Vom începe tentativa noastră cu prezentarea cărţii Jurnal de avocat de Boris Deşliu, apărută la Editura Vremea, Bucureşti în 2002, în colecţia „Autori români”.
Boris Deşliu s-a născut pe 16 aprilie 1917 la Turtucaia, în Cadrilater (în prezent Tutrakan, Bulgaria). Şcoala primară şi gimnaziul le urmează în oraşul natal, liceul la Silistra şi Ploieşti, pentru ca în 1937 să-şi susţină bacalaureatul la Liceul Mircea cel Bătrân din Constanţa. Din 1937 este student la Facultatea de Drept din Bucureşti. În 1940, la cedarea Cadrilaterului, optează pentru cetăţenia română şi, împreună cu familia, se stabileşte în Vechiul Regat. Facultatea o absolvă în 1941, iar în 1942 îşi trece doctoratul. La această facultate – ca şi la Litere şi Filosofie, pe care le urmează în paralel şi încheie cu examen de licenţă – are profesori celebri ca: Mircea Manolescu, Vintilă Dongoroz, Istrate Micescu, Finţescu, Anibal Teodorescu ori Tudor Vianu, P.P. Negulescu, Dimitrie Gusti, Mircea Eliade. Din 1941 este avocat pledant la Baroul Bucureşti.
Începând din 1934, când debutează în revista „Rod nou” de la Silistra, are preocupări literare, publicând în „Kalende” (condusă de Vladimir Streinu) şi „Preocupări literare”. Între 1936 şi 1940 face parte din gruparea literară de la revista „Festival”, iar din 1940 este secretar literar la „Kalende”. În 1941-1943 frecventează cenaclul condus de Vladimir Streinu, apoi cenaclul „Titu Maiorescu” al Asociaţiei Juriştilor din România. Între 1946 şi 1947 activează în organizaţia de tineret a PNŢ. Refuză apoi sistematic să se înscrie în PCR. Nu va mai reuşi să publice nimic până în 1970, când o face cu ajutorul lui Ion Caraion şi îi apare o plachetă de versuri. Urmează o a doua perioadă de refuz editorial, până în 1983, când va fi, în fine, acceptat în revistele de cultură din Constanţa. După schimbarea de regim din 1989 încearcă să-şi publice lucrările literare aflate în manuscris, însă este refuzat de câteva edituri. Abia în 1995 este publicat în culegerea lirică Ferestre dinspre mare, Editura Ex Ponto, Constanţa.
Se stinge din viaţă în 1998, fiind înmormântat la Cimintirul Mănăstirii Cernica.
Postum, apare din nou în Corabia de Fildeş (Poeţi ai sudului) – antologia poeţilor dobrogeni, Editura Ex Ponto, Constanţa, iar în 2001 este publicată lucrarea Momente şi portrete, Editura Europolis, Constanţa, ed. de prof. Victor Corcheş (v. prezentarea biografică de la pp. 5-7 ale cărţii).
La prima vedere s-ar crede că este vorba de un destin tipic de scriitor, asemeni altora care au refuzat a face vreo concesie regimului comunist, cum a fost viitorul maestru de mai târziu al autorului într-ale avocaturii, Ionel Teodoreanu. Numai că scriitorul de vocaţie Boris Deşliu este dublat de profesionistul dreptului, de apărătorul care va fi, aceasta fiind ocupaţia sa de-a lungul întregii vieţi. Prin urmare, ca în cazul oricărei biografii, este greu de spus cât este opţiune (de vocaţie) şi cât necesitate (de a-şi câştiga traiul, de a face o carieră) în decizia sa de a urma Facultatea de Drept şi de a profesa avocatura. Lucru pe care autorul îl spune, de altfel, în felul său propriu: „Numai cu trecerea anilor şi cu dobândirea unei mari experienţe, am găsit justificarea alegerii acestei profesii, în nevoia oamenilor de a fi apăraţi împotriva abuzurilor.” (p. 39) Sunt unghiuri de forţă care se dezvăluie personalităţii abia cu trecerea timpului. De aici avem acest jurnal de avocat care ne-a suscitat interesul.
De-a lungul expunerii sale, autorul nu are multe cuvinte de laudă nici pentru societatea politică burgheză interbelică, pe care ca tânăr student a cunoscut-o şi despre care spune că s-a grăbit să îmbrace uniforma străjeriei lui Carol al II-lea, la fel cum nu are nici pentru mediul avocaţial pe care l-a descoperit la începuturile activităţii sale. Relatarea despre relaţiile sociale pe care trebuia să le aibă un viitor avocat pentru a-şi forma o clientelă, despre perioada de stagiatură pe lângă un avocat bogat care l-a acceptat doar cu condiţia de a nu-i plăti nimic sau despre lipsurile din timpul războiului, când a trăit vreme de mai bine de o săptămână şi jumătate cu un borcan de 2 kg de dulceaţă şi o jumătate de pâine uscată, sunt revelatoare.
În vreme de război a apărat mici comercianţi inculpaţi pentru „speculă”, ca şi evrei ce nu se prezentau la curăţarea zăpezii, aşa cum prevedea legislaţia antonesciană. A adăpostit chiar, salvând de la deportare, o familie de evrei (p. 367). Apoi, în 1944, când au început bombardamentele asupra capitalei, a fost obligat să se mute în oraşul O. de la Dunăre (cu siguranţă Olteniţa). Aici îşi face ucenicia în materie de procedură judiciară.
După 23 august 1944 se întoarce la Bucureşti, pe care îl regăseşte populat „cu oameni tăcuţi, trişti şi îndoliaţi, ale căror frunţi nu s-au mai descreţit multă vreme după aceea, iar ale unora dintre ei niciodată” (p. 60). Mulţi dintre colegii de facultate, cărora le scoate numele din uitare, îşi lăsaseră vieţile pe pământul Rusiei, iar alţii, după ce luptaseră în războiul antisovietic, şi le vor lăsa pe frontul de Vest. Nici nu bănuia că va nimeri în „adevăratul Tartar” care a fost profesia de avocat în anii 1944-1963.
La Baroul Bucureşti se ridică în acest timp un val de „avocaţi noi”, „mulţi dintre ei evrei” (p. 61), foarte puţini având însă pregătirea necesară, scenele din instanţă fiind ilustrative: un muncitor inculpat vorbea liber, în timp ce apărătorul său îşi citea pledoaria. Marii avocaţii de cartier, cei care făceau faima profesiei prin angajamentul faţă de client şi etica riguroasă, sunt mai întâi slăbiţi, prin ruinarea clientelei (în urma naţionalizărilor şi confiscărilor de tot felul), apoi trec prin epurări succesive. Foarte puţini vor supravieţui profesional şi social.
După întoarcerea de la Olteniţa, Boris Deşliu simţea nevoia de îndrumare din partea unui maestru. Având contacte cu lumea literară, într-o zi îl întâlneşte pe Petre Marcu (Pandrea fiind numele de scriitor), care îl roagă să-l ajute în munca sa de avocat. Astfel îşi începe o nouă perioadă de ucenicie. Descrierea pe care i-o face marelui avocat – şi mare om – în actul profesiei este memorabilă: „Avea P.P. o înfăţişare fizică de luptător în poziţia de odihnă, de arcaş când era în ofensivă... Cu un păr bogat, cu o musculatură care părea ea însăşi o ameninţare la adresa adversarului; în aceasta, ochii apăreau neaşteptat de generoşi şi blânzi, cu o sclipire de şagă în privire, care te invita la sinceritate şi la confesiuni. Interlocutorul era tratat de la egal la egal, cu toate că probabil nu era egal cu maestrul Petre Pandrea, şi era tratat de maestru ca şi cum nu l-a văzut de mult pe cel cu care vorbea şi ca şi cum îi era vechi prieten, deşi poate că îi era cunoştinţă recentă: părea că resimte o bucurie că îl întâlneşte. Şi nu era nimic din poza profesională pe care un profesionist o foloseşte în asemenea cazuri.
«Avocatul trăieşte periculos» îmi spunea maestrul Petre Pandrea.
Era de o probitate profesională desăvârşită şi era generos totodată; de o sinceritate dusă până la insecuritatea poprie; şi era stăpânit de un tumult când avea cuvântul în apărare, care îl făcea să semene cu o cascadă, căzând geometric de la înălţime, cu o dăruire totală.
Logica sa, pe care o folosea în pledoarii, era de o structură deosebită, în mijlocul unor capete logice bine rostuite, cum erau marele forţe ale baroului din acel timp, iar apărarea ce o făcea justiţiabilului era rezultatul unui studiu documentat pe fiecare caz şi a unei cunoaşteri depline a cazului, la care vasta lui cultură aducea lumini noi întotdeauna.” (pp. 102-103)
Pe lângă conduita de manifestat în instanţă, Boris Deşliu a învăţat de la Petre Marcu-Pandrea şi etica ce trebuie să însoţească angajamentul avocatului faţă de client, în special[,] şi faţă de comunitate, în general: „Dacă te temi, mi-a răspuns[,] şi faci o apărare platonică, fricoasă vreau să zic, rutinară, înşeli poporul care te ascultă în sală, ţăranii şi muncitorii din care coborâm cu toţii şi care îşi dau seama că nici apărarea nu mai funcţionează în faţa justiţiei şi că a devenit o formă de funcţionarism, şi această gândire, raportată la colectivele umane şi la durate istorice, este periculoasă pentru însăşi fiinţa ţării însăşi. Avocaţii sunt sarea şi piperul libertăţii într-o ţară, zicea. Ai văzut o pădure fără păsări cântătoare şi cum îţi închipui un codru fără ele? Ai văzut o ţară fără poeţi? Se înţelege justiţia fără avocaţi?” (p. 110)
Marele apărător al libertăţii în vremea fărădelegii care a fost Marcu-Pandrea a fost apoi arestat. Autorul oferă şi un motiv, necunoscut până acum. Într-unul din procesele politice în care pleda, faţă cu care acuzarea susţinuse că vinovăţia acuzatului este dovedită în două mii de pagini, el a afirmat: „Două mii de pagini, două mii de minciuni!” (p. 113) Episodul trebuie să se fi întâmplat în 1948, de vreme ce la 14 aprilie 1948 Marcu-Pandrea a fost arestat. Va fi deţinut, până în 19 noiembrie 1952, la închisoarea Ocnele Mari. Apoi, va fi arestat şi deţinut încă o dată, între 23 octombrie 1958 şi 15 aprilie 1964.
Relatarea lui Boris Deşliu, pe care o redăm în continuare, nesituată în timp, pare să se petreacă, fără dubiu, după prima detenţie, în 1952. Marcu-Pandrea a fost reintegrat atunci în barou. A pledat însă în provincie, motivele care l-au adus din nou în puşcăria politică fiind pledoariile din 25 de procese penale ale credincioşilor „stilişti” (creştini ortodocşi de stil vechi pe care regimul i-a „unit”, ca şi pe greco-catolici, cu Biserica Ortodoxă Română) aflaţi în cele 72 de biserici şi 47 de mănăstiri, şi din timpul câtorva procese în care au fost implicaţi călugări şi călugăriţe de la mănăstirile „vladimiriste” (care, datorită fervorii lor religioase, intraseră în coliziune cu regimul comunist şi ierarhia ortodoxă colaboraţionistă).
Iată deci relatarea autorului: „Treceam într-o zi grăbit ca de obicei prin sala paşilor pierduţi spre un complet de judecată unde îmi venea rândul. În mijlocul vastei săli, exact în locul unde altă dată era statuia juristului Stătescu şi care fusese demolată, stătea un bărbat despre care puteai spune la prima vedere că fusese un om robust, dar că acum mai degrabă era încovoiat, având lângă el un sac cum au pentru efecte deţinuţii care sunt liberaţi din puşcărie, cu mustaţa pe oală decolorată, cu faţa brăzdată, cu privirea umbrită. Era Petre Pandrea. Treceau pe lângă el, privind în jos sau undeva aiurea pe tavan, grăbindu-se cumplit spre a nu fi opriţi cumva, colegi ai omului ce stătea pe locul statuii, judecători, procurori – şi pe mulţi din aceştia Petre Pandrea îi ajutase direct să devină ceea ce erau. Omul stătea de mult acolo şi toţi care au trecut, cum mi-a spus după aceea, îl evitau ca pe un ciumat. Când l-am văzut, m-am îndreptat spre el fără să mă gândesc că n-ar trebui să o fac, sub imperiul unui impuls şi am fost gata să fac gestul neaşteptat, venit din adâncul meu şi cu neputinţă de a fi înfrânat, de a-i săruta mâna. Cum m-am oprit în faţa lui, până să ajung să mă adresez lui, a făcut un gest brusc de îndepărtare către mine cu mâna şi a zis: «Nu ţi-e frică să stai de vorbă cu mine?» Poate că eram într-adevăr inconştient de pericolul real, poate că eram destul de tânăr ca să fiu curajos, poate că nu mi-a fost într-adevăr frică, dar am înaintat şi l-am îmbrăţişat şi, neştiind, intimidat de gestul pe care nu-mi permisesem vreodată să-l fac faţă de maestrul meu înainte de a i se întâmpla această nenorocire şi neştiind ce altceva aş putea atunci să-l întreb, am zis: «maestre, aţi mâncat?» – dar Petre Pandrea m-a privit din nou cu adâncă severitate – ca să mă trezească la realitatea pericolului de a sta de vorbă cu dânsul – în timp ce eu repetam mecanic: nu, maestre, n-are nimeni nimic cu mine, fiţi fără grijă, nu, maestre... Ca într-o transă l-am îmbrăţişat din nou şi abia atunci mi-am dat sema cât de adâncă era afecţiunea mea faţă de dânsul, venită ca un val de căldură din profunzimile corpului meu... Petre Pandrea venea direct de la închisoare. L-am luat cu sila, şi-a luat sacul cu efecte în spate (la gestul lui, când şi-a ridicat sacul să-l pună în spate ca un muncitor docher şi la refuzul său de a-i duce sacul, sau măcar să-l ajut să-l pună în spate, am simţit cum îmi dau lacrimile şi m-am stăpânit cu greu să nu fiu văzut astfel). Abia atunci l-am văzut cum era îmbrăcat, într-o salopetă albastră, decolorată până la fibră, uzată, trecând dintr-o realitate interzisă în lumina crudă a zilei. Ne-am dus la un restaurant vis-à-vis de Palatul Justiţiei. Când ne-am aşezat la o masă şi până a venit chelnerul la masa noastră, am observat cum cinci-şase mese din jurul nostru se goleau repede şi consumatorii cereau insistent să li se facă plata.” (pp. 114-115)
O altă personalitate – şi aceasta în egală măsură literară, juridică şi umană – la care autorul şi-a făcut ucenicia a fost Ionel Teodoreanu. Iată cum îl descrie: „L-am cunoscut bine pe maestrul Ionel Teodoreanu şi am pledat alături de dânsul în multe dosare. Imaginaţi-vă un leu intrând într-o sală de judecată şi veţi avea imaginea lui Ionel Teodoreanu, cu coama lui leonină şi cu felul lui tumultos de a pătrunde în pretoriu. Felul lui de a face profesie era cu totul inedit la rândul lui – şi era singurul dintre avocaţii timpului lui, care reuşea să facă o apărare chiar acolo unde nu era cu putinţă omeneşte vreuna, şi acolo unde oricare alt avocat ar fi făcut cel mult o exegeză a faptelor incriminate şi o încercare de mlădiere a textelor de lege aplicabile, punând[,] în felul lui unic, metaforele să mişte inimile şi să urnească inteligenţa judecătorilor de la punctul în care acuzarea o imobilizase (...).” (p. 117)
Avocat de mare forţă, ca şi Marcu-Pandrea, autorul Medelenilor era de un alt stil: „În pledoaria unui avocat există, conştient sau inconştient, o schemă clasică asupra a ceea ce urmează să spună, cu o introductio, tratatio şi concluzio (...).
Ionel Teodoreanu aboleşte acest final milenar al pledoariei judiciare – şi scopul pledoariei sale pare – cu totul curios – că nu este acela de a convinge; atacul său, ca să-i spunem aşa, în termenii de luptă care caracterizează dezbaterea judiciară, atacul său, deci, asupra instanţei de judecată este frontal, iar debutul se face, din primul moment, prin raportarea la sâmburele problemei, la miezul ei, fără înconjururile clasice şi formulele de care alţi maeştri se servesc (...) / şi la juraţi şi în faţa asesorilor populari, el vorbea ore întregi fără să se refere la materia lui de fapt al dosarului, aşa cum se practica în pledoariile în faţa juraţilor până la dânsul, dar ilumina vorbind, ca şi cum ar fi purtat o făclie deasupra capului său, toate cutele dosarului, rând pe rând. Lumina cădea deopotrivă pe turpitudini şi pe levitaţii, aşa cum luminează o lampă sciliatică într-o sală de operaţie sau mai apropiat de starea de combatanţă din sala unui tribunal, aşa cum un far inamic caută să lumineze sectoarele cele mai periculoase ale adversarului – şi în acest timp nici o vicisitudine a vinii, nici un regret – inutil, de fapt – că lucrurile s-au petrecut astfel, din nefericire şi mai cu seamă o derogare permanentă de la explicaţii psihologice, curente în epocă. (...) / aerul pasionat cu care maestrul făcea asemenea pledoarii te fermeca, te interesa şi te convingea, deşi, cum se vede, nici un fel de conclusio nu conţinea o atare pledoarie, care, împotriva oricăror reguli oratorice, se desfăşura la modul interogativ, adică dădea judecătorului un dubiu şi nu o afirmativă la îndemână.” (pp. 118-119 şi 128)
Sunt pagini memorabile care aduc în prezent mari oameni – adevărate glorii, pilde vii, modele – care au trăit pe aceste meleaguri în vremuri de restrişte, de sărăcire umană, de ură a omului împotriva omului.
Ionel Teodoreanu i-a relatat autorului un episod care presupun că nu se cunoaşte în istoria literară. Prin 1945 a fost chemat la forurile de conducere ale statului comunist şi, „cu pistolul la tâmplă” (adică ameninţat cu cele mai crunte represalii) i s-a cerut să scrie o literatură favorabilă regimului. Întrebat de autor cum se poate întâmpla una ca asta, în timp ce un Sadoveanu era vicepreşedinte al Consiliului de Stat, Teodoreanu a făcut atunci un semn a lehamite. Nu doar că nu a dat curs ameninţărilor, dar nu a mai publicat nici un rând, tocmai pentru a nu i se cere vreo concesie. (p. 134)
Tot în timpul cât a fost asistentul lui Ionel Teodoreanu, între 1948 şi 1954, autorul relatează episodul judecării pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”, într-un „lot” compus din mai multe persoane, a scriitorilor E.V. şi G.C. (De-a lungul cărţii sale Boris Deşliu, împiedicat de secretul profesional, dar şi de legea nescrisă a publicării relatărilor memorialistice înainte de cei 30 de ani de la moarte, nu dă decât iniţialele persoanelor implicate.) C.G. era rudă cu Mihail Sadoveanu (vice-preşedintele Consiliului de Stat pe care îl recunoaştem cu uşurinţă sub iniţialele S.M.) În acel timp procesele se judecau în sistem non-stop, pledoariei apărării ajungând să-i vină rândul pe la orele 3 noaptea. Sadoveanu şi M.R. – ministrul adjunct al justiţiei de atunci – şi-au făcut apariţia în sala de judecată. Au rămas aproape de cadrul uşii, ascultând cu răbdare luările de cuvânt ale avocaţilor care căutau să-şi salveze clienţii, apoi, când au socotit că au ascultat îndeajuns, au plecat. (p. 144)
Autorul aduce deci informaţii preţioase nu doar pentru istoria juridică şi cea literară, ci şi pentru istoria socială şi politică.
Materia cărţii este interesantă, însă, pentru istorie, în special din perspectiva a ceea ce a fost avocatura în perioada comunistă, cu limitele în care s-a exercitat ea în acea perioadă de negare a libertăţii sociale. Nu ştiu să se fi produs vreo tentativă de a scrie o asemenea istorie, iar evocarea autobiografică a lui Boris Deşliu îşi arată deplina importanţă. Căci autorul a fost apărător în procesele politice, rezultat al terorii instituite de statul comunist: ale „criminalilor de război” (legislaţie-a-fărădelegii al cărei inspirator a fost Lucreţiu Pătrăcanu); de „uneltire împotriva ordinii sociale”; dar şi de disciplinare a populaţiei de către acelaşi stat – procesele ivite în urma legii spaţiului locativ, care îţi vârau în casă nişte străini cu care nu aveai nimic în comun, lege generatoare ea însăşi de efecte penale, din pricina neînţelegerilor inevitabile care apăreau între proprietari şi chiriaşi; ori în cauzele care cădeau sub Decretul nr. 53 împotriva vagabondajului, prin care erau reprimate, de-a valma, protestele de orice fel împotriva abuzurilor autorităţilor (între care şi cele politice), grevele, revoltele ţărăneşti la confiscarea pământului, la împovărătoarele cote, delincvenţa juvenilă sau prostituţia.
A pledat, cum am spus, în procesele „criminalilor de război”, începute în 1945 şi stinse în 1963, cauze care se lăsau cu condamnări grele, în care apărarea era extrem de dificilă, aproape imposibilă, întrucât: inculpatul era în stare de arest; documentele pe care se întemeia acuzarea nu puteau fi negate, pentru că apărării i se refuza accesul la altele de acelaşi gen; martorii puteau cu greu fi găsiţi, iar când erau descoperiţi refuzau să depună mărturie, dată fiind natura politică a procesului. În fine, în cazul relatat de autor completul era prezidat, „de un judecător evreu cu simpatii comuniste”, care, conform procedurii, ar fi trebuit să se recuze, dată fiind imposibilitatea obiectivităţii lui. (pp. 365-369)
În 1953 autorul a fost avocat în Procesul Paraşutiştilor, în care i-a apărat pe şeful de lot (care era Ion Golea) şi pe un tânăr de 18 ani care transportase o valiză ce conţinea un aparat de emisie-recepţie, despre al cărui conţinut habar nu avea (pe care nu l-am putut identifica). Scena descrisă este de un cinism şi un grotesc supreme: în timp ce îşi dezvolta pledoaria, generalul de la Tribunalul Militar care prezida şedinţa... îşi pilea unghiile! Inculpaţii au fost condamnaţi la moarte, iar în noaptea aceleiaşi zile autorul a fost convocat – împotriva oricăror uzanţe juridice – la tribunal, pentru ziua următoare la prima oră, ca să facă cerere de graţiere. Era un truc prin care se urmărea grăbirea executării inculpaţilor. A încercat să amâne executarea, motivând întrevederea cu tânărul condamnat şi cu familia lui pentru a le obţine acordul. I s-a răspuns: „– Uite ce este, dacă nu faci cererea de graţiere şi n-o laşi în mâna ofiţerului de serviciu de la această instanţă, nu vei mai ajunge acasă!” (pp. 262-265)
Autorul face să se perinde prin faţa noastră nu doar nume de avocaţi demni, ci şi de judecători oneşti, alături de cei răi, corupţi şi proşti, care formau de altfel marea masă, smulgând uitării oameni şi fapte fără de care istoria nu s-ar putea scrie.
Bucureşti, 11 noiembrie 2007
Publicat în „Oglinda literară”, Nr. 75-76, martie-aprilie 2008.
