REEDUCAREA ÎN PREZENT

Dragoș Ursu, Reeducare și represiune în comunism. O istorie politică a închisorii Aiud, Editura Corint, 2024, 398 p.

Este vorba despre o reeducare în regim carceral – cea de la ieșire, una de tip matur, 1962–1964, spre deosebire de cea de tip Pitești – de la intrare, una de tip juvenil, 1949–1951. În 1960, Sovieticii și-au destructurat sistemul Gulagului, iar deținuții politici au fost eliberați; în această perspectivă trebuie văzută și eliberarea celor de la noi. Procesul a fost însă mai lung, căci, în principiu, nimeni nu trebuia să iasă nereeducat.

Pentru asta a fost construit un dispozitiv cu totul impresionant, numit Grupul operativ Aiud, coordonat direct de ministrul de interne Alexandru Drăghici: șeful acestuia, colonelul Gheorghe Crăciun, avea rang de general și funcție de șef de regională de Securitate, iar cei 190 de membri erau ofițeri și subofițeri, tot de Securitate, camuflați în gardieni, acționau pentru circa 2.800 de deținuți.

Reeducare însemna, în context, ceea ce fusese și la Pitești – dar nu prin maltratări și torturi, ci prin presiuni fizice (foame, frig, izolări în teribila Zarcă) și psihice (șantajul moral, aplicarea tratamentului medical), plus cântece de sirenă (ademenirea cu eliberarea, întâlnirea familiilor, refacerea carierelor, a vieților). Cerința: acceptarea culpei față de regim, recunoașterea viziunii acestuia asupra realității, în diverse grade și forme, adică de la parte spre tot; spre deosebire de Pitești, unde ținta era totală încă de la început. Asistăm deci la o nouă provocare existențială, cel vizat fiind Eul.

Autorul descrie pe larg acest proces pe baza documentelor oficiale (Fondul Documentar al Securității de la CNSAS) și memorialistică, într-un efort cu totul notabil. Totodată, relatează cazurile unor deținuți ce ridică un grad mare de controversă, precum Bartolomeu Anania (fostul mitropolit al Ardealului), teologul Dumitru Stăniloaie (recent canonizat) sau avocatul și scriitorul Petre Pandrea (pentru acest ultim caz vezi și analiza noastră).

Relatarea este acurată, analiza atentă, iar tonul echilibrat.

O notă distinctă face subiectul așa-zișilor (de către Securitate) „agenți dubli“, deținuți ce în perioada 1950–1958 ar fi lucrat și pentru administrație/Securitate, și pentru colegii de detenție (pp. 80-86). În realitate, o asemenea categorie nu a existat niciodată, căci: 1) în genere, acești agenți lucrează în primul rând pentru ei înșiși, abia apoi pentru alții; 2) noțiunea are la bază supoziția că masa deținuților este văzută într-o unitate politică ce nu a existat nici ea vreodată, o idee pe care autorul o respinge pe bună dreptate (pp. infra); 3) asemenea acțiuni, dacă ar fi existat, ar fi fost asimilate „organizării legionare în detenție“, fiind pasibile de cele mai aspre pedepse, în speță, condamnarea la moarte. 

În acest sens, ar fi, cred, revelatoare o analiză atentă a parcursurilor lui Luca Damaschin – unul dintre ultimii curieri legionari cu străinătatea, deținut la Aiud, cel mai important „agent dublu“, și Velian (iar nu Vasile) Velianu – șeful Securității închisorii, ofițer din școala lui Tudor Sepeanu (cea a reeducării de tip Pitești), coordonatorul lui Damaschin. În fine, toată această discuție are la bază informația Securității provenită de la Grupul operativ, care prezintă cele mai puternice distorsiuni, dat fiind că nu este orientată către informare, ci se constituie într-un cap de demascare al cărui scop final îl reprezintă reeducarea. 

Concluzia autorului este că, exceptând câțiva „deținuți cu destine traumatice, dintre care se evidențiază Victor Biriș, majoritatea covârșitoare a celor închiși nu au asumat reeducarea la nivelul convingerilor personale. În acest sens, se impune disocierea între «reeducarea» formală, manifestată prin participarea la ședințele de club, și convertirea ideologică reală. Altfel spus, reeducarea nu i-a convertit pe deținuți din legionari în comuniști. / Insuccesul reeducării este evidențiat și de poziția acelor deținuți (mențiunile documentare variază între 80 și 200 de cazuri) care au refuzat explicit sau au avut o poziție rezervată față de participarea la «activitatea cultural-educativ㻓. (p. 365)

Este un punct de discuție acesta, căci dincolo de declarațiile oficiale, de rapoartele și dările de seamă ale dispozitivului de reeducare pentru ierarhia regimului, ținta a fost parțială, limitată încă de la început, scopul fiind prinderea deținuților într-un angrenaj ce urma să continue și după eliberare (ceea ce s-a și întâmplat, de altfel). La fel, nu convingerea era mobilul, ci destabilizarea Eului, erodarea valorilor individuale și colective, confuzia acestora, anihilarea politică și morală a opozanților; pe scurt: conformismul.

Cu totul interesant, autorul descrie destinele a 15 deținuți de după închisoare, iar concluzia sa este fără echivoc: în ciuda participării la reeducare, aceștia au rămas într-un soi de sub-umanitate, fapt care arată că recuperarea lor ideologică a fost o tactică de anihilare, pe scurt, o minciună. Ceea ce, exceptând pe cei care au avut tăria de a spune nu de la început până la sfârșit, a fost pentru toată lumea.

Cartea face deja un an de la apariție și nu am văzut vreo recenzie (sau poate doar una!), semn al slabei noastre culturi a discuției, a dialogului, care se reduce în acest caz – și aș zice, astfel, paradoxal, în mod fericit – la procesul academic de elaborare al studiilor de doctorat. Or lucrarea și subiectul merită toată atenția, căci reeducarea nu se mărginește la legionari, nici nu se limitează la regimul comunist, ci este, cum se spunea pe vremuri, „o activitate permanentă“. Concret, și ca să rămânem cumva la temă, este vorba azi de acțiunea lobby-ului israelian de la noi (holocaustiștii) legată de epurarea din spațiul public a figurilor culturale naționale ce au avut tangență cu naționalismul radical, legionarismul, antisemitismul ori antonescianismul.

 

București, 31 mai 2026.

 

GOGA, GOG ȘI MAGOG

Dislocarea statuii lui Octavian Goga din spațiul public al Iașului – ultima ispravă a lobby-ului israelian de la noi – a provocat diverse reacții. În general, oamenii obișnuiți, raționali sunt furioși. Căci de unde am plecat și unde am ajuns? Una vorbim și alta fumăm. Vorbim de asumarea trecutului, însă ce fumăm atunci când, în urma acestei asumări, nu mai rămâne piatră-pe-piatră, precum în cazul de față (dar și al altor figuri ale Panteonului culturii naționale)? Din 2002, cel puțin, încă de la prima versiune a Legii holocaustului, ne tot asumăm culpe ale trecutului. Însă asta nu ne duce nici la mai multă educație, cultură, nici la o istorie mai puțin angajată, necum obiectivă, nici la reconciliere, nici la mai multă libertate de expresie și nici la un spațiu public mai salubru. Din contră!

Lăsând la o parte cenzura din presa oficială (nu mai există alta), spațiul on-line a fost invadat de mesaje de protest. Ba mai mult, mai rău, acțiunea a generat comentarii virulente, foarte multe de-a dreptul antisemite. Dacă te uiți, de pildă, pe pagina Instituției „Wiesel“ (la ce a rămas după ce restul a fost șters, și după blocarea comentariilor), te îngrozești de efectul de tip pompier-piroman pe care lobby-ul l-a generat cu această lege și cu modul ei de aplicare. Care, de altfel, era previzibil pentru orice persoană cu un IQ de trei cifre. Putem consemna astfel decesul dezbaterii, al dialogului, al discuției raționale și calme.

La originea epurării statuii lui Goga a stat o intervenție a unei asociații conduse de un avocat din Arad, înființată cu o lună înaintea apariției ultimei versiuni a Legii holocaustului din 23 decembrie 2025, se înțelege acum cu ce scop. Hiperactivă, precum toți neofiții, aceasta se ocupă și de alte cazuri de gherilă juridică, precum eliminarea denumirii Bibliotecii „Octavian Goga“ și a numelui Străzii „Radu Gyr“, ambele din Cluj–Napoca. ONG-ul se cheamă Asociația pentru Prevenirea și Combaterea Antisemitismului și Legionarismului, dar de fapt ar trebui să se numească pentru promovarea lobby-ului. La fel cum un alt ONG, de astă dată chiar din Iași, Mișcarea pentru Regionalizarea Moldovei, ar trebui să se numească mișcarea pentru subsidiaritatea lobby-ului. Căci nu este vorba doar despre niște particulari aflați în firescul exercițiu al libertății de asociere și de expresie. Nu este vorba doar de Ionescu, Georgescu sau Popescu. La fel cum cei ce se opun direct acestora, foarte puțini la număr, nu se opun nici ei doar unor persoane private, precum într-un soi de luptă fracționistă, ci unei întregi organizații-mamut (ca în cazul Paul Goma vs. antisemitizatorii). Totodată, nu este vorba nici de vreun cancel culture, cum le place unora să creadă – un curent al societății americane fără vreo legătură cu societatea noastră civilă ori politică – ci despre altceva; și mai puternic.

Lobby-ul, acest cui-al-lui-Pepelea înfipt în instituțiile Statului, reprezintă o asociere formală și informală cu scop de Romania bashing, pe scurt: culpabilizarea memorială și transistorică, de asemenea, utilizarea memoriei traumatice a holocaustului în scopuri politice, simbolice și lucrative. Este vorba deci despre o forță extrem de puternică ce-și are originea în perioada puterii monopolare americane (1992–2017), acceptată de elita noastră politică din considerente de politică externă: dominația americană globală de după Războiul Rece, exportul valorilor liberale și dorința României de a intra în NATO (totodată în UE), pentru care inserția acestui levier strategic a reprezentat o „foaie de parcurs“. Și ori de câte ori conduita noastră ridică probleme, fie că e vorba de candidați indezirabili în alegeri, genocidul din Gaza ori pur și simplu pentru a învârti acest mecanism, cineva îți intră în casă când poftește și-și pune căciula la cuiul pe care l-a bătut în perete.

Dat fiind că înțeleg (mai mult sau mai puțin) cu cine au de-a face, instituțiile vizate – primării, prefecturi, biblioteci – fac și ele ce pot. Și ce pot face altceva? La fel face și Academia Română, al cărei membru perpetuu este Octavian Goga, ce s-a ilustrat printr-o tăcere explicabilă. Doar membrii săi, în speță cei ai Secției istorice, au luat poziție, însă nu în calitate de reprezentanți ai instituției, ci ca simpli particulari. Astfel, aceștia au avut reacții oficiale doar atunci când au fost întrebați în mod cât se poate de oficial.

Faptul că avem de-a face cu o mașinărie de maculare fără termen de prescripție, nici limite, ale cărei contururi (exceptând nucleul său dur) sunt greu de stabilit, este ilustrat de sprijinul pe care instituțiile oficiale, implantate în chiar inima Guvernului, îl dau surogatelor de societate civilă ce au rolul să creeze iluzia aderenței populare la asemenea practici.

Ce-i de făcut, vorba lui Lenin? Nu știu. În tot cazul, nu putem continua să ne prefacem că acel cui nu există, necum să dăm foc casei pentru a scăpa de el. Nici nu cred că soluția ar putea fi o nuntă, precum în poveste. Dar, orice vom face, sigur vom tocmi lăutarii.

Altfel, am tot spus, deci repet. Cred că situația descrisă – demolarea statuilor, culpabilizarea colectivă, șantajul cu fascismul și antisemitismul ce otrăvesc spațiul public – va mai continua o perioadă, cu viteze variabile, în funcție de pulsiuni și realități. Căci atâta vreme cât SUA (alături de Israel, unul dintre cele două State genocidare de azi) vor rămâne o mare putere capabilă să-și proiecteze forța, nu vor exista nici la noi structuri politice capabile să se opună. Lobby-ul (care de altfel reprezintă o organizare admirabilă) nu poate fi destructurat, căci cuiul-lui-Pepelea pe care îl deține nu poate fi scos. Astfel, chestiunile securitare, de politică externă vor prevala mândriei naționale, la fel cum Gog și Magog vor trece înaintea lui Goga, Eliade, Vulcănescu sau cine mai știe. Și în ciuda faptului că toate astea nu au nici un sprijin în marea masă a populației, care este pur și simplu dezgustată.

 

București, 7 mai 2026.

 

PUȚINTICĂ ISTORIE SPONTANĂ

Am mai scris despre acest om, mi-a fost coleg la Filosofie în anii de tranziție, ’89–’90.

Părea om serios, dar avea momente în care o lua razna. Apoi a luat-o complet razna după ce anticomunistul din el a început să ciugulească din palma fostului secretar al Asociației Studenților Comuniști a aceleiași Facultăți de Filosofie, Cristian Preda; de această dată la Facultatea de Științe Politice a Universității București.

În tot cazul, omul a devenit o umbră a ceea ce era în anii în care l-am cunoscut. Nu știu cum va fi ajuns director la un institut al Academiei (dar bănuiesc): lobby-ul israelian a fost preocupat în permanență să disloce rezistența acestui for, pe care îl numește, fără perdea, un „bastion al național-comunismului ceaușist“; iar ținte i-au devenit institutele de cercetare de la centru și din teritoriu, în special de la Iași și Cluj, încadrate cu profiluri de același tip.

De altfel, Avrămescu nici nu se ascunde: afișează steagul israelian la profil într-o instituție care, nu trebuie să fii „suveranist“, și mai ales de tip nou, pentru a înțelege că rolul tău acolo este de „Romania first“. Este greu de spus, în cazul său, dacă avem de-a face cu o tulburare de identitate; în tot cazul, însă, este vorba de politică și de... tupeu.

Luările sale de poziție delirante din ultima vreme, justificate prin cunoștințe istorice aiuritoare și comparații absurde, ar merita deci o interpelare... etică din partea forului de conducere al Academiei, pe care speră să o năruie din interior. Numai că, dată fiind forța pe care o reprezintă (sau crede că o reprezintă), cel mai probabil vom asista în continuare la tratarea sa ca singurul ne-adult din cameră.

În fine, nu cred că agitația lui face bine lobby-ului și nici politicii acestuia. Pe de o parte, salturile sale mortale dau, prin contrast, o anumită moderație lui Nea Florică & Co. Dar, pe de altă parte, simțul său politic fără greș indică faptul că acțiunile lobby-ului – o mașinărie de maculare ce trebuie alimentată în permanență – sunt fără termen de prescripție, nici limite. Or asta este mult prea evident.

 

București, 2 mai 2026.

 

STAREA DE FAPT

Din punct de vedere public, la noi nu poți aborda subiecte precum: genocidul din Gaza, crimele de război israeliene, purificarea etnică din Cisiordania și Liban, acțiunile lobby-ului israelian de aiurea și de acasă (holocaustiștii) – un grup de influență și presiune formală și informală; nu mai vorbesc de tacticile brutale ale acestuia. Cenzura din presă, din universități, din școli este cvasicompletă. Restul face autocenzura, iar rezultatul – o para-cunoaștere, o para-știință, un para-învățământ, o para-presă. Sau, în termenii lui Paul Goma: Zensur, Selbstzensur, Para-Literatur.

Față de acum 10 ani, de pildă, situația este cu mult mai proastă. Atunci dacă apăreai la Tv nu te mai cenzura nimeni, în timp ce acum dacă scapă ceva pe post este eliminat imediat. Telefoanele încep să sune, iar la celălalt capăt al firului există întotdeauna cineva dispus să se supună, dacă nu rugăminților, atunci amenințărilor. Astfel, România este ținută captivă precum într-un regim de ocupație – nu fizică, ci mentală. Consecință directă, nivelul decăderii discursului public este pe cât de trist, pe atât de îngrijorător. Căci în absența discuției libere, a dezbaterii nu există nici analiză, nici înțelegere, nici societate democratică și nici vreun Stat de același tip. Locuim niște forme goale de conținut, vide de sens.

Mai rău, spre deosebire de Americani, ba chiar și de restul Europenilor, la noi nu există nici presă alternativă.

În schimb, căci tocmai de aceea, acțiunile pompier-piromane ale holocaustiștilor, cenzura autorităților politice, administrative și religioase au generat un antisemitism feroce, cum nu am văzut nici înainte, nici după 1989. Discursiv, desigur, dar faptul nu este mai puțin îngrijărător pentru cineva care susține că luptă împotriva acestuia.

Ce va rezulta din această tensiune între atitudinile populației și politicile oficiale este greu de prevăzut, căci nimeni nu are globul de cristal. Însă atâta vreme cât SUA vor rămâne o mare putere și își vor putea proiecta influența, este de așteptat ca holocaustiștii să continue să facă ravagii și la noi: să demoleze statui, să șteargă denumiri de licee, de străzi, să cenzureze, să interzică. Azi pe Octavian Goga, mâine alte figuri din Panteonul culturii naționale. Și să bage pumnul în gură tuturor celor ce gândesc diferit.

 

București, 30 aprilie 2026.

 

MIRCEA RĂCEANU (1935 – 2026)

A fost fiul Ilonei Pápp (ulterior Elena Răceanu, o ilegalistă comunistă) cu Andrei Bernath (șeful tineretului comunist de dinainte de război, executat în 1944 în lagărul de la Râbnița de către trupele auxiliare naziste aflate în retragere). I-am biografiat pe toți aceștia în cartea despre Gavril Birtaș, care a lucrat cu ei îndeaproape. Ca detaliu istoric relevant, Bernath a fost informator al Siguranței, iar dacă ar fi supraviețuit războiului și n-ar fi murit la timp, eroic, n-ar fi fost deloc tratat cu blândețe de tovarășii săi. În schimb, Ilona/Elena a fost o dură; intratabilă la anchetele Siguranței, a luat parte la lupta fracționistă împotriva lui Ștefan Foriș, liderul partidului interior, apoi a navigat abil prin apele învolburate ale mișcării. Ea l-a plasat pe fiu în diplomație.

Născut în detenție în România, în timpul războiului Mircea a stat în URSS, unde a cunoscut-o și pe fiica lui Birtaș, Dumitra–Donca, ce i-a păstrat întotdeauna o afecțiune fraternă, numindu-l „frățiorul meu mai mare“.

IICCMER copiază aici necrologul lui Dorin Tudoran la moartea lui Răceanu. Căci este linia politică pentru înțelegerea acestor cazuri: al lui, al lui Pacepa, în principal.

În realitate, dacă omul nu a avut nimic de explicat, dacă a dormit bine și a găsit justificări în istorie (cu i mare), istoric vorbind, cazul său nu e atât de simplu. Căci este întotdeauna greu de spus pentru cine lucrează cu adevărat un agent: pentru cei pe care-i trădează, pentru cei în favoarea cărora trădează ori pentru sine? Sau pentru toți în același timp? O cercetare documentară, care lipsește, ar fi deci necesară și în acest caz.

În tot cazul, dacă în acea perioadă doreai să lupți împotriva comunismului, existau și alte căi, precum cea a disidenței.

Apoi, dacă el nu a avut nevoie de reparații, de ce le-a acceptat, totuși? Căci Răceanu a primit, chiar înainte de intrarea noastră în NATO, și ca gest de bunăvoință al guvernării Iliescu față de Americani, cea mai înaltă recunoaștere a Statului român. Adică ceva ce un Paul Goma sau Vasile Paraschiv – care nu și-au trădat țara, ci au denunțat pe față represiunea, minciuna și impostura comuniste – nu au primit.

Reevaluarea agenților americani a fost doar începutul, căci ulterior, toți aceștia au început să fie numiți altfel: parteneri strategici.

 

București, 25 aprilie 2026.

 

„CLEANSING HISTORY SYNDROME“

Podcastul Condamnați la cultură, de la „Evenimentul Zilei“

Realizator: Liviu Mihaiu.

Data: 20 aprilie 2026.

Orele: 14.00 – 15.00.

Podcastul a fost transmis în direct și a avut peste 500 de urmăritori.

La ora 20.05, în aceeași zi, a fost scos de pe pagina de YouTube a emisiunii. Autorul deciziei, mi s-a spus, este chiar Dan Andronic, proprietarul EVZ, sub care rulează emisiunea.

Tocmai ce vorbeam acolo de: lobby-ul israelian de la noi (holocaustiștii), cenzură, tactici brutale și alte delicatețuri. Sunt, de multă vreme, practici curente pentru tot ceea ce contează. Dar disperarea este maximă, căci, cu toată agentura lor, realitatea nu mai poate fi controlată.

Hai România, hai cu ipocrizia !

București, 21 aprilie 2026.

LUMINI ȘI UMBRE ALE COMUNISMULUI ROMÂNESC

Semnalez aici lucrarea colegului Florian Banu (Evenimentul și Capital, 2025).

Este o reunire, sub aceeași copertă, a suitei de articole publicată de autor în revista „Evenimentul istoric“, o inițiativă fericită căci, dincolo de caracterul practic, văzute ca întreg, piesele componente dau seama de modul de abordare al autorului și susțin necesitatea demersului.

Dacă autorul nu are nevoie de nici o prezentare, fiind un istoric consacrat, consistent și fertil, cartea prezintă interes, în context, sub trei aspecte:

1) Situarea la nivelul „microistoriei“ (Carlo Ginzburg), a „micii istorii“ (Jules Michelet), spre deosebire de narațiunea mare, generală, și de istoria politică, deci prin atenția acordată evenimentului aparent minor, distinct, detaliului, care toate dau carne – și sens – evenimentelor majore.

2) Exprimarea într-un registru accesibil, popular (dar fără a cădea în populism), refuzul discursului tehnic, încărcat de trimiteri și note, însă, în același timp, păstrarea unui ton sobru, profesionist, pe scurt: prezervarea complexității.

3) Refuzul maniheismului – de unde și titlul: „Lumini și umbre“, o pastișă după serialul de televiziune cu aceeași titulatură din perioada Ceaușescu. Este, acesta, un punct decisiv, căci asistăm azi la discursuri dintre cele mai angajate ce sunt ambalate drept știință (eventual istorică), ignorând un fapt esențial: rolul științei este să înțeleagă, analizeze, explice, nu să ofere imprecații, blamuri, demascări, turnătorii, pâre; sau, din contră, să prezinte justificări, scuze, note de bună purtare.

În fine, nu știu de ce termenul comunism este pus, în titlu, între ghilimele. Presupun însă că este o intervenție a editorului.

 

București, 26 martie 2026.