HOLOCAUSTISMUL DE APARAT ȘI STAREA DE SPIRIT

Propaganda pro-israeliană care acoperă genocidul din Gaza și epurarea etnică din Cisiordania întâmpină probleme, ba chiar este în deep, deep trouble.

Ultimele exemple:

1) Filmul documentar Naza – nu atât prin revelațiile pe care le aduce (sunt altele și mai și!), ci grație perspectivei, faptului că denunță din interior cel mai documentat genocid din istorie, provocând astfel furia responsabililor israelieni (căci tocmai de aceea);

2) Schimbarea, la 180 de grade, a Comitetului Nobel față cu rușinea de anul trecut (când a fost premiată o doamnă care cerea să-i fie bombardată țara) și decernarea Premiului pentru pace lui Navi Pillay, judecătoarea sud-africană ce a contribuit decisiv la procesul de tragere la răspundere a oficialilor israelieni pentru genocid (Gaza style).

Lobby-ul israelian de la noi (care are și funcțiuni oficiale în Stat) nu mai prididește, nu mai face față, muncește zi și noapte – dar fără protecția muncii, vorba lui Ceaușescu! –, strigă „antisemitism“ și agită definiția IHRA în dreapta și-n stânga.

Începând cu 2002 (data Ordonanței holocaustului), scopul său a fost de Romania bashing, căruia din 2023 i s-a adăugat acoperirea genocidului din Gaza (să nu vorbim despre ce se întâmplă acolo, ci de Transnistria, Antonescu și legionari).

Acum șterge, blochează comentarii chiar pe pagina Ambasadei României la Tel Aviv, dă interviuri – nu la TVR1, în direct și la o oră de vârf, ci într-un podcast al unei persoane ce s-a remarcat prin declarația că s-a săturat de România. Semnificativ, nu? Surprinzătoare apoi lipsa de tact, dar ce să faci dacă alți „faliți“ n-ai?!

Practic, însă, ocupă spațiul, căci rezultatele sunt contrarii: nimeni nu mai crede nimic din ce spun acești oameni.

Cât despre conținut, nimic nou pe „frontul intern“. Poate doar: 

1) Antisemitizarea recent defunctului Ion Iliescu, după ce și-a făcut treaba cu înființarea Instituției guvernamentale conduse de Al. Florian (rămâne însă membru al Colegiului de onoare) – căci scopul scuză mijloacele!

2) Blamarea Justiției, care nu condamnă, deși are o lege puternică (versiunea Vexler) – candidații la sinucidere profesională și oprobiu public se lasă încă așteptați!

3) Deplângerea numărului redus de cursuri de holocaust și istoria evreilor din universități – singura soluție ar fi să le faci obligatorii, precum în învățământul general, dar aceasta e o misiune imposibilă!

P.S.: La origine, textul de față este o notă de Facebook. Nu sunt nici militant, nici propagandist, ci un istoric realist care analizează și explică faptele, astfel că articolele mele înregistrează un număr relativ redus de interacțiuni. Date fiind persoanele implicate și activarea Diviziei interne a holocaustului (lobby-ul israelian de la noi), acesta a spart însă toate cotele de audiență. Iar ce a urmat a fost un adevărat măcel verbal între susținătorii genocidului și oponenții săi (oameni pe care nu-i cunosc). Este lămuritor pentru adevărata stare de spirit.

 

București, 13 octombrie 2026.

 

„NAZA“

Filmul documentar (Marea Britanie, 2026) realizat de Rachel Szor și Yuval Abraham poartă titlul acronimului militar israelian pentru nezek agavi, „pagube colaterale“ (uciderea civililor nevinovați).

Acesta reprezintă un colaj de interviuri cu 24 militari și ofițeri de informații israelieni care au participat la masacre în Gaza.

Este o incursiune în mintea genocidară, iar reporterul (Yuval Abraham) chiar așa începe: „Spune-mi, aș vrea să înțeleg“. Autorii au citit-o atent pe Arendt și se descurcă foarte bine în a articula ansamblul.

Precum în Banalitatea râului, nu avem de-a face cu nimic malefic („răul radical“), ci cu un sistem de ucidere în masă standardizat, industrial, în acest caz asistat de inteligența artificială. Unul dintre intervievați chiar spune că astfel a reușit să înțeleagă pe naziști.

Cel mai frapant semn al dezumanizării este poate secvența în care un altul povestește că masacrele au fost făcute cu mare plăcere, într-o stare de excitare, de surescitare, de euforie și hormoni, precum în jocurile video. Or asta e cu totul dezolant.

Dar cea mai impresionantă pentru istoric și arhivist este relatarea unui fost infanterist: „Am intrat în casele lor și le-am eradicat istoria. Am dat foc la tot ce se putea. Erau fotografii de familie împrăștiate peste tot pe jos, amintiri de o viață... iar noi pur și simplu le-am trimis în neant“. 

Pentru cine nu a urmărit subiectul, suntem în fața unei pelicule care te face să te foiești pe scaun, nu-ți dă astâmpăr (cineva din sală chiar freca o pungă, altcineva s-a ridicat și s-a proptit de zid).

Realizatorii rezonează cu propria generație – și este bine că este așa! Noi, cei care am trăit comunismul, avem cumva alte percepții, alte așteptări: răul trebuie disecat în profunzime, până la ultimele consecințe, denunțat cu forță, fără menajamente și în permanență. „Nu pot să-ți spun totul. Nu-ți pot spune totul pentru că este pur și simplu îngrozitor“, le mărturisește un intervievat, iar ei nu insistă. Și o fac pentru că tinerilor de azi dacă le proiectezi ceva hardcore, și fără sex, i-ai pierdut. Extrapolând, editez Documentele reeducării, am vrut să le ofer, însă cei din generațiile ultime mi-au spus sincer: „Mie să nu-mi dai chestii de-astea, că nu suport!“

Nu știu cum este mai bine, nici care ar fi tonul adecvat, justa măsură: a aborda subiectul genocidului este întotdeauna complicat. Ceea ce contează însă este prezervarea punctului de vedere moral asupra lumii și, implicit, a umanității noastre. Iar acest film este exemplar.

 

București, 9 octombrie 2026.

 

CUM L-AU ANIVERSAT ROMÂNII PE PAUL GOMA?

(2 octombrie, ziua sa de naștere)

Păi dincolo de câteva note de Facebook ale câtorva oameni, în nici un fel. Cenzura, auto-cenzura, para-cultura – pe scurt, spălarea creierelor – își fac din plin efectele: Goma este un scriitor pus la index de holocaustiști (lobby-ul israelian de la noi). 

Nu vorbim deci doar de Vulcănescu, de Eliade, de Gafencu, de Țuțea, de Goga sau de Iorga, ci și de PAUL GOMA!

Mai mult, mai rău, ultima editură din țară ce îl mai publica (și aceea grație lui Flori Bălănescu) a hotărât că e cazul să închidă „seria Goma“. Oricum, din 2020 nu mai adusese nici un titlu nou, dar acum e vorba despre altceva: de o trimitere la topit a celor aflate deja în stoc.

Coșmarul cel mai mare al lui Goma – scriitor interzis, cenzurat, refugiat – a fost dintotdeauna să fie trimis la topit. Motiv pentru care nu l-a iertat niciodată pe Liiceanu când a făcut-o cu ediția Humanitas a Culorii curcubeului.

O privire pe pagina doamnei care conduce editura în discuție arată că urmează cursuri accelerate în holocaustism. Se înțelege, în context: pentru o mică afacere este și protector și profitabil să faci așa ceva. Dar dacă asociem asta cu decizia de a trimite la topit cărțile lui Goma chiar de ziua lui, actul are valoarea unui scuipat ritualic pe memoria sa – și pe ceea ce ai prețuit!

Ziua lui Paul Goma nu este doar despre Goma, ci și – poate mai ales – despre noi înșine. Despre ce fel de oameni suntem, ce înțelegere a realității și ce memorie avem. 

București, 5 octombrie 2026. 

 

CEL MAI MARE PERICOL LA ADRESA ROMÂNIEI

Un titlu de presă ce nu are nici o legătură cu conținutul: în fapt, Andrei Muraru recunoaște că e iluzoriu să așteptăm vreo lămurire cu privire la anularea alegerilor. De ce? Pentru că știe: aceasta a fost fomentată de lobby-ul israelian din SUA, iar el personal a fost în mod necesar implicat.

Ținta interviului este George Simion: lobby-ul pur și simplu nu-l vrea, dar asta e cel mai puțin interesant.

Restul afirmațiilor reprezintă propagandă despre cum noi trebuie să cumpărăm influență la Washington – tot prin lobby, desigur – și să rămânem aliniați complet intereselor americane (unde există temerea că imprevizibilul Trump ar putea da câștig de cauză, în această cursă de sumisiune, liniei Simion–Georgescu).

În alte timpuri (altele decât perioadele nazistă și stalinistă) asemenea aserțiuni ar fi fost taxate drept ale unui agent al unei puteri străine, nu ca ale unui ambasador al unui Stat suveran, dar noi aici suntem. Rolul unui ambasador este să negocieze în interesul țării sale, iar nu să se dovedească pe cât posibil de slugarnic, fie și față de Marea Putere Aliată. De fapt, omul nu are nici o pregătire pentru această meserie, unde ai nevoie de anumite abilități, de instruire, discreție și multă disciplină. Iar partea cea mai tristă nu e că se consideră calificat, ci că este considerat astfel de cei ce iau deciziile de politică externă la București.

Cel mai mare pericol la adresa securității naționale nu îl reprezintă nici Rușii (iar Muraru, paradoxal, e de acord cu asta), nici Fasciștii (aici, ca lobbyist holocaustist, nu mai e), ci lobby-ul israelian. Acesta ne anulează alegerile, ne strivește libertatea de gândire și de expresie (legea holocaustului, cu ultimul său avatar „legea Vexler“, plus oficine și persoane implicate în asemenea acțiuni).

Se înțelege, poți numi asta „parteneriat strategic“, dar alta este realitatea; nefardată.

Soluția ar fi o desprindere din această îmbrățișare a Meduzei, o luare de distanță necesară, dar e cumva prea târziu. Și pur și simplu nu ai nici cu cine, nici cu ce.

 

București, 9 septembrie 2026.

RĂZBOIUL UCRAINEAN ȘI FRONTUL ÎNȚELEGERII

Textul

Pe teren, războiul este pierdut de Ucraina. Atacarea „Maicii Rusii“ în adâncime nu va schimba realitatea de pe front, însă va provoca o reacție a acesteia. 

Astfel, se vorbește din ce în ce mai mult despre atacuri cu arme convenționale asupra teritoriului NATO (sunt menționate ca ținte favorite Polonia și România); apoi, dacă mesajul nu va fi înțeles, de lovituri nucleare limitate.

Trăim în epoca nucleară, o realitate din ce în ce mai mult ignorată, iar „liniile roșii“ se cer reinstaurate. Apoi, Rusia nu va aștepta ca Europa să se înarmeze și să devină o forță capabilă de confruntare, după model ucrainean. Și de ce ar face-o, din masochism?

Simpla discuție arată în ce lume periculoasă trăim, chestiune pe care establishment-ul politic de la noi nu pare să o înțeleagă. Și chiar dacă ar avea capacitatea (un fapt îndoielnic), este prea preocupat cu tranșarea puterii, după modelul Țara arde și baba se piaptănă!

În loc să se ocupe de economie, de criză, de salvarea țării – nu mai vorbim de dezvoltare, despre care nu are nici o idee – se afundă în politicianism mărunt, în dispute sterile. Mai mult, ne expune unor mari pericole. De la dreapta la stânga și de sus în jos!

O mlaștină de iresponsabilitate, un somn al rațiunii din care, se vede clar acum, nu ne va scoate decât o catastrofă.

 

Atacul clonelor

La peste patru ani de război ruso-ucrainean cred că s-a produs o adevărată spălare a creierelor (pretind că știu ce înseamnă, căci am studiat reeducarea). Am văzut asta aiurea, dar nu m-am confruntat, pe pagina mea de Facebook, cu așa ceva.

Este o pagină personală, mica mea gazetă de perete, a săracului, unde mă exprim, și care a fost invadată de drone, de clone care repetă același soft. Și care se hăhăie, mă iau la rost, mă dădăcesc, îmi dau lecții – asta când nu mă înjură de-a dreptul, mă trimit în Rusia ori mă întreabă câte ruble am primit în cont.

Pagina mea este deschisă, oricine poate vedea și comenta ce scriu, dar caut să o mențin salubră, astfel că, pentru prima dată, am limitat comentariile. Iar dacă situația persistă, o voi face în continuare; pentru simplitate, poate chiar permanent.

Sunt pentru înțelegerea realității cu cea mai mare acuratețe omenește posibilă, fără parti-priuri, nici propagandă. Nu am vreo pretenție de infailibilitate, cred că realitatea poate fi înțeleasă prin aproximări succesive, nu prin clișee, ukazuri ori slogane de galerie.

Totodată, singurul steag care flutură aici este cel al țării mele. Sunt deci un „Romania firster“; nu un ideolog, ci un realist.

În fine, sunt pentru discuția, dezbaterea liberă cu oricine e capabil de așa ceva, cred în dezacordul fertil, dar nu voi face nici un comerț cu acest delir pe care tocmai l-am descris. Căci tocmai de aceea.

 

București, 27 iunie 2026.

 

CRONOLOGIA

1) Președintele a discutat cu partidele și nu a putut degaja o majoritate care să susțină un guvern în vechea formulă, PNL–PSD–USR–UDMR: clivajele, căci orgoliile, sunt ireconciliabile.

2) Situația este și mai critică din pricina faptului că România are o linie roșie: nici un guvern cu „fasciștii“ (AUR, SOS, POT), impusă de UE, de SUA (nu că le-ar păsa, ci pentru că lobby/holocaustiștii). Altfel spus, aceștia sunt buni ca instrument, dar nu ca parteneri; la fel, la bucată, iar nu în bloc.

3) Astfel, Președintele + deep state („statul paralel“, „pădurile“ sau oricum s-ar zice) au propus un guvern Tomac, văzut ca „tehnocrat“ (deci parapolitic), pe care dl. Bolojan l-a sabotat sistematic – la fel și USR, UDMR.

4) Ceea ce înseamnă că prim-ministrul demis a decis să joace hardball. În timp ce Lumea, Țara arde, baba se piaptănă!

5) Reacția Președinției a fost imediată și escalatorie: a atacat anturajul d-lui Bolojan (cazurile Fritz și Ciucu, „calea legală“) și a numit pentru formarea Guvernului pe dl. Veștea, practic un liberal necunoscut, fără consultarea PNL/Bolojan.

Să tragem acum linie și să adunăm: ce ar fi trebuit să facă dl. Dan, să plece la mânăstirea Tismana și să se roage pentru sufletele concurenților politici?

Președintele a fost chiar reținut, deschis pertractării cu Bolojan, și nu a atacat decât atunci când acesta a încercat să joace tare, fără a avea totuși cărțile necesare. Faptul va avea consecințe: dl. Veștea va deveni prim-ministru, iar dl. Bolojan va pleca, mai devreme sau mai târziu, la Oradea. Nimeni nu are globul de cristal și nici eu nu am o asemenea pretenție, deci, dincolo de analiză, cele spuse au valoarea pe care o au toate predicțiile. Cred însă că lucrurile se vor petrece în acest fel.

În fine, de bine de rău, Președintele este singurul care are o soluție în context. Înțeleg că nu place (nici Veștea ca persoană), dar care ar fi alternativa? Și una realistă? Întrebarea este retorică, întrucât, în afară de outsiderii guvernării, care cer alegeri anticipate, nimeni nu-și dorește așa ceva.

 

București, 22 iunie 2026.

 

„FJORD“

Am mers la mall să văd filmul lui Cristian Mungiu (România, Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda, Franța 2026). Am făcut astfel o excepție, căci multiplex-urile distrug filmul: loudness-ul a ucis nu doar muzica, ci și coloana sonoră. Nu e întâmplător deci că trăim deja o surzenie generalizată.

Astfel că, după ce m-am odihnit după atâta zgomot, o să spun câteva gânduri răzlețe, impresii fugare.

Pelicula este una a contrastelor, la fel și percepțiile spectatorilor. Căci dacă te uiți la impresiile seculariștilor, sunt similare cu ale tradiționaliștilor: fiecare aștepta ca tabăra lui să învingă în poveste, precum Sfântul Gheorghe balaurul. Or asta e calea directă de a rata și filmul, și povestea din fundal. Spuneam că trăim într-o lume de surzi pentru că oamenii nu se mai ascultă; mai mult, nici nu se mai aud!

Intriga constă în tensiunea dintre cele două seturi de valori, tradiționale și seculare, se centrează pe modul în care oamenii ce le poartă cooperează, se dispută sau negociază într-un context ultrasecular, pe un fundal global.

Ideologic vorbind, cred că filmul este mai tradiționalist decât îl percep tradiționaliștii, dar nu suficient de progresist pentru a trece clasa nici acolo (deși se încheie în această cheie).

Farmecul său chiar în asta constă: într-o anume imprecizie, în faptul că e cumva inclasabil la acest nivel. Scopul este ca, printr-o poveste bine spusă, să te pună pe gânduri. Este rolul artei de a nu instanția linii politice, ideologice, ci de a trece cumva dincolo de ele, de a transfigura complexitatea realității; căci realitatea este, cel mai adesea, complexă. Și o face foarte bine.

Este un film foarte lung, care păstrează însă tensiunea, nu are „burți“, nu derapează în glosse, nu se pierde în detalii.

Personajul care mi-a plăcut cel mai mult este Årne, un bătrân cu accident vascular cerebral, în urma căruia se spune că nu mai putea vorbi. Ceea ce se dovedește cu totul inexact: omul vorbea, însă numai când socotea necesar și doar cu cine dorea. El afirmă, la un moment dat, ceva de genul: „Sunt prea bătrân pentru a spune altceva decât gândesc!“. Mai mult, înainte de a muri în urma refuzului de a mânca, mărturisește mamei tradiționaliste că „a vorbit cu Dumnezeu și copiii vor fi bine“. Deși nici măcar secundar, ci terțiar, este un personaj de forță, de fundal, de combustie pentru intrigă.

Bravo, Cristian, bravo frate-miu (vorba lu' sor'-sa), ai reușit și faci Românii să discute, să dezbată altceva decât tot soiul de futilități!

 

București, 14 iunie 2026.