0. Ieri, 7 iunie 2016, ziarul pornografic
„Adevărul“,
aflat sub influența șefului grupării „antifasciste“, Radu Ioanid, a reluat „demascarea“ lui Marian Munteanu, începută în campania
electorală de la locale[1].
1.0. Autoarea este Ramona Ursu, o jurnalistă ale cărei
pendulări între național-comunismul cenaclist[2] și „antifascism“ se înțeleg mai bine dacă-i citim prezentarea de la
gazetă:
În octombrie
2010, a început cea mai frumaosă (sic!) experienţă, la Chişinău. Aici a format
echipa „Adevărul“ Moldova
(re-sic!). Timp de opt luni, a fost redactor-şef la singurul ziar naţional al
unui trust românesc de presă de peste Prut. Ramona crede că echipa de la
Chişinău este cel mai frumos vis împlinit al ei (re-re-sic!). Din iunie 2011,
timp de zece luni, s-a alăturat redacţiei „Adevărul“ de la Bucureşti, unde a fost, pe
rând, redactor-şef adjunct la „Adevărul de Seară“ şi, apoi, la ediţiile locale ale
ziarului-mamă. Din 2010 scrie şi editoriale pentru „Adevărul“. Despre Ramona se spune că îi
însufleţeşte pe ceilalţi. Ea crede doar că are datoria să îi facă pe toţi să
viseze (re-re-re-sic!). De ce? Pentru că, până acum, viaţa i-a îndeplinit ei
toate visele măreţe (re-re-re-re-sic!)[3].
2.0. Dar să o lăsăm pe Ramona, cea care, din teatrul de operațiuni ne
îndemna, asemeni bardului ceaușist, „să ne iubim pe tunuri“, ca să vedem cum ne îmboldește acum să visăm. Nu ne vom ocupa însă de
dânsa, căci executanții nu prezintă decât un interes marginal.
3.0. Lunga compoziție, despre veracitatea informațiilor căreia nu ne putem
pronunța, este plină de detalii, se spune, din dosarul de la Securitate al lui
Munteanu.
3.1. Am spus, am repetat, reluăm: în materie de dosare ale Securității nu
ne spunem opinia decât dacă le vedem cu ochii proprii (eventual stăm de vorbă
și cu omul respectiv), cazul de față, o manipulare și dezinformare certă, fiind
complet exclus.
4.0. Mai întâi, dacă era ceva teribil acolo, Securitatea postrevoluționară
l-ar fi „compromis“ demult.
5.0. Dacă ar fi să acordăm însă conținutului un aer de credibilitate, am
spune:
5.1. Cu cele povestite acolo, Munteanu nici n-ar ajunge în instanță pentru
a i se stabili (sau respinge) calitatea de colaborator al Securității, căci
cazul său nu ar trece de Colegiu; iar dacă ar trece, ar obține, cu certitudine,
o hârtie de „necolaborare cu Securitatea ca poliție politică“, întrucât conținutul relatat este, măsurat cu criteriile instanțelor,
banal, benign.
5.2. Agenții acestei acțiuni-sub-acoperire, de „demascare“ a „turnătorului Munteanu“, știu foarte bine
acest lucru, iată motivul pentru care au scurs informațiile în foaia în
chestie, pentru a-l distruge nu legal, ci moral.
5.3. Informați prompt de existența unui dosar pe numele său, în timpul
campaniei electorale agenți ai fantomaticei „societăți civile“, ba chiar și Partidul Liberal, au depus la CNSAS cereri de verificare a pe
atunci candidatului liberal la Primăria Capitalei. Să ne mai întrebăm de ce
instituția care gestionează dosarele Securității nu a asigurat un acces și o
analiză neutră a acestor informații, comportându-se ca un agent politic? Este
inutil, căci aceasta este o practică curentă, iar singura întrebare ar fi doar,
în acest caz: în slujba cui?
5.4. În ciuda a ceea ce afirmă ziariștii patriei, care se dau rotunzi
vorbind despre „surse din CNSAS“, „informațiile“ de acolo nu se scurg dinspre corpul analitic al instituției (vom
povesti, poate, altădată ce ar risca), ci numai de la membrii Colegiului, un
organism politic a cărui menire este să rămână politizat, în care, când fiecare
nu face decât ce-l taie capul, conform propriei agende, componenții săi
cooperează după maxima: „nu-l dau pe-al tău, nu-l dai pe-al meu“, pupându-se, desigur, cu muci, pentru ca în secunda următoare să înceapă
să se certe între ei ca la ușa cortului.
5.5. Parte interesată în acest caz pare să fie (ați observat, desigur,
rezerva… științifică) Cioflâncă, cel care s-a ilustrat și în trecut prin
„demascarea“ altor „fasciști“ precum: Valeriu Gafencu (manu propria), Ion Șiugariu, Vintilă Horia
(prin Institutul Wiesel, prin Ministerul de Externe) sau Eugenio Coșeriu (prin
Lucian Năstasă–Kovacs, o altă minune a lumii de la Cluj, din gruparea
Ioanid–Shafir)[4].
5.5.1. Desigur, producțiile și acțiunile lui Cioflâncă întrețin
cu istoria și memoria o legătură precară și perversă, dat fiind că istoria este
o disciplină explicativă, analitică, ce are la bază o etică, iar nu un ansamblu
de tehnici de „demascare“, la fel cum memoria pe
care el o propagă (și despre care crede iluzoriu că ar servi victimelor
criminalității antonesciene / legionare / naziste) este mai degrabă un exemplu
de antimemorie.
5.5.2. La fel, acest tovarăș-de-tip-nou nu are nici o legătură
cu misiunea – legală, normală (să mai spunem: morală?) – a instituției numite
CNSAS. Dar cum el nu este singurul de acolo, așa îl avem și cu el defilăm.
6.0. Nu vi se pare probat că Cioflâncă este sursa „demascării“? Dar nu-i nimic, căci, vorba lui Soljenițîn, așteptăm să ne
probeze chiar el că nu este.
6.1. Mai mult, știe și singur cum să o facă: prin declanșarea
unei anchete interne a CNSAS care să lămurească maniera în care informațiile
(dacă despre așa ceva este vorba), au ajuns la foaia pornografică „Adevărul“ și prin comunicarea către cetățeni, în slujba cărora se află, a
rezultatului ei. Cel puțin așa fac instituțiile care funcționează democratic.
În rest, Salam Alecu!
P.S.: Între timp, Munteanu a avut o reacție, care este demnă de
toată atenția[5].
NOTE
[3] Cf. http://adevarul.ro/blogs/ramona.ursu.
București, 8 iunie 2016.
