BANALITĂȚI DE CAMPANIE

În 1987 Arabatov, un consilier al lui Gorbaciov, a lansat occidentalilor acest avertisment sub formă de butadă: „Vă vom face cel mai rău serviciu: nu veți mai avea dușman.[1]
Este și drama României: fără provocări externe reale, existențiale, considerându-se asigurată euro-atlantic (o iluzie patentă în ziua de azi), s-a afundat în dispute interne fără nici o miză, nici sfârșit previzibil. Problema nu este atât războiul politic intern – politica a fost dintotdeauna violentă – ci faptul că acesta paralizează orice acțiune externă.
Bălăcăreala aceasta dintre președintele în funcție, care vrea să distrugă retoric pe-se-de-ul (în fapt, nu va distruge pe nimeni, ci va sfârși cel mai probabil, și el, „învins de Securitate) – pentru a capta electoratul crizat generațional al USR, arhisuficient pentru a învinge detașat în turul al II-lea al prezidențialelor – și fostul prim-ministru, așezat confortabil în poziția de victimă, în afară de faptul că atrage numeroși gură-cască, nu face decât să eludeze faptul că nici unul nu pare să aibă vreo idee clară despre modul în care România ar trebui să se poziționeze pe scena europeană, în NATO.
Iohannis este singurul care a schițat un răspuns (la o întrebare despre relația cu Rusia, reevaluată realist-politic de Germania și Franța), însă acesta a fost dezolant, în măsura în care sugerează că va urma disciplinat linia politică stabilită de aliații europeni, din NATO(?), adică o relație de pură vasalitate. Fapt pozitiv, Dăncilă pare să fi realizat că pentru a avea o politică externă este nevoie de decuplarea ei de cea internă și de vorbirea aceleiași limbi, a unei singure limbi. Și aceasta este totul. Dat fiind însă că politica externă este precum matematica – sau mai degrabă geometria –, ar fi nevoie să vedem cum gândesc – sau nu – candidații și staff-urile lor de campanie, măcar în ceasul al 12-lea și în linii mari.
Ar fi necesar deci ca disputa, sau dialogul surzilor, dintre cei doi tovarăși ori frați inamici – dacă despre dezbatere am văzut că nu poate fi vorba – să se concentreze pe aceste chestiuni și să lase de-o parte pe cele interne, precum mângâiatul pe creștet al lui Victor Viorel (de către Klaus Werner) sau victimismele ori rătăcirile care au ca sursă aceeași confuzie dintre politica externă și cea internă, precum mutarea ambasadei de la Tel Aviv la Ierusalim (de către Viorica Vasilica).
La 30 de ani de la căderea comunismului se înțelege că dictatorii Gheorghiu–Dej, Ceaușescu erau în politica externă niște lumini, comparați cu actualii politicieni democrați, care ar putea învăța ceva din trecut, anume: că în politica externă, măcar din când în când, trebuie să înveți să spui și nu, și să-ți pui la lucru resursele interne (dar și din larga Diasporă) pentru a o face în interesul țării tale. Spre exemplu, amenințați de Sovietici cu „integrarea și „specializarea în CAER, care ar fi transformat țara în furnizoare de produse agrare și în câțiva ani ar fi secătuit-o de resurse naturale, un Bodnăraș, nici pe departe vreun geniu dar plin de bun simț, gândea astfel (cităm din memorie): „Ar fi frumos, noi ștabii n-am mai avea de făcut decât să mergem la vânătoare, dar pentru cât timp?[2]
România are o lungă tradiție multipolară în politica externă, la fel, una a reorientărilor strategice („cele două fiare încinse-n foc), care din nefericire par să fi sucombat într-un fatidic „după noi, potopul. Ea nu doar că nu are acum o politică externă veritabilă, ci nu are nici una. Iar non-dezbaterea din campania noastră cea de toate zilele tocmai acesta fapt îl arată pregnant. În consecință, de aici ar fi de pornit: cum să facem mai întâi să avem o politică externă, apoi una veritabilă? În fine, să găsim oamenii potriviți pentru a o pune în practică.

NOTE

[2] Cf. în acest sens excelenta lucrare a Elenei Dragomir, https://mircea-stanescu.blogspot.com/2019/10/intoarcerea-la-arhive-este-obligatorie.html.

București, 20 noiembrie 2019.

AFRONT ISTORIC ȘI MEMORIAL

Emisiunea: Asta la revista mesei, nene!, Radio Guerilla
Data: Joi, 7 noiembrie 2019
Orele: 13.00 – 14.00
Tema: Scandalul de la CNSAS. În emisiune am apărat de pe teren istoric (al documentelor, al faptelor) dreptul victimelor de a fi victime (indiferent de religie, sex, rasă, culoare, apartenență socială, etnică ori politică – vorba unui Clasic), și al istoricilor de a numi realitatea „demascărilor“ și „reeducărilor“ fenomen sau oricum doresc, în opoziție cu caracterizarea ei în termeni care nu au legătură cu istoria, de afront memorial, etic și folosind un limbaj scatologic (ceea ce nu este un drept decât în optica rinocerilor pentru care dreptul este sinonim nu doar cu blasfemia, ci și cu apologia infracțiunii).
Realizator: Liviu Mihaiu, alături de: Marius Oprea.
Înregistrarea (pentru care mulțumesc prietenului Dragoș Bora) la adresa:


București, 7 noiembrie 2019.

NON-DEZBATRE ISTORICĂ SAU DEZBATERE NEISTORICĂ?

Studiul lui Demetriade din Arhivele CNSAS* este, în general, o înșelătorie (hoax, cum spun Americanii), efect al unei formări precare, „la locul de muncă, după cum se zicea pe vremuri, căci nu arată că ar deține bagajul minimal al unui istoric: logică elementară, cronologie, metoda biografică ori cunoașterea contextului istoric. De aceea, între compoziția informă, dubioasă etic de pe site-ul CNSAS (reluată în Revista „22)** și acest studiu nu există în genere un progres real al cunoașterii, fiind vorba despre simpla asezonare a unor dogme, clișee, obsesii, conexiuni arbitrare cu citări și informație provenite din arhive. Invers, între studiul respectiv și popularizarea din interviul lui W. Totok*** nu există vreo diferență de calitate, ambele fiind de același nivel. Pentru corectitudine, singurul element de noutate îl reprezintă relatarea sa cu privire la Securitatea închisorilor și lagărelor din perioada 1953–1957 – cea din timpul „demascărilor (1949–1952) fiind nulă – dar și ea este grevată de aceleași tare.
Spre exemplu, episodul Rostock, central în argumentație – lagărul german unde au fost încarcerați legionarii refugiați după așa-numita Rebeliune din ianuarie 1941, și unde aceștia s-au suspectat, disputat și au ajuns până la maltratări – nu are nici o legătură cu ceea ce s-a petrecut la închisoarea Pitești în 1949–1951, căci este o creație specific carcerală, motivele declanșatoare fiind, pe de o parte, cât se poate de reale (agenții serviciilor secrete antonesciene chiar existau printre ei), iar pe de altă parte închipuite (exces de paranoia datorată acestui fapt, dar și a instituirii disciplinei ori a luptei dintre grupări).
Dintre legionarii implicați acolo, nici unul nu a făcut parte din grupul inițial al demascărilor, nici la Pitești, nici în vreo altă închisoare sau lagăr, ci cei care au fost introduși în acest proces de smulgere de informații și schimbare de convingeri au fost în permanență torturați sălbatic; mai mult, nici măcar după ce și-au făcut demascările nu au fost incluși în „comitete, care îi grupau pe cei mai importanți neofiți (born again).
Astfel, Ioan Cristea, Emil Gligor, Traian Pop, Dionisie Tiuțiu și Iosif Găvăgină, deținuți fără condamnare („administrativ“), au fost primii introduși în demascări la închisoarea Gherla pentru a se scoate de la ei informații sub tortură. Acolo Cristea a și fost ucis, iar Dionisie Tiuțiu a scăpat cu viață, în timp ce fratele său Aurel a fost la rându-i ucis. În ce-i privește, Nicolae Petrașcu și Pavel Grimalschi au fost încarcerați într-o hrubă de la închisoarea Jilava, în vederea exterminării, împreună cu câțiva supraviețuitori din primul „lotal reeducării (Eugen Țurcanu) și cei din „lotul al doilea (Valeriu Negulescu), judecați pentru că… au inițiat, ordonat și coordonat acțiunea pentru a compromite regimul de democrație populară, într-o tentativă (finalmente eșuată) de deplasare a responsabilităților.
În fine, dar nu în ultimul rând, Petrașcu (șeful Mișcării Legionare din țară) a fost transferat la închisoarea Aiud pe targă, pentru a-l implica în ultimul mare val reeducativ care a zguduit sistemul carceral, cel din 1960–1964, iar Grimalschi (un nereeducabil), a fost lichidat fizic****.
Pentru uzul discuției, luând de bună explicația lui Demetriade – care corespunde în linii mari cu teza mistificatoare a Securității –, cum se face atunci că au existat legionari care au rezistat demascărilor și reeducărilor, care adică nu au bătut și torturat pe nimeni? Au făcut-o ei tot din „fanatism legionar? Și dacă da, care este atunci rolul acestui fanatism legionar (care indubitabil a existat), de panaceu universal? Căci ca înțelegere, el nu trece de logica elementară, de vreme ce are pretenția de a explica atât participarea, cât și opusul ei, rezistența.
Apoi, categoria comunistă de încarcerați legionari era una eterogenă, care acoperea atât pe cei presupuși (care ajutaseră „fugarii din omenie, din prietenie, pe foștii legionari, de asemenea pe cei închipuiți, care nu avuseseră niciodată o asemenea aderență), cât și pe cei reali (membri în organizații). Toată această gamă suferea in corpore de fanatism legionar? La fel, țărăniștii, liberalii, regaliștii și comuniștii închiși pentru „trădare de partid în ilegalitate, ba chiar un turc musulman, câțiva evrei și mai mulți maghiari, prezenți și ei în demascări, unii chiar în „comitete, au fost cu toții cuprinși subit de aceeași febră a fanatismului legionar, condiție esențială, după autor, a participării la maltratări?
Prin analogie, a susține că victimele demascărilor sunt vinovate pentru că la Pitești s-au maltratat între ele, și să-l citezi în sprijin pe Nikolski, e ca și cum ai spune că în lagărele de exterminare naziste evreii s-au gazat între ei (kapo și ceilalți) și a-l invoca pe Himmler drept sursă de autoritate. Desigur, dacă în ultimul caz lumea s-ar îndoi pe bună dreptate de sănătatea ta mintală, se pare că în primul poți să-ți atârni o tăbliță de gât pe care să scrii „cercetător la CNSAS și să fii invitat să aberezi la „RFI.
Ca principiu, în știință este posibil ca o întreagă suită de autori care au descris și analizat subiectul, începând cu Dumitru Bacu, Ion Cârja, Virgil Ierunca (pe care cercetătorul de la CNSAS îl ia de sus în aplauzele lui Vladimir Tismăneanu), Paul Goma, Gheorghe Boldur–Lățescu sau Nicu Ioniță, și terminând cu alții precum umila-ne persoană, să se înșele atunci când, dincolo de diferențele dintre ei, cu toții leagă explicația istorică a „fenomenului de ceea ce numim dispozitiv, iar noi ne vom înclina în fața celui care va face demonstrația, cei vii laolaltă cu cei morți. Însă asemenea afirmații, dată fiind precaritatea lor explicativă, pot fi demontate în maximum zece rânduri, prin urmare insistența este de prisos, iar invocarea pe post de mantra a convingerii că toți aceștia ar fi tributari interpretării legionare nu o poate suplini.
Dincolo de mizeria intelectuală a unor asemenea bazaconii rămâne cea morală: asertorul nostru ne arată astfel cum sărbătorește el împreună cu Totok căderea comunismului, „la o cafea, în timp ce ultimele victime se petrec dacă nu în completă uitare, atunci în batjocura lor.
În concluzie, chestiunea istorică nu are legătură cu legionarismul, neo-legionarismul sau anti-(neo)legionarismul, și nici cu comunismul ori anticomunismul, ci ține de acuratețea științifică și respectul față de surse, iar disputa din ultimele zile, care a degenerat în limbaj scatologic și invective, nu este una istorică decât ca pretext (desigur, nu excludem că există oameni, în speță cei implicați, care cred că este așa ceva, în timp ce bat complet câmpii). Iar istoricii serioși (precum Florin Müller sau Ottmar Trașcă, pentru a da doar două exemple) cunosc bine, credem, aceste lucruri.
*
Dacă disputa nu are legătură cu istoria, atunci ea este una politică (în sens cultural și memorial, dar și tale quale). Ea este generată de corporația care îl are CEO pe Radu Ioanid (de la Memorialul Holocaustului din Washington), se ramifică în Germania, unde reprezentant local este W. Totok, în țară cu Institutul „Wiesel“ (care reprezintă o combinație de hard și soft power american), centrele universitare, de cercetare, cadrele medii de la CNSAS precum A. Cioflâncă, dar și pioni precum cel care a reprezentat declanșatorul. Pe scurt, este o manieră propagandistică de a delegitima dezbaterea publică despre comunism înecând-o în acuze de fascism, legionarism, antisemitism, și a o muta oportun la cea despre holocaust.
Mai larg, disputa se suprapune peste una de tip culture war, un conflict cultural, valoric între două direcții: pe de o parte, cea „progresistă, secularizantă, a revoluției sexuale, drepturilor minorităților, de tip Mai ’68 (în Europa) și post-Războiul din Vietnam (în SUA), și pe de altă parte, cea „tradiționalistă, tradițională, religioasă (fie și ca pretext), reprezentată în versiunea cea mai vizibilă de populism. În context, ea este un efect al globalizării (ca Stat membru al NATO, al UE, globalizarea atinge profund și societatea noastră), iar noile generații corespund primului tipar. Iată de ce un istoric precum Trașcă sare în apărarea lui Demetriade, ba chiar susține că i-a dat botezul de științificitate, deși între producțiile celor doi diferența este nu doar de interpretare, ci și de calitate, ambele frapante*****.
În fond, la acest nivel disputa este insolubilă, căci singura manieră de a o tranșa se află pe teren politic. Iar aceasta nu este lupta istoricului, ci a politicianului, propagandistului, populistului sau, după caz, a pescuitorului în ape tulburi.
Vestea cea bună este că există istorici și bine intenționați și capabili să explice aceste fapte, iar discuția poate continua pe acest teren, al documentelor și al faptelor.
Vestea proastă este că în acest tip de război cultural legea o fac mai ales antifasciștii ultilitari, iar nu cei care militează pentru necesara păstrare a memoriei holocaustului, totul în dauna disciplinei istorice și a cunoașterii științifice. La fel se întâmplă și pe celălalt versant, unde anticomunismul este susținut mai degrabă din motive instrumentale. Căci per ansamblu, ambele memorii tind să se șteargă odată cu decăderea culturii, a învățământului și non-transmiterea zestrei spirituale și a valorilor asociate.
________________________
* „Caietele CNSAS, nr. 16/2015.
*** „RFI, 28 octombrie 2019 (ediție electronică).
**** M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1948–1955). Târgșor, Gherla, Iași, Polirom, 2010; Procesele reeducării (1952-1960), Fundația Culturală „Memoria – Filiala Argeș, 2008.
***** O. Trașcă, Relațiile politice și militare româno–germane (septembrie 1940 – august 1944), Cluj–Napoca, Argonaut, 2013.

București, 3 noiembrie 2019.