BUSINESS AS USUAL

Este vorba despre un podcast în care Demetriade ne povestește cum lobby-ul israelian l-a însărcinat să prelucreze anticomunist-holocaustistic nu doar tinerele vlăstare ale intelligence-ului autohton, ci chiar elita acestuia: 

Cred că sunt... e a opta ediție de curs postuniversitar la care particip. Se cheamă „Democrație și totalitarism“ și am organizat pentru prima oară în istoria serviciului un curs universitar de istoria securității pentru co... pentru tineri. Deci pentru cei din anul trei de studiu. Dar cel pentru comanda serviciului, adică „Democrație și totalitarism“, care e un curs postuniversitar, e pentru managementul serviciului, deci șefii de structuri, toată conducerea SRI (subl. m.). Deci practic cred că-i știu pe toți. Adică ne-au trecut prin, prin... [mână] serii [întregi]. Deci ei sunt în bună, în bună măsură la fel de, cum să spun, aware, da? La fel de atenți și la fel de... la fel de plasați cum sunt eu în povestea asta. Ei știu foarte bine, pentru că sunt propriile lor vulnerabilități. 

Și noi care credeam, soro, că ne luminează cum a bătut la poarta SRI, cum și-a depus CV-ul și cum a câștigat postul prin concurs!

(Asupra teoriei sale legate de reeducarea de la închisoarea Pitești nu mai revin, căci am tot scris: ca analiză e delirantă, moral este abjectă.)

Apoi continuă: 

Se spune că am calomniat deținuții politici în discuția despre Pitești. (…) Am fost făcut propagandist sau securist. (…) Eu sunt foarte… și nu doar că foarte confortabil cu ideea, dar sunt și foarte mândru de această poveste și cred că e foarte bine că s-a... că serviciul a fost de acord să organizeze povestea asta și că fostul director Eduard Helvig a pus pe picioare povestea asta. Ideea a fost, este un joint venture, de fapt, între actualul nostru ambasador în Statele Unite, Andrei Muraru, care atunci era consilier prezidențial pentru relația cu societatea civilă și reprezenta Administrația Prezidențială, și fostul șef al serviciului (subl. m.). Și cred că… și spre deosebire de alte zone, la finalul fiecărui curs acești oameni semnează niște vaste formulare de feedback în legătură cu lectorii – dacă a fost bine, dacă n-a fost bine, dacă am fost tâmpiți sau nu. Dacă am ajuns în anul 8, ceva trebuie să fi făcut bine. Dacă spunem prostii sau dacă... câteva zeci de persoane, nu pot să spun numărul exact, au spus că lucrurile sunt bune sau foarte bune, înseamnă că probabil e greu să te gândești că se înșală foarte... atât de mulți oameni, mă gândesc eu. 

Ideea era să se dea doar de mare, nu șí să-l ia gura pe dinainte.

Sentimentul meu (de vreme ce nu mă bat pe burtă cu conducerea SRI, nu am informații) este că acest tip de activitate e pe ducă; sau, cel puțin, e în deep, deep trouble. De aici jelania.

În fine, producția caută în van să-i oblojească imaginea terfelită. Dar de aceea aflăm că omul este copil și nepot de foști deținuți politici. În fapt, o „căzătură“. Iar cei ce l-au ales pentru genul acesta de exhibiții știau. Fapt cu atât mai mizerabil – și pentru unul, și pentru alții!

 

București, 5 octombrie 2026. 

ÎN LOC DE URARE DE ZIUA NAȚIONALĂ A ARHIVELOR

De acord cu dl. Radu Burnete, o discuție cu privire la IA are sens. Concret, vorbim aici despre modulele integrate motoarelor de căutare sau de programele similare. Mai clar: unde, când și cum o poți folosi în cazul instituțiilor publice?

Dar când discutăm despre secret, de chestiuni sensibile, de siguranță națională, de protejarea drepturilor cetățenilor, de probleme confidențiale, răspunsul cu privire la posibilitatea utilizării acestuia este fără echivoc: ZERO! Iar asta o știe orice funcționar care are autorizare de acces la informații clasificate. (Mai mult, dacă cunoști vreun caz în care cineva face altfel, ești obligat, prin natura acestui drept de acces, să-l raportezi. Și nu este nici o „turnătorie“ la mijloc; pur și simplu lucrurile așa funcționează.)

Faptul este important de precizat, căci altfel discuția alunecă într-un fel de a arunca cu vorbele: discutăm despre chestiuni curente pentru că e de bon ton, dar nu înțelegem care este problema în discuție. Or problema trebuie delimitată de la bun început.

Asta înseamnă că trebuie să ne întrebăm, înainte de toate, la ce folosește IA? Căci dacă vreun funcționar public o utilizează ca să-i „rezume un document“, cum susține Consilierul, în opinia mea, acel funcționar ar trebui imediat concediat și trimis la clasa a II-a primară.

La fel, nu se înțelege nici de ce ar trebui să-i „calculeze niște lucruri“: pentru asta există programe dedicate, de contabilitate, statistică etc., ce toate populează instituțiile publice.

Cred în bunele intenții ale consilierului Prințului, dar interviul său lasă impresii amestecate, chiar contrarii: este acesta un lapsus revelator (așa se face la Administrația Prezidențială) sau o pledoarie mascată pentru achiziționarea unor asemenea pachete IA?

Sunt deci curios să văd ce conține acel ghid la temă, care va fi lansat în decembrie curent. Dar până atunci, poate ne lămurește chiar d-sa în partea a II-a a interviului.

În fine, este foarte frumos că inițiativa Administrației Prezidențiale a beneficiat de concursul INA, al ANFP, însă ar fi fost mai frumos dacă și Arhiviștii ar fi fost consultați.

Nu este o pledoarie pro domo, azi, de Ziua națională a Arhivelor, ci o precauție pentru o plasă mai mare de siguranță. Căci, prin natura funcției lor, aceștia au o perspectivă de neevitat atât asupra Arhivelor (fie ele clasice ori electronice), cât și a Administrației publice.

 

București, 31 octombrie 2026. 

COLOCVIILE CNSAS (XI)

 București, 29 octombrie 2026.

 

FONDUL BRĂTESCU – PAUKER

 

București, 19 octombrie 2026.

SPIONAJUL SOVIETIC ÎN ROMÂNIA ANILOR 1930

Mihai Burcea, Rețelele de spionaj sovietice în Basarabia anilor 1930. Rezidenți ai OGPU/NKVD din Basarabia anilor 1930. Studii de caz: Petre Goncearuc, Serghie Nicolau, Valeriu Bucicov, Ion Vidrașcu, Vasile Posteucă și Simion Babenco, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2026, 265 p. 

În ultima vreme m-am poluat cu isprăvile holocaustiștilor, astfel că voi trece la ale mele și voi lua o gură de aer proaspăt. 

Mihai Burcea nu mai are demult nevoie de vreo prezentare, fiind un istoric cunoscut, pe care îl prețuiesc în mod deosebit, ale cărui texte sunt de un foarte bun nivel intelectual. Și, în primul rând, sunt istorice în adevăratul sens, adică bazate pe documente, pe cercetări extinse în arhive diverse – opusul perfect fie al unor compilații, fie al unor reinterpretări ale izvoarelor cunoscute; asta ca să nu vorbesc despre teorii dintre cele mai năstrușnice. Indiferent dacă ești sau nu de acord cu înțelegerea lui, acesta este „nivelul zero al istoriei“.

Tocmai am parcurs ultima sa carte, astfel că trec aici câteva gânduri grăbite, fără să fac o recenzie-standard (las sarcina altora).

Lucrarea prezintă, în context, șase foști spioni sovietici (de fapt șapte, cu Gh. Pintilie/Bodnarenko, inclus în portretul lui S. Nicolau/Nikonov). Ea agregă informații din diverse arhive și surse într-un mod cvasi-exhaustiv, fiind un studiu exemplar.

Important este, de asemenea, și că, spre deosebire de lucrările sale anterioare, intră în dialog critic cu alți istorici la temă (vezi trimiterea la profesorul de la Academia Națională de Informații, pp. 57-58, în notă). Ca știință, istoria este de neimaginat în absența dialogului, tocmai pentru a o delimita de ideologie (de orice tip ar fi aceasta), Advertising ori Public Relations.

În ultimă instanță, aș formula câteva remarci proprii-dar-nu-chiar-personale (ca să-l parafrazez pe D. Săraru):

Prima este oarecum anodină în economia cărții sale, dar la temă. Și aici mă adresez „memoriei de elefant“ a colegului Mihai: șeful cadrelor Securității din prima perioadă a regimului, V. Mazuru, nu trebuie confundat cu V. Mazur, spionul sovietic omonim (pp. 21, 57). Oricât ar părea de ciudat, primul nu a avut nici o legătură cu PCdR sau cu spionajul sovietic din perioada interbelică. Este o eroare, un loc comun care continuă, din păcate, să facă ravagii și la istoricii de la Academia SRI/SIE. Am crezut că am lămurit această confuzie, ce durează cel puțin de la Revoluție încoace, în Documentele reeducării vol. 3, editate împreună cu colegul Vlad Mitric–Ciupe.

Concluzia cărții lui Mihai Burcea este formulată astfel: „până în acest moment, nu am descoperit în arhive cazuri în care spionajul sovietic să fi penetrat medii civile și militare din administrația centrală, dezvoltând rețele capabile să furnizeze informații de reală valoare operativă“ (p. 239).

Este o întrebare-cheie dacă aceste cazuri sunt relevante pentru a evalua ponderea, efectele, beneficiile – pentru sovietici – ale activității respectivilor spioni. Iar aici sunt de acord cu autorul: ele nu par să aibă vreo importanță notabilă.

Dar răspunsul este valabil pentru o analiză în sine. Or spionajul, la fel ca viața, se poate mulțumi cu orice, atunci când nu poate atinge idealul. De aici și orientarea informațiilor sovietice către o direcție fundamental cantitativă.

Altfel – în opinia mea – există, în perioada studiată, asemenea cazuri notabile, de penetrare la vârf și în profunzime a instituțiilor românești, operate de spioni competenți care au fost identificați și urmăriți de ofițeri de informații cel puțin la fel de competenți. Și indic aici două cazuri, din care primul a fost documentat în cartea despre Gavril Birtaș: grupul Viktor Aradi (din 1930) și Grupul de la Poșta centrală – Daciu Voicu/Voicov (din 1931–1932).

Teoria că spionajul nu trebuie amestecat cu propaganda comunistă (v. Introducerea) a reprezentat o orientare sovietică ce în realitate a funcționat relativ. Comunismul nu a acționat niciodată în forme fixe, ci în funcție de realități, de necesități. Or, în realitate, aceste acțiuni au fost adesea îmbinate. Dacă nu în același timp și cu aceiași oameni, atunci ca tipuri de activități convergente. Ca exemplu este cazul Grupului Gustav Arnold (1931–1932), o masivă acțiune de propagandă sovietică ce s-a suprapus cu cazul de spionaj de la Poșta centrală din aceiași ani, în care Voicu/Voicov a fost de asemenea implicat.

Felicitări încă o dată autorului,

Enjoy!

București, 18 octombrie 2026.

 

SE FAC ANGAJĂRI „LA STAT“!

E criză, dar numai pentru „căței“.

Aceasta nu este cu adevărat o știre, căci cele spuse în articol erau cumva hotărâte mai de mult.

În esență, problema aici nu este nici un muzeu, nici două, nici nouă. Ci faptul că acestea (la fel ca institutul condus de Nea Florică) nu sunt instituții obișnuite, niște muzee ca oricare altele, ci expresii ale lobby-ului, de presiune și influență. Parte a Executivului, dar cu propria agendă, pe care o impun acestuia, nu i se supun.

Din păcate, pentru dl. Bolojan personal nu mai contează, orice ar face. Căci, cel mai probabil, nu va mai fi la butoanele Executivului, guvernul Niculescu va trece de Parlament, iar el va redeveni un politician local. Un deznodământ previzibil, doar amânat.

Va rămâne însă o sarcină pentru viitorul guvern, care nu cred că va avea grețuri să o pună în aplicare.

Complicația este însă alta, căci nu Guvernul va contabiliza politic, ci Președintele. Iar în context, când pompierii piromani ai antisemitismului au generat – cu versiunea Vexler a Legii holocaustului și ștergerea din spațiul public a figurilor naționale emblematice – o stare de spirit de neimaginat, nu este chiar o joacă. Rămâne deci de văzut ce va face acesta.

București, 18 octombrie 2026.

 

„FASCIȘTILOR, LINIȘTE!“

Relațiile politicii românești cu lobby-ul israelian sunt din ce în ce mai dificile.

Dovadă stă recenta inițiativă legislativă ce viza dislocarea Zilei de comemorare a martirilor închisorilor comuniste (14 mai). Care a căzut la Senat prin votul împotrivă al grupurilor AUR și PACE; și, mai interesant, prin abținerea PNL, PSD și UDMR.

Este o premieră ce trebuie subliniată: nu a mai existat vreo asemenea inițiativă care să fie trântită la vot. Să ne aducem aminte doar de ultima versiune a Legii holocaustului (Vexler) care a trecut prin Parlament, doar anul trecut, ca trenul prin gară. Și în aceeași configurație politică. Până acum, deci, lobby-ul a primit tot ce a cerut.

Motivele? Schimbarea stării de spirit, balansul opiniei publice către partidele anti-sistem, de expresie tradițională, naționalistă (precum în perioadele de criză profundă, singurul posibil liant). În context, un vot pozitiv pentru proiect ar fi reprezentat, pentru aceste partide, un joc cu propria existență: țara se prăbușește la propriu, iar politica face agendele unor puteri străine! Un singur partid a votat pentru, USR, dar acela își vede strategia de supraviețuire – încă de la anularea alegerilor din 2024 – strâns legată de aceste forțe.

Pentru că realitatea este prezentată distorsionat, interesat de toate părțile, și pentru cei ce au deschis mai târziu televizoarele, rezum:

Există trei date de comemorare a deținuților politici ai comunismului, instituite oficial.

Mai întâi, 23 august, comună pentru victimele fascismului și comunismului (Pactul Hitler–Stalin) – din 2011. Care nu se sărbătorește. AFDPR a propus celor ce gestionează memoria holocaustului o comemorare comună, dar aceasta a fost respinsă, astfel că fiecare și-a văzut de ale lui. Obiectiv vorbind, politic, cei din urmă erau în poziție dominantă, deci de ce ar fi acceptat?!

Apoi, există alte două zile: 9 martie (Ziua Sfinților Mucenici) – din 2011 și cea indicată mai sus – din 2017.

Ultima a fost instituită, tot la inițiativa PNL, ulterior celei de-a doua versiuni a Legii holocaustului din 2015 (adoptată într-un context internațional monopolar în care liderul PNL de la acea vreme, Crin Antonescu, se vedea Președintele Republicii și avea nevoie de asentimentul lobby-ului din SUA). Atunci, în 2017, scopul a fost de a crea o supapă de siguranță pentru nemulțumirile populare legate de dubla măsură cu care erau tratate cele două memorii, a holocaustului și a comunismului, și crearea unei inflații memoriale pe versantul anticomunist, care provoace confuzie. Notabil este că faptul s-a petrecut în perioada mandatului lui Iohannis și a consilierul său Andrei Muraru, un holocaustist hardcore.

Personal, 9 Martie este și ziua mea de comemorare (șí de aniversare, atunci sunt născut!). Cred că este cea mai bună soluție, o zi pentru toate victimele comunismului – de orice naționalitate, religie, sex sau apartenență politică (am spus-o aici).

Dar nu eu am căderea să hotărăsc – și nimeni altcineva nu are, nici Demetriade, nici Stoiciu, nici lobby-ul lor: memoria are „legile“ sale, iar singurii în măsură să decidă sunt victimele și urmașii lor. Democrația – dacă ar fi să-i dăm o definiție în acest sens – înseamnă cadrul în care memoriile diverse pot coexista. Mai mult, cred că în contextul actual oamenii vor ține la tot ce au, indiferent de data la care aderă.

Recent, data de 14 mai a fost dislocată public în două etape:

1) Instituirea Zilei prieteniei cu Israelul, adoptată în 2024. Dat fiind genocidul din Gaza, situația e însă din ce în ce mai albastră, astfel că ștabii la temă s-au gândit că intonarea imnului Cucuruz-cu-frunza-n-sus în Parlameentul României nu trebuie perturbată de manifestări privind crimele imprescriptibile locale, și au găsit acum cu cale

2) Să o mute undeva prin vară, de Ziua Brâncovenilor.

Numai că socoteala de-acasă nu s-a mai potrivit cu cea din târg.

București, 15 octombrie 2026.