FONDUL BRĂTESCU – PAUKER

 

București, 19 octombrie 2026.

SPIONAJUL SOVIETIC ÎN ROMÂNIA ANILOR 1930

Mihai Burcea, Rețelele de spionaj sovietice în Basarabia anilor 1930. Rezidenți ai OGPU/NKVD din Basarabia anilor 1930. Studii de caz: Petre Goncearuc, Serghie Nicolau, Valeriu Bucicov, Ion Vidrașcu, Vasile Posteucă și Simion Babenco, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2026, 265 p. 

În ultima vreme m-am poluat cu isprăvile holocaustiștilor, astfel că voi trece la ale mele și voi lua o gură de aer proaspăt. 

Mihai Burcea nu mai are demult nevoie de vreo prezentare, fiind un istoric cunoscut, pe care îl prețuiesc în mod deosebit, ale cărui texte sunt de un foarte bun nivel intelectual. Și, în primul rând, sunt istorice în adevăratul sens, adică bazate pe documente, pe cercetări extinse în arhive diverse – opusul perfect fie al unor compilații, fie al unor reinterpretări ale izvoarelor cunoscute; asta ca să nu vorbesc despre teorii dintre cele mai năstrușnice. Indiferent dacă ești sau nu de acord cu înțelegerea lui, acesta este „nivelul zero al istoriei“.

Tocmai am parcurs ultima sa carte, astfel că trec aici câteva gânduri grăbite, fără să fac o recenzie-standard (las sarcina altora).

Lucrarea prezintă, în context, șase foști spioni sovietici (de fapt șapte, cu Gh. Pintilie/Bodnarenko, inclus în portretul lui S. Nicolau/Nikonov). Ea agregă informații din diverse arhive și surse într-un mod cvasi-exhaustiv, fiind un studiu exemplar.

Important este, de asemenea, și că, spre deosebire de lucrările sale anterioare, intră în dialog critic cu alți istorici la temă (vezi trimiterea la profesorul de la Academia Națională de Informații, pp. 57-58, în notă). Ca știință, istoria este de neimaginat în absența dialogului, tocmai pentru a o delimita de ideologie (de orice tip ar fi aceasta), Advertising ori Public Relations.

În ultimă instanță, aș formula câteva remarci proprii-dar-nu-chiar-personale (ca să-l parafrazez pe D. Săraru):

Prima este oarecum anodină în economia cărții sale, dar la temă. Și aici mă adresez „memoriei de elefant“ a colegului Mihai: șeful cadrelor Securității din prima perioadă a regimului, V. Mazuru, nu trebuie confundat cu V. Mazur, spionul sovietic omonim (pp. 21, 57). Oricât ar părea de ciudat, primul nu a avut nici o legătură cu PCdR sau cu spionajul sovietic din perioada interbelică. Este o eroare, un loc comun care continuă, din păcate, să facă ravagii și la istoricii de la Academia SRI/SIE. Am crezut că am lămurit această confuzie, ce durează cel puțin de la Revoluție încoace, în Documentele reeducării vol. 3, editate împreună cu colegul Vlad Mitric–Ciupe.

Concluzia cărții lui Mihai Burcea este formulată astfel: „până în acest moment, nu am descoperit în arhive cazuri în care spionajul sovietic să fi penetrat medii civile și militare din administrația centrală, dezvoltând rețele capabile să furnizeze informații de reală valoare operativă“ (p. 239).

Este o întrebare-cheie dacă aceste cazuri sunt relevante pentru a evalua ponderea, efectele, beneficiile – pentru sovietici – ale activității respectivilor spioni. Iar aici sunt de acord cu autorul: ele nu par să aibă vreo importanță notabilă.

Dar răspunsul este valabil pentru o analiză în sine. Or spionajul, la fel ca viața, se poate mulțumi cu orice, atunci când nu poate atinge idealul. De aici și orientarea informațiilor sovietice către o direcție fundamental cantitativă.

Altfel – în opinia mea – există, în perioada studiată, asemenea cazuri notabile, de penetrare la vârf și în profunzime a instituțiilor românești, operate de spioni competenți care au fost identificați și urmăriți de ofițeri de informații cel puțin la fel de competenți. Și indic aici două cazuri, din care primul a fost documentat în cartea despre Gavril Birtaș: grupul Viktor Aradi (din 1930) și Grupul de la Poșta centrală – Daciu Voicu/Voicov (din 1931–1932).

Teoria că spionajul nu trebuie amestecat cu propaganda comunistă (v. Introducerea) a reprezentat o orientare sovietică ce în realitate a funcționat relativ. Comunismul nu a acționat niciodată în forme fixe, ci în funcție de realități, de necesități. Or, în realitate, aceste acțiuni au fost adesea îmbinate. Dacă nu în același timp și cu aceiași oameni, atunci ca tipuri de activități convergente. Ca exemplu este cazul Grupului Gustav Arnold (1931–1932), o masivă acțiune de propagandă sovietică ce s-a suprapus cu cazul de spionaj de la Poșta centrală din aceiași ani, în care Voicu/Voicov a fost de asemenea implicat.

Felicitări încă o dată autorului,

Enjoy!

București, 18 octombrie 2026.

 

SE FAC ANGAJĂRI „LA STAT“!

E criză, dar numai pentru „căței“.

Aceasta nu este cu adevărat o știre, căci cele spuse în articol erau cumva hotărâte mai de mult.

În esență, problema aici nu este nici un muzeu, nici două, nici nouă. Ci faptul că acestea (la fel ca institutul condus de Nea Florică) nu sunt instituții obișnuite, niște muzee ca oricare altele, ci expresii ale lobby-ului, de presiune și influență. Parte a Executivului, dar cu propria agendă, pe care o impun acestuia, nu i se supun.

Din păcate, pentru dl. Bolojan personal nu mai contează, orice ar face. Căci, cel mai probabil, nu va mai fi la butoanele Executivului, guvernul Niculescu va trece de Parlament, iar el va redeveni un politician local. Un deznodământ previzibil, doar amânat.

Va rămâne însă o sarcină pentru viitorul guvern, care nu cred că va avea grețuri să o pună în aplicare.

Complicația este însă alta, căci nu Guvernul va contabiliza politic, ci Președintele. Iar în context, când pompierii piromani ai antisemitismului au generat – cu versiunea Vexler a Legii holocaustului și ștergerea din spațiul public a figurilor naționale emblematice – o stare de spirit de neimaginat, nu este chiar o joacă. Rămâne deci de văzut ce va face acesta.

 

București, 18 octombrie 2026.

 

„FASCIȘTILOR, LINIȘTE!“

Relațiile politicii românești cu lobby-ul israelian sunt din ce în ce mai dificile.

Dovadă stă recenta inițiativă legislativă ce viza dislocarea Zilei de comemorare a martirilor închisorilor comuniste (14 mai). Care a căzut la Senat prin votul împotrivă al grupurilor AUR și PACE; și, mai interesant, prin abținerea PNL, PSD și UDMR.

Este o premieră ce trebuie subliniată: nu a mai existat vreo asemenea inițiativă care să fie trântită la vot. Să ne aducem aminte doar de ultima versiune a Legii holocaustului (Vexler) care a trecut prin Parlament, doar anul trecut, ca trenul prin gară. Și în aceeași configurație politică. Până acum, deci, lobby-ul a primit tot ce a cerut.

Motivele? Schimbarea stării de spirit, balansul opiniei publice către partidele anti-sistem, de expresie tradițională, naționalistă (precum în perioadele de criză profundă, singurul posibil liant). În context, un vot pozitiv pentru proiect ar fi reprezentat, pentru aceste partide, un joc cu propria existență: țara se prăbușește la propriu, iar politica face agendele unor puteri străine! Un singur partid a votat pentru, USR, dar acela își vede strategia de supraviețuire – încă de la anularea alegerilor din 2024 – strâns legată de aceste forțe.

Pentru că realitatea este prezentată distorsionat, interesat de toate părțile, și pentru cei ce au deschis mai târziu televizoarele, rezum:

Există trei date de comemorare a deținuților politici ai comunismului, instituite oficial.

Mai întâi, 23 august, comună pentru victimele fascismului și comunismului (Pactul Hitler–Stalin) – din 2011. Care nu se sărbătorește. AFDPR a propus celor ce gestionează memoria holocaustului o comemorare comună, dar aceasta a fost respinsă, astfel că fiecare și-a văzut de ale lui. Obiectiv vorbind, politic, cei din urmă erau în poziție dominantă, deci de ce ar fi acceptat?!

Apoi, există alte două zile: 9 martie (Ziua Sfinților Mucenici) – din 2011 și cea indicată mai sus – din 2017.

Ultima a fost instituită, tot la inițiativa PNL, ulterior celei de-a doua versiuni a Legii holocaustului din 2015 (adoptată într-un context internațional monopolar în care liderul PNL de la acea vreme, Crin Antonescu, se vedea Președintele Republicii și avea nevoie de asentimentul lobby-ului din SUA). Atunci, în 2017, scopul a fost de a crea o supapă de siguranță pentru nemulțumirile populare legate de dubla măsură cu care erau tratate cele două memorii, a holocaustului și a comunismului, și crearea unei inflații memoriale pe versantul anticomunist, care provoace confuzie. Notabil este că faptul s-a petrecut în perioada mandatului lui Iohannis și a consilierul său Andrei Muraru, un holocaustist hardcore.

Personal, 9 Martie este și ziua mea de comemorare (șí de aniversare, atunci sunt născut!). Cred că este cea mai bună soluție, o zi pentru toate victimele comunismului – de orice naționalitate, religie, sex sau apartenență politică (am spus-o aici).

Dar nu eu am căderea să hotărăsc – și nimeni altcineva nu are, nici Demetriade, nici Stoiciu, nici lobby-ul lor: memoria are „legile“ sale, iar singurii în măsură să decidă sunt victimele și urmașii lor. Democrația – dacă ar fi să-i dăm o definiție în acest sens – înseamnă cadrul în care memoriile diverse pot coexista. Mai mult, cred că în contextul actual oamenii vor ține la tot ce au, indiferent de data la care aderă.

Recent, data de 14 mai a fost dislocată public în două etape:

1) Instituirea Zilei prieteniei cu Israelul, adoptată în 2024. Dat fiind genocidul din Gaza, situația e însă din ce în ce mai albastră, astfel că ștabii la temă s-au gândit că intonarea imnului Cucuruz-cu-frunza-n-sus în Parlameentul României nu trebuie perturbată de manifestări privind crimele imprescriptibile locale, și au găsit acum cu cale

2) Să o mute undeva prin vară, de Ziua Brâncovenilor.

Numai că socoteala de-acasă nu s-a mai potrivit cu cea din târg.

 

București, 15 octombrie 2026.

 

HOLOCAUSTISMUL DE APARAT ȘI STAREA DE SPIRIT

Propaganda pro-israeliană care acoperă genocidul din Gaza și epurarea etnică din Cisiordania întâmpină probleme, ba chiar este în deep, deep trouble.

Ultimele exemple:

1) Filmul documentar Naza – nu atât prin revelațiile pe care le aduce (sunt altele și mai și!), ci grație perspectivei, faptului că denunță din interior cel mai documentat genocid din istorie, provocând astfel furia responsabililor israelieni (căci tocmai de aceea);

2) Schimbarea, la 180 de grade, a Comitetului Nobel față cu rușinea de anul trecut (când a fost premiată o doamnă care cerea să-i fie bombardată țara) și decernarea Premiului pentru pace lui Navi Pillay, judecătoarea sud-africană ce a contribuit decisiv la procesul de tragere la răspundere a oficialilor israelieni pentru genocid (Gaza style).

Lobby-ul israelian de la noi (care are și funcțiuni oficiale în Stat) nu mai prididește, nu mai face față, muncește zi și noapte – dar fără protecția muncii, vorba lui Ceaușescu! –, strigă „antisemitism“ și agită definiția IHRA în dreapta și-n stânga.

Începând cu 2002 (data Ordonanței holocaustului), scopul său a fost de Romania bashing, căruia din 2023 i s-a adăugat acoperirea genocidului din Gaza (să nu vorbim despre ce se întâmplă acolo, ci de Transnistria, Antonescu și legionari).

Acum șterge, blochează comentarii chiar pe pagina Ambasadei României la Tel Aviv, dă interviuri – nu la TVR1, în direct și la o oră de vârf, ci într-un podcast al unei persoane ce s-a remarcat prin declarația că s-a săturat de România. Semnificativ, nu? Surprinzătoare apoi lipsa de tact, dar ce să faci dacă alți „faliți“ n-ai?!

Practic, însă, ocupă spațiul, căci rezultatele sunt contrarii: nimeni nu mai crede nimic din ce spun acești oameni.

Cât despre conținut, nimic nou pe „frontul intern“. Poate doar: 

1) Antisemitizarea recent defunctului Ion Iliescu, după ce și-a făcut treaba cu înființarea Instituției guvernamentale conduse de Al. Florian (rămâne însă membru al Colegiului de onoare) – căci scopul scuză mijloacele!

2) Blamarea Justiției, care nu condamnă, deși are o lege puternică (versiunea Vexler) – candidații la sinucidere profesională și oprobiu public se lasă încă așteptați!

3) Deplângerea numărului redus de cursuri de holocaust și istoria evreilor din universități – singura soluție ar fi să le faci obligatorii, precum în învățământul general, dar aceasta e o misiune imposibilă!

P.S.: La origine, textul de față este o notă de Facebook. Nu sunt nici militant, nici propagandist, ci un istoric realist care analizează și explică faptele, astfel că articolele mele înregistrează un număr relativ redus de interacțiuni. Date fiind persoanele implicate și activarea Diviziei interne a holocaustului (lobby-ul israelian de la noi), acesta a spart însă toate cotele de audiență. Iar ce a urmat a fost un adevărat măcel verbal între susținătorii genocidului și oponenții săi (oameni pe care nu-i cunosc). Este lămuritor pentru adevărata stare de spirit.

 

București, 13 octombrie 2026.

 

„NAZA“

Filmul documentar (Marea Britanie, 2026) realizat de Rachel Szor și Yuval Abraham poartă titlul acronimului militar israelian pentru nezek agavi, „pagube colaterale“ (uciderea civililor nevinovați).

Acesta reprezintă un colaj de interviuri cu 24 militari și ofițeri de informații israelieni care au participat la masacre în Gaza.

Este o incursiune în mintea genocidară, iar reporterul (Yuval Abraham) chiar așa începe: „Spune-mi, aș vrea să înțeleg“. Autorii au citit-o atent pe Arendt și se descurcă foarte bine în a articula ansamblul.

Precum în Banalitatea râului, nu avem de-a face cu nimic malefic („răul radical“), ci cu un sistem de ucidere în masă standardizat, industrial, în acest caz asistat de inteligența artificială. Unul dintre intervievați chiar spune că astfel a reușit să înțeleagă pe naziști.

Cel mai frapant semn al dezumanizării este poate secvența în care un altul povestește că masacrele au fost făcute cu mare plăcere, într-o stare de excitare, de surescitare, de euforie și hormoni, precum în jocurile video. Or asta e cu totul dezolant.

Dar cea mai impresionantă pentru istoric și arhivist este relatarea unui fost infanterist: „Am intrat în casele lor și le-am eradicat istoria. Am dat foc la tot ce se putea. Erau fotografii de familie împrăștiate peste tot pe jos, amintiri de o viață... iar noi pur și simplu le-am trimis în neant“. 

Pentru cine nu a urmărit subiectul, suntem în fața unei pelicule care te face să te foiești pe scaun, nu-ți dă astâmpăr (cineva din sală chiar freca o pungă, altcineva s-a ridicat și s-a proptit de zid).

Realizatorii rezonează cu propria generație – și este bine că este așa! Noi, cei care am trăit comunismul, avem cumva alte percepții, alte așteptări: răul trebuie disecat în profunzime, până la ultimele consecințe, denunțat cu forță, fără menajamente și în permanență. „Nu pot să-ți spun totul. Nu-ți pot spune totul pentru că este pur și simplu îngrozitor“, le mărturisește un intervievat, iar ei nu insistă. Și o fac pentru că tinerilor de azi dacă le proiectezi ceva hardcore, și fără sex, i-ai pierdut. Extrapolând, editez Documentele reeducării, am vrut să le ofer, însă cei din generațiile ultime mi-au spus sincer: „Mie să nu-mi dai chestii de-astea, că nu suport!“

Nu știu cum este mai bine, nici care ar fi tonul adecvat, justa măsură: a aborda subiectul genocidului este întotdeauna complicat. Ceea ce contează însă este prezervarea punctului de vedere moral asupra lumii și, implicit, a umanității noastre. Iar acest film este exemplar.

 

București, 9 octombrie 2026.

 

CUM L-AU ANIVERSAT ROMÂNII PE PAUL GOMA?

(2 octombrie, ziua sa de naștere)

Păi dincolo de câteva note de Facebook ale câtorva oameni, în nici un fel. Cenzura, auto-cenzura, para-cultura – pe scurt, spălarea creierelor – își fac din plin efectele: Goma este un scriitor pus la index de holocaustiști (lobby-ul israelian de la noi). 

Nu vorbim deci doar de Vulcănescu, de Eliade, de Gafencu, de Țuțea, de Goga sau de Iorga, ci și de PAUL GOMA!

Mai mult, mai rău, ultima editură din țară ce îl mai publica (și aceea grație lui Flori Bălănescu) a hotărât că e cazul să închidă „seria Goma“. Oricum, din 2020 nu mai adusese nici un titlu nou, dar acum e vorba despre altceva: de o trimitere la topit a celor aflate deja în stoc.

Coșmarul cel mai mare al lui Goma – scriitor interzis, cenzurat, refugiat – a fost dintotdeauna să fie trimis la topit. Motiv pentru care nu l-a iertat niciodată pe Liiceanu când a făcut-o cu ediția Humanitas a Culorii curcubeului.

O privire pe pagina doamnei care conduce editura în discuție arată că urmează cursuri accelerate în holocaustism. Se înțelege, în context: pentru o mică afacere este și protector și profitabil să faci așa ceva. Dar dacă asociem asta cu decizia de a trimite la topit cărțile lui Goma chiar de ziua lui, actul are valoarea unui scuipat ritualic pe memoria sa – și pe ceea ce ai prețuit!

Ziua lui Paul Goma nu este doar despre Goma, ci și – poate mai ales – despre noi înșine. Despre ce fel de oameni suntem, ce înțelegere a realității și ce memorie avem. 

București, 5 octombrie 2026.