun simţ şi raţionale sînt ale antioccidentalilor doctrinari: Florin Constantiniu, Octavian Paler şi Cristian Tudor Popescu, de exemplu. Primul dintre aceştia susţinea, de pildă, că gropile comune din Kossovo – o realitate demonstrată nu de americani, ci de organizaţiile internaţionale pentru apărarea drepturilor omului şi de comisiile ONU – sînt o creaţie a propagandei americane.
Ce analiză mai este ascultată cînd o parte strigă «hai!» iar cealaltă «huo!»? Lăsînd principiile celor care mai ţin la ele, pe cine să mai convingi că speranţele pe care autorităţile de la Bucureşti şi le pun în recuperarea datoriei de la irakieni vor fi, după război, ca şi inexistente, dat fiind că americanii şi cei care îi sprijină direct în operaţiunile militare sînt cei care îşi vor recupera cu prioritate pierderile (materiale!) şi vor beneficia de cîştiguri (tot materiale!)? Că în mod raţional, România îşi anulează şansele de a recupera datoria de la un Irak distrus de război? Şi, în tot cazul, că ea trebuia să se abţină de la declaraţii iresponsabile care pun în pericol procesul de aderare la instituţiile europene?
Tot acest bîlci mediatic reduce chestiunile legitimităţii războiului din Irak, angajamentului României în susţinerea poziţiei americane şi recuperării datoriei de la irakieni la o dispută caricaturală în care proamericanismului delirant nu i se opune decît paranoia antiamericană. Consecinţa este reducerea analizei politice la penibile spuse de tipul: Anglia susţine SUA pentru că Blair este «pudelul lui Bush» (istoricul Florin Constantiniu dixit).
CNSAS
Marţi, 11 martie a avut loc protestul iniţiat de Academia Caţavencu şi Blocul Naţional Sindical în legătură cu criza din CNSAS. Motivaţia iniţiatorilor a fost următoarea: „Cerem să fie respectată legea! Dosarele Securităţii sînt sursă de şantaj politic şi corupţie. Vrem să-i ştim pe toţi Priboii!” Motivaţia este, în principiu, corectă. Pe de altă parte însă, manifestaţia a arătat anticomunişti şi antisecurişti acolo unde nici nu credeam că există. BNS – care are în componenţa sa sindicate ale funcţionarilor publici şi care a decis să sprijine aşa-zişii „dizidenţi” din Colegiu – ştie că în primul trimestru al anului 2001 angajaţi ai CNSAS au încercat înfiinţarea unui sindicat al funcţionarilor publici? Ştie că această încercare a fost drastic sancţionată prin concedierea celor care s-au ocupat cu sindicalizarea membrilor CNSAS? Evident că nu ştie, căci „dizidenţii” pe care acum îi sprijină nu puteau să spună că ei înşişi au participat la lichidarea acestei tentative. În plus, cu manifestaţia s-au solidarizat asociaţii despre care, iarăşi, nu ştiam că sînt nici anticomuniste, nici antisecuriste. Este cazul Partidului Pensionarilor şi Protecţiei Sociale, filiala Constanţa, nemulţumit că majoritatea PSD-PRM a Parlamentului nu a aprobat moţiunea „Abandonarea pensionarilor”.
Dar, dincolo de motivaţiile de principiu sau de oportunitate ale organizatorilor manifestaţiei şi ale celor care s-au solidarizat cu ea, care nu reflectă decît complexitatea situaţiei, manifestaţia a avut efecte pozitive (deşi minime!) şi negative. Pozitivă a fost atragerea atenţiei opiniei publice asupra tentativei PSD de a lichida „cît mai urgent posibil” „problema CNSAS”, la adăpostul războiului din Irak. Şi asta mai ales în condiţiile marasmului economic şi, în special, moral în care se găseşte România.
Efectele negative sînt însă mai complexe. În primul rînd, acceptarea de către organizatorii manifestaţiei ca trimişii PSD să se prindă în lanţul uman din jurul Parlamentului a făcut ca ei înşişi să participe la deturnarea propriei acţiuni, a sporit confuzia oamenilor şi a împins acţiunea spre ridicol. La cinica manifestare de forţă a PSD organizatorii nu au reacţionat în nici un fel. Apoi, participarea grupului Pleşu-Dinescu-Patapievici la manifestaţie e de natură să ne pună pe gînduri. Căci dacă organizatorii doresc cu adevărat respectarea legii şi deconspirarea tuturor agenţilor şi colaboratorilor Securităţii, grupul în cauză nu a probat că doreşte cu adevărat să o facă. În mod normal, pentru a demonstra acest lucru nu îţi trebuiesc mai mult de zece rînduri. Dat fiind însă că mistificarea existenţei unei grupări „dizidente” în Colegiul CNSAS a prins foarte bine – cu sprijinul neobosit al mass-media – ne va trebui ceva mai mult.
Colegiul în ansamblul său – nu doar „gruparea Onişoru-Gheorghe” – este responsabil pentru grave încălcări ale legii de organizare şi ale drepturilor omului ca de pildă: neutilizarea tuturor mijloacelor legale pentru a obliga Primăria Bucureştiului să-i acorde un sediu adecvat şi serviciile secrete să-i predea arhivele; nerespectarea termenelor legale de verificare (la cerere sau din oficiu) şi de acces la propriul dosar; încălcarea normelor de procedură în verificare (vezi cazul Marcian Bleahu), fapt pentru care un informator dovedit al Securităţii (Mircea Ionescu-Quintus) a cîştigat procesul cu instituţia; schimbarea, din motive obscure, a încadrării în aprecierea colaborării cu Securitatea (ca în cazurile Paul Daniel Mircescu sau Ludovic Rakoczi); verificarea candidaţilor la alegerile din 2000 după liste furnizate de partide, iar nu după cele oficiale aflate la BEC şi neverificarea, pînă la alegeri, a candidaţilor PD şi PRM; spargerea noţiunii de „colaborator” al Securităţii în trei subcategorii, care a avut ca efect reducerea colaborării cu Securitatea de la o chestiune de natură la una de grad; neverificarea lui Ion Iliescu şi a lui C.V. Tudor în alte fonduri ale arhivelor Securităţii şi neutilizarea, pentru stabilirea colaborării lor cu Securitatea, a altor probe decît cele ale Securităţii, probe care sînt de notorietate; „curăţirea” lui Ristea Priboi; constituirea unui departament Pentru Protecţia Informaţiei din foşti (?) ofiţeri de Securitate (col. Gheorghe Paşc, col. Ştefănescu şi col. Cristescu) şi angajarea unor persoane care au lucrat (?) în serviciile de informaţii actuale (Răzvan Popa, Remus Murzea, Loţi Fabian şi alţii); concedierea lui Gabriel Catalan, pentru motive de protejare a imaginii Patriarhului BOR şi a imaginii instituţiei, un cercetător care nu a făcut altceva decît ceea ce face în mod normal un om de ştiinţă: să caute adevărul; concedierea a 34 de angajaţi, sub acoperirea unui ordin al Ministerului Finanţelor, cu scopul de a împiedica constituirea unui sindicat şi a distruge Departamentul de Cercetare al instituţiei, care vedea în mod diferit deconspirarea Securităţii; angajarea lui Mihai Pelin, persoană aflată înainte de 1989 în relaţii strînse cu DIE şi personaj-cheie în refacerea imaginii post-decembriste a Securităţii. Şi am putea continua...
Iată de ce Colegiul în ansamblu este responsabil pentru supunerea la politica dusă de Preşedinţie, de guvern şi de serviciile secrete, ceea ce a compromis în mod iremediabil statutul de independenţă pe care legea îl acorda CNSAS, ajungînd astfel să transforme instituţia într-una de conspirare a agenţilor şi colaboratorilor Securităţii şi a membrilor nomenclaturii implicaţi în activităţi specifice poliţiei politice. Înainte de a intra într-un accelerat proces de distrugere de către PSD în alianţă cu PRM, CNSAS a fost distrus din interior prin politica dusă de gruparea Gheorghe cot la cot cu cea a lui Pleşu. Şi aceasta este mai mult decît o problemă de cronologie...
Pentru a încheia demistificarea pretinsei „dizidenţe” a grupării Pleşu-Dinescu-Patapievici, trebuie spus că aceasta reprezenta un număr de 6 persoane contra 5, „dizidenţii” fiind în fapt ceilalţi, care beneficiau însă de avantajul – creat de majoritari! – al ocupării posturilor de conducere. CNSAS a avut întotdeauna o conducere de formă şi alta reală, fapt pe care toţi membrii Colegiului l-au acceptat. Lăsîndu-l deoparte pe Gh. Onişoru, care a fost şi a rămas un preşedinte de faţadă, pînă la alegerile din 2000 influenţa cea mai mare în Colegiu a avut-o Andrei Pleşu. După alegeri, raporturile s-au schimbat în favoarea lui Mihai Gheorghe. Cel mai ilustrativ exemplu este acela că a doua zi după publicarea primelor rezultate parţiale ale alegerilor, Gheorghe a venit în faţa investigatorilor CNSAS însoţit de securistul Paşc pentru a-i ameninţa că dacă nu-şi ţin gura în privinţa informaţiilor cu care lucrează pot să-şi facă deja bagajul. Fiindcă ne aflăm în România, unde dispreţul pentru lege şi incultura legală sînt regula, nu e inutil de adăugat că Gheorghe, oricît de vice-preşedinte ar fi el, cît de numit de PDSR şi cît de şef peste securişti, iar Paşc oricît de securist este, nu au dreptul să-i ameninţe pe ceilalţi angajaţi care sînt funcţionari publici, au jurat să respecte drepturile omului şi au semnat un angajament de confidenţialitate cu instituţia.
Pe de altă parte, constituirea subcomisiei parlamentare de anchetă a activităţii CNSAS a fost făcută în dispreţul legii, întrucît au fost ignorate normele procedurale, fapt recunoscut de juriştii PSD care au numit încălcarea propriilor regulamente, în chiar ziua desfăşurării manifestaţiei, drept „neancorare în proceduri” (Antonie Iorgovan), „forme care nu cer rigoare” sau chiar... „aspecte colaterale” (Cornel Bădoiu). Apoi, propunerea de revocare în bloc a Colegiului – la această oră acceptată de comisiile juridice reunite ale Parlamentului – este ilegală, întrucît Legea 187/1999 nu prevede ca membrii organismului de conducere al CNSAS să fie revocaţi, tocmai pentru a le asigura statutul de independenţă, decît dacă nu îndeplinesc criteriile de numire, aşa cum sînt formulate la art. 8 (8). Şi nu de către Parlament, ci de Curtea Supremă de Justiţie. În mod legal ei sînt imuni timp de 6 ani şi nu pot fi revocaţi decît dacă legea este modificată în acest sens. Sau dacă încalcă grav legea, ceea ce duce la condamnarea lor penală (cf. art. 24).
Neîncurcîndu-se în aspecte legale – care sînt „colaterale”! – subcomisia de anchetă a propus, iar comisiile juridice reunite ale celor două camere ale Parlamentului au acceptat, revocarea în bloc a Colegiului – în mod prealabil modificării legii (a se citi: în mod flagrant ilegală!) şi fără nici o grijă faţă de consecinţele politice – şi acordarea conducerii interimare a instituţiei grupării condusă de Gheorghe.
Existenţa animalului care nu există în Colegiul CNSAS – o grupare „dizidentă” preocupată de deconspirarea tuturor agenţilor şi colaboratorilor Securităţii – a fost susţinută din oportunism, din conformism sau din convingere de către opoziţia parlamentară (PNL şi PD), PNŢCD, Alianţa Civică, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici şi altele asemenea. Faptul este foarte îngrijorător, întrucît dacă toate aceste organizaţii şi persoanele care le conduc ar dori cu adevărat deconspirarea Securităţii şi ar înţelege cu adevărat ce se întîmplă la CNSAS, nu ar fi trebuit să se angajeze în acreditarea unor ficţiuni, ci să se concentreze pe imposibilitatea legală – „colaterală”, cum altfel?! – a revocării Colegiului. Şi aceasta fără să facă în nici un fel jocul forţelor securisto-comuniste din Parlament.
Partidele parlamentare, PNL şi PD, au avansat soluţiile cele mai lipsite de imaginaţie, cînd era foarte clar că PSD nu doreşte altceva decît revocarea grupării Pleşu, iar singura soluţie era o opoziţie eficace faţă de raportul subcomisiei, faţă de revocarea Colegiului şi faţă de modificarea legii. La rîndul lor, cei şase din gruparea Pleşu ştiau că PSD are pregătit, încă din septembrie 2001, un proiect de modificare a legii – modificare cerută în permanenţă de membrii grupării înseşi! – care lichida chestiunea deconspirării Securităţii şi presupunea înlocuirea membrilor Colegiului cu magistraţi. Resortul „dizidenţei” şi secretul majorităţii lor este unul pe cît de simplu, pe atît de românesc: acela că, între timp PSD le-a promis celor cinci că îi păstrează în noua formulă a Colegiului, iar celorlalţi că se dispensează de serviciile lor. Incredibil? Dacă e aşa – dar cît de adevărat! – ar fi cazul ca „dizidenţii” să răspundă la o întrebare la care nu au cum: de ce ei, deveniţii peste noapte partizani ai deconspirării ofiţerilor Securităţii, nu au scos un cuvinţel despre acest subiect din decembie 2000 (data la care primele liste cu angajaţi ai Securităţii au fost redactate!) şi pînă în vara anului 2002?
Pentru a le arăta încă o dată că are iniţiativa, PSD a venit cu o propunere surprinzătoare, transmisă din partea lui Adrian Năstase însuşi: numirea lui Constantin (Ticu) Dumitrescu în fruntea CNSAS. Dumitrescu a acceptat oferta, participînd chiar la discuţii asupra chestiunii şi formulînd anumite cerinţe: modificarea legii în aşa fel încît să permită numirea sa; predarea, de către deţinătorii abuzivi, a arhivelor Securităţii în termen de 60 de zile, concomitent cu stipularea unor sancţiuni penale pentru nerespectarea acestei prevederi; eliminarea sintagmelor „siguranţă naţională” cu privire la regimul comunist şi „Securitate ca poliţie politică” din textul legii.
Darul a fost cu adevărat otrăvit. Simpla discutare a modificării legii actuale de organizarea a CNSAS – al cărei adversar iniţiatorul legii s-a arătat – reprezintă o legitimare a proiectatei modificări a legii pe care PSD o are pregătită, cum am mai spus, din toamna anului 2001. Apoi, atenţia discuţiei a fost mutată de la principii şi prevederi legale la persoane.
Dar în conţinutul propunerilor lui Dumitrescu sînt lucruri şi mai îngrijorătoare. Cum se poate să susţii că sintagma „siguranţă naţională”, cu referire la perioada comunistă, este neavenită şi în acelaşi timp să afirmi că dosarele Securităţii aflate la SIE şi la DGIA trebuie să fie analizate după criterii speciale? Dosarele de dinainte de 1989 pe care le deţin aceste servicii secrete provin din aceeaşi arhivă a Securităţii, şi ele trebuie să se supună aceluiaşi unic criteriu. Apoi, cum se poate să susţii că sintagma „Securitatea ca poliţie politică” este o găselniţă dezinformatoare – deci Securitatea a fost în ansamblul ei o poliţie politică! – şi în acelaşi timp să afirmi că securiştii din departamentele financiar-contabile, tehnico-administrative sau de pază nu au desfăşurat activităţi de tip poliţie politică? În fine, cum se poate ca fost deţinut politic şi preşedinte al AFDPR să vorbeşti nu despre Securitate, ci despre „fosta Securitate”, girînd astfel serviciile secrete postcomuniste care nu sînt altceva decît moştenitoare ale Securităţii: la nivelul oamenilor, structurilor şi practicilor pe care le utilizează?
Scris în grabă, textul lui Dumitrescu este incoerent şi vine cu propuneri inacceptabile pentru scopul urmărit: deconspirarea tuturor agenţilor şi colaboratorilor Securităţii care au adus atingere drepturilor omului. El reprezintă un pas înapoi faţă de actuala formă a legii care, nedefinind „poliţia politică”, permite deconspirarea tuturor angajaţilor Securităţii, indiferent de compartimentul în care au lucrat, dacă se poate proba că au adus sau doar puteau aduce atingere drepturilor omului. Şi nu numai a lor...
Sfătuindu-i sau încurajîndu-i pe cei din gruparea Gheorghe, PSD a practicat un joc politic cu orizont închis, fără nici o şansă nu doar pentru gruparea adversă, ci şi pentru cei care afirmă că doresc deconspirarea tuturor agenţilor şi colaboratorilor Securităţii. Căci el cîştigă oricum: dacă activitatea Colegiului este blocată, împiedică instituţia să funcţioneze; dacă gruparea Pleşu este revocată, o lichidează definitiv. La rîndul lor, opozanţii acestei politici au fost nu doar lipsiţi de idei – altele decît organizarea lanţului uman – ci şi incapabili să înţeleagă faptul că cei pe care îi susţin nu sînt ceea ce vor să pară a fi.
Care-i legătura? Şi care-i soluţia?
Regimul de la Bucureşti sprijină administraţia Bush din două motive: pentru că americanii plătesc şi pentru că SUA legitimează structurile politice de extracţie securisto-comunistă aflate la putere. Acestea sînt motivele pentru care România de sub Iliescu şi Năstase a semnat cu SUA un act de neremitere a cetăţenilor americani către Curtea Penală Internaţională. Şi, sub presiunea sioniştilor din administraţia de la Washington a adoptat ordonanţa de guvern care interzice organizaţiile şi simbolurile fasciste, rasiste şi xenofobe. Desigur, structurile şi practicile comunisto-securiste, pe care le suportăm pe pielea noastră, regimul de la Bucureşti ne-a sfătuit să le uităm.
Evident, nu se pune problema să devii antiamerican (chiar dacă îţi vine!), la fel cum nu se pune problema ca autorităţile americane să devină mai moraliste decît sînt. Dar trebuie să fii împotriva acestei politici a SUA, care nu va întîrzia să-şi arate efectele sale cele mai nocive şi care vor umbri negreşit proiectatele cîştiguri în petrol. Pentru americani, la fel ca şi pentru români. Sciziunea Europei, alierea Americii cu regimurile est-europene, între care unele cu adevărat dubioase (precum România şi Bulgaria), sînt doar două motive de natură să dea de gîndit americanilor înşişi. La adăpostul războiului din Irak şi legitimaţi de autorităţile americane, PSD şi Iliescu îşi vor desăvîrşi opera de lichidare a opoziţiei, nu a celei parlamentare sau extra-, acelea fiind oricum firave, ci a oricărei critici interne. Iar securiştii şi nomenclaturiştii români vor fi transformaţi în oameni cinstiţi – alături de cei chinezi, de cei ruşi şi de autorităţile israeliene – cot la cot cu americanii în lupta antiteroristă. Şi ce se vor face oare autorităţile americane cînd nu îi vor mai plăti pe bolşevicii eterni de la Bucureşti?
Cu privire la moştenirea Securităţii, poziţia autorităţilor americane – exprimată prin vocea lui Randy Scheuneman din Comitetul SUA pentru NATO, în septembrie 2002, la Bucureşti – este că securiştii din serviciile secrete şi din alte instituţii ale statului nu reprezintă nici un pericol, ci doar cei care sînt „în exteriorul structurilor controlate de autorităţi”. Declaraţia acestui politician, oricît de interesată ar fi, e de o prostie fără margini. Ea arată că decidenţii americani sînt sub influenţa serviciilor române de informaţii.
Gruparea Pleşu nu poate fi apărată de către cineva care susţine legea de organizare a instituţiei şi doreşte deconspirarea tuturor agenţilor şi colaboratorilor Securităţii, o lege de care gruparea în cauză şi-a bătut joc „umăr la umăr” – cum spune ultimul refren de pe Dîmboviţa – cu cea condusă de Gheorghe. Nu este însă niciodată prea tîrziu ca „analiştii politici”, „directorii de conştiinţe” şi „apărătorii drepturilor omului” să înveţe să apere „colateralele” aspecte legale. Şi, în plus, să militeze cu imaginaţie împotriva modificării legii şi a revocării Colegiului. Iar dacă nu va fi prea mult pentru ei, să se constituie parte într-un proces de încălcare a drepturilor omului de către gruparea Gheorghe, care a obstrucţionat aplicarea legii, proces pe care să îl ducă pînă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Iar dacă noi toţi nu vom face altceva decît lanţuri umane, să nu ne facem iluzii: toţi vom avea pe mîini sîngele Partidului şi al Securităţii. Şi, să nu uităm, rahatul celor bătuţi şi torturaţi...
Bucureşti, 3 aprilie 2003
Publicat în „Asymetria”, nr. 8-9, mai 2003, în „Timpul”, Iaşi, şi în „Vremea naţional-creştină”, nr. din iunie 2003.
