Mircea Stanescu

SUNTEM ÎN RĂZBOI: CU MEMORIA ȘI ISTORIA ȚĂRII NOASTRE!

Pentru că realitatea este mult mai cruntă decât dezbaterile filosofic-arhivistice cu Direcția de Informații și Protecție Internă a MI, cu Serviciul Român de Informații, cu Direcția de Informații a Armatei (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.com/2022/05/despre-militarizarea-arhivelor-si.html), după cum am aflat foarte recent, începând din 2020, patru persoane din provincie, doi arhiviști (ai Arhivelor Naționale) și doi istorici – unul dintre aceștia și membru al Comisiei „Tismăneanu –, sunt anchetate de DIICOT – crima organizată și terorism! – pentru că au avut acces, au citat, au publicat documente ștanțate cu „secret din perioada comunistă (cele pe care mai sus pomeniții le distrug pe furiș), dar și a lui Franz Josef ori Maria Tereza. Operațiunea s-a desfășurat cu tot tacâmul de rigoare: percheziții domiciliare, ridicare de hard-uri, CD-uri, volume de documente, fotocopii. Astfel, arhiviștii și istoricii au ajuns criminali de Stat.

Pentru că am tot fost întrebat: cine, ce, cum?, am să vă spun o poveste. Adevărată.

În 1985, un opozant al regimului comunist, pe nume Gheorghe Ursu, a fost arestat pentru că ținea un jurnal în care-l făcea cu ou și cu oțet pe dictatorul Ceaușescu. Atunci, Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului de la Paris, care a aflat imediat, era pregătită să intervină, numai că familia s-a opus, spunând că nu dorește „scandal – singurul care ar fi putut salva victima din ghearele Securității –, mizând astfel chiar pe promisiunile Securității. (Știu aceste lucruri chiar de la membrii Ligii, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Maria Brătianu și Paul Goma.) Urmarea a fost că arestatul murea într-un arest din București, lichidat de doi deținuți de drept comun „în sistem Pitești.

Indiferent de motivele lor, nu se pune problema să pronunț vreun nume dintre cele patru, nici să dau vreun detaliu suplimentar din cele știute: fiecare este liber să-și aleagă propriul destin, să-și caute propriile soluții, să utilizeze publicitatea sau să considere că îi aduce deservicii, pe scurt, să facă cum crede că este mai bine pentru sine. Rămân totuși câteva necunoscute, pe care nu le putem lămuri până când cazurile nu vor ajunge în instanță, dacă vor ajunge vreodată. Relevant mi se pare însă, la acest stadiu, că în toate aceste cazuri mesajul transmis a fost că cine nu va intra în rând, va putea fi oricând ținut sine die în anchetele DIICOT.

Bine, până aici am înțeles lipsa de legătură a chestiunii „secretelor nu doar cu intelligence-ul, ci chiar cu inteligența, dar am ajuns la o situație halucinantă prin care suntem proiectați nu în anii 1980, ci direct în anii 1950 – mai lipsesc doar „duba neagră și bătaia la tălpi!

Ca să fim expliciți: Arhivele Naționale sunt pline de astfel de documente, care în mod curent merg la Sala de Studiu, sunt folosite pentru cererile ce au în vedere drepturile cetățenilor. Vizate sunt în primul rând cele ale comunismului, dar și altele, pe scurt: tot ceea ce este ștanțat cu „secret, indiferent de emițător și perioadă.

Prima consecință este că prin impunerea acestei viziuni a „serviciilor asupra arhivelor, arhivistul își pierde statutul și devine o simplă anexă a acestora: autonomia, capacitatea sa de analiză, responsabilitatea față de cetățean în calitate de funcționar public sunt dintr-o dată anulate. Cea de-a doua consecință este că istoria care se va mai putea scrie în urma acestui mod de a proceda, ce combină distrugerea cu restricția, nu va mai fi una verosimilă, ci convenabilă, edulcorată, calpă, irealistă, de paradă.

Pentru că această viziune pare deja să triumfe fără nici o opoziție notabilă din partea celor interesați, de-acum înainte va exista un modus operandi: tot ceea ce dorești să distrugi, toate urmele pe care vrei să le ștergi vor fi ștampilate cu „secret.

Prin urmare, stimați tovarăși, pentru a face o treabă temeinică, haideți să închidem toate aceste arhive până la Burebista și Deceneu. Mai mult, propun să nu ne oprim aici, ci să-i internăm în lagăre pe toți cei ce le ating, pentru a arăta astfel că orice urmă de rațiune ne-a părăsit și că am luat-o complet razna. Căci numai noi putem să-l facem fericit pe inenarabilul Putin, de să ne râdă și curcile!

Suntem în război cu Memoria și Istoria țării noastre. Să nu ne lăsăm până ce nu va rămâne piatră pe piatră!

 

București, 23 mai 2022.

 

Emil Botta în filmul Reconstituirea

București, 23 mai 2022.

 

DESPRE MILITARIZAREA ARHIVELOR – ȘI A VIEȚII NOASTRE SOCIALE, POLITICE, A MEMORIEI ȘI A ISTORIEI

Ceea ce totalitarul regim Ceaușescu a păstrat... cu sfințenie, este distrus patriotic de democraticul și euro-atlanticul regim actual prin serviciile sale secrete (DGIPI, SRI, DGIA):

 

Pentru perioada comunistă, la aproape toţi marii creatori de documente, inclusiv primăriile reşedinţe de judeţ, documentele din compartimentul numit BDS, birou documente secrete, au fost distruse sub coordonarea directă a SRI. La creatorii aflaţi în subordinea MAI, nu mai există documente clasificate din primul deceniu post-comunist. S-a pierdut astfel o cantitate importantă de documente din FAN, mai ales din perspectiva valorii istorice a informaţiilor, ceea ce înseamnă distrugerea unor decenii de istorie, poate chiar a unei jumătăți de secol. [cf. Klara Guseth (Stenczel), „Arhivele Naţionale Maramureş la împlinirea a 70 ani (19512021). Fragmente din ultimii 15 ani de activitate (20072021), în Revista Arhivei Maramureșene, Anul XIV, nr. 14, 2021, pp. 86-91, subl. în text, la adresa: https://biblioteca-digitala.ro/?volum=9509-revista-arhivei-maramuresene-14-2021&fbclid=IwAR2SM60TyJbsrkXEW0s9qP6xtx4IWh4HDp1McmRsftTOhS4iY5uY7WOFw0s]

 

Recent, aceleași servicii secrete și-au lărgit aria de acțiune:

 

Nici mai mult nici mai puțin, în anul 2021 și la începutul anului 2022, structurile DGIPI au controlat Arhivele județene, au constatat incidente de securitate în cazul folosirii unor documente clasificate [a se înțelege: orice document ștanțat cu secret]. În general, au oferit un mesaj destul de clar, înțeles parțial de mulți dintre arhiviști. Mesajul este acela al încetării atribuțiilor Arhivelor Naționale asupra documentelor clasificate din FAN [documente cu valoare de păstrare permanentă, deci pentru eternitate], indiferent de perioada sau instituția care le-a creat, și intrarea acestor categorii de acte în aria de cuprinderea HG 585/2002. (...) [ceea ce înseamnă că toate documentele marcate cu secret, indiferent de perioada creării lor] probabil, în viitor, vor fi interzise cercetării la sălile de studiu ale Arhivelor Naționale. (...) [Totodată,] Astfel se ajunge la situația absurdă ca Arhivele Naționale, singura instituție care are rol de control asupra modului de folosire a documentelor și de eliberare a răspunsurilor la cereri ale petenților, fie pusă în situația de a nu-și aplica propria legislație, fiindu-i impus un alt mod de folosire al documentelor pe care le are în administrare, eludând astfel propria lege specifică, legea 16/1996, republicată. [cf. Cătălin Botoșineanu, „O himeră și un abuz legislativ. Documentele clasificate în cadrul Fondului Național“, în Archiva Moldaviae, nr. 13, 2021, pp. 239-254, la adresa: http://www.archivamoldaviae.ro/files/volumes/Archiva%20Moldaviae_XIII-2021.pdf?fbclid=IwAR341d2GLSryvaGBBBpcNskuBKlc7qHu_aCNrSxa8bAqvQeLyxa_Ejr3rEc]

 

Consecința este că, pe lângă starea de subfinanțare, subdotare, subîncadrare cu personal, Arhivele au ajuns – horribile dictu – o anexă a servicilor secrete actuale, DGIPI, SRI – dar și DGIA! –, care au dobândit o putere pe care nu o aveau nici măcar sub Gheorghiu–Dej, sub Ceaușescu, o soluție care detestatului Putin cred că nici nu i-a trecut prin cap. La acestea se adaugă faptul că arhivele se distrug și din necunoaștere, nepăsare sau interes. Iată de ce, deși au trecut mai bine de 30 de ani de la căderea comunismului, cetățenii au acces la documente – atunci când au – doar într-un mod parțial, discriminatoriu și interesat.

Situația legată de dependența analitică și practică a Arhivelor față de serviciile secrete a fost semnalată de arhiviști autorităților administrative, politice și cetățenilor, și nu de ieri, de azi. Vezi, de pildă:

– Livia Ardelean, „Probleme legate de crearea Fondului Arhivistic Național și distrugerea parțială a arhivelor secolului XX“, în Anuarul Arhivelor Mureșene, Serie Nouă, nr. IV (VIII), 2015, pp. 96-105 (la adresa: https://www.academia.edu/30407916/Probleme_legate_de_crearea_Fondului_Arhivistic_Na%C8%9Bional_%C8%99i_distrugerea_par%C8%9Bial%C4%83_a_arhivelor_secolului_XX);

Mircea Stănescu, „Despre situația Arhivei Centrale a Partidului Comunist Român“ (la adresa: https://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/11/despre-situatia-arhivei-centrale.html).

Mai mult, începând din 2007, toate conducerile Arhivelor Naționale s-au străduit să găsească soluții acestor probleme.

Demersurile s-au concretizat, mai întâi, printr-o Decizie a CSAT din 2007, în mandatul directorului Dorin Dobrincu, pronunțată în contextul activității Comisiei „Tismăneanu“, care permitea accesul acesteia la toate categoriile de documente create și gestionate de organismele regimului comunist, indiferent de nivelul lor de clasificare, folosită ulterior de Arhivele Centrale (dar și de unele județene) ca precedent pentru egalul tratament al tuturor celor interesați.

Apoi, în 2016, prin Proiectul Noii Legi a Arhivelor, propunere legislativă care nu a intrat niciodată în dezbatere parlamentară – tocmai de aceea! –, motiv pentru care dl. Ioan Drăgan, fostul director al Arhivelor Naționale din perioada 2012–2018, folosește cuvinte pe cât de tari, pe atât de adecvate, atunci când vorbește despre „dușmanii arhivelor“, „epigonii lui Alexandru Drăghici“ (șeful comunist al Securității, al Internelor), care fac ca instituția „să se adâncească în marasm (la adresa: http://arhivelenationale.ro/site/download/acte_normative/Proiectul-Legii-Arhivelor.pdf?fbclid=IwAR15lrrI5AJ_U0Eh5GDIUMYOtHw-Wws3xXqNfqavy8_mXJmHL6bHBn1KRb8).

Această istorie arată că atunci când politicul a dorit, și a dorit pentru că societatea a exercitat o presiune suficientă, accesul a fost posibil fără îngrădiri identificabile.

Astfel, dacă Arhivele au făcut tot ce depindea de ele, de-acum încolo este rolul autorităților politice, administrative și al cetățenilor. Iar dacă toți aceștia vor accepta, asta vom avea: vom rămâne în continuare un popor „fără hârtii, deci fără memorie și fără istorie.

Da, știu, este greu de înțeles, iar situația este atât de gravă, încât este și mai greu de acceptat că se poate întâmpla. Cum am ajuns aici este o chestiune, dar la fel de important este, vorba lui Lenin, Ce-i de făcut?

Situația descrisă, care arată că prelungirile Executivului DGIPI, SRI, DGIA intervin în activitatea curentă a Arhivelor, datează, în versiunea euro-atlantică, de douăzeci de ani – fix de la intrarea noastră în clubul cel mai select de pe lume, NATO. Atunci, în 2002, a fost instituită o legislație restrictivă nu din vreo „scăpare anume, ci premeditat, căci, dincolo de urgența momentului, regimul politic în chestie – pentru cei care au trăit perioada, cu certe propensiuni autoritare – a urmărit propria securizare. Numai că, precum în politică așa și în viață, nu-i pentru cine se pregătește, astfel că nimic nu a împiedicat ca ulterior exponentul său de vârf, Adrian Năstase, să piardă puterea, ba chiar să înfunde pușcăria.

Ingerința prelungirilor Executivului în activitatea curentă a Arhivelor nu are loc tot timpul și nici peste tot la fel, ci după cum bate vântul politicii, așa încât soluția nu rezidă, în primul rând și în ciuda a ceea ce cred sufletele candide, în descâlcirea haloimisului legislativ, căci politicul, deci raporturile de putere, primează la noi. Sistemul social este politizat în profunzime, iar între societatea politică și cetățean nu există corpuri profesionale puternice, ca expresii ale societății civile, nici veritabile instituții de contrapondere. În teorie, serviciile secrete sunt doar niște executante în această ecuație, iar faptul că distrug, că vor să pună sub obroc, ține de lipsa unei culturi – legale, democratice, dar și sui generis – nu în primul rând a lor, ci a corpurilor politice. În practică, însă, se poate constata acel efect de circularitate între politic și prelungirile Executivului, care te face să te întrebi cine, cum și în ce fel exercită cu adevărat puterea. Astfel, reconstituirea dreptului de proprietate sau condamnarea torționarilor comuniști constituie procese selective și controlate, de unde desecretizările de documente „la bucată“, inutil de precizat, interesate (cf. în acest sens: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/05/procesul-visinescu-crematoriul-neagra.html). Situația, de un tragi-comic demn de Caragiale, este identică și în alte domenii, precum cel memorial, unde, la fel, nu avem nici un echilibru – două greutăți, două măsuri –, ci se instituie legi paralele pentru ca, în funcție de interesul politic, să fie bătută moneda – calpă – când la un ciocan, când la celălalt (cf. https://mircea-stanescu.blogspot.com/2017/06/legea-aflatului-in-treaba.html?m=0).

A te întreba, în acest sens, de ce NATO (a se citi: SUA, partenera noastră strategică) tolerează o asemenea situație, ba chiar inspiră discriminări pe criteriu etnic care l-ar oripila până și pe Ceaușescu, precum... reparatoria Lege de declasificare a documentelor istoriei comunității evreiești din 2019, ar fi absurd, ca pentru orice chestiune ce ține de realism politic; la fel, dacă toată situația deplânsă nu l-ar face invidios chiar pe Putin, detestatul zilelor noastre.

Iată motivele pentru care ingerințele în chestiune produc periodic metastaze în Corpul Arhivelor, dovadă articolele citate.

Acum, a te concentra pe găsirea vinovaților (prinde orbul, scoate-i ochii!), ar fi profund greșit căci contraproductiv, dar ar fi de dorit ca problema să explodeze cuiva în figură, căci poate astfel se va găsi o soluție (subînțeles: echilibrată), care să concilieze nevoia de securitate cu dreptul de acces al cetățenilor (al tuturor cetățenilor!) la arhive și cu bunele practici arhivistice. Dar, pentru început, ar fi necesar ca aceste mașini de tocat memorie și istorie să fie retrase în cazărmi.

Pentru a evita iluziile: contextul internațional este foarte prost, iar cel intern, tocmai de aceea, neprielnic vreunei discuții, dezbateri – nu că ne-am omorî noi după asemenea farfastâcuri! Astfel, dacă chestiunea se va tranșa în vreun fel, probabil că se va tranșa conform tradiționalelor raporturi de putere, iar arhivistului i se va atribui, la fel cum mai mereu s-a petrecut în istorie, exact rolul pe care îl dorește politicul. Și dacă cineva își va da seama, peste ani, de dezastrul produs, îl va chema tot pe arhivist să strângă oalele sparte. Dar măcar acesta din urmă va putea spune că și-a făcut datoria: față de misiunea și standardele disciplinei sale și față de cetățeni. Nu este un alibi moral, profesional, ci ceea ce se poate face în mod real într-o lume care nu dorește în nici un fel să progreseze, ci doar să-și reajusteze periodic raporturile de putere.

 

București, 8 mai 2022.

 



EVOCĂRI: LANSARE DE CARTE

Tema: Lucrarea Procesele reeducării (1952–1960), Chișinău, Editura Cartdidact, 2021.

Organizator: Centrul Cultural Pitești.

Data: 3 martie 2022.

Înregistrare video la adresa:

 

 

 


 



București, 14 martie 2022.

 

LANSARE-DEZBATERE

Tema: Lucrarea Procesele reeducării (1952–1960), Chișinău, Editura Cartdidact, 2021.

Organizator: Casa de Cultură Friedrich Schiller.

Data: 23 februarie 2022.
Înregistrare video la adresa:

 



 

București, 7 martie 2022.

 

DESPRE METODELE DE TORTURĂ ȘI ROLUL SECURITĂȚII – PROCESELE REEDUCĂRII

Dialog cu prilejul apariției lucrării Procesele reeducării (1952–1960), Chișinău, Editura Cartdidact, 2021.
Organizator: CristoiuTv.
Emisiunea: Invitații CristoiuTv: Ionuț Cojocaru.
Data: 3 februarie 2022.
Înregistrare video la adresa:
 


București, 6 februarie 2022.

CINE A FOST? (V) O VICTIMĂ BĂCĂUANĂ A REEDUCĂRII COMUNISTE: CORNELIU NIȚĂ

1. La Pitești

Istoria care urmează se petrece la închisoarea Pitești, unde, începând din noiembrie 1949 și până la sfârșitul lunii august 1951, s-a desfășurat o acțiune de demascare și reeducare prin tortură cunoscută în istoriografie drept „reeducarea de tip Pitești. Acțiune a regimului comunist din România acelor ani, ea avea două etape: în prima, de tip anchetă de Securitate, dar desfășurată de colegi de detenție selectați în prealabil, dintre care cel mai proeminent a fost Eugen Țurcanu, demascații trebuiau să spună tot ceea ce ascunseseră la cercetări și să denunțe ce știau despre alți dușmani (reali sau presupuși) ai regimului; în cea de-a doua, de tip reconstrucție ideologică, se căuta o spălare a creierului prin prisma ideologiei curente, marxism-leninismul stalinist.

Corneliu Niţă a făcut parte dintr-un grup – cel de-al treilea de la debut – transferat pe 19 ianuarie 1950 la camera 4 Spital, locul de desfășurare a demascărilor, compus din 40–50 de deţinuţi ce fuseseră încarceraţi până atunci în camera de carantină de la subsol (35 dintre ei) şi la camerele 2 şi 3 Spital (circa 15). Printre aceștia erau: Gheorghe Şerban, Chirică Balanişcu și Gheorghe Vătăşoiu, care aveau să moară și ei în demascări[1].

În timpul nopţii de 26 februarie, în jurul orei 1.00, Niţă a murit în urma bătăilor şi torturilor. Conform surselor, foști colegi de detenție, el a fost bătut „cel mai mult şi mai groaznic din toată camera, „din ordinul D-lui Marina Ioan. Toţi deţinuţii din grupul lui Ţurcanu l-au bătut „în manej, apoi Ţurcanu, Coriolan Gherman şi Victor Predescu l-au torturat metodic. Ţinut suspendat, la orizontală, dezbrăcat, a fost lovit cu bâtele peste tot corpul. Ţurcanu aflase de la alţi deţinuţi trecuţi prin demascare că deţinutul ascundea informaţii importante.

Iată istoria obţinerii informaţiei care stă la originea morţii sale. La jumătatea lunii februarie 1950, Gioga Parizianu – un deţinut denunţat de Adrian Prisăcaru, şeful comitetului de demascare din camera 3 „Biserică, de pe secţia „lagăr, că a împuşcat la Bacău un ostaş sovietic – a fost transferat acolo. Demascatorii trebuiau să-l facă să spună cum s-a petrecut episodul. După ce a fost bătut „bine de tot, Parizianu a recunoscut că Dumitru Climescu, un deţinut încarcerat la secţia „muncă silnică, a fost cel care, în fapt, l-a împuşcat pe sovietic. Prisăcaru l-a condus pe deţinut să-şi scrie „demascarea şi l-a supervizat, iar după câteva zile Climescu, Ieronim Comşa, Constantin Oprişan, Dumitru Bordeianu, Mihai Iosub şi Ioan Muntean – deţinuţi închişi până în acel moment pe secţia „muncă silnică, au fost mutaţi la rândul lor la camera 3 „Biserică. Ceilalţi deţinuţi, care nu fuseseră implicaţi în eveniment şi care erau acuzaţi că duc activitate legionară în camera lor de detenţie, au fost transferaţi în urma informaţiilor furnizate de Ion Lunguleac, un deţinut trecut deja prin demascare. În urma torturilor teribile, Climescu a recunoscut că, într-adevăr, el l-a împuşcat pe ostaşul sovietic și că a făcut-o la sugestia fostului său şef, Corneliu Niţă. Cu privire la veracitatea informației, în actualul stadiu al cercetării nu ne putem pronunța. Cert este că Dumitru Climescu, condamnat în 1949 de Tribunalul Militar Iași la 10 ani muncă silnică, deținut la închisorile Pitești, Gerla, în lagărul de la Peninsula (Valea Neagră) de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, din nou la Gherla, Tecuci și iarăși la Gherla, în decembrie 1957 a fost eliberat pentru a fi trimis în „domiciliu obligatoriu“ în „satele noi“ din Bărăgan și nu a fost judecat pentru această acuză[2].

Revenind, Țurcanu l-a lovit pe Niță în abdomen, întrebându-l ce anume refuză să declare. În cele din urmă, torturatul a spus în faţa camerei de detenție că în toamna anului 1944 a participat la împuşcarea unui ostaş sovietic la Bacău, că în 1945–1946 avea intenţia să atenteze la viaţa prim-secretarului Partidului Comunist Român, Gheorghe Gheorghiu–Dej, şi că în aceeaşi perioadă a ascuns, împreună cu alţii, o cantitate de muniţie a Mişcării Legionare. Apoi a intrat în comă şi a început să delireze. Îngrijorat, Ţurcanu a cerut opinia foştilor studenţi la medicină dacă torturatul mai putea fi salvat, însă acesta începuse deja să elimine sânge pe gură, semn că avea hemoragie internă şi ruptură de ficat. Niţă a murit într-adevăr, corpul său fiind plin de plăgi deschise şi de sufuziuni sanguine. Trupul neînsuflețit a fost ridicat din celulă de sanitarul închisorii, Ion Cioltar, împreună cu alţi doi sau trei gardieni.

În tot acel timp, referentul politic (ofițerul) Ioan Marina privea pe vizetă şi, conform declaraţiei directorului închisorii, Alexandru Dumitrescu, el a dat ordinul ca deţinutul să fie scos din camera de detenţie. Apoi, Marina a trimis după medicul închisorii, însă era prea târziu. La ordinul politicului, directorul, care locuia la circa 100 de metri de închisoare, a fost anunţat de moarte abia a doua zi prin prim-gardianul Gheorghe Mândruţă. Directorul a mers la camera 1 Infirmerie, unde se afla cadavrul şi unde sanitarul Cioltar i-a confirmat cele deja relatate. A mers apoi în biroul său, de unde i-a telefonat lui Iosif Nemeş, șeful Serviciului Operativ/SO (Securitate închisorilor și lagărelor), care i-a promis că va veni la închisoare.

Pe la ora 9.00, medicul a mers la infirmerie, unde se afla cadavrul deţinutului, prilej cu care i-a confirmat directorului că acesta „fusese lovit în coastă, care[,] rupându-se[,] i-a perforat ficatul[,] şi astfel a murit. Mi[-]a spus[,] deasemenea[,] cum a fost chemat de Marina noaptea, cum i-a făcut intervenţie deţinutului[,] care totuşi a murit[,] şi a încheiat spunându-mi – că chiar dacă îl împuşcă el nu semnează actele de înmormântare al[e] acestui deţinut, deoarece dacă la ceilalţi doi deţinuţi care s’au sinucis[3], nefiind bătuţi, a găsit motivări, la acesta nu poate semna, decât numai dacă spune adevărata cauză a morţi[i]. Faţă de toate cele spuse de Dr. Ionescu M. Ion[,] eu i-am răspuns că el să nu facă decât ceeace este legal, pentrucă nimeni nu-l poate forţa să facă altfel[,] şi dacă cineva insistă să facă un lucru nelegal[,] atunci să-i de-a în scris“. Mergând spre biroul său, directorul l-a întâlnit pe Marina, pe care l-a întrebat ce s-a întâmplat cu deţinutul şi de ce nu l-a chemat în noaptea în care a murit. „Marina mi-a răspuns oarecum ironic, că ce a făcut a făcut şi că răspunde“. Apoi politicul i-a întors spatele şi a plecat la infirmerie, unde a ordonat ca trupul deţinutului să fie dus în baia închisorii de la subsol.

Sanitarul Ion Cioltar relatează episodul de o manieră mult mai credibilă decât cea a directorului. El face însă o confuzie între Marina, ofiţerul politic al închisorii din timpul lui Iosif Nemeş, şi ofiţerii politici din perioada în care la conducerea Securităţii închisorilor s-a aflat Tudor Sepeanu, ulterioară: „Ştiu că la cazul de deces al deţinutului care eu l-am scos noaptea din celulă, dr. IONESCU ION a raportat directorului DUMITRESCU ALEXANDRU[,] de faţă fiind lt. MIRCEA M[.] de la biroul inspecţii, lt. TOMA [Mircea] MIHAI[,] locţiitor politic şi slt. JUGĂRU [IAGĂRU] MARIN[,] cum că el nu poate să treacă un diagnostic[,] întrucât murise din bătaie.- / Directorul penitenciarului[,] DUMITRESCU ALEXANDRU[,] i-a răspuns[:] «dacă ţi s’a urât cu binele, nu-i face bilet de înmormântare»[,] şi mai apoi i-a spus: «fă ce ştii». În urma acestei discuţii[,] dr. IONESCU ION i-a pus un diagnostic fals“. Diagnosticul era „în legătură cu ficatul.

În jurul orei 11.00, fără nici o legătură cu uciderea lui Niță, la închisoare au sosit col. Ioan Baciu, şeful Direcției Generale a Penitenciarelor (DGP), şi lt.-col. Marin Constantinescu, şeful Direcţiei Administrative din aceeaşi instituţie, care au început să inspecteze închisoarea. Anunţat, directorul, care în acel timp se afla la atelierul de fierărie din spatele închisorii, i-a găsit pe oficiali la camera de detenţie 2 parter, unde discutau cu deţinuţii. Iată relatarea sa: „– Dl. Baciu întreabă pe deţinutul Moroianu: – «Cine te-a lovit la faţă»? (la parter celular[,] în acel timp erau băgaţi deţinuţi care trecuseră prin aşa zisa acţiune de demascare[,] şi datorită faptului că fuseseră bătuţi aveau semne pe faţă – deci camerele pe care le inspecta Dl. Col. Baciu şi Dl. Lt.Col. Constantinescu erau ocupate de astfel de deţinuţi) – Deţinutul Moroianu: – «D-le colonel[,] am alunecat pe ciment[,] şi căzând m’am lovit de pat»–. – Datorită faptului că în acea cameră (No. 2) erau mai mulţi deţinuţi loviţi, cu semne pe faţă, Dl. Colonel Baciu[,] în mod ironic, a început să-i întrebe pe fiecare în parte (pe cei cu semne pe faţă)[,] fără ca să le dea timp să răspundă, dacă şi ei au alunecat pe ciment şi s’au lovit de pat[,] şi apoi[,] tot ironic[,] se întoarse spre Dl. Lt.Col. Constantinescu spunând: – «Nu mai frecaţi şi voi atâta cimentul ăsta[,] că o să cădeţi şi o să vă rupeţi gâtul».– După felul ironic cum a întrebat cele de mai sus pe deţinuţi[,] şi după felul şi mai ironic cum le-a făcut recomandarea deţinuţilor în legătură cu frecarea cimentului, cuvinte cu care ş[i]’a încetat discuţia râzând, mi-am dat seama că Dl. Colonel Baciu Ion şi Dl. Lt.col. Constantinescu, ştiu de ce erau loviţi deţinuţii.

În acel moment, Baciu a dat cu ochii de director, pe care l-a luat deoparte: „Dl. Col. Baciu: «Mă[,] ce se întâmplă aci»? – Eu: – «Cum[,] nu ştiţi[?]! – Dl. Col. Baciu: «Nu ştiu nimic»– Eu: – «Cum nu ştiţi nimic, că Dl. inspector general Nemeş Iosif mi-a spus să nu vă raportez eu, că să nu cadă raportul în mâna altcuiva[,] şi că vă raportează dânsul tot ce se petrece aci»– Dl. Col. Baciu: – «Nu mi-a raportat nimic»!– Eu: – «Aici se petrec lucruri mari[,] Dl. Colonel, a fost şi Dl inspector general Antipa Gh., nici dânsul nu v’a raportat»?– Dl. Col. Baciu: – «Nu».– Eu: – «Atunci permiteţi-mi să vă raportez eu»– Dl. Col. Baciu: – «Lasă[,] că-mi raportezi când mergem în biroul tău»– [...] Ajunşi în biroul meu, între mine[,] Dl. Col. Baciu Ion şi Dl. Lt.Col. Constantinescu Marin a avut loc următoarea discuţie: Dl. Col. Baciu: – «Ce se întâmplă aici[,] mă»?– Eu: – «Dl. director general[,] aci se întâmplă lucruri mari, aci mor deţinuţii, am în penitenciar unul mort de azinoapte, vă rog să merge-ţi să-l vede-ţi»– Dl. Col. Baciu: – «Lasă. Da dece mor»?– Eu: – «Din bătaie»– Dl. Col. Baciu: – «Da cine îi bate»?– Eu: – «Se bat între ei»– şi în continuare i-am povestit acţiunea de aşa zisă demascare, care se efectua în penitenciarul Piteşti din ordinul Dl. inspector general Nemeş Iosif. / La o altă întrebare a Dl. Col. Baciu[,] care se referea la ce fel de demascări se fac în penitenciar, eu i-am răspuns următoarele: – [«]D-le colonel[,] nu ştiu ce fel de demascări se fac, însă ştiu că se scriu mii de coli de hârtie în urma bătăilor ce se petrec acolo»–. Dl. Colonel Baciu mă întreabă: – «Şi ce se scrie»?–. Eu: – «Dl. director general[,] eu nu ştiu ce se scrie, însă ştiu că tot acest material, se duce de către Marina Io[a]n la Bucureşti D-lui inspector general Nemeş Iosif.» –

Baciu ar fi schimbat apoi discuţia, întrebându-l pe director ce deţinuţi au murit. După ce i-a spus, Dumitrescu l-a întrebat, la rândul său, dacă inspectorul Gheorge Antipa nu i-a raportat. „– Dl. Col. Baciu: – «Nu».– Eu: – «Cum se poate să nu vă raporteze[?]. Dealtfel[,] aşa cum v’am mai spus, unul este mort în penitenciar, astă noapte [...] Vă rog să merge-ţi să-l vedeţi. Eu nu ştiu ce să mai fac în atare situaţie»–. Dl. Col. Baciu: – «Lasă[,] că lucrurile le lămurim noi la Bucureşti»– Şi cu aceasta s-a încheiat în mod brusc discuţia cu mine, fără ca cei doi „să-mi mai spună ceva sau să-mi dea vreun ordin.

În tot acel timp, lt.-col. Marin Constantinescu nu a scos nici un cuvânt. Directorul era îngrijorat nu doar pentru că nu primise vreun ordin de la superiorii săi direcţi pe linia Penitenciarelor, ci şi pentru că nu ştia ce să facă cu mortul. Lui Mihai Mircea, viitorul înlocuitor al lui Marina, directorul i-a relatat altfel episodul inspecţiei inopinate a lui Baciu: „Mi-a spus de un caz[:] cînd un deţinut era mort în urma bătăilor[,] s-a nimerit să vină în control fostul director al penitenciarelor[,] BACIU ION[,] care însă nu a văzut deţinutul mort deoarece l-au ascuns în baia penitenciarului“. Informaţia este convergentă cu relatarea lui Baciu, care afirmă că directorul nu i-a arătat nici un mort. Baciu, care am văzut că nu era deloc inocent în materie de demascări, a întâlnit şi deţinuţi care fuseseră maltrataţi la camera 4 Spital, însă a refuzat să inspecteze camera centrală a demascărilor. Cu acelaşi prilej, conform relatării şefului DGP, directorul i-a spus că „este recrutat de bir[oul]. de inspecţii [Securitatea închisorii – n.n.] ca agent [şi] că împreună cu cei dela bir[oul] de inspecţii au organizat acţiunea de demascare.

După circa două ore, a sosit Nemeş, care înainte de toate a stat de vorbă cu referentul politic circa un sfert de oră. Când a ieşit de la Marina, pe hol, inspectorul l-a întrebat pe director ce s-a întâmplat, „la care eu i-am răspuns, că lucrurile sunt extraordinar de grave, primind răspuns dela Dl. Nemeş că într’adevăr lucrurile au mers prea departe. Apoi discuţia a continuat în biroul directorului: „– Dl. Nemeş: «A fost Baciu pe aci?» –. Eu: – «Da. A fost.»– Dl. Nemeş: «Şi ce a făcut»?– Eu: – [«]A fost în penitenciar[,] la parter[,] în aripa celular[,] la camera 2».–– Dl. Nemeş: «Ştiu. Mi-a spus Marina că a făcut spirite cu deţinuţi[i]. Nu-i nimic[,] merg eu la Bucureşti şi îi arăt eu să se mai amestece în probleme ce nu-l privesc. Tu i-ai raportat ceva (se referea la demascări)?»– Eu: – «D-le inspector general, nu i-am raportat»–. Dl. Nemeş: «Sigur»?– Eu: – «Da. Sigur.».– Dl. Nemeş: «Bine ai făcut!».... şi apoi[,] referindu-se la mort (Oroveanu) [Corneliu Niţă] Dl. Nemeş mă întreabă: – «Doctorul ce zice[?]»–. Eu: – «Nu ştiu. Nici n’am vorbit cu el»– Dl. Nemeş: «El (doctorul) este aci»?– Eu: – «Da. Este.»– Dl. Nemeş: «Ia chiamă-l încoace»–“.

Directorul l-a chemat pe medic, pe care l-a introdus în biroul în care se afla şeful SO. După circa 10 minute, când a ieşit, Dumitrescu l-a întrebat ce decizie a luat. Ionescu i-a răspuns că: „ce să facă, trebue să-l înmormânteze pe deţinut. Directorul a intrat apoi din nou în birou: „Aici l-am găsit pe Dl. Nemeş Iosif manifestând o stare de nervozitate. Cu toate acestea[,] m’am adresat din nou cu rugămintea la Dl. Nemeş să dea ordin să se încetez[e] cu bătaia, la care Dl. Nemeş mi-a dat ordin să-l chem pe Marina Io[a]n şi pe deţinutul legionar Ţurcanu Eugen[,] ceeace eu am şi făcut. [...] s’a început următoarea discuţie: – «Dl. Nemeş: – «Uite mă[,] Ţurcanule, trebuie oprită neapărat bătaia, pentrucă lucrurile au mers prea departe, voi nu a-ţi fost destul de vigilenţi şi bandiţi[i] şi[-]au făcut de cap[,] şi acum o să schimbăm metoda... . ... o să le daţi cărţi să citească la cei care şi’au făcut demascarea, iar la ceilalţi nu, ca să se deosebească regimul».... şi apoi adresându-se mie – «D-le director[,] vei pune biblioteca la dispoziţia lui Marina să aleagă cărţile».... şi apoi către Marina –«Să ai grije ca broşurile ce le alegi să aibă un caracter educativ[,] adică; din experienţa U.R.S.S., din lupta clasei muncitoare din ţara noastră etc.», .... apoi iarăşi către Ţurcanu – «Şi dacă pe ici[,] pe colo mai este nevoe să se dea câte o palmă, asta însă cu mare grije, dar asta nu însemnează că munca trebue să sisteze (se referea la acţiunea de aşa zisă demascare)[,] voi vă continuaţi mai departe acţiunea, însă nu mai folosiţi metoda bătăi[i] în masă»–. Apoi Nemeş, Marina şi Ţurcanu au continuat discuţia în biroul politicului preţ de alt sfert de oră.

În urma ordinului lui Nemeş, medicul i-a făcut deţinutului formele de înmormântare, trecând la diagnostic: „mort de moarte naturală[,] suferind de Hepatită. Directorul afimă că nu s-a făcut nici un proces-verbal de deces, iar el nu a semnat nimic, de formalităţile înmormântării ocupându-se medicul. Faptul nu este însă credibil, întrucât pentru înmormântare era necesară semnătura sa. Conform procedurii legale, la moartea unui deţinut trebuiau anunţate Procuratura şi Medicina Legală, pentru anchetă. Odată cu moartea primului deținut, Gheorghe Şerban, a fost însă pus la punct sistemul prin care morţile erau acoperite prin diagnostice false, cazurile de ucidere fiind doar anunţate la DGP pentru evidenţă, iar familiilor le era ascunsă orice informaţie. Morții erau înmormântați într-un colț al cimitirului din apropiere, fără nume, pentru a nu putea fi identificați.

La rândul său, Nemeş a informat pe cale ierarhică: „Imediat am raportat şi acest caz la M.A.I., adică lui Birtaş[4], care mi-a spus că asemenea cazuri s-au mai întîmplat şi o să se mai întîmple. Dealtfel[,] această chestiune o cunoştea M.A.I., atît tov. Pintilie[5], cît şi Nicolschi[6][,] şi sunt sigur că şi Teohari Georgescu[7]. Cred deasemeni – sunt sigur chiar, că şi pe linia ministerului se aflase înainte chiar ca eu să raportez. Deduc acest lucru deoarece cînd am venit şi am raportat lui Birtaş, acesta cunoştea. [...] Nu am primit nici un fel de instrucţiune cum să duc munca pe viitor[,] şi nici nu mi-a reproşat cineva de felul cum am muncit. Din contră[,] am observat o mulţumire, că vin materiale bogate şi bune.

Pentru a „justifica crima, în aceeaşi zi Ţurcanu le-a cerut deţinuţilor care făceau parte din comitetul de demascare – Gheorghe Roşca, Vasile Puşcaşu, Iosif Staer şi Ion Petrica (cel din urmă fiind cooptat recent) – să dea declaraţii scrise asupra informaţiilor pe care Niţă le ascundea.

 

2. Înainte de arestare

Cine a fost Corneliu Niță? Conform documentelor de arhivă și măruriilor cunoscuților, s-a născut pe 31 mai 1927 în Bacău, fiind fiul lui Sâmbrian (alte documente îl indică greșit ca Simbian) și al Sabinei, de naționalitate și cetățenie române, de religie ortodoxă, necăsătorit. În 1948 era student la Iași, la Politehnică, ultimul domiciliu fiind cel al părinților, în orașul natal, pe strada Martir Horia nr. 11 (după alte documente nr. 4, în realitate fiind vorba de nr. 13), într-un imobil care azi nu mai există, zona fiind demolată în anii 1980, pe acel loc fiind construite blocuri de locuințe. Membru al Frățiilor de Cruce, organizația legionară de tineret, în perioada 1945–1948 a activat în grupul de rezistență de la Uturea–Solonț din zona Bacăului, când a transportat armament într-unul din cele două depozite de acolo[8].

În mai 1948, când au început arestările în masă ale legionarilor, Niță a dispărut, ascunzându-se[9]. A fost inclus într-un grup de 40 de persoane și judecat în lipsă de Tribunalul Militar Iași pentru „delictul de uneltire contra ordinei sociale“, pe baza legislației lui Carol al II-lea, conform art. 209 Cod penal, partea a II-a, literele a), b) și f), combinat cu Decretul lege nr. 856/1938 (privind instaurarea stării de asediu) și pentru „delictul de răspândire de publicațiuni interzise“, conform art. 325, lit. c) Cod penal, combinat cu același Decret-lege nr. 856/1938, fiind condamnat pe 29 martie 1949, prin sentința nr. 269, la 7 ani închisoare corecțională. Judecata a avut loc în închisoarea Suceava, unde au fost concentrați toți arestații din Regionala Moldova Nord. La recurs, pedeapsa a fost menținută prin sentința nr. 388/1949 a aceluiași tribunal.

Completul de judecată a fost compus din: colonelul Constantin Gheorghe (președinte), maiorul Vasile Mihai, maiorul Petre Anastasiu, căpitanul Alexandru Catighera și căpitanul Teodor Bucșă (membri).

Din grup au făcut parte condamnați care, de asemenea, vor fi implicați în demascări la închisorile Pitești și Gherla, precum Eugen Berza, Neculai Popa, Iuliu Bârgu, Mircea Bibire, Mircea Doroftei, Constantin Maftei, Pascale Eftimiu, Ștefan Florea, Vasile Luca și Vasile Baciu, precum și Marin Țucă, un fost ofițer condamnat la 12 ani în lipsă, arestat ulterior, rejudecat și condamnat la 15 ani muncă silnică, autor în iunie 1953 al unei evadări spectaculoase din lagărul de la Valea Nistrului, motiv pentru care a fost executat în mai anul următor[10]. Pedepsele au fost între 20 de ani muncă silnică, pentru Eugen Berza, șeful de „lot“ (procesele comuniste aveau întotdeauna un șef de grup, pentru a arăta caracterul organizat al activității subversive), și un an de închisoare corecțională, pentru cei cu activitate mai redusă.

Niță a fost arestat în toamna anului 1949 de Securitatea Bacău, când în anchetă i-a fost spart un timpan. Apoi a fost transferat la închisoarea Suceava, unde o perioadă a dormit în același pat cu Petre Baciu. De acolo, în noiembrie a fost expediat la Pitești, via Jilava, pentru a fi trecut prin demascări[11].

În dosarul penal al grupului, din care am citat, Niță nu are arhivat un dosar de penitenciar, după cum se proceda în mod uzual, dosar care conținea informații cu privire la traseul său carceral, și nici nu deține vreo fișă matricolă penală. Este semnul că intenția organelor represive a fost să-i ascundă moartea.

 

3. Posteritatea

Pe 18 noiembrie 1959, o „sursă a Securității centrale cu nume de cod „Titus Ion“, aflată în legătura căpitanului Mihai Bănuleasa de la Direcția a IV-a (Contrasabotaj), dă o notă informativă care îl privește direct pe Cornel Niță. Se deduce că informatorul fusese recent eliberat din închisoare și imediat recrutat, de vreme ce a dat nota „în vederea complectării listei cu legături și cunoscuți“, o procedură standard pentru începuturile activității de agent[12]. O copie a notei a fost trimisă pentru „exploatare“ Regionalei de Securitate Bacău. În conținut, informatorul relata că fusese coleg cu Niță la Liceul „Ferdinand I“ din Bacău (azi colegiul cu același nume), cu care în vara anului 1946 participase la o ședință legionară într-o pădure din apropierea orașului. În Bacău, Niță locuia la părinții săi, pe Str. Martirul Horia, care îl și întrețineau. Informatorul mai știa că era student la Iași, dar nu precizează la ce facultate, și că fusese arestat în 1948, iar ulterior nu-l mai întâlnise.

La Regionala de Securitate Bacău, lui Niță i se deschide un dosar de identificare și stabilire a domiciliului. Este verificat în evidențe, la Interne și/sau Securitate, iar dosarului i se adaugă alte documente pe care le rezumăm în continuare.

Mai întâi, este vorba despre fișa sa de cazier de la Biroul de cazier și identificare al Parchetului Tribunalului Bacău, din 1949, în original. Pedeapsa sa începea pe 25 septembrie 1949 și expira pe 22 septembrie 1956.

Urmează interogatoriul lui Dan Staicu, deținut la închisoarea Aiud, datat 15 ianuarie 1960, obținut în urma verificării lui Niță la „condica elementelor dușmane“. Anchetat de locotenentul major M. Platon la Securitatea Aiud, deținutul era născut pe 13 iunie 1929 în Focșani, fiind fiul lui Constantin și al Elenei. De naționalitate și cetățenie române, avea ca studii șapte clase de liceu, nu era necăsătorit, era de origine burgheză, legionar din 1946, cu activitate până în anul următor în Grupul 47 FDC Bacău, fiind judecat și condamnat în 1949 pentru „crimă de uneltire contra ordinei sociale“ într-un alt grup decât cel al lui Niță. A fost încadrat în Mișcarea Legionară în martie 1946, pe când era elev în clasa a VI-a la Liceul „Regele Ferdinand I“, de Gioga Parizianu, șeful Unității „A“[13], în care a activat împreună cu Parizianu, Dumitru Climescu, Corneliu Niță, Cedric Măgirescu, Mircea Răileanu și Victor Lichi. Activitatea lor consta în participarea la ședințe legionare, plata cotizației și lectura literaturii doctrinare.

În continuare, este vorba despre nota informativă a sursei „Bistrița, datată 22 decembrie 1958, obținută de asemenea în urma verificării la „condica elementelor dușmane“, document folosit de Securitate ca material documentar. Dată lucrătorului operativ Liviu Șerban, aceasta conține o listă cu 17 deținuți politici din Regiunea Bacău, în care la poziția 17 figurează și Cornel Niță, „fost student la Iași, a absolvit lic[eul]. teoretic[14] din Bacău, fiind coleg cu BACIU AUREL. În închisori se spune c-ar fi murit. A fost bibliotecarul grupului FDC legionar din Bacău“.

Informatorul, absolvent în 1947 al Liceului Comercial Bacău, deținut politic legionar trecut prin demascări la închisoarea Pitești și în lagărele de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, livrează informații și despre alți deținuți implicați în demascări, precum: Petre Baciu, fost șef al cuibului „Cernavodă“ din Grupul legionar Bacău (1946–1948), condamnat la 3 ani închisoare corecțională, care „în 1952 ca deținut a fost demascat în U.M. «Peninsula» din com. Valea Neagră reg[iunea]. Constanța. La începutul anului 1953 a fost pus în libertate de o U[nitate]. de muncă MAI și rearestat[,] fiind din nou demascat [de] către organele securității de stat, în mod direct“[15]; Aurel Baciu, legionar, membru al echipei de informații (spionaj) de la Facultatea de Științe din București, condamnat la 6 ani temniță grea, „a fost demascat în penitenciarele Pitești și Tîrgușor [Târgșor,] iar în U[nitatea]. de M[uncă]. Cernavodă și apoi la U.M. Peninsula, a fost demascat și trecut în «brigăzile de pedepsiți»[16]; Dumitru Climescu, condamnat la 12 ani de detenție, „ultima dată a fost întâlnit [de informator – n. n.] la penit[enciarul]. principal Pitești“; Constantin Craiu, fost student la Facultatea de Medicină din București, condamnat la 2 ani de închisoare corecțională pentru activitate legionară, „a fost întâlnit [de informator – n. n.] ultima dată în 1949–1950 la penitenciarul principal din Pitești, unde a făcut parte din «comitetul de demascare» dar a fost el însuși demascat[,] ascunzându-și activitatea subversivă ce a avut-o în jud. Bacău“; Constantin Bucur, condamnat în perioada guvernării Ion Antonescu la 20–25 de ani muncă silnică pentru activitate legionară[17], deținut în continuare de autoritățile comuniste: „în 1950 BUCUR CONSTANTIN făcea parte din secția M[uncă]. S[ilnică]. ca deținut în penitenciarul Pitești“; Toma Simionovici și Aurel Lichi, „ambii au participat la acțiunile pentru demascarea activității legionarilor din închisori[,] din U[nitățile]. de M[uncă]. M.A.I. SIMIONOVICI[,] eliberat de U.M. prin P[oarta]. Albă, înainte de a fi eliberat era un pesimist și nu inspira încredere în demascații [de acolo][18]. LICHI AUREL[,] fost cîtva timp la «Peninsula», [era] un gălăgios căruia nu-i prea plăcea munca“; și, în fine, Petre Velescu, „a fost văzut [de informator – n. n.] în 1959 [1949 – n. n.] în penitenciarul principal din Pitești. Linia legionară [Nutti] PĂTRĂȘCANU, recte grupul [Ion] BULIMAN – [Eugen] BERZA – [Petre] BACIU – VASILE STAICU[,] considera pe foștii legionari [precum] VELESCU trădători și agenți ai siguranței“.

În plus, este vorba despre o notă internă în care se spune că, pe 16 mai 1962, un ofițer de la Securitatea Bacău, Serviciul III (Informații Interne), al cărui nume este indescifrabil, „a stabilit că cel în cauză a decedat în detenție, dar nu pe firul oficial, știe acest lucru de la părinții celui în cauză“. Ceea ce înseamnă că acesta a stat de vorbă cu părinții lui Corneliu Niță.

În fine, este vorba despre adresa Direcției Generale a Penitenciarelor și Coloniilor de Muncă – Serviciul Evidență, din 23 mai 1962, în care se comunică faptul că „numitul NIȚĂ CORNELIU, a decedat în ziua de 01.03.1950 la penit[enciarul]. Pitești [subliniat de mână în text]. / Din evidența noastră nu rezultă dacă a fost declarat și înregistrat decesul. Data este eronată, căci, după cum am văzut, Niță a fost ucis pe 26 februarie, decesul fiind înregistrat două zile mai târziu la Sfatul Popular al orașului Pitești într-un registru separat, ținut secret, fapt probat în timpul procesului grupului Țurcanu, din 1954, în cursul căruia au fost eliberate extrase de pe acest document, în care informațiile cu privire la morții de la închisoarea Pitești au fost înregistrate cu acuratețe[19]. Documentul este semnat de șeful serviciului, locotenent-colonel Pavel Spirescu, și de locțiitorul directorului general al închisorilor și lagărelor, colonelul Marin Constantinescu. După cum am văzut, ultimul, care în 1950 era responsabil cu transferul deținuților către unitățile de muncă forțată, motiv pentru care era poreclit de încarcerați „Dubă“, de la duba penitenciară, și era perfect la curent cu „demascările“, a fost în inspecție la închisoarea Pitești împreună cu fostul său șef, colonelul Ioan Baciu, chiar în ziua morții lui Niță, și probabil că dacă ar fi făcut un efort de memorie, și-ar fi adus aminte de el.

Situația fiind lămurită, Securitatea nemaiavând pe cine să urmărească, pe 2 iunie 1962 dosarul a fost clasat la Secția „C a Securității Bacău (Evidența Operativă).

 

4. Familia

Pentru completarea acestui tablou sumar am căutat membrii familiei și am reușit să discut cu dl. Ștefan Tabarcea, în vârstă de 83 ani, fiul Ortansei Niță (fostă Tabarcea), sora lui Sâmbrian Niță, tatăl lui Corneliu; deci cei doi, martorul și victima, sunt veri primari[20]. Ștefan a mai avut o soră pe nume Jana, cu șase ani mai mare, care la momentul discuției era decedată. Mic la data evenimentelor, este singurul din familie care le mai păstrează memoria directă.

Corneliu „avea o minte strălucită“ și era foarte talentat: fără studii de specialitate, cânta la mandolină și picta foarte frumos, după cum indică singura lucrare rămasă după el. Era foarte atașat de mama lui Ștefan, Ortansa, care la rându-i „îl iubea foarte mult. Motivul era legat de faptul că tatăl se despărțise de mama sa, apoi mai avusese o căsătorie, pentru a se însoți în cele din urmă cu o doamnă pe nume Virginia, „o fire rece“, „distantă“, în locuința căreia s-au și mutat. Era o casă tip vagon, care ulterior a găzduit un cuplu de chiriași (colocatari) pe nume Săndulescu, care informau Securitatea. Și relația lui Corneliu tatăl său era mai degrabă rece. Copilul va fi resimțit din plin toate aceste schimbări, care-l vor fi împins poate către Mișcarea Legionară, mișcare radicală, de protest generațional; de asemenea, relațiile cu tatăl și cu mama adoptivă l-au făcut să locuiască, în perioadele în care venea de la facultate, mai mult în casa mătușii sale, pe Strada Precista nr. 3 (azi 9 Mai nr. 5), într-o zonă care în anii 1980 a fost demolată.

 

Cum a fost arestat Corneliu? Corneliu stătea la noi, în perioada când era urmărit, era fugar. Nici vecinii nu știa că el stătea-n casă, la veceu să ducea seara, cum era. La noi stătea, în casă, ascuns. Făcea gimnastică, mi-aduc aminte, că nefăcând mișcări… Cu toate că era slăbuț, mic.

Era vreme de toamnă, toamnă către iarnă. M-a luat mama și pe mine să mergem la gară, să-l ducem pe Corneliu la gară. Pe-ntuneric. Șî l-am dus la gară, pe-nserat, să nu vadă, așa, totu’ pe furiș. El era-mbrăcat c-o manta neagră, pe cap nu mai știu exact, da’ sigur avea un palton negru, închis la culoare. Șî ne-am dus la gară, am trecut prin parc, prin Parcu’ Cancicov s-ajunge la gară. Șî ne-am dus prin spate, s-o interesat mama la niște ceferiști de-un tren care merge către Mărășești șî i-o arătat un mărfar: „Uite, ăla pleacă peste nu știu câte minute. Șî ca să nu stăm pe peron, ne-am dus în spate undeva. Șî asta e ultima mea imagine cu Corneliu. Ne-am luat rămas bun – era un copil, un copil! Șî trenu pornise, șî el o fugit pe lângă el, o sărit, s-o urcat pe scară șî o plecat. A fost ultima dată când l-am văzut eu. Mama mă lua pe mine – nu ca un fel de paravan, da’ așa ca să mai fie cineva, un copil.

Șî de la Mărășești l-o prins. Acolo l-o arestat, când o ajuns la mama lui naturală. Șî dup-aia nu s-o mai știut absolut nimic de el.

 

În ancheta care a urmat, în detenție și în demascările în care a fost ucis, Corneliu nu a suflat o vorbă despre partea de familie care îl găzduise cât timp fusese fugar:

 

Ș.T.: Printre alte suplicii care-o suferit el, te-ntreba: „Unde-ai stat? N-a vrut să spună, ș-o dat viața pentru mine, pentru mama, pentru tatăl lui. O preferat să moară. Că dacă spunea „Păi am stat la mătușa mea

M.S.: V-aresta pă toți…

Ș.T.: Absolut!

M.S.: Vă deportau, cine știe unde vă trimiteau.

Ș.T.: Cine știe? Oricum, nu mai stăteați de vorbă cu mine.

M.S.: Probabil da.

 

Fiind mic pe atunci, Ștefan nu știe detaliile aflării și transportării osemintelor lui Corneliu de la Pitești la mormântul familial. În tot cazul, faptul s-a petrecut în 1953–1955, perioada de destindere. Pe atunci, sora sa Jana era căsătorită la Bacău cu un ofițer de armată pe nume Petrică Ostapovici. Fire „răzbătătoare, ea a reușit în demersurile sale, verosimil, folosindu-se de autoritatea hainei militare a soțului, care a și însoțit-o la Pitești.

 

I-o adus oasele. Mi-aduc aminte că nenea Sâmbrian și cu mama, pe-un pat, unde dormeam eu, o pus un cearșaf alb și l-o compus sau recompus. De ce s-o știut că-i el? În primul rând, la Pitești unde-o fost îngropat, întâmplarea face că era numele și locu’ exact; și după-mbrăcăminte: tatăl lui știa cum era îmbrăcat și mai erau fragmente dintr-o – acuma să cheamă geacă. L-o compus acolo șî i-o făcut sicriu. Un sicriu mic, pus acolo – n-avea dinți în gură, deci tot supliciu’, tortură. Și l-o-ngropat creștinește cu popă aici, unde ați văzut mormântu’.

Ce țân minte: că de-acasă, de la noi, am mers pe jos pân’ la cimitir, nenea Sâmbrian, tatăl lui, ducea sicriu-n brațe și în biserică o avut o ieșire care mă emoționează ș-acuma. L-o luat în brațe, sicriu’, și o strigat: „Copilu’ meu! A fost foarte, foarte impresionant! Singuru’ copil, n-o știut de el niciodată; nu comunicau organele, Securitatea, tribunalele – că tribunalu’ de la Iași probabil l-o condamnat. / A fost o-ntâmplare fericită, că poți să fii fericit să-ți afli mortu’ unde e.

 

Cu prilejul reînhumării, sentimentele paterne au răbufnit:

 

Ș-acuma discutăm, că șî io sunt bătrân. Băiatu’ meu, dacă i s-ar întâmpla ceva rău, io nu l-aș părăsi. Indiferent ce-ar face! Zic așa, o crimă – [prin] absurd! Își face pedeapsa, plătește pentru asta. Tatăl lui n-a fost așa. De-aia o avut, cum v-am spus cu sicriu’, l-o luat în brațe ș-o strigat în biserică: „Copilu’ meu!”

 

După acest episod, Petrică Ostapovici, soțul Janei, care era locotenent-major la o unitate de tancuri, a fost concediat din armată. Singura concesie făcută a fost posibilitatea de a-și alege localitatea în care să se stabilească. A optat pentru București, dar căsătoria, zguduită de episodul recuperării osemintelor lui Corneliu, nu a rezistat, soții despărțindu-se. Împreună au avut o fiică, rămasă în grija mamei.

La un moment dat, după 1990, Petre Baciu a venit la Ștefan Tabarcea împreună cu doi călugări de la Mănăstirea Petru Vodă, care i-au spus că doresc să mute osemintele lui Corneliu acolo pentru a se îngriji de ele. Nu a fost de acord „să-l facă mucenic, căci simțea că astfel „rupea ceva din mine.

În memoria vărului decedat în condiții atroce, Ștefan și-a botezat fiul Corneliu.

Familia a mai fost lovită direct de represiunea regimului. În 1959, tatăl lui Ștefan, Ion (Jenică) Tabarcea, care lucra la Secția Financiară Bacău ca agent fiscal și-și desfășura activitatea la Răcăciuni, a fost arestat pentru „discuții dușmănoase“. A primit 25 de ani pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale“[21] în timpul valului de arestări cu rol profilactic ce au urmat Revoluției maghiare din 1956. În 1954 el mai fusese închis pentru că avusese un pistol, în urma cărui fapt a fost deținut 9 luni la închisoarea Bacău. Atunci a încercat să se justifice prin faptul că fiul său l-a găsit în parc și l-a adus acasă, fapt neadevărat. Micul Ștefan a fost și el chemat la miliție, unde vajnicii anchetatori populari au vrut să-i zdrobească degetele în cantul ușii. Episodul i-a șubrezit căsătoria lui Ion, căci soția sa Ortansa a divorțat. În ciuda a ceea ce se scrie în documentele de anchetă ale Securității, nu a fost legionar. La a doua arestare, familia n-a știut nimic de el până în 1964, când a fost eliberat de la Aiud. După arestare, împreună cu sora sa Jana, care era plină de asemenea inițiative, Ștefan a fost la Văcărești să-l caute, urmând probabil sfatul altor familii aflate în aceeași situație. Au făcut un pachet și, sub acest motiv, au mers la închisoare, dar li s-a spus că nu se afla în acel lor. Au mers apoi la închisoarea Jilava, dar acolo au fost sfătuiți să-și vadă de treabă și să nu-l mai caute, ci să meargă acasă, căci dacă va fi cazul, vor primi de la el o carte poștală. După ce a fost eliberat, Ștefan i-a găsit tatălui său un loc unde să stea, l-a îmbrăcat și l-a ajutat cu bani și mâncare. Totodată, îi redacta cererile adresate Securității în care solicita o locuință, pe care le încheia spunând că, în caz contrar, pot să-l ducă înapoi la închisoare.

În perioada 1959–1962, Ștefan a urmat o școală tehnică de telecomunicații la București. Era în perioada în care tatăl său era arestat. Pentru a se descurca cumva, fiica Janei a fost preluată de Ortansa, bunica ei, pentru a urma liceul la Bacău, iar Ștefan a locuit în casa sorei sale de la București; „un schimb de domiciliu, așa. Mama sa îi trimitea niște bani, cât și când putea, dar „am făcut trei ani [de] foame. De la secretariatul școlii i se cerea să completeze o fișă, în care să spună numele tatălui și al mamei, starea socială și ce politică fac, căci conform criteriilor epocii copiilor foștilor burghezi, moșieri, deținuți politici și altor „elemente străine“ le era interzis dreptul la educație, singurul mod permis de a-și câștiga existența fiind munca cea mai de jos. Timp de trei ani, Ștefan a declarat că tatăl său era decedat și, din fericire, nimeni nu a verificat, căci altfel ar fi fost exmatriculat. La București, „organele“ i-ar fi pierdut urma, însă după absolvire a făcut greșeala să se întoarcă la Bacău, unde era cunoscut, motiv pentru care a fost angajat într-un post subcalificat. Ulterior, la intervenția unuia dintre foștii săi profesorii, a fost trecut pe un post mai bun, dar a simțit în permanență „o frână“ în activitatea sa. Apoi a devenit membru de partid printr-o conjunctură. Șeful său, Ira Ștrul, de origine evreiască, care îi știa istoria personală, i-a observat potențialul. L-a chemat într-o zi în biroul său și i-a cerut să facă o cerere de înscriere în partid, a cărei aprobare depindea tot de el. Carnetul roșu de partid l-a apărat pe Ștefan. A fost contactat de Securitate pentru a da informații, dar a evitat un răspuns direct, spunând că se mai gândește. Din momentul în care a fost primit în partid, presiunile au încetat, căci securiștii aveau nevoie de avize superioare. La ședințele de organizație nu a luat cuvântul niciodată, iar la manifestații, când i se dădea un steag sau o pancartă să le poarte, o făcea, dar atâta tot. Astfel „am putut să mănânc o bucățică de pâne“ și să-și crească fiul. A avut o viață marcată de evenimente tragice, privațiuni și o căsătorie „nefericită. Locuiește într-un bloc civilizat de lângă Parcul Cancicov, însă comparativ cu casa în care s-a născut și a copilărit îl consideră „o mizerie“.

 

5. Epilog

Corneliu Niță își doarme somnul de veci în Cimitirul Central din Bacău. Acolo, familia avea două locuri: unul, unde odihnesc Ortansa, Sâmbrian și Corneliu, care era pe numele Janăi Tabarcea, și un altul, unde odihnește tatăl lui Ștefan, pe numele celui din urmă, aflat în spatele bisericii. Într-o zi de după 1990, Ștefan a primit vizita intempestivă a sorei sale, care l-a informat că-și va vinde locul de veci, cel în care se află și Corneliu, motivând că are nevoie urgentă de bani și, în acest sens, vorbise deja cu Petre Baciu pentru a face tranzacția. Ștefan, care se îngrijea de ambele morminte, n-a înțeles gestul sorei sale, dar s-a supus în alt fel: i-a cedat locul său și l-a preluat pe cel care adăpostește osemintele lui Corneliu. Totul s-a petrecut în grabă și, în această mișcare, Ștefan a pierdut actele de loc de veci, care s-a transformat în concesiune. „După asta sora mea s-a-mbolnăvit de cancer. Cel de Sus!... Așa, o suferit, mi-o părut rău, și-acuma-m’ pare rău, o iubesc ș-acuma“. Din derularea evenimentelor, faptele par să se fi petrecut însă invers: îmbolnăvirea Janei, mai întâi, și nevoia de bani pentru tratament, apoi, căci este cu totul improbabil ca cineva care se zbătuse atâta pentru aducerea acasă a osemintelor lui Corneliu să ia o asemenea decizie fără un motiv serios.

În același cimitir, doar la câteva cruci distanță, se află și mormântul lui Ion Cîrnu, ofițer de Securitate la Regionala Pitești implicat în represiunea partizanilor anticomuniști din Munții Făgărașului, și în special în maltratarea eroinei Elisabeta Rizea[22]. Dincolo de semnificația teologică, imaginea celor două morminte, al victimei și al torționarului, este sugestivă pentru confuzia valorilor din România postcomunistă și dificultatea de a gestiona acest trecut care trece, dar mai degrabă în uitare decât în memorie.

 

NOTE

[1] Pentru relatarea ce urmează, vezi Mircea Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1945–1952). Aiud, Suceava, Pitești, Brașov, Editura Polirom, 2010, pp. 172, 177-183. Ortografia aparține documentelor citate.

[2] Vezi fișele matricole penale ale lui Dumitru Climescu de pe site-ul IICCMER (consultate pe 26/06/2021).

[3] Este vorba despre Gheorghe Șerban, mort pe 10 februarie 1950, și Gheorghe Vătășoiu, mort pe 18 februarie același an. Ei și-au luat viața aruncându-se prin golul casei scărilor în timp ce erau conduși la baie.

[4] Gavril Birtaș a fost, în perioada 1949–1952, șeful Direcției a III-a a Securității (Contrainformații Penitenciare și Miliție), structura care coordona Securitatea închisorilor și lagărelor.

[5] Gheorghe Pintilie a fost, în aceeași perioadă, șeful Securității.

[6] Alexandru Nicolschi a fost, în perioada corespondentă, adjunctul șefului Securității, responsabil cu chestiunile legate de deținuții politici.

[7] Teohari Georgescu a fost, în perioada 1945–1952, ministru de interne.

[8] CNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 126004; Petru C. Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii, Editura Fundației Culturale „Buna Vestire“, București, 2004, vol. I, pp. 94-95, 131.

[9] Pentru această parte, vezi CNSAS, Fond Penal, dosar nr. 15581, care privește organizația de maturi și de elevi luați în pregătire pentru încadrarea în Grupul 47 al Frățiilor de Cruce Bacău.

[10] Pentru demascările de la Gherla, vezi M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1948–1955). Târgșor, Gherla, Editura Polirom, 2010, pp. 53-279. Pentru evadarea lui Țucă, vezi Marius Uglea, Coloniile de muncă de la exploatările miniere Baia Sprie, Cavnic, Nistru (1950–1955), Baia Mare, Editura Ethnologica, 2016, pp. 195-198; de asemenea, fișele sale matricole penale de pe site-ul IICCMER (consultate pe 4/07/2021).

[11] P.C. Baciu, Răstigniri ascunse, vol. I, pp. 131, 140-141, 210; vol. II, f. 217. Din motive de cronologie, Baciu se înșeală când afirmă că Niță ar fi fost arestat cu un an mai devreme, caz în care ar fi fost prezent la propriul proces, judecat în martie 1949. Pentru data transferului la Pitești, vezi Gheorghe Boldur–Lățescu, Cornel Niță – Un erou necunoscut al rezistenței, în „Analele Sighet 2: Instaurarea comunismului – între rezistență și represiune. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmației (9–11 iunie 1995)“, Editura Fundația Academia Civică, 1995, pp. 343-346.

[12] Pentru relatarea ce urmează, vezi CNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 126004, deja citat.

[13] Unitățile, codificate alfabetic după ordinea în care au fost constituite, reprezentau liceele din Bacău, toate fiind reunite în Grupul FDC „Ștefan cel Mare“, codificat 47. Pentru organizarea legionară din localitate, vezi P.C. Baciu, Răstigniri ascunse, vol. I, pp. 26-27.

[14] Denumirea liceului de la data redactării documentului.

[15] Condamnat de mai multe ori, ultima dată în 1975 la 5 ani închisoare pentru „propagandă împotriva orânduirii socialiste, Baciu a avut o conduită demnă în detenție, după cum sugerează și informatorul. A fost și martor în procesul celui de-al doilea grup al reeducării (Valeriu Negulescu) din anii 1956–1957, o operațiune a regimului de ștergere a urmelor, în care nu a acreditat acuzațiile aduse inculpaților. Pentru fișele sale matricole penale, vezi site-ul IICCMER (consultate pe 03/07/2021). Pentru proces, vezi mărturiile sale în P.C. Baciu, Răstigniri ascunse, vol. I, pp. 303, 358-365 și M. Stănescu, Procesele reeducării (1952–1960), lucrare publicată în același volum cu cea a lui Titică Predescu, Statul și dreptul, instrumente de represiune ale dictaturii comuniste, Pitești, Fundația Culturală Memoria – Filiala Argeș, 2008, pp. 217, 222-223.

[16] Aurel a fost fratele lui Petre Baciu.

[17] Constantin Bucur a fost condamnat în 1942 de Curtea Marțială Galați la 25 de ani muncă silnică. Cf. fișa sa matricolă penală de pe site-ul IICCMER (consultată pe 27/06/2021).

[18] Toma Simionovici, fost student, condamnat în 1949 de Tribunalul Militar Iași la 3 ani închisoare corecțională, făcea parte din grupul deținuților reeducați și trebuia să se elibereze la termen în 1951, însă în august același an a primit încă 24 de luni de detenție administrativă (prin decizie a MAI), adevăratul motiv al pesimismului remarcat de informator. Cf. fișele sale matricole penale de pe site-ul IICCMER (consultate pe 27/06/2021).

[19] Pentru cazul lui Niță, vezi ACNSAS, Fond Penal, Extras de deces pe anul 1950, Sfatului Popular al Oraşului Piteşti, starea civilă, 26/07/1954, dosar nr. 1114, vol. 10, f. 54.

[20] Pentru această parte, vezi Interviu cu Ștefan Tabarcea, Bacău, 27/08/2021, căruia îi mulțumesc pentru disponibilitatea, răbdarea și încrederea de a-mi fi împărtășit istoriile de familie; totodată, mulțumesc d-nei Lili Popa pentru contact. Vezi și P.C. Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii, Editura Fundației Culturale „Buna Vestire“, București, 2009, vol. II, pp. 218, 277.

[21] Sentința nr. 386/1959 a Tribunalului Militar Iași (extras). La al doilea recurs, judecat în 1963 de Tribunalul Suprem – Colegiul Militar, încadrarea i-a fost schimbată în „delict de uneltire“, iar pedeapsa a fost redusă la 6 ani.

[22] Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, relatări culese și editate de Irina Nicolau și Theodor Nițu, București, Editura Humanitas, 1993, pp. 53-54.

 















Legende foto:

1. Corneliu Niță student, sfârșitul anilor 1940.

2. Elev la Liceul „Ferdinand I“ (Satchiez, TimișTorontal).

3. Cu verii Jana și Ștefan Tabarcea în curtea casei din Strada Precista nr. 3.

4. Cu tatăl Sâmbrian, vărul Ștefan Tabarcea și mătușa Ortansa Niță.

5. Cu mătușa Ortansa Niță, vărul Ștefan Tabarcea și tatăl Sâmbrian.

6. Elev la Liceul „Ferdinand I“, Bacău.

7. În fața casei din Strada Precista nr. 3.

8. Sâmbrian Niță, Bacău, 1934.

9. Ioan Tabarcea la ieșirea din închisoare, 1964.

10. Pictura lui Corneliu (nedatată).

11. Colțul memoriei, casa Ștefan Tabarcea, 2021.

12. Fotografia de pe cruce.

13. Crucea din Cimitirul Central din Bacău.

14. Mormântul lui Corneliu Niță (1) și cel al lui Ion Cîrnu (2).

 

București, 2 octombrie 2021.

 

O primă versiune a acestui text a fost publicată în revista „Acta Bacoviensis“, Bacău, 2021, pp. 263-276.