Klaus Iohannis:
Statele iau adesea decizii din rațiuni de stat pe care nu le comunică publicului, populației, în
fine, cetățenilor lor, iar România nu face excepție. Acesta este un lucru de la
sine înțeles. Motivul indicat de Președinte pentru anularea alegerilor este deci,
așa cum estimam, nu Scutul de la Deveselu, nu prăbușirea Flancului estic al NATO, pe
scurt, angajamentele noastre de securitate, ci: învierea Mișcării Legionare și
răbufnirea antisemitismului. Este un motiv pe cât de autentic, pe atât
de irațional.
Faptul confirmă încă o dată (dacă
mai era nevoie) că nu a existat nici o ingerință rusă în procesul electoral, și
Doamne-ajută că a fost așa, căci asta ne mai lipsea! Singura ingerință reală a
fost însă a „holocaustiștilor“, care de altfel au fost foarte agitați în toată
această perioadă, semn că au intrat în dispozitiv de luptă. (Să lăsăm deoparte aberația
cu pretenție de explicație numită „soroșism“!)
Dacă ar fi ceva de investigat
aici, ar fi această combinație de hard- și soft-power ce
funcționează ca o agentură de influență și transcende administrațiile
americane; la fel, tacticile brutale prin care au fost luate în stăpânire
sistemul de învățământ, de cercetare, universitățile și discursul politic,
public din țara noastră. Ceea ce, desigur, nu se va întâmpla din aceleași
rațiuni. De aici sentimentul de impunitate pe care îl afișează cei ce le propagă, de unde și frica lor de a-și pierde privilegiile, puterea,
prestigiul și pozițiile câștigate; și, la fel, tăcerea celor dominați.
În România poți să spui și să
faci practic orice dacă înainte te închini la singura religie de pe lume,
holocaustul-cu-haș-mare! Care nu este o temă de istorie și memorie (legitimă)
printre altele, ci un levier strategic și instrument de politică externă ce
poate fi folosit după nevoi. De aici șantajul cu antisemitismul, cu legionarismul,
cu antonescianismul. Dacă însă vreun rătutit care habar n-are de istorie sau
politică pronunță azi pe Facebook numele lui Antonescu sau Zelea Codreanu,
se poate trezi imediat cu mascații la ușă pentru a fi invitat la poliție și
investigat pentru „radicalizare“.
Începând din 2020, în societatea
românească a avut loc într-adevăr o radicalizare a opiniilor, a discursului
politic, public, care însă n-are nimic de-a face cu realitatea ce a generat
Mișcarea Legionară (Revoluția bolșevică și prezența unei masive populații
evreiești în Nordul Moldovei, în Bucovina de după 1917) sau aderența la
politica lui Antonescu (pierderea Ardealului de Nord, a Basarabiei și Bucovinei
din 1940).
Aceste realități nu mai există azi, sunt istorie, în timp ce explicațiile pentru situația prezentă sunt contextuale, nu „istorice“, și ar fi de studiat dacă noi am avea știință, nu gunoi propagandistic și literatură de tremurici care se străduiesc să nu iasă din linia politică oficială. Nu știu dacă acest balans al opiniei ar putea fi caracterizat ca fiind de dreapta sau de stânga, căci mi se pare că vine mai degrabă dintr-o zonă a-ideologică, în contextul decăderii discursurilor ideologice tari precum social-democrația și liberalismul, și înlocuirea lor cu clivajul tradiționalism/secularism. Cert însă, este vorba despre o manifestare în câmpul cultural de tip tradițional, despre o întoarcere a „mitului bunului român“ și a lui „tot ce e românesc nu piere“. De aici și apelativul de „fascism“ ce vine din partea adversarilor, căci pentru seculariști, „progresiști“, tot ce este tradițional reprezintă așa ceva. Diabolizăm ceea ce nu înțelegem și ne sperie.
Pe Români nu-i doare nici de
legionari, nici de Antonescu. Îi doare la fel de puțin de
holocaustul-cu-haș-mare precum îi doare de comunismul-cu-c-mic! Dacă discursul
public, politic a luat o tentă radicală, este din pricină că problemele sociale,
aspirațiile lor sunt în mare măsură ignorate, iar atunci când sunt abordate,
sunt făcute harcea-parcea. Când Ceaușescu (mai ales el), Antonescu sau Zelea
Codreanu apar în vreun fel în această ecuație, ei sunt simple nume pentru
nemulțumirile nemulțumiților. De unde să le ia din altă parte decât din cultura
lor? Ne plac însă ukazurile, etichetele și, mai ales, ne place să ne jucăm cu
focul.
Partea cea mai îngrijorătoare a acestor zile este, în ce mă privește, că pe lângă altele, noi nu avem nici știință, adică: o ocupație prin care oamenii își propun să înțeleagă, să explice ce se petrece, nu să umple tagma agitaților furioși, de orice parte ar fi ei. Nu am văzut aproape nimic în acest sens, este practic tabula rasa! Iar dacă vrem să pornim ceva, undeva, de aici pornim: de la înțelegere și explicație.
Toată această evoluție este greu
de explicat cuiva din afara țării. Nu este vorba despre faptul că am fi
incomprehensibili, misterioși, ci despre limitele noastre, ale tuturor. Am un
prieten în Canada, la care țin foarte mult, plecat acum 20 și ceva de ani, rupt
de realitățile românești, care a devenit brusc interesat de ce se întâmplă la
noi. Am început să discutăm, dar la un moment dat am lăsat-o amândoi baltă: el
pentru că nu înțelegea ce se petrece, oricât efort făceam, eu obosit de
clișeele de presă în care traducea această realitate a noastră, din care
pescuia diverse exemple cu care căuta să-și umple schema mentală. Ce să mai
vorbim despre privitorul occidental care nu are nici o legătură cu realitățile
românești? Lumea întreagă a devenit plată, oamenii gândesc doar în clișee, iar
decidenții politici nu fac excepție.
Dată fiind situația descrisă, nu
trebuie să fii vreo lumină ca să estimezi că toată această abordare irealistă
va fi un eșec. Și că, la fel ca toate planurile și acțiunile din trecut de care s-a ales praful,
va genera, din nefericire, alte efecte de bumerang.
București, 19 decembrie 2024.
