Dislocarea statuii lui Octavian Goga din spațiul public al Iașului – ultima ispravă a lobby-ului israelian de la noi – a provocat diverse reacții. În general, oamenii obișnuiți, raționali sunt furioși. Căci de unde am plecat și unde am ajuns? Una vorbim și alta fumăm. Vorbim de asumarea trecutului, însă ce fumăm atunci când, în urma acestei asumări, nu mai rămâne piatră-pe-piatră, precum în cazul de față (dar și al altor figuri ale Panteonului culturii naționale)? Din 2002, cel puțin, încă de la prima versiune a Legii holocaustului, ne tot asumăm culpe ale trecutului. Însă asta nu ne duce nici la mai multă educație, cultură, nici la o istorie mai puțin angajată, necum obiectivă, nici la reconciliere, nici la mai multă libertate de expresie și nici la un spațiu public mai salubru. Din contră!
Lăsând la o parte cenzura din presa oficială (nu mai există alta), spațiul
on-line a fost invadat de mesaje de protest. Ba mai mult, mai rău, acțiunea a
generat comentarii virulente, foarte multe de-a dreptul antisemite. Dacă te
uiți, de pildă, pe pagina Instituției „Wiesel“ (la ce a rămas după ce restul a
fost șters, și după blocarea comentariilor), te îngrozești de efectul de tip
pompier-piroman pe care lobby-ul l-a generat cu această lege și cu modul ei de
aplicare. Care, de altfel, era previzibil pentru orice persoană cu un IQ de trei
cifre. Putem consemna astfel decesul dezbaterii, al dialogului, al discuției
raționale și calme.
La originea epurării statuii lui Goga a stat o intervenție a unei asociații
conduse de un avocat din Arad, înființată cu o lună înaintea apariției ultimei
versiuni a Legii holocaustului din 23 decembrie 2025, se înțelege acum cu ce
scop. Hiperactivă, precum toți neofiții, aceasta se ocupă și de alte cazuri de
gherilă juridică, precum eliminarea denumirii Bibliotecii „Octavian Goga“ și a
numelui Străzii „Radu Gyr“, ambele din Cluj–Napoca. ONG-ul se cheamă Asociația
pentru Prevenirea și Combaterea Antisemitismului și Legionarismului, dar de
fapt ar trebui să se numească pentru promovarea lobby-ului. La fel cum un alt
ONG, de astă dată chiar din Iași, Mișcarea pentru Regionalizarea Moldovei, ar trebui
să se numească mișcarea pentru subsidiaritatea lobby-ului. Căci nu este vorba doar
despre niște particulari aflați în firescul exercițiu al libertății de asociere
și de expresie. Nu este vorba doar de Ionescu, Georgescu sau Popescu. La fel
cum cei ce se opun direct acestora, foarte puțini la număr, nu se opun nici ei doar unor
persoane private, precum într-un soi de luptă fracționistă, ci unei întregi organizații-mamut
(ca în cazul Paul Goma vs. antisemitizatorii).
Totodată, nu este vorba nici de vreun cancel culture, cum le place
unora să creadă – un curent al societății americane fără vreo legătură
cu societatea noastră civilă ori politică – ci despre altceva; și
mai puternic.
Lobby-ul, acest cui-al-lui-Pepelea înfipt în instituțiile Statului, reprezintă o asociere formală și informală cu scop de Romania bashing, pe scurt: culpabilizarea memorială și transistorică, de asemenea, utilizarea memoriei traumatice a holocaustului în scopuri politice, simbolice și lucrative. Este vorba deci despre o forță extrem de puternică ce-și are originea în perioada puterii monopolare americane (1992–2017), acceptată de elita noastră politică din considerente de politică externă: dominația americană globală de după Războiul Rece, exportul valorilor liberale și dorința României de a intra în NATO (totodată în UE), pentru care inserția acestui levier strategic a reprezentat o „foaie de parcurs“. Și ori de câte ori conduita noastră ridică probleme, fie că e vorba de candidați indezirabili în alegeri, genocidul din Gaza ori pur și simplu pentru a învârti acest mecanism, cineva îți intră în casă când poftește și-și pune căciula la cuiul pe care l-a bătut în perete.
Dat fiind că înțeleg (mai mult sau mai puțin) cu cine au de-a face, instituțiile vizate – primării, prefecturi, biblioteci – fac și ele ce
pot. Și ce pot face altceva? La fel face și Academia Română, al cărei membru
perpetuu este Octavian Goga, ce s-a ilustrat printr-o
tăcere explicabilă. Doar membrii săi, în speță cei ai Secției istorice, au luat
poziție, însă nu în calitate de reprezentanți ai instituției, ci ca simpli particulari. Astfel,
aceștia au avut reacții oficiale doar atunci când au fost întrebați în mod cât se poate de oficial.
Faptul că avem de-a face cu o mașinărie de maculare fără termen de
prescripție, nici limite, ale cărei contururi (exceptând nucleul său dur) sunt
greu de stabilit, este ilustrat de sprijinul pe care instituțiile oficiale, implantate în chiar inima Guvernului, îl dau surogatelor de societate civilă ce
au rolul să creeze iluzia aderenței populare la asemenea practici.
Ce-i de făcut, vorba lui Lenin? Nu știu. În tot cazul, nu putem continua să ne prefacem că acel cui nu există, necum să dăm foc casei pentru a scăpa de el. Nici nu cred că soluția ar putea fi o nuntă, precum în poveste. Dar, orice vom face, sigur vom tocmi lăutarii.
Altfel, am tot spus, deci repet. Cred că situația descrisă – demolarea statuilor, culpabilizarea colectivă, șantajul cu fascismul și antisemitismul ce otrăvesc spațiul public – va mai continua o perioadă, cu viteze variabile, în funcție de pulsiuni și realități. Căci atâta vreme cât SUA (alături de Israel, unul dintre cele două State genocidare de azi) vor rămâne o mare putere capabilă să-și proiecteze forța, nu vor exista nici la noi structuri politice capabile să se opună. Lobby-ul (care de altfel reprezintă o organizare admirabilă) nu poate fi destructurat, căci cuiul-lui-Pepelea pe care îl deține nu poate fi scos. Astfel, chestiunile securitare, de politică externă vor prevala mândriei naționale, la fel cum Gog și Magog vor trece înaintea lui Goga, Eliade, Vulcănescu sau cine mai știe. Și în ciuda faptului că toate astea nu au nici un sprijin în marea masă a populației, care este pur și simplu dezgustată.
București, 7 mai 2026.
