Mircea Stanescu

DESPRE REEDUCARE ÎN PARLAMENTUL EUROPEAN

Joi 19 noiembrie am participat la Bruxelles, în Parlamentul European, la conferința despre rezistența anticomunistă din România.

Iată cuvântul meu cu acel prilej:

 

Doamnelor și Domnilor,

Vă mulțumesc pentru posibilitatea de a mă adresa dvs. din forul Parlamentului European, instituție a Uniunii Europene la care noi, românii, am dorit să aderăm și pentru care am militat. Pentru mine este un fapt de o importanță simbolică și practică aparte, căci la noi acasă posibilitățile de expresie – și mă refer aici la instituții ori la media dominante – sunt, în anumite situații, practic imposibile. Este și cazul subiectelor legate de memoria și istoria comunismului.

Vă rog să-mi îngăduiți mai întâi o scurtă auto-prezentare. Sunt un istoric al perioadei contemporane, conduc Asociația Memoria și Istoria Comunismului și lucrez ca arhivist la Arhivele Naționale ale României.

Ca istoric, sunt autorul unei istorii complete a reeducării de tip Pitești. Astfel, sunt mai cunoscut ca istoriograf al acestui subiect și, într-un mod mai general, al detenției comuniste. Pentru studierea acestei reeducări am petrecut 18 ani din viață (mai mult decât în mod obișnuit), iar în anii 1990 am realizat cca. 60 de interviuri cu foști deținuți politici. Acesta a fost momentul în care m-am concentrat pe victime.

Totodată, sunt autorul unei recente cărți despre un militant comunist, Gavril Birtaș, care în anii 1950 a fost implicat în reeducarea Pitești în calitate de șef de direcție a Securității (poliția politică comunistă). Lucrarea mea este o biografie istorică ce studiază, de asemenea, militantismul comunist. În plus, reconstituie biografiile a cca. 120 de membri ai partidului comunist, istoria partidului lor într-o perioadă lungă de timp, resorturile interne și acțiunile la care Birtaș și apropiații săi – mulți implicați ulterior în activități represive – au participat. În fine, folosesc surse diverse: de arhivă, dar și discuții cu familia Birtaș. Acesta a fost momentul în care m-am concentrat pe responsabilii represiunii.

În prezent, lucrez la o biografie similară ce are ca figură centrală un militant legionar (este vorba despre Mișcarea Legionară, extrema dreaptă românească), punct de plecare pentru studierea militantismului de acest tip și al istoriei sale.

Ce presupune demersul meu? În primul rând, datoria față de victime. Acesta este un obiectiv moral pentru orice societate decentă. Apoi, presupune un efort de înțelegere, de explicare, căci sunt animat de dorința de a vedea faptele din perspective diferite și de a le analiza cu cea mai mare acuratețe posibilă. Acesta este scopul istoriei ca disciplină științifică.

Voi trece acum la subiectul propriu-zis.

Și voi începe cu periodizarea sa. Reeducarea de la Pitești, numită și „de tip Pitești”, „fenomenul Pitești“ ori „reeducarea prin tortură“ (formule echivalente) s-a desfășurat în perioada 1949–1951.

Populația vizată au reprezentat-o tinerii; este vorba despre studenți și elevi.

Din punct de vedere politic, acolo a fost reprezentat tot spectrul. Astfel, regăsim legionari, național-țărăniști, liberali, regaliști ori alte organizații subversive care au proliferat ca reacție la instaurarea regimului comunist, cel care a interzis opoziția. Aici se impune o notă. În această discuție, legionarii reprezintă o categorie difuză, căci regimul comunist nu făcea distincție între dușmani reali și presupuși. Astfel, legionari reali au fost cei care aveau un angajament ideologic și politic, și care au activat efectiv. Și această noțiune, de legionari reali, este complexă, căci mulți dintre ei au fost arestați doar pentru apartenența la organizație, nu și pentru vreo faptă anume. Apoi vorbim despre legionari presupuși, adică despre cei care au ajutat într-un fel sau altul pe legionarii reali, și au făcut-o pentru orice alt motiv decât cel ideologic; din prietenie ori din simplă solidaritate umană, acestea fiind numite, în mod abuziv, „ajutor legionar“. Am insistat asupra acestor aspecte pentru că discuția nu este doar istorică, ci angajează și prezentul.

Unde s-a desfășurat? Reeducarea a debutat la închisoarea Pitești și a fost extinsă în alte șase centre de detenție. Este vorba despre închisorile Brașov, Gherla, Târgu–Ocna, Ocnele Mari, Jilava și lagărul Peninsula de la Canalul Dunăre–Marea Neagră.

Care sunt cifrele? La închisoarea Pitești vorbim despre circa 1.200 de deținuți, iar estimarea mea globală, pentru toate centrele de reeducare indicate, reprezintă aproximativ 5.000 de persoane. Pentru o comparație, ansamblul populației carcerale, pe toată perioada regimului comunist (1945–1989), se ridică, într-o estimare realistă, la cca. 800.000 de persoane. Cifrele absolute nu spun însă totul, căci în această reeducare vorbim, în primul rând, de intensitatea terorii.

În ce consta reeducarea? Este vorba despre tortură fizică și psihică non-stop, pusă în practică de Securitate printr-un dispozitiv militar. Ea presupunea bătăi îngrozitoare, aplicate deținuților de către alți deținuți selectați în prealabil. Caracteristic este că torționarul stătea în permanență în celulă cu victima, care nu avea nici un moment de respiro. Mai mult, și activitățile obișnuite din detenție, precum masa sau somnul, erau prilej de tortură.

Reeducarea avea două faze. Prima fază, de tip anchetă de Securitate, urmărea scoaterea informațiilor de la torturați și era numită „demascare“. Cea de-a doua fază reprezenta reeducarea propriu-zisă, căci urmărea schimbarea de convingeri sau, altfel spus, spălarea creierelor. Lozinca de la închisoarea Pitești este sugestivă în acest sens: Prin demascare la reeducare!

Toată această operațiune a regimului comunist era subsumată unui scop mai general. Astfel, pe orizontală se urmărea ruperea legăturilor intra-generaționale, iar pe verticală era vizată ruperea legăturilor inter-generaționale. Pe scurt, este vorba de atomizare, apoi de crearea unei societăți comuniste omogene prin educare, reeducare, mobilizare și propagandă. Practic, vorbim aici despre un model de inginerie socială prin care se dorea ca vechea societate să fie schimbată radical. Ținta era conformismul absolut. În privința deținuților politici, de conștiință, mijlocele folosite pentru atingerea acestui scop au fost: exterminarea, munca forțată și reeducarea. Iar prin acțiuni precum reeducarea Pitești s-a urmărit scurtarea acestui proces.

Programul de reeducare a fost stopat în decembrie 1951, în urma morții unui deținut pe nume Ion Simionescu, care a fost torturat în sistem Pitești la Canalul Dunăre–Marea Neagră. Informația despre uciderea acestuia de către echipele de reeducare de la închisoarea Pitești a ieșit din lagăr, a fost transmisă în străinătate și a ajuns la radio Ankara și radio Londra (BBC). Reeducarea era o acțiune secretă, iar singurul fapt care o putea stopa era publicitatea. Și nu este vorba de orice tip de publicitate, căci familiile deținuților de la Canalul Dunăre–Marea Neagră știau despre reeducare; unele dintre acestea le transmiseseră chiar deținuților lor că dacă vor participa la maltratări, să nu se mai întoarcă acasă. Este vorba despre publicitatea în Lumea Liberă, de dincolo de Cortina de Fier. Să reținem acest aspect!

Ulterior, în urma scandalului internațional generat, regimul comunist a organizat trei procese cu ușile închise, cu scopul de a transla responsabilitatea sa, pentru mutilările fizice și psihice ale deținuților, asupra deținuților înșiși, asupra unor cadre compromise din Securitate și din administrația închisorilor și lagărelor.

Reeducarea a avut efecte deosebit de distructive asupra deținuților.

În primul rând, vorbim despre multiple infirmități fizice, care unora dintre ei le-au cauzat moartea, atunci sau ulterior. Astfel, conform informațiilor pe care le-am coroborat, în demascări au murit cca. 40 de deținuți. Și vorbim aici doar de cei decedați din cauza extrem de violentului dispozitiv de reeducare. Aceștia reprezintă deținuții uciși pentru a da un exemplu teribil celorlalți deținuți (o „pedagogie infernală“) sau pentru că limitele torturii au fost depășite.

În al doilea rând, vorbim despre urmări psihice, imediate sau de durată, pe care noțiunea de traumă nu le acoperă.

Un prim exemplu. Traian Popescu, trecut prin această experiență la închisorile Pitești și Gherla, a fost anchetat de Securitate în 1955. Atunci, ofițerul l-a amenințat că dacă nu va fi cooperant, îl va da pe mâna lui Eugen Țurcanu (acesta fusese un torționar proeminent). Consecința a fost că Popescu a intrat într-un teribil tremur nervos, care i-a angrenat întregul corp, din care nu se putea opri, iar dinții îi clănțăneau înspăimântător.

Un alt exemplu. Paul Dumitrescu, unul dintre rezistenții din reeducare, mi-a povestit cum în anii 1990, la o întâlnire comemorativă a foștilor deținuți politici, petrecută în provincie, a avut coleg de cameră de hotel pe un alt fost deținut politic trecut prin reeducare. Întâlnirea a provocat rememorarea vechilor experiențe, astfel că, în timpul nopții, cel din urmă a retrăit un coșmar. Dumitrescu s-a trezit în momentul în care fostul său coleg de detenție stătea aplecat asupra sa și, cu ochii ieșiți din orbite, îl strângea de gât.

Alte exemple. În interviurile pe care le-am realizat cu foștii deținuți politici i-am întrebat când și-au revenit din atmosfera reeducării. Unii dintre ei (rezistenți, precum Paul Dumitrescu sau Aurel Tacu) mi-au spus că faptul s-a petrecut imediat ce torturile au încetat. Alții (precum Gheorghe Stănică) mi-au răspuns că acest proces a durat circa 20 de ani. În cazul altora (precum Alexandru Miculescu) procesul a durat și mai mult, până după căderea regimului comunist, în timpul protestului civic din Piața Universității, în 1990; deci este vorba de 50 de ani. În fine, la alții (precum Anton Livinschi) acest proces nu s-a încheiat niciodată. Sugestiv, în acest sens, este că Aristotel Popescu, unul dintre deținuții reeducați, a murit în 1959 într-o celulă de exterminare de la închisoarea Jilava, stând pe marginea patului și cu mâinile pe genunchi. Este vorba despre tortura din reeducare numită „poziția de demascare“, pe care o internalizase și și-o aplica singur.

Întrebarea-cheie este: a reușit reeducarea?

Răspunsul nu este univoc. Astfel, prin torturi, Securitatea a scos de la deținuți informații cu privire la mulți alți opozanți ai regimului comunist, necunoscuți, care au umplut, la rândul lor, închisorile și lagărele. Apoi, pe termen scurt, au fost obținute efecte notabile de tip spălarea creierelor. Dar odată ce torturile au încetat, majoritatea victimelor și-au revenit, într-un fel sau altul. Astfel, vorbim mai degrabă despre oameni zdrobiți fizic și psihic, dar nu de reeducați. Natura extrem de violentă a acestei reeducări a făcut-o nu doar neconvingătoare, ci a generat chiar rezistență la încarcerați. Tocmai de aceea, ulterior, regimul comunist a încercat alte metode, care au combinat represiunea cu persuasiunea, precum în reeducarea de detenție din anii 1958–1964 de la închisorile Aiud, Botoșani și din lagărul de la Periprava.

În procesul de revenire, de refacere psihică de după agresiunile din reeducare, avem exemple luminoase, precum cel al lui Gheorghe Gheorghiu zis Gelu. Trecut el însuși prin reeducare la închisorile Pitești și Gherla, acesta a înțeles nevoia psihică a colegilor săi de detenție. Astfel, aflat la închisoarea Gherla, în celulă, el povestea acestora cărți pe care le citise și filme pe care le văzuse, multe alte istorii inventate, și toate fără nici o tentă politică. Era un fel de terapie de grup ad-hoc, pe care participanții au numit-o sugestiv «Cinematograful Gelu».

Ce învățăminte putem trage din această reeducare?

În primul rând, cel mai bun antidot la experiențele extreme, precum cele descrise aici pe scurt, îl reprezintă publicitatea. Ea nu este suficientă, dar este decisivă.

În al doilea rând, reeducarea nu se petrece doar în regimurile totalitare ori autoritare, ci poate avea loc și în cele democratice. În acest ultim caz vorbim nu despre experiențe atroce precum cazul Pitești, ci despre forme diferite, dar înrudite. Ne gândim, în egală măsură, la intenții și la rezultate.

Spre exemplu, azi, într-o țară care a cunoscut ororile descrise și unde au murit oameni pentru libertate, sub influența unor puternice lobby-uri sunt promulgate legi liberticide și se reintroduc practici administrative care restabilesc cenzura, împiedică schimbul de idei, dialogul, cercetarea istorică și le îneacă pe toate acestea în acuze de fascism și antisemitism. Totodată, asemenea acțiuni fac ca multora dintre victimele comunismului să le fie retras chiar statutul de victime. Astfel, prin aplicarea unor etichete infamante, ce resping complexitatea realității, sunt evacuate din memoria publică figuri importante ale culturii naționale și persoane care au suferit cu demnitate represiunea comunistă.

În al treilea rând, libertatea, drepturile individuale nu sunt date o dată pentru totdeauna. Nu ți le oferă nimeni pe tavă, ci ele se câștigă. Și se câștigă doar prin luptă, într-un exercițiu cotidian. Totodată, libertatea și drepturile se pierd foarte ușor, iar pentru asta este suficient să nu faci nimic. Faptul a fost valabil în timpul regimului comunist, este valabil și în prezent. Iată de ce, atâta vreme cât va fi posibil, vom continua să cercetăm și să ne exprimăm liber.

Vă mulțumesc pentru atenție!

 

București, 21 noiembrie 2026.

 

«SUNTEM TOȚI!»

Pe 20 noiembrie, acum 49 de ani, Paul Goma a fost forțat să plece în Exil, din care nu s-a mai întors vreodată.

Cu acest prilej, transcriu o rememorare a lui Bebe Cotimanis (actorul), pe care n-o știam:

 

Goma tocmai ieșise de la Rahova, din arestul Securității, și s-a gândit să-și cheme prietenii acasă, la un sandviș, la o bere Rahova. Unul dintre ei și-a luat sarcina să-i strângă. Când apare și Goma, acesta îi spune jenat: „N-au venit decât patru!“ La care Goma răspunde: „Nu-i nimic, suntem toți!“.

 

Ge-ni-al.

 

București, 20 noiembrie 2026.

 

BUSINESS AS USUAL

Este vorba despre un podcast în care Demetriade ne povestește cum lobby-ul israelian l-a însărcinat să prelucreze anticomunist-holocaustistic nu doar tinerele vlăstare ale intelligence-ului autohton, ci chiar elita acestuia: 

Cred că sunt... e a opta ediție de curs postuniversitar la care particip. Se cheamă „Democrație și totalitarism“ și am organizat pentru prima oară în istoria serviciului un curs universitar de istoria securității pentru co... pentru tineri. Deci pentru cei din anul trei de studiu. Dar cel pentru comanda serviciului, adică „Democrație și totalitarism“, care e un curs postuniversitar, e pentru managementul serviciului, deci șefii de structuri, toată conducerea SRI (subl. m.). Deci practic cred că-i știu pe toți. Adică ne-au trecut prin, prin... [mână] serii [întregi]. Deci ei sunt în bună, în bună măsură la fel de, cum să spun, aware, da? La fel de atenți și la fel de... la fel de plasați cum sunt eu în povestea asta. Ei știu foarte bine, pentru că sunt propriile lor vulnerabilități. 

Și noi care credeam, soro, că ne luminează cum a bătut la poarta SRI, cum și-a depus CV-ul și cum a câștigat postul prin concurs!

(Asupra teoriei sale legate de reeducarea de la închisoarea Pitești nu mai revin, căci am tot scris: ca analiză e delirantă, moral este abjectă.)

Apoi continuă: 

Se spune că am calomniat deținuții politici în discuția despre Pitești. (…) Am fost făcut propagandist sau securist. (…) Eu sunt foarte… și nu doar că foarte confortabil cu ideea, dar sunt și foarte mândru de această poveste și cred că e foarte bine că s-a... că serviciul a fost de acord să organizeze povestea asta și că fostul director Eduard Helvig a pus pe picioare povestea asta. Ideea a fost, este un joint venture, de fapt, între actualul nostru ambasador în Statele Unite, Andrei Muraru, care atunci era consilier prezidențial pentru relația cu societatea civilă și reprezenta Administrația Prezidențială, și fostul șef al serviciului (subl. m.). Și cred că… și spre deosebire de alte zone, la finalul fiecărui curs acești oameni semnează niște vaste formulare de feedback în legătură cu lectorii – dacă a fost bine, dacă n-a fost bine, dacă am fost tâmpiți sau nu. Dacă am ajuns în anul 8, ceva trebuie să fi făcut bine. Dacă spunem prostii sau dacă... câteva zeci de persoane, nu pot să spun numărul exact, au spus că lucrurile sunt bune sau foarte bune, înseamnă că probabil e greu să te gândești că se înșală foarte... atât de mulți oameni, mă gândesc eu. 

Ideea era să se dea doar de mare, nu șí să-l ia gura pe dinainte.

Sentimentul meu (de vreme ce nu mă bat pe burtă cu conducerea SRI, nu am informații) este că acest tip de activitate e pe ducă; sau, cel puțin, e în deep, deep trouble. De aici jelania.

În fine, producția caută în van să-i oblojească imaginea terfelită. Dar de aceea aflăm că omul este copil și nepot de foști deținuți politici. În fapt, o „căzătură“. Iar cei ce l-au ales pentru genul acesta de exhibiții știau. Fapt cu atât mai mizerabil – și pentru unul, și pentru alții!

 

București, 5 octombrie 2026. 


ÎN LOC DE URARE DE ZIUA NAȚIONALĂ A ARHIVELOR

De acord cu dl. Radu Burnete, o discuție cu privire la IA are sens. Concret, vorbim aici despre modulele integrate motoarelor de căutare sau de programele similare. Mai clar: unde, când și cum o poți folosi în cazul instituțiilor publice?

Dar când discutăm despre secret, de chestiuni sensibile, de siguranță națională, de protejarea drepturilor cetățenilor, de probleme confidențiale, răspunsul cu privire la posibilitatea utilizării acesteia este fără echivoc: ZERO! Iar asta o știe orice funcționar care are autorizare de acces la informații clasificate. (Mai mult, dacă cunoști vreun caz în care cineva face altfel, ești obligat, prin natura acestui drept de acces, să-l raportezi. Și nu este nici o „turnătorie“ la mijloc; pur și simplu lucrurile așa funcționează.)

Faptul este important de precizat, căci altfel discuția alunecă într-un fel de a arunca cu vorbele: discutăm despre chestiuni curente pentru că e de bon ton, dar nu înțelegem care este problema în discuție. Or problema trebuie delimitată de la bun început.

Asta înseamnă că trebuie să ne întrebăm, înainte de toate, la ce folosește IA? Căci dacă vreun funcționar public o utilizează ca să-i „rezume un document“, cum susține Consilierul, în opinia mea, acel funcționar ar trebui imediat concediat și trimis la clasa a II-a primară.

La fel, nu se înțelege nici de ce ar trebui să-i „calculeze niște lucruri“: pentru asta există programe dedicate, de contabilitate, statistică etc., ce toate populează instituțiile publice.

Cred în bunele intenții ale consilierului Prințului, dar interviul său lasă impresii amestecate, chiar contrarii: este acesta un lapsus revelator (așa se face la Administrația Prezidențială) sau o pledoarie mascată pentru achiziționarea unor asemenea pachete IA?

Sunt deci curios să văd ce conține acel ghid la temă, care va fi lansat în decembrie curent. Dar până atunci, poate ne lămurește chiar d-sa în partea a II-a a interviului.

În fine, este foarte frumos că inițiativa Administrației Prezidențiale a beneficiat de concursul INA, al ANFP, însă ar fi fost mai frumos dacă și Arhiviștii ar fi fost consultați.

Nu este o pledoarie pro domo, azi, de Ziua națională a Arhivelor, ci o precauție pentru o plasă mai mare de siguranță. Căci, prin natura funcției lor, aceștia au o perspectivă de neevitat atât asupra Arhivelor (fie ele clasice ori electronice), cât și a Administrației publice.

 

București, 31 octombrie 2026. 


COLOCVIILE CNSAS (XI)



 București, 29 octombrie 2026.

 

FONDUL BRĂTESCU – PAUKER




 
București, 19 octombrie 2026.

SPIONAJUL SOVIETIC ÎN ROMÂNIA ANILOR 1930

Mihai Burcea, Rețelele de spionaj sovietice în Basarabia anilor 1930. Rezidenți ai OGPU/NKVD din Basarabia anilor 1930. Studii de caz: Petre Goncearuc, Serghie Nicolau, Valeriu Bucicov, Ion Vidrașcu, Vasile Posteucă și Simion Babenco, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2026, 265 p. 


În ultima vreme m-am poluat cu isprăvile holocaustiștilor, astfel că voi trece la ale mele și voi lua o gură de aer proaspăt. 

Mihai Burcea nu mai are demult nevoie de vreo prezentare, fiind un istoric cunoscut, pe care îl prețuiesc în mod deosebit, ale cărui texte sunt de un foarte bun nivel intelectual. Și, în primul rând, sunt istorice în adevăratul sens, adică bazate pe documente, pe cercetări extinse în arhive diverse – opusul perfect fie al unor compilații, fie al unor reinterpretări ale izvoarelor cunoscute; asta ca să nu vorbesc despre teorii dintre cele mai năstrușnice. Indiferent dacă ești sau nu de acord cu înțelegerea lui, acesta este „nivelul zero al istoriei“.

Tocmai am parcurs ultima sa carte, astfel că trec aici câteva gânduri grăbite, fără să fac o recenzie-standard (las sarcina altora).

Lucrarea prezintă, în context, șase foști spioni sovietici (de fapt șapte, cu Gh. Pintilie/Bodnarenko, inclus în portretul lui S. Nicolau/Nikonov). Ea agregă informații din diverse arhive și surse într-un mod cvasi-exhaustiv, fiind un studiu exemplar.

Important este, de asemenea, și că, spre deosebire de lucrările sale anterioare, intră în dialog critic cu alți istorici la temă (vezi trimiterea la profesorul de la Academia Națională de Informații, pp. 57-58, în notă). Ca știință, istoria este de neimaginat în absența dialogului, tocmai pentru a o delimita de ideologie (de orice tip ar fi aceasta), Advertising ori Public Relations.

În ultimă instanță, aș formula câteva remarci proprii-dar-nu-chiar-personale (ca să-l parafrazez pe D. Săraru):

Prima este oarecum anodină în economia cărții sale, dar la temă. Și aici mă adresez „memoriei de elefant“ a colegului Mihai: șeful cadrelor Securității din prima perioadă a regimului, V. Mazuru, nu trebuie confundat cu V. Mazur, spionul sovietic omonim (pp. 21, 57). Oricât ar părea de ciudat, primul nu a avut nici o legătură cu PCdR sau cu spionajul sovietic din perioada interbelică. Este o eroare, un loc comun care continuă, din păcate, să facă ravagii și la istoricii de la Academia SRI/SIE. Am crezut că am lămurit această confuzie, ce durează cel puțin de la Revoluție încoace, în Documentele reeducării vol. 3, editate împreună cu colegul Vlad Mitric–Ciupe.

Concluzia cărții lui Mihai Burcea este formulată astfel: „până în acest moment, nu am descoperit în arhive cazuri în care spionajul sovietic să fi penetrat medii civile și militare din administrația centrală, dezvoltând rețele capabile să furnizeze informații de reală valoare operativă“ (p. 239).

Este o întrebare-cheie dacă aceste cazuri sunt relevante pentru a evalua ponderea, efectele, beneficiile – pentru sovietici – ale activității respectivilor spioni. Iar aici sunt de acord cu autorul: ele nu par să aibă vreo importanță notabilă.

Dar răspunsul este valabil pentru o analiză în sine. Or spionajul, la fel ca viața, se poate mulțumi cu orice, atunci când nu poate atinge idealul. De aici și orientarea informațiilor sovietice către o direcție fundamental cantitativă.

Altfel – în opinia mea – există, în perioada studiată, asemenea cazuri notabile, de penetrare la vârf și în profunzime a instituțiilor românești, operate de spioni competenți care au fost identificați și urmăriți de ofițeri de informații cel puțin la fel de competenți. Și indic aici două cazuri, din care primul a fost documentat în cartea despre Gavril Birtaș: grupul Viktor Aradi (din 1930) și Grupul de la Poșta centrală – Daciu Voicu/Voicov (din 1931–1932).

Teoria că spionajul nu trebuie amestecat cu propaganda comunistă (v. Introducerea) a reprezentat o orientare sovietică ce în realitate a funcționat relativ. Comunismul nu a acționat niciodată în forme fixe, ci în funcție de realități, de necesități. Or, în realitate, aceste acțiuni au fost adesea îmbinate. Dacă nu în același timp și cu aceiași oameni, atunci ca tipuri de activități convergente. Ca exemplu este cazul Grupului Gustav Arnold (1931–1932), o masivă acțiune de propagandă sovietică ce s-a suprapus cu cazul de spionaj de la Poșta centrală din aceiași ani, în care Voicu/Voicov a fost de asemenea implicat.

Felicitări încă o dată autorului,

Enjoy!

București, 18 octombrie 2026.