Mircea Stanescu

ÎN OBIECTIV: POSTERITATEA LUI LUCIAN BLAGA

Marta Petreu, Blaga, între legionari și comuniști, Iași, Editura Polirom, 2021, 347 p.

 În recenta sa carte, Marta Petreu analizează minuțios, între altele, acuzele – sau, după caz, pretențiile – că Blaga ar fi fost când filolegionar, când legionar sadea, membru de „cuib și al Asociației Prietenii Legiunii, iar drama Avram Iancu ar fi dedicat-o lui Corneliu Zelea Codreanu. La o investigație sumară, acestea se dovedesc cu totul neîntemeiate, ținând de registrul zvonisticii. Unul dintre propagatorii lor este William Totok de la holocaustiști, de ale cărui tribulații autoarea se ocupă îndelung, de înțeles, de altfel, căci rolul acestora este să ilustreze dogma după care, încă din Modernitate („de la pașopt încoace), Românii și România au fost infestați de antisemitism. Totok, pe lângă analogiile și insinuările sale aberante, se întemeiază, ca surse, pe un „neolegionar, un anume Nicolae Niță, care la rândul său se bazează pe zvonistica (post)penitenciară din memoriile lui Nistor Chioreanu – o pură fantezie. Frapantă, în acest caz, și de asemenea ironică, este încrederea pe care o manifestă holocaustiștii în legionari, de vreme ce se dispensează de elementara validare a surselor.

În acest sens, rămâne de văzut cum va evolua discuția – sau disputa, dacă va fi una. În mod sigur, însă, această vulgată istorico-memorială nu-i va ierta lui Blaga faptul că a făcut parte din guvernul Goga–Cuza și că a fost ambasador în Portugalia lui Salazar, indiferent ce va fi făcut el într-o calitate ori alta, fapt petrecut și în cazul membrilor guvernului Ion Antonescu, când a fost privilegiată o judecată în bloc[1].

Trecând pe versantul celălalt, al raporturilor cu comuniștii și regimul comunist, Blaga a fost într-adevăr un personaj tragic. Deși nu a fost deținut politic – apropo, în închisori se zvonea că după Ungaria 1956 a fost arestat –, a fost un scriitor în general interzis, a cărui etică, pe care intenționa să o integreze sistemului său filosofic, a fost pusă în mod… practic la încercare: tentativele de racolare, de înregimentare ale regimului, presiunile – teribile au fost cele dinspre familie, fiica Dorli și, prin ea, ginerele Tudor Bugnariu, fost ilegalist și aparatcik. La acest nivel, autoarea se ocupă de activiști mărunți și mai mari precum Pavel Țugui, cărora pare să le acorde și credit.

În fine, cartea va primi poate binemeritatele cronici, mai aplicate decât cele câteva cuvinte spuse aici – sau nu? (într-un loc, autoarea afirmă, abrupt, că la noi dezbaterile sunt imposibile). Rămâne, deci, de văzut.

NOTE

[1] Vezi, în acest sens, cazul lui Aurelian Pană, în care Totok a fost de asemenea implicat, în Cine a fost Aurelian Pană?, și în special subcapitolul 8, Tentative de reabilitare juridică, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/12/cine-fost-i-aurelian-pana.html.

 

București, 11 iunie 2021.

 


PIAȚA UNIVERSITĂȚII 1990: BĂTĂLIA SENSURILOR

Alăturat se află imaginea unui artefact ce datează din 1990, aflat în arhiva personală. Este vorba despre una din acele bucăți de carton (mărimea 7/4 cm) pe care organizatorii ad-hoc ai manifestației din Piața Universității le confecționau pentru participanți. Erau purtate în piept, pe post de ecuson, prinse cu bold (ac cu gămălie) și au apărut după ce Ion Iliescu, președintele de atunci al Consiliului Frontului Salvării Naționale, îi numise huligani și golani.

Fiind o luptă civică orientată împotriva puterii de atunci, mișcarea din Piața Universității viza, în același timp, o bătălie a limbajului și a sensurilor, în cazul de față dorindu-se transformarea semnificației depreciative într-una pozitivă, după cum indică și versurile muzicii lui Cristian Pațurcă intitulate „Imnul Golanilor: Mai bine haimana, decât trădător / mai bine huligan, decât dictator / Mai bine golan, decât activist / Mai bine mort, decât comunist.

De menționat că termenii de pe cartonașe erau, în funcție de sex, Golan / Golancă, cu ocurența, precum în cazul de față, Golaniță (nu Golăniță)

 

București, 14 decembrie 2020.

 

SCRUTINUL DIN DECEMBRIE 2020: NEW ENTRY

După ce am citit cele mai năstrușnice amintiri-despre-viitor ale casandrelor (trans)naționale în legătură cu revelația recentelor alegeri parlamenare, partidul AUR – în genere, etichete-invective cu rol de incantație, nu de explicație –, voi spune la rându-mi câteva cuvinte.

Alianța pentru Unitatea Românilor (AUR) reprezintă, pe de o parte, un curent al societății agregat din eșecul Referendumului pentru definirea familei din octombrie 2018 și, pe de altă parte, este o contrareacție la captarea Revoltei generaționale din 2016 (la care înșiși liderii AUR au participat) de către o direcție secularist militantă (agregată de Uniunea Salvați România).

Surpriza recentelor alegeri vine tocmai din ignorarea efectului psihologic de umilire pe care un sector al societății (în limitele sale maxime de circa 20%, dar în descreștere), între care este de inclus și Biserica Ortodoxă Română – numit în bătaie de joc, cu etichete mai degrabă puerile decât infamante, „talibani ortodocși, „pupători de moaște ori altele asemenea – l-a resimțit ca pe un afront. Lui i s-a adăugat o parte din cei afectați de restricțiile impuse în condiții de pandemie, iar sloganul partidului indică această eterogenitate, compusă din tradiționaliști, patrioți, unioniști, religioși (inclusiv cei pentru care religia reprezintă un simplu vehicul identitar), suveraniști și recent dezabuzați: Familia, națiunea, credința creștină și libertatea

În acest moment avem în Parlament trei partide „tradiționale – PSD, PNL și UDMR – și două ale generației post-Revoluție, mai mult, născute din același creuzet al protestului generațional – USR și AUR.

Corolar, avem două axe de clivaj, care se suprapun: pe de o parte, între partidele „noi și cele „vechi (generațională) și, pe de alta, între valorile și aspirațiile radical diferite ale noilor formațiuni (de tip culture war). Cum vor evolua și cum se vor poziționa ele față de evenimentele în curs rămâne de văzut. În trecere, de remarcat tentația acomodării, prezentă mai ales la facțiunea PLUS, din binomul USR–PLUS și, corolar, faptul că unul dintre liderii AUR (Claudiu Târziu) are o filiație de dreapta, în timp ce celălalt (George Simion) este mai degrabă dezinteresat față de clivajul dreapta/stânga, o chestiune care la un moment dat va trebui tranșată.

Cine spune deci că aceste alegeri nu au adus nimic nou se înșeală: au dispărut partidele parazite („balama), iar actuala configurație politică din Legislativ este cu mult mai reprezentativă pentru societate. Astfel, am parcurs, într-un fel, un ciclu complet.

În fine, deși în acest moment nu știm cum, fața politicii autohtone se va schimba semnificativ.

 

București, 8 decembrie 2020.

 

O NOUĂ BIOGRAFIE A LUI NIETZSCHE



Excelentă biografia consacrată lui Nietzsche de Sue Prideaux (istoric și scriitoare anglo-norvegiană): frumos scrisă, cu ironie, săracă în epitete și repetiții (nu bate apa-n piuă, poate cu o excepție, două). Natural, se centrează pe legătura dintre operă și viață.

De pildă, stilul aforistic, pe care filosoful l-a mânuit cu virtuozitate, nu a fost o alegere, ci a izvorât dintr-o necesitate: vederea slabă și crizele frecvente.

De tot interesul sunt: relația cu Richard Wagner, cu sora sa Elisabeth – fire deloc aventuroasă, care s-a aruncat însă în aventura întemeierii unei colonii antisemite tocmai în Paraguay –, relația cu prietenii și cu editorul, rolul nordicilor în „aprinderea focului nietzscheean (Georg Brandes, August Strindberg), adoptarea sa ca stindard al avangardei ori manipularea Arhivei de către aceeași soră, dar și de Martin Heidegger, în spiritul nazismului.

În subtext, autoarea caută și răspunsul la întrebarea care se pune pentru orice biografie contemporană: ce ne mai spune azi Nietzsche? Răspunsul este dat în sugestie, în stil nietzscheean am zice, și nu este lipsit de echivoc. De pildă, lucrarea este însoțită de o scurtă colecție de aforisme, în care unele dintre intertitluri sunt: „Postadevărul sau „Reality Tv; la fel, despre pasiunea filosofului pentru interpretare și compoziție muzicală, ea remarcă fapul că ar fi făcut carieră în epoca filmului mut (în aceeași linie am putea vorbi și despre aforismele sale în epoca „rețelelor sociale, dacă s-ar găsi pentru ele un decodor precum ex-prezidentul Donald Trump).

În fine, este o lucrare solidă tocmai pentru că, în fotografie, autoarea doar se reazemă de stânca lui Zarathustra: reține multiperspectivismul, acel „poate că..., dar nu și relativismul radical, o... convingere care face ravagii mai ales printre istorici.


București, 16 noiembrie 2020.

 


UN CUVÂNT LA PLECAREA LUI PAUL GOMA

Candoarea, căldura umană transmise de unicele imagini alăturate fac cuvintele de prisos și, în context, pot prilejui o meditație asupra emoțiilor simple și a sensului lor*.
Goma nu a murit, ci doar s-a mutat mai sus, într-o Lume mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, în care de altfel nu credea, căci asemeni tuturor utopicilor visa la un colț de Rai aici, în Lumea de Jos, făcut de mâna omului.
Ca unul dintre prietenii apropiați în perioada 1999–2014, pretind cu modestie a ști cu precizie că dacă l-a ucis ceva cu adevărat nu a fost atât „coronavirusul – bătrânețea, bolile multiple contractate în refugii, detenții, exile i-au răpit orice șansă de supraviețuire, simplă supraviețuire pe care oricum nu dădea două parale – ci, pe rând: confrații scriitori, comuniștii, securiștii, holocaustiștii și, în fine, plecarea soției sale, Ana–Maria.
La cei de mai sus ar fi de adăugat politicienii învârtiți ai post-comunismului (ai „tranziției), de la care nu a cerut nimic, ci doar a așteptat să facă ceea ce era în dreptul lor să facă, fapt care se întâmplă rareori – și nu dezinteresat – în lumea reală: restaurarea valorilor perene, a ierarhiilor naturale, a recunoștinței pentru modele, resorbirea Exilului anticomunist și întoarcerea exilaților (acești fii și fiice nerisipitori) la Țara lor răvășită, pustiită spiritual și moral.
Retrospectiv, realizăm că întreprinderea era imposibilă: ștacheta era prea sus iar atât de rarii oameni precum Goma „strică prețul pieții“,  simpla lor prezență fiind un reproș viu care spune că putem rezista cu demnitate în fața Răului.
Astfel, inițiativele de tipul decorării post-mortem sunt lipsite de sens, iar dacă cineva dorește să facă ceva cu adevărat, dincolo de vărsarea unei lacrimi trecătoare, cred că ar fi să facă în așa fel încât – vorba lui Kafka – memoria să-i fi supraviețuit.
Este memoria unui Om, a unui Scriitor care a trăit valorile în care a crezut cu demnitate și artă, și la fel a ieșit din scenă.
După cum îl știu, Goma se va fi gândit demult la scena plecării, iar fiul său Filip–Ieronim respectă ad literam dorința Părintelui, care avea oroare de „hoitarii ce se vor îmbulzi.
Pe scurt, dacă pe cineva îl țin brăcinarii „să facă ceva pentru Goma, ar fi să stea departe de scenă, iar în viața obișnuită să „fumeze ceea ce vorbește.
Este bine să rămânem cu aceste imagini transgeneraționale, tonice, dătătoare de speranță, în care un singur cuvânt pulsează: Basarabia.
La revedere, Paul Goma!

* Mulțumesc D-nei Violeta Grițcan pentru acordul de a publica aici fotografiile sale din 30 decembrie 2016, realizate la domiciliul familiei Goma din Paris, Rue Bisson, Arondismentul 20.

București, 29 martie 2020


BANALITĂȚI DE CAMPANIE

În 1987 Arabatov, un consilier al lui Gorbaciov, a lansat occidentalilor acest avertisment sub formă de butadă: „Vă vom face cel mai rău serviciu: nu veți mai avea dușman.[1]
Este și drama României: fără provocări externe reale, existențiale, considerându-se asigurată euro-atlantic (o iluzie patentă în ziua de azi), s-a afundat în dispute interne fără nici o miză, nici sfârșit previzibil. Problema nu este atât războiul politic intern – politica a fost dintotdeauna violentă – ci faptul că acesta paralizează orice acțiune externă.
Bălăcăreala aceasta dintre președintele în funcție, care vrea să distrugă retoric pe-se-de-ul (în fapt, nu va distruge pe nimeni, ci va sfârși cel mai probabil, și el, „învins de Securitate) – pentru a capta electoratul crizat generațional al USR, arhisuficient pentru a învinge detașat în turul al II-lea al prezidențialelor – și fostul prim-ministru, așezat confortabil în poziția de victimă, în afară de faptul că atrage numeroși gură-cască, nu face decât să eludeze faptul că nici unul nu pare să aibă vreo idee clară despre modul în care România ar trebui să se poziționeze pe scena europeană, în NATO.
Iohannis este singurul care a schițat un răspuns (la o întrebare despre relația cu Rusia, reevaluată realist-politic de Germania și Franța), însă acesta a fost dezolant, în măsura în care sugerează că va urma disciplinat linia politică stabilită de aliații europeni, din NATO(?), adică o relație de pură vasalitate. Fapt pozitiv, Dăncilă pare să fi realizat că pentru a avea o politică externă este nevoie de decuplarea ei de cea internă și de vorbirea aceleiași limbi, a unei singure limbi. Și aceasta este totul. Dat fiind însă că politica externă este precum matematica – sau mai degrabă geometria –, ar fi nevoie să vedem cum gândesc – sau nu – candidații și staff-urile lor de campanie, măcar în ceasul al 12-lea și în linii mari.
Ar fi necesar deci ca disputa, sau dialogul surzilor, dintre cei doi tovarăși ori frați inamici – dacă despre dezbatere am văzut că nu poate fi vorba – să se concentreze pe aceste chestiuni și să lase de-o parte pe cele interne, precum mângâiatul pe creștet al lui Victor Viorel (de către Klaus Werner) sau victimismele ori rătăcirile care au ca sursă aceeași confuzie dintre politica externă și cea internă, precum mutarea ambasadei de la Tel Aviv la Ierusalim (de către Viorica Vasilica).
La 30 de ani de la căderea comunismului se înțelege că dictatorii Gheorghiu–Dej, Ceaușescu erau în politica externă niște lumini, comparați cu actualii politicieni democrați, care ar putea învăța ceva din trecut, anume: că în politica externă, măcar din când în când, trebuie să înveți să spui și nu, și să-ți pui la lucru resursele interne (dar și din larga Diasporă) pentru a o face în interesul țării tale. Spre exemplu, amenințați de Sovietici cu „integrarea și „specializarea în CAER, care ar fi transformat țara în furnizoare de produse agrare și în câțiva ani ar fi secătuit-o de resurse naturale, un Bodnăraș, nici pe departe vreun geniu dar plin de bun simț, gândea astfel (cităm din memorie): „Ar fi frumos, noi ștabii n-am mai avea de făcut decât să mergem la vânătoare, dar pentru cât timp?[2]
România are o lungă tradiție multipolară în politica externă, la fel, una a reorientărilor strategice („cele două fiare încinse-n foc), care din nefericire par să fi sucombat într-un fatidic „după noi, potopul. Ea nu doar că nu are acum o politică externă veritabilă, ci nu are nici una. Iar non-dezbaterea din campania noastră cea de toate zilele tocmai acesta fapt îl arată pregnant. În consecință, de aici ar fi de pornit: cum să facem mai întâi să avem o politică externă, apoi una veritabilă? În fine, să găsim oamenii potriviți pentru a o pune în practică.

NOTE

[2] Cf. în acest sens excelenta lucrare a Elenei Dragomir, https://mircea-stanescu.blogspot.com/2019/10/intoarcerea-la-arhive-este-obligatorie.html.

București, 20 noiembrie 2019.

AFRONT ISTORIC ȘI MEMORIAL

Emisiunea: Asta la revista mesei, nene!, Radio Guerilla
Data: Joi, 7 noiembrie 2019
Orele: 13.00 – 14.00
Tema: Scandalul de la CNSAS. În emisiune am apărat de pe teren istoric (al documentelor, al faptelor) dreptul victimelor de a fi victime (indiferent de religie, sex, rasă, culoare, apartenență socială, etnică ori politică – vorba unui Clasic), și al istoricilor de a numi realitatea „demascărilor“ și „reeducărilor“ fenomen sau oricum doresc, în opoziție cu caracterizarea ei în termeni care nu au legătură cu istoria, de afront memorial, etic și folosind un limbaj scatologic (ceea ce nu este un drept decât în optica rinocerilor pentru care dreptul este sinonim nu doar cu blasfemia, ci și cu apologia infracțiunii).
Realizator: Liviu Mihaiu, alături de: Marius Oprea.
Înregistrarea (pentru care mulțumesc prietenului Dragoș Bora) la adresa:


București, 7 noiembrie 2019.