În prezentul studiu, prin „represiune comunistă” înţelegem toate acele metode şi tehnici ale Partidului comunist/Securităţii, folosite pentru a distruge nu doar orice formă reală sau posibilă de opoziţie, ci şi orice manifestare publică a libertăţii de gîndire şi de expresie.
În mod conex, prin „cultură” înţelegem toate acele producţii ale spiritului care diferă de linia politică oficială a regimului comunist, indiferent că este vorba despre artă, ştiinţă, religie sau atitudini ori comportamente politice[1].
În ilustrarea şi analiza acţiunilor represive ale Partidului şi/sau Securităţii am ales cazul scriitorului Paul Goma, unul dintre cei mai mari prozatori postbelici, opozant al regimului şi dizident, militant pentru drepturile omului, atît în ţară cît şi în exil. Cazul este cu adevărat emblematic, mai întîi pentru că Paul Goma trimite sistematic în Occident manuscrisele romanelor sale în vederea publicării. Apoi, pentru că odată cu Paul Goma se naşte dizidenţa din România comunistă, organismele regimului utilizînd toată gama de metode şi tehnici represive pentru a-i distruge pe el şi pe cei din jurul său.
Pentru expunerea de faţă ne vom întemeia pe lucrările scriitorului, pe de o parte, şi pe documentele de Securitate accesibile, pe de altă parte[2].
Putem decela trei perioade în scrierile şi acţiunile lui Paul Goma: refugiul şi închisoarea (1944-1976), dizidenţa (1977) şi exilul (1977-prezent). Documentele accesibile care reflectă acţiunile Aparatului Terorii acoperă parţial şi lacunar doar o parte din istoria personală a scriitorului (1957-1977). Din acest motiv analiza noastră se va focaliza pe o parte din prima perioadă – cea a originilor dizidenţei scriitorului – şi pe cea de-a doua, lăsînd de-o parte cea de-a treia perioadă şi etapa dintîi a primei perioade[3].
Prima perioadă
În 1956, în timpul Revoltei Maghiare, Goma este condamnat la 2 ani de închisoare „corecţională” pentru „agitaţie”. Este deţinut la Gherla, experienţă pe care o redă în romanul cu acelaşi titlu[4]. Pe data de 21 noiembrie 1958 ar fi trebuit ca pedeapsa să-i expire, însă cu circa trei luni înainte de termen Securitatea se interesează de situaţia sa. La dosar există un schimb de adrese între Biroul „D” al Regiunii de Securitate Cluj (sub jurisdicţia căruia se afla închisoarea Gherla) – structura locală a Direcţiei centrale „D” a Securităţii (care se ocupa de deţinuţii politici) şi Serviciul/Direcţia „C” a Securităţii de la Bucureşti (care se ocupa de dosare – strămoşul Centrului de Informare şi Documentare de mai tîrziu). Întrucît concluzia este că Paul Goma nu s-a „reeducat”, prin Decizia nr. 15 157, semnată de însuşi şeful Securităţii, Pintilie Gheorghe, i se fixează „domiciliu obligatoriu” pe o perioadă de 36 de luni. Modul în care se produce această a doua condamnare este unul de tip extrajudiciar, Securitatea fiind în acest caz nu doar călăul, ci şi procurorul şi judecătorul. Decizia în cauză se întemeiază pe Hotărîrea Consiliului de Miniştri nr. 337/11 martie 1954, cu privire la reeducarea foştilor condamnaţi contra-revoluţionari care şi-au executat pedeapsa. Hotărîrea însăşi face parte din legislaţia secretă a regimului, fiind integrată unei suite de norme procedurale prin care erau distruşi duşmanii regimului. Rolul măsurii, după cum este spus explicit, este unul preventiv, căci în timpul detenţiei Paul Goma „nu a fost semnalat informativ”[6] (a se citi: reţeaua informativă nu a obţinut despre el informaţii că ar fi avut atitudini sau un comportament împotriva regimului). Motivarea constă în chiar antecedentele sale: „a desfăşurat activitate duşmănoasă împotriva regimului [...] iar în penitenciar a avut o comportare rea”[7] (a se citi: a fost pedepsit).
Domiciliul forţat – în fapt, un stadiu intermediar între detenţie şi „libertate” (oficialii chinezi au un mod sugestiv de a-i numi pe aceşti deţinuţi: „prizonieri liberi”) – îi este stabilit în „satul nou” Lăteşti[8]. La expirare, în 1961, prin Decizia nr. 16 285, semnată de secretarul general al MAI, Negrea Vasile, pedeapsa i se prelungeşte cu alte 24 de luni, pe motiv că: „întreţine relaţii cu elemente urmărite prin acţiuni informative”[9]. În acest context, Paul Goma redactează primul său memoriu către MAI, Procuratura Generală, MAN şi CC al PMR cerîndu-le să ancheteze decizia de a i se prelungi domiciliul forţat. Este un moment foarte important, care poate fi integrat în tipul de acţiuni care ţin de originile dizidenţei est-europene în general, şi a lui Paul Goma în special. În urma memoriului, în ianuarie 1963 acelaşi Negrea Vasile hotărăşte „să fie pus în libertate şi lucrat informativ [acolo] unde se va stabili”[10].
Se stabileşte la Şercaia, la părinţii săi, unde lucrează ca muncitor necalificat, „la munca de jos”, ca toţi foştii deţinuţi politici „nereeducaţi”. Este în permanenţă urmărit. În 1965, ca urmare a unui decret dat de Ceauşescu în august, prin care foştilor deţinuţi politici li se dădea voie să-şi continuie studiile, concurează şi reuşeşte – în urma unui examen – să fie admis la Facultatea de Filologie din Bucureşti. Aici este luat „în lucru” de securistul de „obiectiv”, lt.-maj. Achim Victor. Ca manieră de „lucrare activă”[11] – adică de anihilare –, Securitatea caută să-l recruteze ca informator. Tentativa are loc pe 17 februarie 1967, ziua în care tatăl lui Paul Goma a murit. După toate probabilităţile, Organul Teorii s-a folosit de acest moment prielnic, întrucît directivele privind modul de recrutare a informatorilor indică maniera de studiere a „candidaţilor” şi găsirea celor mai potrivite momente pentru a o face[12]. În total au fost trei asemenea tentative – toate eşuate.
Pentru a evita presiunile Securităţii, în toamna anului 1967 Paul Goma abandonează facultatea: „ca să nu mai aibă ce pierde, ca să poată fi şantajabil”[13]. În vară trimite în Occident prima variantă a romanului Ostinato – acest roman, eseu, poem epic în acelaşi timp – în vederea publicării. Aceste două decizii fac ele însele parte din genul de acţiuni care vor contura noul tip de opoziţie la comunism – diferit de acţiunea armată sau de rezistenţa pasivă (subversivă) – dizidenţa.
În 1968 – în timpul invaziei sovietice în Cehoslovacia – Paul Goma cere conducerii USR să intre în Gărzile Patriotice. Motivul: Basarabia. I se spune că drumul către Gărzile Patriotice trece prin Partid, aşa că face cerere de primire. Goma va regreta mai tîrziu că nu primise o armă, aşa cum spera. Pentru Partid, acest episod nici nu va exista: se va comporta ca şi cum evenimentul nici n-ar fi avut vreodată loc[14]. I se publică prima şi singura carte: Camera de alături. Începînd din 1970, scrierile îi sînt refuzate sistematic de cenzură, şi nu i se mai publică nimic (în termenii regimului: „i se retrage dreptul de semnătură”). Acelaşi lucru se întîmplă şi cu soţia şi socrul său. Concomitent, prin „planul de măsuri” din 24 iunie 1971, semnat de şeful Direcţiei I (Informaţii Interne), gl.-mr. Borşan Dumitru, Securitatea acţionează pentru împiedicarea publicării scrierilor sale în străinătate[15]. În cele din urmă, ediţia germană a romanului Ostinato apare în RFG într-un moment cum nu se poate mai potrivit: după Tezele din iulie ale lui Ceauşescu.
În 1972 i se oferă paşaport pentru o călătorie în Austria, RFG şi Franţa, cu speranţa că va rămîne în străinătate. Paul Goma pleacă fără soţie, tocmai pentru a se putea întoarce. Călătoreşte în Occident şi în anul următor, dă interviuri şi atacă regimul politic şi cenzura din România comunistă. Securitatea întreprinde măsuri de „influenţare” – prima treaptă în arsenalul mijloacelor represive – pentru a-l face să renunţe să mai publice în Occident, toate eşuate. După întoarcerea din Occident, în 1973, împreună cu Virgil Tănase şi în înţelegere cu Dumitru Ţepeneag (aflat la Paris), Goma caută să grupeze un număr de scriitori tineri, ca să-i convingă să trimită manuscrise pentru publicare în străinătate[16]. Imediat, Securitatea trece la represalii, pentru a „destrăma” grupul contestatar pe cale de a se contitui sau, în termenii ei: „să desfăşurăm o activitate de influenţare a lor [a componenţilor, n. n.] cu ajutorul reţelei sau direct (avertizare, contactare), să creem impresia că deşi «Bărbosul» [numele de cod al lui Paul Goma, n. n.] îi atrage la activităţi ostile [a se citi: anticomuniste, n. n.], le cere să acţioneze într-un anumit fel, lui nu-i face nimeni nimic şi tot ei sunt traşi la răspundere.”[17].
Aceste „măsuri” arată că Securitatea folosea – şi era capabilă – de cele mai brutale acţiuni, cărora le alătura şi din cele subtile. Lui Paul Goma i se interceptează corespondenţa, este „filat” (urmărit), iar la serviciu şi acasă are instalate microfoane[18]. Pe lîngă numitele „acţiuni”, Securitatea întreprinde acum şi din cele de „compromitere a sa în rîndul scriitorilor, a relaţiilor din emigraţia reacţionară [exilul anticomunist, n. n.]”[19]. Motivaţia Organului Terorii este aceea că Paul Goma „este în stare de orice acţiune ostilă”[20]. Acest „plan” complex al Securităţii a primit numele de cod: „ETHOS”[21]. De unde se vede care era etosul securistului – naţional, cum altfel?! –: de a distruge ceea ce avea mai bun România acelor ani. Tocmai din acest motiv, din aprilie 1974 şi pînă în 1977 documentele Securităţii lipsesc din dosarul accesibil.
A doua perioadă
După ce în ianuarie 1977 cehii dau publicităţii Carta 77, actul fondator al dizidenţei lor, în februarie este citită la Radio Europa Liberă Scrisoarea de solidaritate a lui Paul Goma, adresată lui Pavel Kohout (dizidentul cel mai vizibil la acea dată)[22]. Maşinăria Securităţii îşi turează şi ea motoarele la maximum. Împotriva scriitorului, a familiei sale şi a semnatarilor Scrisorii deschise adresată Conferinţei de la Belgrad se dezlănţuie cea mai amplă operaţiune desfăşurată vreodată de Securitate. Cei circa 200 de semnatari sînt: ameninţaţi („atenţionaţi”), bătuţi, arestaţi şi şantajaţi („avertizaţi”), iar cînd aceste metode eşuează, internaţi în azile psihiatrice. Toate acestea sînt cuprinse în Planul de măsuri din 17 martie 1977, avînd ca scop „anihilarea şi neutralizarea acţiunilor ostile iniţiate de PAUL GOMA”, conceput de Direcţia I (Informaţii Interne), Direcţia a II-a (Contrainformaţii Economice), Serviciul „D” (Serviciul Independent de Dezinformare) şi UM 0920/F (Unitatea de Urmărire şi Dezinformare a DIE), plan avizat de ministrul adjunct de Interne Pleşiţă Nicolae şi pus în practică de toate structurile Securităţii[23]. Iată în ce constau acţiunile împotriva lui Paul Goma şi a celor grupaţi în jurul său: tracasare prin telefon şi angajarea în dispute cu informatorii Securităţii; trimiterea de scrisori anonime de ameninţare şi de descurajare; crearea de dispute cu vecinii; trimiterea de psihiatri sub acoperire care să-l evalueze pe Paul Goma în vederea anihilării şi, posibil, pentru internarea psihiatrică; „influenţarea” pentru a se exila, iar în cazul în care o va face să i se ridice cetăţenia; montarea unei campanii de compromitere în Occident prin intermediul presei din ţară şi din Exil, prin contactarea şi influenţarea unor scriitori, oameni de cultură, jurnalişti şi politicieni români şi străini, pentru a-i determina să se pronunţe împotriva lui Paul Goma; şi, în fine: „Elaborarea unor date şi versiuni care să fie plasate în cercurile evreeşti influente din S.U.A., Israel şi în ţări occidentale, în sensul că acţiunile de sprijinire a lui PAUL GOMA de către Europa liberă aduc prejudicii intereselor Comunităţii evreeşti din România şi statului Israel.”[24]
De menţionat că Securitatea l-a păstrat în tot acest timp ca ofiţer de caz pe Achim Victor, la momentul ’77 ajuns la gradul de maior. Depăşită de situaţie, în 18 martie Securitatea/MI propune, iar Ceauşescu şi Partidul dispun, ca pentru a limita numărul semnatarilor Scrisorii lui Paul Goma să fie formate grupe operative de ofiţeri de la unităţile Securităţii, care să se deplaseze în teritoriu şi să aprobe pe loc toate cererile de călătorie în străinătate, şi să urgenteze întocmirea actelor pentru cei care vor să emigreze[25].
La 1 aprilie Paul Goma este arestat. Vol. VII din dosarul de la Fondul Informativ al Securităţii care îl priveşte nu conţine nici o indicaţie, ci debutează cu o „situaţie statistică privind persoanele ce au intrat în contact cu P. G.”[26] În fapt, este vorba de un tablou statistic al represiunii, care indică cele circa 200 de persoane – cu nume, ocupaţie, apartenenţă politică, cu/fără antecedente politice/penale care au intrat în contact cu Paul Goma şi măsurile luate împotriva lor[27]. Aşadar, după arestarea lui Goma, asupra persoanelor care au intrat în contact cu el se dezlănţuie represiunea – sălbatică pentru cei care rezistă, aşa cum este prevăzut în completarea la Planul de măsuri din aceeaşi zi, care stipulează şi „începerea urmăririi penale” împotriva lui Paul Goma, cenzurarea totală a comunicării oricărei persoane cu Occidentul privitor la orice are legătură cu Paul Goma şi acţiunea sa, influenţarea şi dezinformarea unor personalităţi din Occident. Pentru realizarea planului, se constituie un comandament compus din şefii celor mai importante compartimente ale Securităţii, în frunte cu Ceauşescu Nicolae[28]. Ne putem imagina mobilurile acestei formidabile maşinării de distrugere umană – Securitatea, această Ceka locală – în luptă cu Paul Goma şi cei care s-au solidarizat cu acţiunea iniţiată de el, în chiar termenii lui Paul Goma: „De ce «înnebunise», nu doar scriitorimea şi mai grav: securimea? De ce îi era frică Aparatului? / De cuvânt – iată, mi-a scăpat vorba-mare.”[29]
În 8 aprilie, Serviciul Dezinformare al Securităţii reia „datele şi versiunile” pentru a fi plasate „unor cercuri evreieşti influente din U.S.A., Israel şi alte ţări occidentale”, într-un plan semnat de şeful unităţii, Ilie Mihai, şi aprobat de şeful Securităţii externe, Doicaru Nicolae. Dezinformările răspîndite spuneau, în esenţă, că: semnatarii Apelului Goma sînt în mare măsură legionari şi că Paul Goma ar fi adus din Occident manifeste legionare, pentru a le difuza în ţară. Dezinformările („versiunile”) vizau ca prin intermediul organizaţiilor evreieşti internaţionale şi a diplomaţiei israeliene, redactorii de origine evreiască de la Radio Europa Liberă să fie influenţaţi să nu-l mai sprijine pe Paul Goma[30]. În ce-i priveşte pe angajaţii de la Europa Liberă, succesul Securităţii a fost nul, întrucît autorităţile americane îi selectau pe redactori după fidelitatea cu care puneau în practică politica anticomunistă[31]. În privinţa cercurilor evreieşti internaţionale şi a autorităţilor israeliene planul a avut mai mult succes. Acestora li se reamintea atitudinea regimului comunist din România faţă cu conflictul arabo-israelian, menţinerea relaţiilor diplomatice bilaterale în timpul Războiului de Şase Zile (1967), „tratamentul generos” (a se citi: privilegiat) de care beneficia minoritatea evreiască în comparaţie cu restul populaţiei şi cu regimul acordat de alte state; permiterea emigrării evreilor în Israel[32]. Două exemple care confirmă succesul operaţiunilor Securităţii şi convergenţa de interese dintre regimul comunist din România şi cel israelian: înainte de a ajunge la Bucureşti cu cursele ELAL, pasagerilor li se spunea să predea la bord cărţile de Paul Goma; după liberarea sa de la Rahova, Paul Goma a întrebat la Ambasada Israelului despre formalităţile de îndeplinit pentru a cere azil politic. A fost refuzat, oficialul cu care a vorbit apelînd la „înţelegerea” sa, pe motiv că „soţia dvs., Ana este evreică de-a noastră”[33].
Văzută din interior, prin documentele create de ea însăşi, maşinăria de distrugere a regimului comunist din România este uneori de un penibil şi ridicol extreme, ca în cazul unui document din 22 aprilie, prin care cadrele Circumscripţiei 21 Miliţie care au format barajul la locuinţa lui Paul Goma sînt recompensate – după caz – cu metri de stofă, mape din piele, serviete, curele de ceas şi portvizite[34].
Închis în arestul Securităţii de la Rahova, Paul Goma este anchetat de ministrul adjunct de Interne Pleşiţă Nicolae şi şeful Anchetelor Penale ale Securităţii, Vasile Gheorghe. În timpul anchetei i se arată un document, semnat pentru conformitate de Ion Hobana, prin care era indicat că membrii Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor au hotărît să-l excludă din rîndurile lor. Cei care au montat această şedinţă de excludere au fost: Teodorescu Virgil, preşedintele Uniunii, Ghişe Dumitru, vicepreşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (CCES), Nicolescu Vasile, directorul Direcţiei Culturale a CCES şi Bucuroiu I., activistul Secţiei CC care se ocupa de Uniune. Iată numele a doi dintre cei şase membri ai Comitetului prezenţi, din totalul de nouă, care sînt indicaţi în documente: Macovescu George, secretarul Asociaţiei, şi Neagu Fănuş[35] (cei care au absentat – dar au semnat post factum – au fost: Cassian Nina, Jebeleanu Eugen şi Preda Marin)[36]. În timpul anchetei Paul Goma este drogat şi i se administrează o substanţă care îi ridică tensiunea pînă la a-i provoca un atac de cord. În această stare, Securitatea îi smulge „frăzulica” dorită, prin care spunea că: „regret din suflet că m-am lăsat antrenat în acţiuni potrivnice statului socialist şi poporului român şi promit solemn că nu voi mai cădea niciodată în această capcană.”[37] În mod ciudat, în dosarul acum accesibil, acea frază nu se regăseşte în niciunul dintre cele două „documente” păstrate (unul care începe cu „Domnule Preşedinte” şi o „Declaraţie”), semn al contrafacerii lor ulterioare de către Organe[38]. Securitatea – şi în general maşinăriile de distrugere umană de tip Ceka – au capacitatea de a smulge asemenea „frăzulici”. Aşa se va întîmpla mai tîrziu, de pildă, cu Vasile Paraschiv, în România comunistă, sau cu Hongda (Harry) Wu, în China populară[39].
În urma campaniei internaţionale, pe 6 mai Paul Goma este eliberat. În data de 20 mai este emisă o altă statistică, rezumînd represaliile Securităţii împotriva aderenţilor la acţiunea Goma, cu cifre, pe „linii de muncă” (la Artă-Cultură, la Sănătate), pe categorii: avertizări, destrămări anturaje, influenţări pozitive, amenzi, prevenirea altor fenomene negative[40]. Pe 23 mai, Direcţia I şi Serviciul „D” concep o nouă „notă-raport cu propuneri de plasare a unor date şi versiuni de dezinformare” în privinţa arestării lui Paul Goma[41]. În 27 iunie – un alt „plan de măsuri” de dezinformare şi compromitere al Direcţiei I, pe „medii”: în ţară, în străinătate, la ambasadele străine din Bucureşti[42]. La începutul lui august 1977 Securitatea face un bilanţ al represiunii, redactînd tabele care îi cuprind pe ofiţerii însărcinaţi cu teroarea, pe judeţe, şi cu cei circa 200 de aderenţi sau persoane care au emis fie şi un singur cuvînt favorabil mişcării pentru drepturile omului iniţiată de Paul Goma[43].
În 29 septembrie, Securitatea emite un alt „plan de măsuri” de dezinformare şi compromitere, conceput de principalele direcţii însărcinate, prin care caută să acrediteze ideea că acţiunea lui Paul Goma a fost o provocare pusă la cale de Securitate, pentru a-i depista pe duşmani[44]. Între 10 şi 12 octombrie, Securitatea centralizează din nou persoanele care au aderat la Mişcarea Goma, alţi „duşmani” pentru cu totul alte motive, pe cei cu cereri de emigrare etc[45]. În 20 octombrie Securitatea reia planul de dezinformare şi compromitere din 29 septembrie, căruia îi adaugă „versiunea” că Goma a lucrat „în folosul unor servicii de informaţii străine[,] iar în ultima vreme şi ca agent al organelor de securitate din România.”[46] În 22 octombrie Achim Victor, ofiţerul de caz, raportează de executarea precedentelor „măsuri”[47].
Constatînd că este complet izolat, Paul Goma decide să accepte invitaţia PEN Clubului Francez de a face o călătorie în Occident. Astfel, în 20 noiembrie, împreună cu soţia, Ana-Maria, şi fiul, Filip-Ieronim, părăsesc România. Probabil, pentru totdeauna.
Concluzii
Informaţiile din dosarele Securităţii se opresc în 1978.
După consultarea acestor hîrtii ale Aparatului, Paul Goma face un fel de bilanţ al „etosului distrugerii” în următorii termeni:
„În 20 noiembrie 1977, plecând din ţară, credeam că mă voi întoarce azi-mâine. Când va cădea guvernul...
Deşi ieşisem din ghearele securităţii, nu realizam că ea, securitatea este guvernul; că Gheorghiu-Dej, Ceauşescu fuseseră doar «beneficiarii» puterii, nu hotărâtorii ei. Că, indiferent de unii dintre miniştrii de «interne», Teohari, Drăghici, Coman; de «adjuncţii» care de care mai criminal: «Pantiuşa», Nicolschi, Pleşiţă; aşa cum puterea politică era «a partidului», puterea poliţienească era «a securităţii» – însă aceasta din urmă era cea dintâi: în comunism nu puterea politică face şi desface lumea – ci puterea poliţienească:
Teroarea pură.”[48]
Regim în care puterea respiră, vieţuieşte şi se manifestă într-un mod ocult, în primul rînd prin intermediul Securităţii (dar şi al Miliţiei, Procuraturii, Justiţiei), cel comunist este unul structurat în profunzime. Pentru a-l schimba, este necesară o destructurare radicală a lui. Iar decapitarea sa nu creează decît posibilitatea ca eşaloanele inferioare să avanseze în ierarhie, noi posibilităţi de camuflare şi reconversie, iar nu condiţiile unei decomunizări reale.
Iată şi concluzia autorului cu privire la rezultatul muncii sale de transcriere a dosarelor Securităţii:
„Vreme de săptămâni, zi de zi, câte 12, 14, 16 ore am copiat «hârtiile» din dosare. Când am terminat, m-am adunat de pe jos şi m-am întrebat, prosteşte:
«La ce a slujit truda, chinul, autopedepsirea?»
Mi-am răspuns, după o lungă pauză:
«La nimic. ‚Documentele’ aflate până de curând în subterana securităţii nu mi-au revelat nimic nou, nimic esenţial pe lângă – sau în contradicţie cu ceea ce ştiam în urmă cu 27 de ani, când aşternusem pe hârtie mărturia Culoarea curcubeului. Ce era atunci este şi acum – mai rău, fiindcă atunci ne legănam cu speranţa. Cu excepţia Ceauşeştilor, aceiaşi răi fiinţează şi azi, mai insuportabili fiindcă ne sfidează public, prin televiziune, prin cărţi de amintiri – prin etalarea obraznică, de ţoape eterne, a averilor furate de la gura noastră, a mereu păguboşilor. Cât despre intelectualii noştri cei rezistenţi prin cultură... Doar cei care n-au murit au fost scutiţi de degradare până la greaţă – priviţi-i pe Zoe Buşulenga, pe Dan Berindei, pe Zoe Petre-Condurache, pe Buzura, pe E. Simion, pe Manolescu, pe Liiceanu, pe Pleşu, pe Dinescu, pe...».
Dureros, ucigător sentimentul că ceea ce ai făcut, ceea ce ai consimţit – tu şi ai tăi – s-a dovedit a fi o strălucitoare, o răsunătoare inutilitate. Nimeni nu învaţă nimic din experienţa altuia, nici din a sa proprie. Suntem blestemaţi să luăm totul mereu de la capătul capătului – ca mersul, ca vorbitul – de parcă memoria comunităţii nu ar fi ceea ce ar trebui să fie: moştenire – ci agonisire.
Încercasem, în urmă cu ani, să vorbesc – şi eu – de cusurul de căpătâi al nostru, al românilor: amnezia.
Cuvinte în pustiu. Cum să-l faci pe semen să înţeleagă că uitarea – cultivată de el ca mijloc de supravieţuire – este moarte curată, oricum: nefiinţă? Cum să-l faci să accepte evidenţa: cine nu-şi cunoaşte trecutul nu va avea un viitor, va împietri moale, inform, în prezentul perpetuu.
Mă consolez spunîndu-mi: fiecare înfrângere poate fi prefăcură în... o carte.
Chiar într-o carte «despre» imposibilitatea de a scrie o carte.”[49]
Paul Goma a învins în lupta cu Securitatea – cu anticultura –, chiar dacă aceasta a supravieţuit, s-a readaptat – fie şi numai pentru că ea nu l-a învins pe el: pe scriitor, pe opozant. Ucigător este însă sentimentul că nimic nu se leagă în România, că nici o memorie ori experienţă, că nici o cultură a libertăţii nu par să se transmită cu adevărat. Iar această situaţie face ca structurile securisto-comuniste să supravieţuiască, căci ele îşi trag vitalitatea din tăcerile, uitările, complicităţile şi ambiguităţile noastre faţă de trecut şi prezent, şi din lipsa de responsabilitate faţă de viitor.
La fel cum structurile comunisto-securiste au supravieţuit şi s-au readaptat în România post-Ceauşescu, tot aşa au supravieţuit şi „versiunile de dezinformare şi compromitere” ale Securităţii. La 16 ani de la trîmbiţata „revoluţie democratică” din 1989, Paul Goma – de departe personalitatea cea mai importantă a mişcării democratice din România totalitară şi unul dintre cei mai mari prozatori români postbelici – este în continuare (alături de soţia şi fiul său) refugiat, azilant, exilat politic pe solul Franţei, în urma ridicării cetăţeniei române de către regimul Ceauşescu şi a excluderii din USR de către colegii săi scriitori, în chiar timpul cînd se afla închis, terorizat şi drogat la Rahova.
Prezentul
Nu putem încheia fără a spune cîteva cuvinte şi despre situaţia prezentă a scriitorului şi a familiei sale. Noua campanie anti-Goma a început în 1994, după ce scriitorul, care militase zeci de ani pentru demnitatea omului – atît în ţară cît şi în exil – avusese curajul să-i întrebe pe confraţii săi (convertiţi la democraţie fără tulburări de conştiinţă) ce au făcut în vremea comunismului şi, mai ales, ce fac în prezent. A fost pus la zid şi executat pe motiv că... loveşte în floarea intelectualităţii, adică: în democraţie. Acestei campanii i s-a mai adăugat, începînd din 2002, încă una: cea a antisemitizatorilor de profesie. Motivul? Ca şi în trecut, Goma a avut curajul să vorbească despre teme care nu cadrează cu limbajul politicii corecte, cu vulgata istorică, cu – în fine – istoria oficială stabilită de politrucii de la Bucureşti, din Israel şi Statele Unite. A avut curajul – şi demnitatea – să vorbească despre crimele comise (şi) de evrei în Basarabia ocupată de Armata Roşie după ultimatumurile sovietice din iunie 1940, crime anterioare cronologic Holocaustului/exterminării antonesciene a evreilor şi romilor.
Urmarea: serviciile secrete moştenitoare ale Securităţii au încercat să împiedice în România – şi în tot cazul să întârzie – apariţia eseului Săptămâna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii. Finalmente, din raţiuni care ţin de politica externă – bunele relaţii cu Israelul şi Statele Unite (unde interfaţa României cu autorităţile americane o reprezintă organizaţiile evreieşti sioniste americane), şi în urma unor declaraţii deplasate ale fostului preşedinte Ion Iliescu – România a cedat şantajului de a crea o Comisie internaţională de Studiere a Holocaustului în România. Aceasta a redactat un Raport care – în ciuda accesului total la arhivele epocii – nu aduce nimic nou faţă de ceea ce ştiam din anii anteriori. Noutatea sa este nulă pentru că, fiind rezultatul unui contencios mai degrabă politic decît istoric, lucrarea reflectă raporturile de forţe politice, angajînd presupoziţii istoriografice care legitimează politicile sioniste (ale statului Israel şi ale organizaţiilor evreieşti internaţionale). Scrierea porneşte de la bun început cu o schemă de analiză prestabilită, în care caută să introducă datele istorice, întemeindu-se pe o veritabilă dogmatică, care poate fi rezumată în două teze principale: 1) Holocaustul este unic; 2) Holocaustul este ininteligibil. Acest raport a fost asumat oficial de România lui Ion Iliescu, asumare împărtăşită şi de administraţia Băsescu/Tăriceanu[50].
Toată această introducere are rolul de a face inteligibil de ce la capitolul „Distorsionarea, negarea şi minimalizarea Holocaustului în România postbelică”, în subcapitolul „Influenţele exilului” apare numele lui Paul Goma, despre care se vorbeşte în aceşti termeni: „În scrierile a trei figuri importante ale exilului românesc se găsesc formule care intră în tipologia comparaţiilor trivializante. Este vorba de Paul Goma, Monica Lovinescu şi Dorin Tudoran. [...] cartea lui Goma [Săptămâna Roşie, n. n.] ilustrează toate formele de trivializare prin comparaţie (accentul căzând pe comparaţia deflectivă). Pe ansamblu, însă, aceasta este mai mult decât atât: constituie o veritabilă sinteză a negaţionismului şi antisemitismului, cum rar se poate găsi în literatura de limbă română.”[51]
Acest pasaj neargumentat – căci este neargumentabil – poate fi aşezat lîngă producţia dezinformatoare şi compromiţătoare a Securităţii, de următorul tip: „Activitatea duşmănoasă desfăşurată de susnumiţii [Paul Goma şi cei din jurul său, n. n.] este produsul influenţei şi instigărilor ostile din exterior[, subl. n.] îndeosebi ale grupului de intelectuali reacţionari de la Paris format de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Ion Cuşa, Leonid Mămăligă şi alţii, precum şi de funcţionari ai postului de radio [Europa Liberă, n. n.]”[52]. Ambele exprimări au o structură ideologică similară, o forma mentis care distinge radical analiza de clasificarea ideologică. Prima trimite la postulatele ideologice ale sionismului politic, aşa cum sînt puse ele în practică în Israel, unde începînd din 1951 Holocaustul este folosit pentru atingerea obiectivelor de politică externă, şi în Statele Unite, începînd din 1993, odată cu naşterea Memorialului Holocaustului şi a Industriei Holocaustului, care structurează interesele politice, financiare şi simbolice americano-sionisto-israeliene. Nu este întîmplător că pentru redactarea Raportului au fost selectaţi vechi activişti – care naţional-comunişti, care sionişti – nici un cercetător veritabil.
În fine, la sfîrşitul anului trecut guvernul Tăriceanu a decis înfiinţarea Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului condus de istoricul Marius Oprea. Nici Tăriceanu şi nici consilierul său pe probleme de Securitate şi proaspăt director de institut nu au găsit normal să-l invite pe Paul Goma să facă parte din Consiliul de Onoare al instituţiei şi să-i ceară a-i sprijini cu experienţa şi statura sa morală de vechi luptător anticomunist. Onor guvernul Tăriceanu a făcut în schimb inversul: l-a numit în acel Consiliu pe fostul activist bolşevic devenit activist sionist şi Trimis Special pe Probleme de Holocaust al SUA, antisemitizator de meserie al lui Paul Goma, fiul nomenclaturistului cu-ştiinţa-şi-tehnica Virgil Ioanid, pe numele său: Radu Ioanid. De ce? Răspunsul este din registrul dublei-gîndiri: „să nu se creadă că acest institut va fi îndreptat împotriva Holocaustului”. După o asemenea motivare nu, nu vom mai crede asta, ci: faptul că Tăriceanu şi Oprea vor căuta – şi vor reuşi, desigur, consiliaţi de Radu Ioanid! – să împece capra politică cu varza istoriei şi memoriei comunismului.
În ciuda moştenitorilor Securităţii, cît şi a ideologilor şi detractorilor de toate calibrele, Paul Goma rămîne dovada vie că datoria intelectualului (a scriitorului ori istoricului) este aceea de a spune adevărul în mod liber, de a-şi asuma acest risc şi de a plăti pentru el. El este modelul prin excelenţă pentru generaţiile tinere că o cultură a drepturilor omului, o cultură a libertăţii sînt cele care stau la baza civilizaţiei occidentale, distingînd-o de opusul ei: anticultura.
Bucureşti, 9 aprilie 2006
NOTE
[1] Pentru o analiză mai detaliată asupra scopurilor represiunii în regimul comunist, în general, şi a represiunii asupra gîndirii şi expresiei („crimăgîndit”, după formula lui Orwell), în particular, a se vedea studiul introductiv la cartea noastră: Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituţiile şi practicile, Bucureşti, Editura Vremea, 2004, pp. 9-52.
[2] Mare parte din scrierile lui Paul Goma se găsesc, în acces liber, pe site-ul său, la adresa electronică: www.paulgoma.free.fr. Menţionăm, totodată, că autorul a făcut deja acea punere faţă-în-faţă a propriilor lucrări memorialistice cu documentele Securităţii în ediţia a III-a din Culoarea curcubeului ’77, publicată în 2005 la Editura Polirom din Iaşi, lucrare care este însoţită de o selecţie de documente, comentate, din dosarele Securităţii care îl privesc pe scriitor, intitulată Cod „Bărbosul” (Din dosarele Securităţii, 1957-1977). Pentru studiul de faţă vom trimite la această din urmă lucrare care se află pe site-ul autorului, întrucît este completă, deci: „standard”.
[3] Întrucît documentele Aparatului Terorii tac cu privire la ceea ce doresc să ascundă, sau ele nu sînt accesibile din acelaşi motiv, orice expunere trebuie să precizeze din capul locului raţiunile selecţiei tematice pe care o operează. Pentru o analiză a „momentului Goma” în contextul general (şi ulterior) al dizidenţei în România comunistă, a se vedea studiul nostru Despre dizidenţă în România comunistă (1977-1989), în „Sfera Politicii”, nr. 106/2004, pp. 39-47. Totodată, pentru acţiunile represive ale Securităţii asupra scriitorului şi a familiei sale a se vedea studiul nostru Securitatea şi terorismul (inter)naţional (1977-1989), în revista „Rost”, octombrie-decembrie 2005.
[4] V. Paul Goma, Gherla, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990.
[5] Paul Goma, Cod „Bărbosul” (Din dosarele Securităţii, 1957-1977), la www.paulgoma.free.fr, p. 10 (fără altă indicaţie, toate trimiterile sînt la prezenta ediţie a acestei lucrări).
[6] Paul Goma, op. cit., p. 12.
[7] Vezi Hongda (Harry) Wu, Laogai, the Chinese Gulag, Westview Press Inc., 1992 (ed. franceză Paris, Dagorno, 1996).
[8] Această experienţă este descrisă de autor în două lucrări: Bonifacia, Bucureşti, Editura Omega, 1991 şi Lăteşti (neterminată), pe site-ul autorului.
[9] Paul Goma, op. cit., p. 14.
[10] Paul Goma, op. cit., p. 17.
[11] Paul Goma, op. cit., p. 26.
[12] Vezi în acest sens Directiva despre munca cu agentura, Arhivele Securităţii, Fond „D” (Documentare), 19 p.
[13] Paul Goma, Bio-bibliografie, la www.paulgoma.free.fr, p. 9.
[14] Sau, aşa cum îi va spune George Ivaşcu în 1973: „Nu te-am dat afară, atât că, în 1968, nu te-am primit înăuntru.” Paul Goma, Bio-bibliografie, la www.paulgoma.free.fr, p. 14. Într-un mod similar se petrec lucrurile şi cu Vasile Paraschiv, membru de partid deziluzionat, care în 1969 îşi dă demisia din PCR, cu privire la care Securitatea afirmă, chiar şi în documentele sale cele mai secrete, că el ar fi fost... exclus. Vezi Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist, Iaşi, Polirom, 2005.
[15] Paul Goma, op. cit., pp. 44-45.
[16] Paul Goma, op. cit., pp. 78, 85-86, 88-89, 116. Printre aceştia erau: Florin Gabrea, Cezar Ivănescu, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Ion Negoiţescu, Daniel Turcea, Mihai Ursachi, Marius Robescu, Stelian Ţurlea, Ioana Crăciunescu.
[17] Paul Goma, op. cit., p. 104.
[18] La serviciu din 1971, iar acasă din 10 iunie 1973. Paul Goma, op. cit., p. 113.
[19] Paul Goma, op. cit., p. 105.
[20] Paul Goma, op. cit., p. 105.
[21] Paul Goma, op. cit., pp. 114 şi 117.
[22] Pentru istoria dizidenţei lui Paul Goma a se vedea Culoarea curcubeului, Oradea, Biblioteca Revistei Familia, 1993.
[23] Paul Goma, op. cit., pp. 133-137.
[24] Paul Goma, op. cit., p. 135.
[25] Paul Goma, op. cit., pp. 139-140.
[26] Paul Goma, op. cit., p. 146.
[27] Paul Goma, op. cit., pp. 146-148.
[28] Iată-i, în ordine: „1. [loc lăsat liber] şef comandant / general-mr. BORŞAN DUMITRU şef Direcţia I-a / 3. General-mr. MACRI EMIL şef Direcţia II-a / 4. General-mr. MOGA GHEORGHE şef Direcţia III-a / 5. General-mr. GHERGUŢ DUMITRU şef Direcţia IV-a / 6. General-mr. BOLÎNU GHEORGHE şef U.M. 0920/ F / 7. Colonel VASILE GHEORGHE şef Direcţia VI [Anchete Penale, n. n.] / 8. General-mr. DIACONESCU OVIDIU şef C.T.O.T. [Comandamentul pentru Tehnică Operativă şi Transmisiuni – n. n.] / 9. General-mr. GRIGORE GHEORGHE şef Unit. Specială «F» [Filaj, n. n.] / 10. General-mr. ILIE MIHAI şef Unit. Specială «D» / 11. Lt. colonel BRESTOIU HORIA şef C.I.D. [Centrul de Informare şi Documentare, n. n.]” Paul Goma, op. cit., pp. 149-151.
[29] Paul Goma, op. cit., p. 151.
[30] Paul Goma, op. cit., pp. 161-162.
[31] A se vedea în acest sens comprehensiva relatare a lui René Al. de Flers, pentru o lungă perioadă de timp cercetător la Secţia Documentare a Europei Libere, Radio „Europa Liberă” şi exilul românesc. O istorie încă nescrisă, Bucureşti, Editura Vestala, 2005.
[32] Paul Goma, op. cit., pp. 161-162.
[33] Paul Goma, op. cit., p. 162.
[34] Paul Goma, op. cit., pp. 168-169.
[35] Acest bolşevic impenitent are ştate vechi în acţiunile de propagandă şi represiune „pe linie culturală” încă din timpul regimului Gheorghiu-Dej. A se vedea în acest sens un document în care apare ca propagator al Declaraţiei din aprilie 1964 a lui Gheorghiu-Dej... în Bulgaria comunistă. V. Mircea Stănescu, Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituţiile şi practicile, Bucureşti, Editura Vremea, 2004, pp. 499-501.
[36] Paul Goma, op. cit., p. 155.
[37] Paul Goma, Culoarea curcubeului, ed. Humanitas, 1990, p. 366.
[38] Paul Goma, op. cit., p. 175.
[39] În 1987 şi 1989 Vasile Paraschiv este răpit de două ori de Securitate, torturat de fiecare dată timp de o săptămînă, într-o cabană de lîngă Barajul Paltinu, după metoda Piteşti, şi ameninţat cu moartea (ameninţare pe care, cu siguranţă, Securitatea şi-ar fi ţinut-o dacă Vasile Paraschiv nu ar fi semnat retractările cerute). A se vedea în acest sens lucrarea Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist, Iaşi, Polirom, 2005, editată de Oana Ionel şi Dragoş Marcu, care grupează mărturia dizidentului şi documente din dosarele Securităţii. În mod sugestiv, aceste retractări şi „faptele de arme” adiacente, înregistrate de torţionari şi pe bandă magnetică, nu se află în dosarele Securităţii devenite accesibile.
În mod conex, prin „cultură” înţelegem toate acele producţii ale spiritului care diferă de linia politică oficială a regimului comunist, indiferent că este vorba despre artă, ştiinţă, religie sau atitudini ori comportamente politice[1].
În ilustrarea şi analiza acţiunilor represive ale Partidului şi/sau Securităţii am ales cazul scriitorului Paul Goma, unul dintre cei mai mari prozatori postbelici, opozant al regimului şi dizident, militant pentru drepturile omului, atît în ţară cît şi în exil. Cazul este cu adevărat emblematic, mai întîi pentru că Paul Goma trimite sistematic în Occident manuscrisele romanelor sale în vederea publicării. Apoi, pentru că odată cu Paul Goma se naşte dizidenţa din România comunistă, organismele regimului utilizînd toată gama de metode şi tehnici represive pentru a-i distruge pe el şi pe cei din jurul său.
Pentru expunerea de faţă ne vom întemeia pe lucrările scriitorului, pe de o parte, şi pe documentele de Securitate accesibile, pe de altă parte[2].
Putem decela trei perioade în scrierile şi acţiunile lui Paul Goma: refugiul şi închisoarea (1944-1976), dizidenţa (1977) şi exilul (1977-prezent). Documentele accesibile care reflectă acţiunile Aparatului Terorii acoperă parţial şi lacunar doar o parte din istoria personală a scriitorului (1957-1977). Din acest motiv analiza noastră se va focaliza pe o parte din prima perioadă – cea a originilor dizidenţei scriitorului – şi pe cea de-a doua, lăsînd de-o parte cea de-a treia perioadă şi etapa dintîi a primei perioade[3].
Prima perioadă
În 1956, în timpul Revoltei Maghiare, Goma este condamnat la 2 ani de închisoare „corecţională” pentru „agitaţie”. Este deţinut la Gherla, experienţă pe care o redă în romanul cu acelaşi titlu[4]. Pe data de 21 noiembrie 1958 ar fi trebuit ca pedeapsa să-i expire, însă cu circa trei luni înainte de termen Securitatea se interesează de situaţia sa. La dosar există un schimb de adrese între Biroul „D” al Regiunii de Securitate Cluj (sub jurisdicţia căruia se afla închisoarea Gherla) – structura locală a Direcţiei centrale „D” a Securităţii (care se ocupa de deţinuţii politici) şi Serviciul/Direcţia „C” a Securităţii de la Bucureşti (care se ocupa de dosare – strămoşul Centrului de Informare şi Documentare de mai tîrziu). Întrucît concluzia este că Paul Goma nu s-a „reeducat”, prin Decizia nr. 15 157, semnată de însuşi şeful Securităţii, Pintilie Gheorghe, i se fixează „domiciliu obligatoriu” pe o perioadă de 36 de luni. Modul în care se produce această a doua condamnare este unul de tip extrajudiciar, Securitatea fiind în acest caz nu doar călăul, ci şi procurorul şi judecătorul. Decizia în cauză se întemeiază pe Hotărîrea Consiliului de Miniştri nr. 337/11 martie 1954, cu privire la reeducarea foştilor condamnaţi contra-revoluţionari care şi-au executat pedeapsa. Hotărîrea însăşi face parte din legislaţia secretă a regimului, fiind integrată unei suite de norme procedurale prin care erau distruşi duşmanii regimului. Rolul măsurii, după cum este spus explicit, este unul preventiv, căci în timpul detenţiei Paul Goma „nu a fost semnalat informativ”[6] (a se citi: reţeaua informativă nu a obţinut despre el informaţii că ar fi avut atitudini sau un comportament împotriva regimului). Motivarea constă în chiar antecedentele sale: „a desfăşurat activitate duşmănoasă împotriva regimului [...] iar în penitenciar a avut o comportare rea”[7] (a se citi: a fost pedepsit).
Domiciliul forţat – în fapt, un stadiu intermediar între detenţie şi „libertate” (oficialii chinezi au un mod sugestiv de a-i numi pe aceşti deţinuţi: „prizonieri liberi”) – îi este stabilit în „satul nou” Lăteşti[8]. La expirare, în 1961, prin Decizia nr. 16 285, semnată de secretarul general al MAI, Negrea Vasile, pedeapsa i se prelungeşte cu alte 24 de luni, pe motiv că: „întreţine relaţii cu elemente urmărite prin acţiuni informative”[9]. În acest context, Paul Goma redactează primul său memoriu către MAI, Procuratura Generală, MAN şi CC al PMR cerîndu-le să ancheteze decizia de a i se prelungi domiciliul forţat. Este un moment foarte important, care poate fi integrat în tipul de acţiuni care ţin de originile dizidenţei est-europene în general, şi a lui Paul Goma în special. În urma memoriului, în ianuarie 1963 acelaşi Negrea Vasile hotărăşte „să fie pus în libertate şi lucrat informativ [acolo] unde se va stabili”[10].
Se stabileşte la Şercaia, la părinţii săi, unde lucrează ca muncitor necalificat, „la munca de jos”, ca toţi foştii deţinuţi politici „nereeducaţi”. Este în permanenţă urmărit. În 1965, ca urmare a unui decret dat de Ceauşescu în august, prin care foştilor deţinuţi politici li se dădea voie să-şi continuie studiile, concurează şi reuşeşte – în urma unui examen – să fie admis la Facultatea de Filologie din Bucureşti. Aici este luat „în lucru” de securistul de „obiectiv”, lt.-maj. Achim Victor. Ca manieră de „lucrare activă”[11] – adică de anihilare –, Securitatea caută să-l recruteze ca informator. Tentativa are loc pe 17 februarie 1967, ziua în care tatăl lui Paul Goma a murit. După toate probabilităţile, Organul Teorii s-a folosit de acest moment prielnic, întrucît directivele privind modul de recrutare a informatorilor indică maniera de studiere a „candidaţilor” şi găsirea celor mai potrivite momente pentru a o face[12]. În total au fost trei asemenea tentative – toate eşuate.
Pentru a evita presiunile Securităţii, în toamna anului 1967 Paul Goma abandonează facultatea: „ca să nu mai aibă ce pierde, ca să poată fi şantajabil”[13]. În vară trimite în Occident prima variantă a romanului Ostinato – acest roman, eseu, poem epic în acelaşi timp – în vederea publicării. Aceste două decizii fac ele însele parte din genul de acţiuni care vor contura noul tip de opoziţie la comunism – diferit de acţiunea armată sau de rezistenţa pasivă (subversivă) – dizidenţa.
În 1968 – în timpul invaziei sovietice în Cehoslovacia – Paul Goma cere conducerii USR să intre în Gărzile Patriotice. Motivul: Basarabia. I se spune că drumul către Gărzile Patriotice trece prin Partid, aşa că face cerere de primire. Goma va regreta mai tîrziu că nu primise o armă, aşa cum spera. Pentru Partid, acest episod nici nu va exista: se va comporta ca şi cum evenimentul nici n-ar fi avut vreodată loc[14]. I se publică prima şi singura carte: Camera de alături. Începînd din 1970, scrierile îi sînt refuzate sistematic de cenzură, şi nu i se mai publică nimic (în termenii regimului: „i se retrage dreptul de semnătură”). Acelaşi lucru se întîmplă şi cu soţia şi socrul său. Concomitent, prin „planul de măsuri” din 24 iunie 1971, semnat de şeful Direcţiei I (Informaţii Interne), gl.-mr. Borşan Dumitru, Securitatea acţionează pentru împiedicarea publicării scrierilor sale în străinătate[15]. În cele din urmă, ediţia germană a romanului Ostinato apare în RFG într-un moment cum nu se poate mai potrivit: după Tezele din iulie ale lui Ceauşescu.
În 1972 i se oferă paşaport pentru o călătorie în Austria, RFG şi Franţa, cu speranţa că va rămîne în străinătate. Paul Goma pleacă fără soţie, tocmai pentru a se putea întoarce. Călătoreşte în Occident şi în anul următor, dă interviuri şi atacă regimul politic şi cenzura din România comunistă. Securitatea întreprinde măsuri de „influenţare” – prima treaptă în arsenalul mijloacelor represive – pentru a-l face să renunţe să mai publice în Occident, toate eşuate. După întoarcerea din Occident, în 1973, împreună cu Virgil Tănase şi în înţelegere cu Dumitru Ţepeneag (aflat la Paris), Goma caută să grupeze un număr de scriitori tineri, ca să-i convingă să trimită manuscrise pentru publicare în străinătate[16]. Imediat, Securitatea trece la represalii, pentru a „destrăma” grupul contestatar pe cale de a se contitui sau, în termenii ei: „să desfăşurăm o activitate de influenţare a lor [a componenţilor, n. n.] cu ajutorul reţelei sau direct (avertizare, contactare), să creem impresia că deşi «Bărbosul» [numele de cod al lui Paul Goma, n. n.] îi atrage la activităţi ostile [a se citi: anticomuniste, n. n.], le cere să acţioneze într-un anumit fel, lui nu-i face nimeni nimic şi tot ei sunt traşi la răspundere.”[17].
Aceste „măsuri” arată că Securitatea folosea – şi era capabilă – de cele mai brutale acţiuni, cărora le alătura şi din cele subtile. Lui Paul Goma i se interceptează corespondenţa, este „filat” (urmărit), iar la serviciu şi acasă are instalate microfoane[18]. Pe lîngă numitele „acţiuni”, Securitatea întreprinde acum şi din cele de „compromitere a sa în rîndul scriitorilor, a relaţiilor din emigraţia reacţionară [exilul anticomunist, n. n.]”[19]. Motivaţia Organului Terorii este aceea că Paul Goma „este în stare de orice acţiune ostilă”[20]. Acest „plan” complex al Securităţii a primit numele de cod: „ETHOS”[21]. De unde se vede care era etosul securistului – naţional, cum altfel?! –: de a distruge ceea ce avea mai bun România acelor ani. Tocmai din acest motiv, din aprilie 1974 şi pînă în 1977 documentele Securităţii lipsesc din dosarul accesibil.
A doua perioadă
După ce în ianuarie 1977 cehii dau publicităţii Carta 77, actul fondator al dizidenţei lor, în februarie este citită la Radio Europa Liberă Scrisoarea de solidaritate a lui Paul Goma, adresată lui Pavel Kohout (dizidentul cel mai vizibil la acea dată)[22]. Maşinăria Securităţii îşi turează şi ea motoarele la maximum. Împotriva scriitorului, a familiei sale şi a semnatarilor Scrisorii deschise adresată Conferinţei de la Belgrad se dezlănţuie cea mai amplă operaţiune desfăşurată vreodată de Securitate. Cei circa 200 de semnatari sînt: ameninţaţi („atenţionaţi”), bătuţi, arestaţi şi şantajaţi („avertizaţi”), iar cînd aceste metode eşuează, internaţi în azile psihiatrice. Toate acestea sînt cuprinse în Planul de măsuri din 17 martie 1977, avînd ca scop „anihilarea şi neutralizarea acţiunilor ostile iniţiate de PAUL GOMA”, conceput de Direcţia I (Informaţii Interne), Direcţia a II-a (Contrainformaţii Economice), Serviciul „D” (Serviciul Independent de Dezinformare) şi UM 0920/F (Unitatea de Urmărire şi Dezinformare a DIE), plan avizat de ministrul adjunct de Interne Pleşiţă Nicolae şi pus în practică de toate structurile Securităţii[23]. Iată în ce constau acţiunile împotriva lui Paul Goma şi a celor grupaţi în jurul său: tracasare prin telefon şi angajarea în dispute cu informatorii Securităţii; trimiterea de scrisori anonime de ameninţare şi de descurajare; crearea de dispute cu vecinii; trimiterea de psihiatri sub acoperire care să-l evalueze pe Paul Goma în vederea anihilării şi, posibil, pentru internarea psihiatrică; „influenţarea” pentru a se exila, iar în cazul în care o va face să i se ridice cetăţenia; montarea unei campanii de compromitere în Occident prin intermediul presei din ţară şi din Exil, prin contactarea şi influenţarea unor scriitori, oameni de cultură, jurnalişti şi politicieni români şi străini, pentru a-i determina să se pronunţe împotriva lui Paul Goma; şi, în fine: „Elaborarea unor date şi versiuni care să fie plasate în cercurile evreeşti influente din S.U.A., Israel şi în ţări occidentale, în sensul că acţiunile de sprijinire a lui PAUL GOMA de către Europa liberă aduc prejudicii intereselor Comunităţii evreeşti din România şi statului Israel.”[24]
De menţionat că Securitatea l-a păstrat în tot acest timp ca ofiţer de caz pe Achim Victor, la momentul ’77 ajuns la gradul de maior. Depăşită de situaţie, în 18 martie Securitatea/MI propune, iar Ceauşescu şi Partidul dispun, ca pentru a limita numărul semnatarilor Scrisorii lui Paul Goma să fie formate grupe operative de ofiţeri de la unităţile Securităţii, care să se deplaseze în teritoriu şi să aprobe pe loc toate cererile de călătorie în străinătate, şi să urgenteze întocmirea actelor pentru cei care vor să emigreze[25].
La 1 aprilie Paul Goma este arestat. Vol. VII din dosarul de la Fondul Informativ al Securităţii care îl priveşte nu conţine nici o indicaţie, ci debutează cu o „situaţie statistică privind persoanele ce au intrat în contact cu P. G.”[26] În fapt, este vorba de un tablou statistic al represiunii, care indică cele circa 200 de persoane – cu nume, ocupaţie, apartenenţă politică, cu/fără antecedente politice/penale care au intrat în contact cu Paul Goma şi măsurile luate împotriva lor[27]. Aşadar, după arestarea lui Goma, asupra persoanelor care au intrat în contact cu el se dezlănţuie represiunea – sălbatică pentru cei care rezistă, aşa cum este prevăzut în completarea la Planul de măsuri din aceeaşi zi, care stipulează şi „începerea urmăririi penale” împotriva lui Paul Goma, cenzurarea totală a comunicării oricărei persoane cu Occidentul privitor la orice are legătură cu Paul Goma şi acţiunea sa, influenţarea şi dezinformarea unor personalităţi din Occident. Pentru realizarea planului, se constituie un comandament compus din şefii celor mai importante compartimente ale Securităţii, în frunte cu Ceauşescu Nicolae[28]. Ne putem imagina mobilurile acestei formidabile maşinării de distrugere umană – Securitatea, această Ceka locală – în luptă cu Paul Goma şi cei care s-au solidarizat cu acţiunea iniţiată de el, în chiar termenii lui Paul Goma: „De ce «înnebunise», nu doar scriitorimea şi mai grav: securimea? De ce îi era frică Aparatului? / De cuvânt – iată, mi-a scăpat vorba-mare.”[29]
În 8 aprilie, Serviciul Dezinformare al Securităţii reia „datele şi versiunile” pentru a fi plasate „unor cercuri evreieşti influente din U.S.A., Israel şi alte ţări occidentale”, într-un plan semnat de şeful unităţii, Ilie Mihai, şi aprobat de şeful Securităţii externe, Doicaru Nicolae. Dezinformările răspîndite spuneau, în esenţă, că: semnatarii Apelului Goma sînt în mare măsură legionari şi că Paul Goma ar fi adus din Occident manifeste legionare, pentru a le difuza în ţară. Dezinformările („versiunile”) vizau ca prin intermediul organizaţiilor evreieşti internaţionale şi a diplomaţiei israeliene, redactorii de origine evreiască de la Radio Europa Liberă să fie influenţaţi să nu-l mai sprijine pe Paul Goma[30]. În ce-i priveşte pe angajaţii de la Europa Liberă, succesul Securităţii a fost nul, întrucît autorităţile americane îi selectau pe redactori după fidelitatea cu care puneau în practică politica anticomunistă[31]. În privinţa cercurilor evreieşti internaţionale şi a autorităţilor israeliene planul a avut mai mult succes. Acestora li se reamintea atitudinea regimului comunist din România faţă cu conflictul arabo-israelian, menţinerea relaţiilor diplomatice bilaterale în timpul Războiului de Şase Zile (1967), „tratamentul generos” (a se citi: privilegiat) de care beneficia minoritatea evreiască în comparaţie cu restul populaţiei şi cu regimul acordat de alte state; permiterea emigrării evreilor în Israel[32]. Două exemple care confirmă succesul operaţiunilor Securităţii şi convergenţa de interese dintre regimul comunist din România şi cel israelian: înainte de a ajunge la Bucureşti cu cursele ELAL, pasagerilor li se spunea să predea la bord cărţile de Paul Goma; după liberarea sa de la Rahova, Paul Goma a întrebat la Ambasada Israelului despre formalităţile de îndeplinit pentru a cere azil politic. A fost refuzat, oficialul cu care a vorbit apelînd la „înţelegerea” sa, pe motiv că „soţia dvs., Ana este evreică de-a noastră”[33].
Văzută din interior, prin documentele create de ea însăşi, maşinăria de distrugere a regimului comunist din România este uneori de un penibil şi ridicol extreme, ca în cazul unui document din 22 aprilie, prin care cadrele Circumscripţiei 21 Miliţie care au format barajul la locuinţa lui Paul Goma sînt recompensate – după caz – cu metri de stofă, mape din piele, serviete, curele de ceas şi portvizite[34].
Închis în arestul Securităţii de la Rahova, Paul Goma este anchetat de ministrul adjunct de Interne Pleşiţă Nicolae şi şeful Anchetelor Penale ale Securităţii, Vasile Gheorghe. În timpul anchetei i se arată un document, semnat pentru conformitate de Ion Hobana, prin care era indicat că membrii Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor au hotărît să-l excludă din rîndurile lor. Cei care au montat această şedinţă de excludere au fost: Teodorescu Virgil, preşedintele Uniunii, Ghişe Dumitru, vicepreşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (CCES), Nicolescu Vasile, directorul Direcţiei Culturale a CCES şi Bucuroiu I., activistul Secţiei CC care se ocupa de Uniune. Iată numele a doi dintre cei şase membri ai Comitetului prezenţi, din totalul de nouă, care sînt indicaţi în documente: Macovescu George, secretarul Asociaţiei, şi Neagu Fănuş[35] (cei care au absentat – dar au semnat post factum – au fost: Cassian Nina, Jebeleanu Eugen şi Preda Marin)[36]. În timpul anchetei Paul Goma este drogat şi i se administrează o substanţă care îi ridică tensiunea pînă la a-i provoca un atac de cord. În această stare, Securitatea îi smulge „frăzulica” dorită, prin care spunea că: „regret din suflet că m-am lăsat antrenat în acţiuni potrivnice statului socialist şi poporului român şi promit solemn că nu voi mai cădea niciodată în această capcană.”[37] În mod ciudat, în dosarul acum accesibil, acea frază nu se regăseşte în niciunul dintre cele două „documente” păstrate (unul care începe cu „Domnule Preşedinte” şi o „Declaraţie”), semn al contrafacerii lor ulterioare de către Organe[38]. Securitatea – şi în general maşinăriile de distrugere umană de tip Ceka – au capacitatea de a smulge asemenea „frăzulici”. Aşa se va întîmpla mai tîrziu, de pildă, cu Vasile Paraschiv, în România comunistă, sau cu Hongda (Harry) Wu, în China populară[39].
În urma campaniei internaţionale, pe 6 mai Paul Goma este eliberat. În data de 20 mai este emisă o altă statistică, rezumînd represaliile Securităţii împotriva aderenţilor la acţiunea Goma, cu cifre, pe „linii de muncă” (la Artă-Cultură, la Sănătate), pe categorii: avertizări, destrămări anturaje, influenţări pozitive, amenzi, prevenirea altor fenomene negative[40]. Pe 23 mai, Direcţia I şi Serviciul „D” concep o nouă „notă-raport cu propuneri de plasare a unor date şi versiuni de dezinformare” în privinţa arestării lui Paul Goma[41]. În 27 iunie – un alt „plan de măsuri” de dezinformare şi compromitere al Direcţiei I, pe „medii”: în ţară, în străinătate, la ambasadele străine din Bucureşti[42]. La începutul lui august 1977 Securitatea face un bilanţ al represiunii, redactînd tabele care îi cuprind pe ofiţerii însărcinaţi cu teroarea, pe judeţe, şi cu cei circa 200 de aderenţi sau persoane care au emis fie şi un singur cuvînt favorabil mişcării pentru drepturile omului iniţiată de Paul Goma[43].
În 29 septembrie, Securitatea emite un alt „plan de măsuri” de dezinformare şi compromitere, conceput de principalele direcţii însărcinate, prin care caută să acrediteze ideea că acţiunea lui Paul Goma a fost o provocare pusă la cale de Securitate, pentru a-i depista pe duşmani[44]. Între 10 şi 12 octombrie, Securitatea centralizează din nou persoanele care au aderat la Mişcarea Goma, alţi „duşmani” pentru cu totul alte motive, pe cei cu cereri de emigrare etc[45]. În 20 octombrie Securitatea reia planul de dezinformare şi compromitere din 29 septembrie, căruia îi adaugă „versiunea” că Goma a lucrat „în folosul unor servicii de informaţii străine[,] iar în ultima vreme şi ca agent al organelor de securitate din România.”[46] În 22 octombrie Achim Victor, ofiţerul de caz, raportează de executarea precedentelor „măsuri”[47].
Constatînd că este complet izolat, Paul Goma decide să accepte invitaţia PEN Clubului Francez de a face o călătorie în Occident. Astfel, în 20 noiembrie, împreună cu soţia, Ana-Maria, şi fiul, Filip-Ieronim, părăsesc România. Probabil, pentru totdeauna.
Concluzii
Informaţiile din dosarele Securităţii se opresc în 1978.
După consultarea acestor hîrtii ale Aparatului, Paul Goma face un fel de bilanţ al „etosului distrugerii” în următorii termeni:
„În 20 noiembrie 1977, plecând din ţară, credeam că mă voi întoarce azi-mâine. Când va cădea guvernul...
Deşi ieşisem din ghearele securităţii, nu realizam că ea, securitatea este guvernul; că Gheorghiu-Dej, Ceauşescu fuseseră doar «beneficiarii» puterii, nu hotărâtorii ei. Că, indiferent de unii dintre miniştrii de «interne», Teohari, Drăghici, Coman; de «adjuncţii» care de care mai criminal: «Pantiuşa», Nicolschi, Pleşiţă; aşa cum puterea politică era «a partidului», puterea poliţienească era «a securităţii» – însă aceasta din urmă era cea dintâi: în comunism nu puterea politică face şi desface lumea – ci puterea poliţienească:
Teroarea pură.”[48]
Regim în care puterea respiră, vieţuieşte şi se manifestă într-un mod ocult, în primul rînd prin intermediul Securităţii (dar şi al Miliţiei, Procuraturii, Justiţiei), cel comunist este unul structurat în profunzime. Pentru a-l schimba, este necesară o destructurare radicală a lui. Iar decapitarea sa nu creează decît posibilitatea ca eşaloanele inferioare să avanseze în ierarhie, noi posibilităţi de camuflare şi reconversie, iar nu condiţiile unei decomunizări reale.
Iată şi concluzia autorului cu privire la rezultatul muncii sale de transcriere a dosarelor Securităţii:
„Vreme de săptămâni, zi de zi, câte 12, 14, 16 ore am copiat «hârtiile» din dosare. Când am terminat, m-am adunat de pe jos şi m-am întrebat, prosteşte:
«La ce a slujit truda, chinul, autopedepsirea?»
Mi-am răspuns, după o lungă pauză:
«La nimic. ‚Documentele’ aflate până de curând în subterana securităţii nu mi-au revelat nimic nou, nimic esenţial pe lângă – sau în contradicţie cu ceea ce ştiam în urmă cu 27 de ani, când aşternusem pe hârtie mărturia Culoarea curcubeului. Ce era atunci este şi acum – mai rău, fiindcă atunci ne legănam cu speranţa. Cu excepţia Ceauşeştilor, aceiaşi răi fiinţează şi azi, mai insuportabili fiindcă ne sfidează public, prin televiziune, prin cărţi de amintiri – prin etalarea obraznică, de ţoape eterne, a averilor furate de la gura noastră, a mereu păguboşilor. Cât despre intelectualii noştri cei rezistenţi prin cultură... Doar cei care n-au murit au fost scutiţi de degradare până la greaţă – priviţi-i pe Zoe Buşulenga, pe Dan Berindei, pe Zoe Petre-Condurache, pe Buzura, pe E. Simion, pe Manolescu, pe Liiceanu, pe Pleşu, pe Dinescu, pe...».
Dureros, ucigător sentimentul că ceea ce ai făcut, ceea ce ai consimţit – tu şi ai tăi – s-a dovedit a fi o strălucitoare, o răsunătoare inutilitate. Nimeni nu învaţă nimic din experienţa altuia, nici din a sa proprie. Suntem blestemaţi să luăm totul mereu de la capătul capătului – ca mersul, ca vorbitul – de parcă memoria comunităţii nu ar fi ceea ce ar trebui să fie: moştenire – ci agonisire.
Încercasem, în urmă cu ani, să vorbesc – şi eu – de cusurul de căpătâi al nostru, al românilor: amnezia.
Cuvinte în pustiu. Cum să-l faci pe semen să înţeleagă că uitarea – cultivată de el ca mijloc de supravieţuire – este moarte curată, oricum: nefiinţă? Cum să-l faci să accepte evidenţa: cine nu-şi cunoaşte trecutul nu va avea un viitor, va împietri moale, inform, în prezentul perpetuu.
Mă consolez spunîndu-mi: fiecare înfrângere poate fi prefăcură în... o carte.
Chiar într-o carte «despre» imposibilitatea de a scrie o carte.”[49]
Paul Goma a învins în lupta cu Securitatea – cu anticultura –, chiar dacă aceasta a supravieţuit, s-a readaptat – fie şi numai pentru că ea nu l-a învins pe el: pe scriitor, pe opozant. Ucigător este însă sentimentul că nimic nu se leagă în România, că nici o memorie ori experienţă, că nici o cultură a libertăţii nu par să se transmită cu adevărat. Iar această situaţie face ca structurile securisto-comuniste să supravieţuiască, căci ele îşi trag vitalitatea din tăcerile, uitările, complicităţile şi ambiguităţile noastre faţă de trecut şi prezent, şi din lipsa de responsabilitate faţă de viitor.
La fel cum structurile comunisto-securiste au supravieţuit şi s-au readaptat în România post-Ceauşescu, tot aşa au supravieţuit şi „versiunile de dezinformare şi compromitere” ale Securităţii. La 16 ani de la trîmbiţata „revoluţie democratică” din 1989, Paul Goma – de departe personalitatea cea mai importantă a mişcării democratice din România totalitară şi unul dintre cei mai mari prozatori români postbelici – este în continuare (alături de soţia şi fiul său) refugiat, azilant, exilat politic pe solul Franţei, în urma ridicării cetăţeniei române de către regimul Ceauşescu şi a excluderii din USR de către colegii săi scriitori, în chiar timpul cînd se afla închis, terorizat şi drogat la Rahova.
Prezentul
Nu putem încheia fără a spune cîteva cuvinte şi despre situaţia prezentă a scriitorului şi a familiei sale. Noua campanie anti-Goma a început în 1994, după ce scriitorul, care militase zeci de ani pentru demnitatea omului – atît în ţară cît şi în exil – avusese curajul să-i întrebe pe confraţii săi (convertiţi la democraţie fără tulburări de conştiinţă) ce au făcut în vremea comunismului şi, mai ales, ce fac în prezent. A fost pus la zid şi executat pe motiv că... loveşte în floarea intelectualităţii, adică: în democraţie. Acestei campanii i s-a mai adăugat, începînd din 2002, încă una: cea a antisemitizatorilor de profesie. Motivul? Ca şi în trecut, Goma a avut curajul să vorbească despre teme care nu cadrează cu limbajul politicii corecte, cu vulgata istorică, cu – în fine – istoria oficială stabilită de politrucii de la Bucureşti, din Israel şi Statele Unite. A avut curajul – şi demnitatea – să vorbească despre crimele comise (şi) de evrei în Basarabia ocupată de Armata Roşie după ultimatumurile sovietice din iunie 1940, crime anterioare cronologic Holocaustului/exterminării antonesciene a evreilor şi romilor.
Urmarea: serviciile secrete moştenitoare ale Securităţii au încercat să împiedice în România – şi în tot cazul să întârzie – apariţia eseului Săptămâna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii. Finalmente, din raţiuni care ţin de politica externă – bunele relaţii cu Israelul şi Statele Unite (unde interfaţa României cu autorităţile americane o reprezintă organizaţiile evreieşti sioniste americane), şi în urma unor declaraţii deplasate ale fostului preşedinte Ion Iliescu – România a cedat şantajului de a crea o Comisie internaţională de Studiere a Holocaustului în România. Aceasta a redactat un Raport care – în ciuda accesului total la arhivele epocii – nu aduce nimic nou faţă de ceea ce ştiam din anii anteriori. Noutatea sa este nulă pentru că, fiind rezultatul unui contencios mai degrabă politic decît istoric, lucrarea reflectă raporturile de forţe politice, angajînd presupoziţii istoriografice care legitimează politicile sioniste (ale statului Israel şi ale organizaţiilor evreieşti internaţionale). Scrierea porneşte de la bun început cu o schemă de analiză prestabilită, în care caută să introducă datele istorice, întemeindu-se pe o veritabilă dogmatică, care poate fi rezumată în două teze principale: 1) Holocaustul este unic; 2) Holocaustul este ininteligibil. Acest raport a fost asumat oficial de România lui Ion Iliescu, asumare împărtăşită şi de administraţia Băsescu/Tăriceanu[50].
Toată această introducere are rolul de a face inteligibil de ce la capitolul „Distorsionarea, negarea şi minimalizarea Holocaustului în România postbelică”, în subcapitolul „Influenţele exilului” apare numele lui Paul Goma, despre care se vorbeşte în aceşti termeni: „În scrierile a trei figuri importante ale exilului românesc se găsesc formule care intră în tipologia comparaţiilor trivializante. Este vorba de Paul Goma, Monica Lovinescu şi Dorin Tudoran. [...] cartea lui Goma [Săptămâna Roşie, n. n.] ilustrează toate formele de trivializare prin comparaţie (accentul căzând pe comparaţia deflectivă). Pe ansamblu, însă, aceasta este mai mult decât atât: constituie o veritabilă sinteză a negaţionismului şi antisemitismului, cum rar se poate găsi în literatura de limbă română.”[51]
Acest pasaj neargumentat – căci este neargumentabil – poate fi aşezat lîngă producţia dezinformatoare şi compromiţătoare a Securităţii, de următorul tip: „Activitatea duşmănoasă desfăşurată de susnumiţii [Paul Goma şi cei din jurul său, n. n.] este produsul influenţei şi instigărilor ostile din exterior[, subl. n.] îndeosebi ale grupului de intelectuali reacţionari de la Paris format de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Ion Cuşa, Leonid Mămăligă şi alţii, precum şi de funcţionari ai postului de radio [Europa Liberă, n. n.]”[52]. Ambele exprimări au o structură ideologică similară, o forma mentis care distinge radical analiza de clasificarea ideologică. Prima trimite la postulatele ideologice ale sionismului politic, aşa cum sînt puse ele în practică în Israel, unde începînd din 1951 Holocaustul este folosit pentru atingerea obiectivelor de politică externă, şi în Statele Unite, începînd din 1993, odată cu naşterea Memorialului Holocaustului şi a Industriei Holocaustului, care structurează interesele politice, financiare şi simbolice americano-sionisto-israeliene. Nu este întîmplător că pentru redactarea Raportului au fost selectaţi vechi activişti – care naţional-comunişti, care sionişti – nici un cercetător veritabil.
În fine, la sfîrşitul anului trecut guvernul Tăriceanu a decis înfiinţarea Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului condus de istoricul Marius Oprea. Nici Tăriceanu şi nici consilierul său pe probleme de Securitate şi proaspăt director de institut nu au găsit normal să-l invite pe Paul Goma să facă parte din Consiliul de Onoare al instituţiei şi să-i ceară a-i sprijini cu experienţa şi statura sa morală de vechi luptător anticomunist. Onor guvernul Tăriceanu a făcut în schimb inversul: l-a numit în acel Consiliu pe fostul activist bolşevic devenit activist sionist şi Trimis Special pe Probleme de Holocaust al SUA, antisemitizator de meserie al lui Paul Goma, fiul nomenclaturistului cu-ştiinţa-şi-tehnica Virgil Ioanid, pe numele său: Radu Ioanid. De ce? Răspunsul este din registrul dublei-gîndiri: „să nu se creadă că acest institut va fi îndreptat împotriva Holocaustului”. După o asemenea motivare nu, nu vom mai crede asta, ci: faptul că Tăriceanu şi Oprea vor căuta – şi vor reuşi, desigur, consiliaţi de Radu Ioanid! – să împece capra politică cu varza istoriei şi memoriei comunismului.
În ciuda moştenitorilor Securităţii, cît şi a ideologilor şi detractorilor de toate calibrele, Paul Goma rămîne dovada vie că datoria intelectualului (a scriitorului ori istoricului) este aceea de a spune adevărul în mod liber, de a-şi asuma acest risc şi de a plăti pentru el. El este modelul prin excelenţă pentru generaţiile tinere că o cultură a drepturilor omului, o cultură a libertăţii sînt cele care stau la baza civilizaţiei occidentale, distingînd-o de opusul ei: anticultura.
Bucureşti, 9 aprilie 2006
NOTE
[1] Pentru o analiză mai detaliată asupra scopurilor represiunii în regimul comunist, în general, şi a represiunii asupra gîndirii şi expresiei („crimăgîndit”, după formula lui Orwell), în particular, a se vedea studiul introductiv la cartea noastră: Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituţiile şi practicile, Bucureşti, Editura Vremea, 2004, pp. 9-52.
[2] Mare parte din scrierile lui Paul Goma se găsesc, în acces liber, pe site-ul său, la adresa electronică: www.paulgoma.free.fr. Menţionăm, totodată, că autorul a făcut deja acea punere faţă-în-faţă a propriilor lucrări memorialistice cu documentele Securităţii în ediţia a III-a din Culoarea curcubeului ’77, publicată în 2005 la Editura Polirom din Iaşi, lucrare care este însoţită de o selecţie de documente, comentate, din dosarele Securităţii care îl privesc pe scriitor, intitulată Cod „Bărbosul” (Din dosarele Securităţii, 1957-1977). Pentru studiul de faţă vom trimite la această din urmă lucrare care se află pe site-ul autorului, întrucît este completă, deci: „standard”.
[3] Întrucît documentele Aparatului Terorii tac cu privire la ceea ce doresc să ascundă, sau ele nu sînt accesibile din acelaşi motiv, orice expunere trebuie să precizeze din capul locului raţiunile selecţiei tematice pe care o operează. Pentru o analiză a „momentului Goma” în contextul general (şi ulterior) al dizidenţei în România comunistă, a se vedea studiul nostru Despre dizidenţă în România comunistă (1977-1989), în „Sfera Politicii”, nr. 106/2004, pp. 39-47. Totodată, pentru acţiunile represive ale Securităţii asupra scriitorului şi a familiei sale a se vedea studiul nostru Securitatea şi terorismul (inter)naţional (1977-1989), în revista „Rost”, octombrie-decembrie 2005.
[4] V. Paul Goma, Gherla, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990.
[5] Paul Goma, Cod „Bărbosul” (Din dosarele Securităţii, 1957-1977), la www.paulgoma.free.fr, p. 10 (fără altă indicaţie, toate trimiterile sînt la prezenta ediţie a acestei lucrări).
[6] Paul Goma, op. cit., p. 12.
[7] Vezi Hongda (Harry) Wu, Laogai, the Chinese Gulag, Westview Press Inc., 1992 (ed. franceză Paris, Dagorno, 1996).
[8] Această experienţă este descrisă de autor în două lucrări: Bonifacia, Bucureşti, Editura Omega, 1991 şi Lăteşti (neterminată), pe site-ul autorului.
[9] Paul Goma, op. cit., p. 14.
[10] Paul Goma, op. cit., p. 17.
[11] Paul Goma, op. cit., p. 26.
[12] Vezi în acest sens Directiva despre munca cu agentura, Arhivele Securităţii, Fond „D” (Documentare), 19 p.
[13] Paul Goma, Bio-bibliografie, la www.paulgoma.free.fr, p. 9.
[14] Sau, aşa cum îi va spune George Ivaşcu în 1973: „Nu te-am dat afară, atât că, în 1968, nu te-am primit înăuntru.” Paul Goma, Bio-bibliografie, la www.paulgoma.free.fr, p. 14. Într-un mod similar se petrec lucrurile şi cu Vasile Paraschiv, membru de partid deziluzionat, care în 1969 îşi dă demisia din PCR, cu privire la care Securitatea afirmă, chiar şi în documentele sale cele mai secrete, că el ar fi fost... exclus. Vezi Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist, Iaşi, Polirom, 2005.
[15] Paul Goma, op. cit., pp. 44-45.
[16] Paul Goma, op. cit., pp. 78, 85-86, 88-89, 116. Printre aceştia erau: Florin Gabrea, Cezar Ivănescu, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Ion Negoiţescu, Daniel Turcea, Mihai Ursachi, Marius Robescu, Stelian Ţurlea, Ioana Crăciunescu.
[17] Paul Goma, op. cit., p. 104.
[18] La serviciu din 1971, iar acasă din 10 iunie 1973. Paul Goma, op. cit., p. 113.
[19] Paul Goma, op. cit., p. 105.
[20] Paul Goma, op. cit., p. 105.
[21] Paul Goma, op. cit., pp. 114 şi 117.
[22] Pentru istoria dizidenţei lui Paul Goma a se vedea Culoarea curcubeului, Oradea, Biblioteca Revistei Familia, 1993.
[23] Paul Goma, op. cit., pp. 133-137.
[24] Paul Goma, op. cit., p. 135.
[25] Paul Goma, op. cit., pp. 139-140.
[26] Paul Goma, op. cit., p. 146.
[27] Paul Goma, op. cit., pp. 146-148.
[28] Iată-i, în ordine: „1. [loc lăsat liber] şef comandant / general-mr. BORŞAN DUMITRU şef Direcţia I-a / 3. General-mr. MACRI EMIL şef Direcţia II-a / 4. General-mr. MOGA GHEORGHE şef Direcţia III-a / 5. General-mr. GHERGUŢ DUMITRU şef Direcţia IV-a / 6. General-mr. BOLÎNU GHEORGHE şef U.M. 0920/ F / 7. Colonel VASILE GHEORGHE şef Direcţia VI [Anchete Penale, n. n.] / 8. General-mr. DIACONESCU OVIDIU şef C.T.O.T. [Comandamentul pentru Tehnică Operativă şi Transmisiuni – n. n.] / 9. General-mr. GRIGORE GHEORGHE şef Unit. Specială «F» [Filaj, n. n.] / 10. General-mr. ILIE MIHAI şef Unit. Specială «D» / 11. Lt. colonel BRESTOIU HORIA şef C.I.D. [Centrul de Informare şi Documentare, n. n.]” Paul Goma, op. cit., pp. 149-151.
[29] Paul Goma, op. cit., p. 151.
[30] Paul Goma, op. cit., pp. 161-162.
[31] A se vedea în acest sens comprehensiva relatare a lui René Al. de Flers, pentru o lungă perioadă de timp cercetător la Secţia Documentare a Europei Libere, Radio „Europa Liberă” şi exilul românesc. O istorie încă nescrisă, Bucureşti, Editura Vestala, 2005.
[32] Paul Goma, op. cit., pp. 161-162.
[33] Paul Goma, op. cit., p. 162.
[34] Paul Goma, op. cit., pp. 168-169.
[35] Acest bolşevic impenitent are ştate vechi în acţiunile de propagandă şi represiune „pe linie culturală” încă din timpul regimului Gheorghiu-Dej. A se vedea în acest sens un document în care apare ca propagator al Declaraţiei din aprilie 1964 a lui Gheorghiu-Dej... în Bulgaria comunistă. V. Mircea Stănescu, Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituţiile şi practicile, Bucureşti, Editura Vremea, 2004, pp. 499-501.
[36] Paul Goma, op. cit., p. 155.
[37] Paul Goma, Culoarea curcubeului, ed. Humanitas, 1990, p. 366.
[38] Paul Goma, op. cit., p. 175.
[39] În 1987 şi 1989 Vasile Paraschiv este răpit de două ori de Securitate, torturat de fiecare dată timp de o săptămînă, într-o cabană de lîngă Barajul Paltinu, după metoda Piteşti, şi ameninţat cu moartea (ameninţare pe care, cu siguranţă, Securitatea şi-ar fi ţinut-o dacă Vasile Paraschiv nu ar fi semnat retractările cerute). A se vedea în acest sens lucrarea Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist, Iaşi, Polirom, 2005, editată de Oana Ionel şi Dragoş Marcu, care grupează mărturia dizidentului şi documente din dosarele Securităţii. În mod sugestiv, aceste retractări şi „faptele de arme” adiacente, înregistrate de torţionari şi pe bandă magnetică, nu se află în dosarele Securităţii devenite accesibile.
Născut în 1937, Hongda (Harry) Wu a fost închis 20 de ani în Laogai – sistemul chinez de detenţie (1960-1979), „administrativ” (fără proces) pe motiv că a criticat intervenţia sovietică în Ungaria (mărturia sa despre această experienţă se intitulează Vents amers, Paris, Bleu de Chine, 1996). În 1985 se exilează în SUA, unde lucrează ca cercetător la Universitatea Stanford din California, apoi întemeiază Laogai Research Foundation, care are ca scop să facă cunoscut în întreaga lume sistemul chinez de detenţie. Face trei călătorii clandestine în China, unde strînge informaţii cu privire la 990 de lagăre de muncă, analiză pe care o expune în lucrarea Laogai, the Chinese Gulag, Westview Press Inc., 1992 (ed. franceză Paris, Dagorno, 1996). În timpul celei de-a patra călătorii, care are loc în iunie 1995, este arestat de Securitatea chineză. În timpul detenţiei îşi face mea culpa, după care în august, în urma protestelor autorităţilor americane, este eliberat. Retractarea sa se întemeiază pe o strategie dobîndită în lungii ani de detenţie din China: pentru a putea rezista, deţinutul îşi făcea întotdeauna „demascarea”: se comporta deci ca un „convertit aparent”. Această din urmă experienţă este redată în lucrarea Troublemaker. One man’s crusade against China’s cruelty, New York, Times Books (Random House), Inc. (ed. franceză sub titlul Retour au Laogai, Paris, Belfond, 1997).
[40] Paul Goma, op. cit., pp. 187-188.
[41] Paul Goma, op. cit., p. 191-193.
[42] Paul Goma, op. cit., p. 197-200.
[43] Paul Goma, op. cit., p. 202-210.
[44] Paul Goma, op. cit., p. 220-223.
[45] Paul Goma, op. cit., p. 224.
[46] Paul Goma, op. cit., p. 226.
[47] Paul Goma, op. cit., pp. 227-228.
[48] Paul Goma, op. cit., p. 237.
[49] Paul Goma, op. cit., p. 260.
[50] El se găseşte şi în prezent, pe site-ul preşedinţiei, la adresa: http://www.presidency.ro/index.php?_RID=htm&id=40. Totodată, în anul 2005 raportul a fost tipărit de Editura Polirom din Iaşi şi difuzat gratuit la inspectoratele şcolare. În fine, tot în 2005, toate manualele de clasa a X-a, avizate în prealabil de MEC, au fost cenzurate şi aduse la nivelul vulgatei cuprinsă în raport în chestiunea Holocaustului/exterminării antonesciene a evreilor.
[51] Raport, la http://www.presidency.ro/index.php?_RID=htm&id=40.
[52] Paul Goma, op. cit., p. 114.
Publicat în „Comunicări prezentate la Simpozionul Experimentul Piteşti”, Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, Piteşti, 2005.
