CARTEA NEAGRĂ A COMUNISMULUI

Este vorba de ediția a II-a, după cea din 1998.

Pentru că noi, Românii, avem memorie scurtă, iar dacă asculți pe unul, pe altul, ai impresia că trăim în realități paralele, am să rezum rapid chestiunea: prima ediție a cărții s-a epuizat repede, iar timp de... 25 de ani o a doua nu a mai fost publicată pentru că, după caz, toată lumea s-a opus ori a ezitat. Editura Humanitas, cea care a editat-o, Academia Sighet, cea care a coordonat-o, iar alți sinucigași nu s-au mai găsit. Motivul? Atacul din partea susținătorilor celeilalte „memorii a totalitarismului“, Șoahul. Iată de ce cartea a fost redusă cumva la tăcere. Courtois a înțeles resorturile acțiunii și le-a articulat spunând: „Atâta vreme cât se vorbește despre Comunism, nu se mai vorbește despre Holocaust“.

Azi, la a doua ediție, toată lumea a părut să fie în pace și prietenie. Și iată de ce:

Lucrarea este cumva o altă carte, căci a fost văduvită de Introducerea primei ediții (care era flamboaiantă), iar autorului i s-a concedat o Postfață în care rememorează ce a declanșat proiectul de debut.

Apoi, Addenda de atunci a fost înlocuită cu un studiu colectiv despre sistemul represiv comunist din România, pregătit în vederea fantomaticei ediții a II-a a Cărții negre, coordonat de Romulus Rusan și publicat separat în 2010. Această lucrare este acum adnotată (introduse note suplimentare) de Dorin Dobrincu, care mută accentele, schimbă perspectivele.

Îl prețuiesc pe Dorin, ca istoric și ca om, și tocmai de aceea o spun pe șleau: acest procedeu nu este în regulă din punct de vedere științific. Eventualele chestiuni legale nu mă interesează, însă eu, ca autor, n-aș fi fost de acord în ruptul capului să fiu adnotat de un terț; de asemenea, aș fi refuzat să adnotez pe alții. Este bine și frumos ca fiecare să spunem ce avem de spus, apoi să intrăm în dialog – dacă putem dialoga. Ar fi deci de aflat de ce autorii acelui text, care, cu excepția bietului Rusan, plecat dintre noi, sunt bine-mersi (D. Deletant, Șt. Marițiu, Gh. Onișoru, M. Oprea, R. Portocală și S. Tănase), nu l-au adus ei la zi, dacă se voia adus la zi. Au fost întrebați și s-au declarat de acord?* A fost un ukaz sau ce? – ca să nu dăm în fandacsie!

În fine, lansarea de azi s-a desfășurat în același ton bizar: autorul a fost la fel de flancat, încadrat precum în carte, iar PR-ul editurii l-a plasat oportun în contextul războiului Rusia–Ucraina. Nu vreau deloc să spun că dl. Courtois ar fi o bătrânică ajutată să treacă strada – este co-editorul unei lucrări recente numite Cartea neagră a lui Vladimir Putin – dar faptul explică de ce toată lumea l-a reevaluat în mod subit. Sunt mefient față de orice discurs științific integrat unui mesaj militant, chiar și/mai ales dacă este vorba de unul veritabil, ca în cazul de față. Mai mult însă n-am să spun...

P.S: Anexa fotografică realizată de Dorin este excelentă, iar ținuta cărții impecabilă (așa aș dori să arate și următoarea mea carte!).

Una peste alta, mă bucur pentru Stèphane Courtois, pe care îl cunosc din 1999.

Au revoir, Monsieur, et mes hommages !

* Întrebat, Radu Portocală mi-a răspuns că nu a fost contactat, consultat de nimeni (notă din 8/02/2025).

București, 20 noiembrie 2024.
 

O ISTORIE „CU TENDINȚĂ“

Înțeleg că Oliver Jens Schmitt, acest O.J. Simpson al istoriografiei balcanice, a revenit cu o telenovelă despre Biserica Ortodoxă Română (BOR).

Am urmărit lansarea de la București, unde Gabriel Liiceanu povestea despre ce revelație i-a provocat ideea autorului că de Centenarul României Mari, noi, Românii, nu am avut nimic de sărbătorit[1]. Dar Liiceanu contemplă linia politică internațională, în plus, este Oltean cobilițar.

Aud apoi că anterior, O.J. a mai avut o lansare la Cluj, de mână cu holocaustiștii (Romania-bashing)[2], iar în interviurile sale de presă apare, pe lângă marota antilegionară (bizară la un biograf al întemeietorului Legiunii), ideea de a reforma BOR, instituția analizată (eu aș zice s-o lase așa, ca să n-o strice mai rău).

Am văzut și primele reacții ale religioșilor, destul de timorate, dar aceștia sunt, în genere, masochiști. În rest, sunt destule oi capii care se uită la el cum este plimbat ca pe sfintele moaște, fie din necunoaștere, fie din interes, fie, mai ales, timorați de „agenția sa de voiaj“.

Am scris despre producțiile autorului, care sunt, în cel mai bun caz, un amestec variabil: platitudini, clișee combinate cu enunțuri de bun simț și aserțiuni inteligente, un ansamblu ce se pretează la ideologizare, la propagandă, pe scurt: o producție tipică nu istoricilor de școală, de catedră, pasionaților arhivelor și căutătorilor adevărului – indiferent de origine socială, sex, etnie, religie sau apartenență politică, pe care nu-i plimbă nimeni ca pe urs – ci agenților de influență[3]. E un public și pentru aceștia.

Cineva se întreba, pe bună dreptate, de ce autorul nu scrie și despre cezaro-papismul din Transilvania, dar aceasta nu corespunde selecției, decupajului (BOR-bashing). Prin urmare, Românii de acolo vor rămâne în continuare apărați de activiștii sociali Varga Katalin/Ecaterina (în prinderea și predarea ei către Austrieci un rol important l-a jucat marele Andrei Șaguna) și Aradi Victor (până să devină comunist și spion sovietic). Istoria, ca realitate, și disciplina cu același nume sunt rareori chestii cool.

Doar un cuvânt, deci, despre caietul de doleanțe al lui Schmitt, căci altfel este pierdere de vreme.

Două dogme subîntind demersul său, restul este de asezonare.

Prima: Actualul război din Est este unul „sfânt“– o idee amuzantă pentru orice istoric, căci cu contingențe legionaro-antonesciene –, prin urmare, cei cu rezervele, oricât de legitime ar fi acestea, sunt „coloana a V-a a lui Putin“.

A doua: BOR, una dintre rezerviste, are prea multă putere, iar această putere nu este utilizată conform primei dogme, adică-pozitiv-tovarăși.

În concluzie, hai, BOR, o mică auto-demascare (sau chiar fără), și la treabă! Apoi mai vedem.

Rămâne de urmărit ce va face Biserica noastră, această instituție retrogradă, căci nu suficient de atlantistă, deloc holocaustistă: va intra în dialog ecumenic cu Ioanid&Co, se va retrage în munți? Complicat, ca viața. Deocamdată Schmitt, care este doar un nume în această poveste, a bătut un cui de-al lui Pepelea, și nu-i rămâne decât să vină din când în când să se uite la el.

 

NOTE

[1] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=wkOdYqkCPKU.

[2] O selecție video bine temperată a fost publicată aici: https://curieruldecluj.ro/istoricul-oliver-jens-schmitt-a-lansat-volumul-o-istorie-a-bisericii-ortodoxe-romane-1918-2023/?fbclid=IwAR3XIF18BQ6TqsVP7YN7P_2eQmG6SYuwPtntvC9PwdWBVavrCFhTMRcf5ws.

[3] Cf. https://mircea-stanescu.blogspot.com/2018/01/o-recenta-biografie-lui-codreanu.html; https://mircea-stanescu.blogspot.com/2018/03/despre-santajul-cu-centenarul.html.

 

București, 16 mai 2023.

 

MAKARENKO RELOADED, REEDUCARE 2.0

Duminică, 12 martie

În emisiunea „Vorba de cultură“ de la Radio România Cultural din 3 martie a.c., Liliana Corobca, cercetătoare la IICCMER, semnalează un nou roman al său în care îl reabilitează pe Makarenko – pedagogul sovietic drag lui Nicolschi, lui Gheorghiu–Dej, Securității și partidului comunist – în contra cercetătorilor ingrați care nu i-ar fi apreciat îndeajuns efortul, dedicarea. Aici autoarea mă demască anonim – eu zic că pe nedrept, căci l-am luat foarte în serios, dar așa-i la demascare! Transcriu:

 

L.C.: Acuzațiile care îi sunt aduse sunt nedrepte (...) criminalul Makarenko, formula aceasta a fost preluată de întreaga istoriografie, aproape întreaga istoriografie românească.

Ema Stere: De ce-a rămas el ca părintele pedagogiei bazate pe reeducare?

L.C.: Nu este considerat părintele reeducării decât în România. Reeducarea este una dintre, să spun așa, metodele sale (...) Asta doar că fiind într-o țară sovietică, reeducarea a fost considerată crearea „omului nou“, doar că crearea „omului nou“ nu este doar o noțiune sovietică. (...) Ei, ce-a descoperit Makarenko? Există un anumit „șoc“ pe care-l aplici omului și cred că acest șoc a atras atenția NKVD-ului și, din păcate, mai cred că acest „șoc“ se aplică și astăzi. (...) Doar că Makarenko n-avea nici o treabă cu violența, n-avea nici o treabă cu toate conotațiile negative. (...) Dar cred că crimele care s-au făcut la Pitești, inimaginabile, aveau nevoie de un țap ispășitor și puținii specialiști care – eu știu doar unul, de fapt – care chiar a pus mâna pe opera lui Makarenko și atunci când i-a zis criminal sau ce i-a mai zis, a venit cu-n citat, dar citatul era scos din context și, să zic așa, cu niște adăugiri personale ale autorului, contorsionând de fapt pedagogia lui Makarenko. Eu cred că Makarenko este un personaj absolut pozitiv și foarte interesant și Poemul pedagogic merită a fi recitit și chiar reeditat.

Ema Stere: Ideile sunt periculoase uneori, Liliana Corobca. Până nu citesc cartea, nu pot să mă pronunț.

L.C.: Deci absolut toți îl consideră și criminal, și nu știu cum, da’ nimeni nu aduce un argument. Păi dacă ai citi minim trei pagini din Makarenko, ți-ai schimba radical părerea.

(cf. https://www.radioromaniacultural.ro/emisiuni/vorba-de-cultura/invitata-emisiunii-vorba-de-cultura-este-scriitoarea-liliana-corobca-id36478.html?fbclid=IwAR14ZQeaArcxpwPeS3LaJSUjWHLjOuXvM0PVSofkxgvHCvW38E7Hv06lpsw)

 

Fiind vorba de un roman, oricine poate închide ochii pentru a-și imagina orice, doar asta este definiția de dicționar, după Littré: o istorie fictivă.

Dacă este vorba de o transfigurare a realității, e nevoie să așteptăm această ficție, s-o gustăm, ca să vedem cât este de bună sau de proastă.

Cât privește realitatea transfigurată, intervievata ne spune că Makarenko ar fi autorul termenului „șoc“. Nimic mai fals: termenul său este „explozie“, un similar pentru ceea ce se va petrece la Pitești în faza inițială a demascărilor. Termenul de „șoc“ aparține Securității române, dar calamburul este drăguț, căci sugestiv. Apoi, limbajul pe care mi-l atribuie nu există în lucrările mele, iar la mijloc este vorba de un truc ieftin de discreditare a preopinentului.

Nu promit să revin cu o impresie a romanului, după publicare. À bon entendeur, salut !

 

Sâmbătă 1 aprilie

Corobca de la Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului și… Memoria Exilului Românesc (da-da!) continuă să propage la gazeta de perete a lagărului capitalist, numită Facebook, romanul ei de reabilitare a lui Makarenko (neapărut) față cu ingratul de mine, pe care mă demască din nou – la propriu – că i l-am băgat în Infern, dându-i astfel de lucru.

De această dată poetesa pedagogă ne dezvăluie un pasaj dintr-un așa-zis studiu (de asemenea nepublicat), după toate aparențele o compoziție precară (și perversă) de tip activitate-de-club, în care relativizează, edulcorează cele două concepte-cheie ce au făcut carieră în lagărul comunist, atât în detenție (Gulag, Pitești), cât și în afara acesteia (societatea socialistă multilateral decăzută): „colectiv“ și „explozie“. Apoi continuă cu un al doilea pasaj privitor la... creșterea porcilor  – mă rog, acesta e nivelul, stilul e omul, iar gusturile nu se discută!

Ce plăsmuiește fiecare când nu doarme, ce crede unul sau alta despre varii subiecte, fie că e vorba de literatură sau știință, ori un talmeș-balmeș din cele două, ca în cazul de față, ține de un registru firesc al libertății de exprimare și nu are darul de a mă face să-mi pierd vremea (hârtia Internetului suportă mai abitir decât hârtia-hârtie), deci n-am să intru în această troacă a „purceilor fercheși“, nici n-am să mă întreb, apoi, despre motivul abisal al fixației, remarcată deja.

În schimb, când această komsomoleță – cu care personal nu mă cunosc și nu întrețin vreun comerț – mă numește „mincinos“ și „impostor“ și mă demască mizerabil, precum la ei în colonia Dzerjinski, că i-am maculat idolul copilăriei și adolescenței („personaj absolut pozitiv“), situația se schimbă semnificativ, căci reușește astfel să-mi rețină atenția. Iar dacă istoria ca știință, împreună cu etica acesteia, îi rămân străine, mă întreb ce hram poartă, ce-o mână-n luptă, în fine, care-i concepția-ei-despre-lume-și-viață?

Ceea ce și promit să aflu! Doar mă tem că ce voi afla va fi și mai trist căci, vorba unui clasic: istoria este plină nu doar de sânge, ci și de oameni fără onoare...

Hai, IICCMER, așteptăm reabilitarea lui Dzerjinski, a lui Jdanov, a lui Beria, a lui Lenin, a lui Stalin! Ei, nu chiar toți, doar ce este omenește posibil, că doar și ei erau oameni și iubeau copiii.

În fine, pentru că tot am ajuns să vorbim despre Rai și Iad, o digresiune necesară: dacă autoarea ar fi schițat numai o vagă tentativă de reabilitare a unui prăpădit de bucătar de la Auschwitz sau a vreunui nenorocit de legionar măcelărit și des-creierat la Pitești, până acum ar fi luat-o deja dracul, de n-o mai spăla nimeni; în plus, n-ar mai fi pupat deplasări în străinătate pe banii propagandei noastre culturale externe, nici n-ar mai fi spart ecranele TV, necum umplut studiourile de radio. Ceea ce va avea în continuare grijă să nu facă, doar nu-i sinucigașă ca să se ocupe de acele fleacuri numite crimele comunismului și memoria victimelor acestuia, pentru care mai este și plătită.

Nu ca s-o demasc pe demascatoare, ci pentru a repune chestiunea în datele ei esențiale, atât cât se poate într-un articol de blog, pun aici trei articole de presă:

Primul, publicat în „Ilustrațiunea Română“ din 1938, anul final al Marii Terori a lui Stalin, în care este vorba despre relația dintre idolul Corobcăi și violență – da, știu, presa burgheză este dușmănoasă, dar tocmai de aceea!;

Al doilea, din revista „Contemporanul“, despre pedagogia modelului ei, ce aparține lui Egon Weigl – nu știe dânsa cine a fost acela, dar poate că află acum –, publicat chiar în ziua în care la închisoarea Pitești era testat dispozitivul de demascare prin tortură: 25 noiembrie 1949;

Și, al treilea, al oficiosului partidului, „Scânteia“, din octombrie același an, în care se arată cum dorea acesta să spele pe creier tineretul; asta ca să n-o lăsăm pe reabilitatoare fără baza ideologică a pedagogiei de front, fără etica-și-echitatea-socialistă, nici în afara liniei politice, căci pare complet pierdută.

 

Luni 3 aprilie

Corobca despre romanul ei:

 

Am pornit de la o invazie a îngerilor, pe care i-am localizat la Închisoarea Pitești (...). / În România, singurul care a deschis o carte de A. Makarenko a fost Mircea Stănescu, care a scris și un studiu dedicat pedagogului, în 2010 (...) trunchiază opera lui Makarenko și vede numai crime peste tot... .

(cf. https://www.sunmedia.ro/2023/03/28/liliana-corobca-scriitorul-care-nu-poate-fi-controlat-poate-fi-ignorat-pe-fundalul-anonim-al-abundentei/?fbclid=IwAR33BDSjiaukMjxXUfIPu5JOFp_aX9aLk37wiXkuhxs2D9VT1Tp9PD73m0o)

 

Așa cum fac și în istorie, cât pot de neutru valoric, am dorit să înțeleg ce se petrece în mintea acestei doamne și, pentru că încep să mă luminez, împărtășesc aici:

Dragi tovarăși și pretini istorici, nu vă mai faceți griji inutile: travaliul istoric nu constă în (zeci de) ani de muncă (asiduă) în arhive, pe teren, în lungi și istovitoare discuții, numai de voi știute, cu martorii (aici cu puternice traume), cu actorii, în biblioteci, apoi printr-un efort de descriere, de analiză, de punere în pagină, de decelare și discriminare a ipotezelor de lucru, ci ține de viziuni extatice.

Negreșit, de expus rapid în romane (anul și bibanul!), nu în studii, cărți cu surse și aparat critic, ci printr-un demers de tip tohu va-bohu și, conex acestei pretenții penibile, prin discreditarea cercetătorilor ce s-au aplecat cu bune intenții și onestitate asupra domeniului.

După cum se vede clar acum, doamna aceasta este cvasinulă istoric, formarea ei este cu totul precară, căci nu stăpânește elementele de bază ale unui demers științific (oricare ar fi acela), este cabotină, veleitară și autosuficientă, confundă ficțiunea cu realitatea, plutește în viziuni, proiectează situații personale asupra realității de studiat, identificându-se cu obiectul (vezi episodul procesului Corobca vs. IICCMER) și lansează acuzații mizerabile asupra cercetătorilor domeniului, cei în legătură cu care crede că o țin brăcinarii, cel mai grav: morți care nu se mai pot apăra. Pe scurt, ea însăși este un caz de psihologie abisală post-totalitară de studiat.

Dincolo de propria-mi persoană – în peste 30 de ani de când sunt în acest teritoriu am văzut legiuni ca ea și sunt tăbăcit, imun la atacuri murdare – mă enervează doar suficiența cu care această habarnistă îl ia de sus pe Virgil Ierunca, unul dintre cei trei Patriarhi care au defrișat domeniul analizei reeducării de tip Pitești, alături de Dumitru Bacu și Paul Goma.

Am văzut până acum securiști studiind Securitatea, totalitariști cercetând totalitarismul, reeducați conducând institute de profil, mai rămânea de văzut homo sovieticus studiindu-l pe Makarenko: avem acest exemplu la IICCMER.

Ca să închei para-poetic-pedagogic, autoarea închipuită să nu-și facă iluzii: ceea ce i-a apărut în viziunea cu pricina nu sunt îngeri, ci „îngineri-ai-sufletului-omenesc“ (vorba lui Paul Goma), căci beau vodcă, iar pe umeri li se întrevăd epoleții: de cekiști.

 

Marți 4 aprilie

Corobca:

 

În istoriografia noastră și în literatura de specialitate a fost preluată părerea lui Virgil Ierunca despre Makarenko, deși acesta n-a avut dreptate.

(cf. ibidem)

 

Asta este tot: un ukaz, un edict, o sentință post-mortem. Nu există în spate nici un studiu, nici o analiză, nici o bibliografie, nici o biografie, nimic-nimic. Zero!

„Experta“ de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și – țineți-vă bine! – Memoria Exilului Românesc a decretat deci că Ierunca însuși este un „mincinos“ și un „impostor“ care nu merită nici o atenție, nici un rând de analiză, nici o – vorba ei însăși – prezumție de nevinovăție. Că și acesta o împiedică în acțiunea de recuperare a lui Makarenko, cu „îngineri“ și viziuni. În plus, preluarea de care vorbește este de un fals patent: Bacu (primul în ordine cronologică), Ierunca și Goma au ajuns la aceeași concluzie pe căi cu totul diferite: primul, din discuțiile cu deținuții reeducați de la închisoarea Gherla (în speță, Gheorghe Calciu, viitorul preot Calciu–Dumitreasa, pe atunci un feroce reeducat), al doilea, dintr-un dosar cu mărturii ale „piteștenilor“ furnizat de Pavel Cotruș, iar ultimul, din discuțiile în „domiciliu obligatoriu“ cu alți deținuți trecuți prin reeducare, Mircea Șoltuz și Romulus Pop zis Bimbo (viitor preot greco-catolic).

Ce face deci această doamnă:

1) Habar n-are despre ce vorbește, dar vorbește, în timp ce își face o idee (creață) despre subiect de pe la diverși, în stil colectivist, din discuții pe Facebook.

2) Împroașcă cu noroi memoria unui om care nu se mai poate apăra, a unui om de știință excelent și onest care, în condiții mult mai grele, în Exil, a ținut sus steagul cercetării. Mai grav, soția sa, Monica Lovinescu, a fost ținta unui atac al Securității și din această pricină, după principiul: lovim în apropiați, căci lovitura va fi mai grea!

Mizerabil! – dacă mizerabil n-ar fi un cuvânt prea moale – dar așa am aflat unde zace impostura cercetării comunismului și a păstrării memoriei exilului românesc.

 

Miercuri 5 aprilie

Un mesaj de la Paul Goma către tovarășa Corobca, șefa colectivul de komsomoliști și komsomoliste din Colonia poem-pedagogică, lagărul mental „Dzejinski“.

Paul Goma, care nici el „n-a avut dreptate“, care și el „trunchiază opera lui Makarenko și vede numai crime peste tot“, asemeni lui Virgil Ierunca, este unul dintre Patriarhii „mincinoșilor“ și „impostorilor“ studierii reeducării, pe scurt: un cap al răutăților.

În cadrul activităților noastre de club de astăzi, mesajul constă dintr-un foarte scurt fragment publicistic și un pasaj din Patimile după Pitești, frumoasa transfigurare artistică pe care autorul o trece, pe bună dreptate, nu la roman, ci la capitolul „mărturie“.

 

La noi, în România, Piteștiul și tot ce a făcut securitatea acolo a fost pornit ca model de la ruși (Makarenko), însă a fost lăsat mai departe pe seama românilor, ei au îmbogățit linia ororii.

(Scrisuri 2, 1990–1998)

*

După plecarea celor de la grefă, intrase un civil spălăcit. Plimbîndu-se cu mâinile la spate, prin fața tărgii mele începuse să vorbească despre ceva, despre… - ce mă interesa pe mine, în clipa aceea, Makarenko? Puțin îmi păsa de Makarenko al lor, îmi păsa, de genunchii mei și numai de ei, mă dureau până în urechi și nu auzeam. Dar, la un moment dat, am auzit cuvântul infractor - și am ciulit urechea.

Spelbul în civil zicea:

- Nu-i așa că teza lui Makarenko este valabilă și în cazul infractorilor politici?

Individul mă chestiona, nu îmi comunica. Se oprise lângă targa mea, deasupra mea.

- Adică… și mie?, bâiguisem, aiurit. Dar eu nu sunt nici infractor, nici politic, eu sunt nevinovat.

- Exact!, făcuse Spelbul, cu adevărat mulțumit de răspunsul meu. Asta și este una dintre caracteristicile infractorului: refuză să accepte că a fost pedepsit pe drept. Or, cine se crede nevinovat - arată-mi criminalul care acceptă că fapta sa constituie o crimă! - începe să viseze la răzbunare!

Ce naiba voia Spălăcilă? Ce mă-sa urmărea? Să mă facă să spun eu, spre deosebire de alții - că da, este adevărat?; că, într-adevăr, recunosc: Sunt vinovat!? Și mai departe, să spun: NU, nici gând de răzbunare!?

- …răzbunare care vizează, nu neapărat pe cineva - anchetator, judecător, martor al acuzării - ci mai degrabă ceva: societatea, legile, regimul. Or, tocmai dorința de răzbunare îl face pe infractor să se închidă în sine, să refuze o privire autocritică, să refuze dialogul cu cei care nu sunt de-ai lui, adică se află dincolo de ușa încuiată…

Unde voia să ajungă: la… dialog? Cu mine?

- …de la constatarea că infractorul refuză sistematic dialogul cu personalul penitenciar - paznici, educatori etc. - Makarenko și-a spus: Dar dacă sfaturile îndemnurile spre bine ar veni, nu de la cineva de dincolo de ușă, ci de la cineva aflat de aceeași parte a ușii, adică de la un semen al infractorului - tot de la un infractor?

A făcut o pauză - de efect - și a continuat:

- Chiar așa: de ce să învețe de la colegul de celulă numai lucrurile rele, care îl pot preface, pe parcursul detenției, dintr-un oarecare găinar, într-un bandit redutabil, într-un asasin? Se știe: închisoarea de tip burghez este o școală a crimei! De ce simplul infractor să nu învețe de la colegul de celulă lucruri pozitive, utile societății în care se va întoarce, constructive? Astea să-l călăuzească spre o libertate definitivă, spre o libertate… pe viață? În demnitate? Ce zici?

Nu știam ce să zic și n-am zis. Simțeam însă că Spelbul, în ciuda bogăției vocabularului (Securiștii nu stăpânesc mai mult de o sută de termeni, din care optzeci înjurături), era mai periculos decât Drăgan, Csáky și Crăciun, la un loc.

- …partidul nostru consideră că nu există oameni iremediabil răi, că infractorii, chiar politici, sunt recuperabili pentru societate. De altfel, pedagogia sovietică, cea mai înaintată din lume a demonstrat în mod strălucit că reeducarea infractorilor este, nu numai perfect posibilă, dar și profund morală - în spiritul moralei noastre proletare. Câte suflete… moarte nu au fost înviate, în Marea noastră Uniune Sovietică! Câți pierduți n-au fost găsiți de către societate și de către ei înșiși, infractorii!

Se încălzise, se plimbă cu pas iute, nici nu mă mai băga în seamă - vorbea, vorbea, vorbea:

- Procesul de recuperare, de reeducare începe foarte simplu, prin ceea ce numim: muncă de lămurire de la om la om; un deținut explică, omenește, ca unui coleg, ca unui frate, colegului, fratelui de suferință: Măi frate, nu-i bine ce-am făcut noi, de-am ajuns aici; și rău facem dacă ne încrâncenăm să nu ne recunoaștem greșeala și să ne luăm angajamentul că n-o să mai comitem astfel de… Îi explică ceea ce toți deținuții știu: că cel mai prețios lucru pentru om este libertatea. Apoi îi arată adevărata cale care duce la adevărata liberate - nu spre o oarecare libertate provizorie. Primul pas: analizarea în mod autocritic a trecutului; al doilea: hotărîrea de a o rupe cu acel trecut rușinos, nedemn de un om; al treilea: infractorul, odată reeducat, devine, la rându-i, reeducator, îi ajută și pe alții să se reeduce…

- Iertați-mă, îl întrerupsesem. N-am înțeles: pe infractorul reeducator al altor infractori cine l-a reeducat?

- Cum, cine l-a reeducat? - Spelbul părea ofensat. Tot un deținut reeducat!

- Tot n-am înțeles: cine l-a reeducat pe reeducatorul reeducatorilor?

Spelbul tușise îndelung. Schimbase tonul:

- Nu te-am chemat aici, ca să răspund, eu, la întrebările tale tâmpite, banditule!

- Nu știam că m-ați chemat, dar acum, că am aflat: De ce m-ați chemat?

- Ca să.… Ca să te bag în pizda mă-ti, fascistule! Banditule! Antisemitule! Las’ că te-nvăț eu minte! Și scoateți-l de-aici, că-l omor!

(Patimile după Pitești/Les Chiens de mort, 1981)

 În concluzie, stimați tovarăși, situația se prezintă exact ca în bancul sovietic: nu vom avea nici un progres, nici un revizionism istoric – necesar, legitim; în schimb, vom avea un revizionism (a)moral de nu va rămâne piatră pe piatră. Exact ca la Pitești.

 București, 6 aprilie 2023.

 

28 IUNIE 1940

Azi, la Parlament, a avut loc marcarea Zilei de 28 iunie 1940. Răspunzând invitației, în plus față de textul comunicării (https://mircea-stanescu.blogspot.com/2018/10/ineditele-memorii-ale-lui-unionist.html), redau finalul intervenției mele:

Aș spune câteva cuvinte despre situația de la Arhivele Naționale, care aduce prejudicii drepturilor cetățenilor și memoriei victimelor comunismului, fie cel sovietic ori autohton.

Astfel, două sunt chestiunile care agită spiritele: distrugerea documentelor istorice de către serviciile secrete și restrângerea accesului la cele ștanțate cu secret de dinainte de 1989, indiferent de perioadă și conținut.

În același timp cu indicarea responsabilității altora, certă și gravă, ar fi de spus însă că, începând din 2002, moment în care a fost emisă noua legislație post-decembristă privind secretele de stat, noi, Arhivele Naționale, nu am știut să gestionăm situația, analiza pe care am făcut-o acestui dosar fiind precară. În mod normal, ar fi trebuit să angajăm demersuri de declasificare în bloc a documentelor care nu mai prejudiciază siguranța națională, în multe cazuri un act pur formal, fapt care ne-ar fi scutit pe toți de complicațiile de acum, ce au dus la afectarea gravă a autonomiei noastre, dar în primul rând i-au afectat pe cetățeni, în slujba cărora ne aflăm.

În acest moment se pare că situația se va regla, într-o anume măsură. Astfel, dacă distrugerile de documente vor rămâne istorie, instituția Arhivelor a înaintat deja o hotărâre de guvern ce prevede declasificarea în bloc a documentelor de până în 1972.

Sper doar ca acest proces să continue cu declasificarea documentelor de până în 1989, o cerință a victimelor comunismului și a urmașilor lor.

Cred, totodată, că o implicare mai activă, un control mai eficient al cetățenilor, al reprezentanților lor, precum membrii Parlamentului, asupra serviciilor secrete și a Arhivelor, va avea darul de a ne feri pe viitor de situații similare.

 

București, 28 iunie 2022.

 

ÎN JURUL UNEI CĂRȚI: O TELENOVELĂ CU ȘI DESPRE ISTORICI

Mai întâi, un titlu de presă: „Liiceanu și Pleșu i-au cenzurat pe istoricii Ioan Aurel Pop și Catherine Durandin pentru Lucian Boia“[1].

Care este povestea sau, mai bine zis, care sunt poveștile, căci sunt mai multe?

Prima poveste este a Micaelei Ghițescu, redactor-șef al revistei „Memoria“, publicată în aprilie 2018, în contextul alegațiilor despre colaborarea președintelui Academiei Române cu Securitatea comunistă:

 

În schimb, cred că președintele Academiei este ținta unei campanii de denigrare, și în acest sens am semnele mele, încă din urmă cu doi ani. La acea vreme, Memoria preluase pentru prima oară un articol scris de Ioan Aurel Pop. Chiar în ziua în care revista se afla la tipografie, am fost telefonată de o persoană foarte importantă și foarte cunoscută în întreaga țară, persoană cu puternice conexiuni politice. Nu-i voi dezvălui identitatea, fiindcă chiar nu doresc să dau amploare acelui episod, dar, pe scurt, personajul în cauză și-a manifestat nemulțumirea că un paragraf din articolul domnului Pop era destul de critic la adresa istoricului Lucian Boia și, pe cale de consecință, mi-a cerut cu vehemență și în repetate rânduri să-l scot din revistă. Vă mărturisesc că am acceptat cu greu să fac acest lucru, motiv pentru care regret și astăzi, fiindcă nu a fost corect să mă las intimidată, dar abia fusesem externată din spital și ultimul lucru pe care l-aș fi dorit erau niște probleme suplimentare. Desigur, n-am circumstanțe atenuante, dar am remușcări pentru că am acceptat un act de cenzură care nu-și avea locul.

Am scos șapte-opt rânduri din articolul lui Ioan Aurel Pop, cele referitoare la Lucian Boia, și am făcut o trimitere la subsolul paginii prin care anunțam că din textul respectiv lipsea un pasaj. Apoi, m-am tot întrebat cum de a aflat personajul cu pricina – care, repet, este foarte important și foarte cunoscut în România – de faptul că Memoria urma să publice a doua zi acel articol? Oare ce l-a deranjat într-atât de mult, încât să recurgă la o astfel de solicitare, repetată și imperativă, de a cenzura textul respectiv. Din acel moment – având în vedere calibrul personajului care mi-a telefonat –, mi-am dat seama că Ioan Aurel Pop a stârnit nemulțumiri în niște medii care nu vor pregeta să-i facă probleme și pe viitor. Iată că nu m-am înșelat deloc[2].

 

Din context, se înțelege că „personajul cu pricina este Gabriel Liiceanu.

A doua poveste este prezentă în biografia legată de România a Catherinei Durandin:

 

Am ajuns la București [în mai 1980 – n. n.] cu Air France la începutul după-amiezii. O ploaie cenușie cade peste pista cenușie a acestui aeroport militarizat. […] Imediat ce am intrat în sala aproape pustie a aeroportului, aud la megafon că sunt rugată să mă prezint în fața biroului de informații. Îngrijorată, înaintez, un bărbat înalt și solid, aproape gras, în jur de patruzeci de ani poate, mă salută, îmi întinde mâna și se prezintă: Lucian Boia, universitar, istoric, desemnat să mă „ajute“ în cercetările mele. Trebuie să mă însoțească la hotel, să se informeze în legătură cu programul meu, pe scurt, să mă „ajute“.

L-am evocat pe acest ghid la începutul povestirii mele, fără să-l fi numit. Acum m-am răzgândit. […]

A fost o lună în care am fost însoțită fără pauză. Lucian Boia venea să mă ia de la hotel la ora 8, mă însoțea la biblioteca Academiei, se așeza lângă mine, verifica fișele prin care solicitam lucrările. Luam prânzul împreună, plecam din nou împreună la bibliotecă, la sfârșitul după-amiezii mă însoțea din nou la hotel. A fost inutil să-i explic ghidului meu că biblioteca îmi era cunoscută, știam organizarea fișierelor, ca și drumul până la hotel, și că venisem ca să-mi verific sursele și să-mi pun la punct bibliografia tezei: nu m-a slăbit deloc, îndeplinindu-și conștiincios sarcina. […]

Ordinele la care se supunea Boia la vremea respectivă trebuie să fi fost foarte stricte: la sfârșitul acelei faimoase seri, ghidul meu m-a lăsat până la urmă să mă întorc singură la hotel cu autobuzul. Scufundată în gânduri, am uitat cu totul să cobor la stația din apropierea Gării de Nord, unde trebuia, și am ajuns la cap de linie – o zonă industrială, de unde am fost obligată să refac traseul în sens invers… A doua zi dimineața, i-am povestit această mică aventură și Boia s-a panicat! Ce-am căutat eu la stația de la cap de linie a acelui autobuz? Nimic, absolut nimic, a fost o greșeală, datorată neatenției.

Au fost zile lungi și, în mod paradoxal, solitare în această companie permanentă care-mi interzicea, de fapt, să intru în contact cu prietenii mei. Mă feream să-i pun în pericol. Pe Șerban Rădulescu-Zoner, cu care m-am întâlnit la sala de lectură de la biblioteca Academiei, Boia l-a repezit atunci când mi-a propus să mergem să fumăm împreună o țigară în grădină. Nu am uitat formula: „Nu sunteți autorizat să vorbiți cu doamna Durandin“, i-a spus lui Șerban. […]

Prezența ghidului meu mă umilea. Îl simțeam, la rândul lui plictisit și încordat. Am încercat să fac pe inocenta, mulțumindu-i la nesfârșit pentru devotamentul lui, până când, agasat, mi-a spus că-și făcea datoria![3]

 

Pasajele, reproduse într-un articol din ziarul Adevărul în contextul unui interviu cu autoarea cărții, prilejuit de lansarea de la București, a fost cenzurat, ni se spune, la intervenția prietenului lui Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, blogger la aceeași publicație. Este cea de-a treia poveste.

*

Pentru profani, și doar pentru ei: să căutăm a ieși cumva din această telenovelă.

Am putea povesti mult la tema cenzurii în România postcomunistă, dar nu dorim să băgăm în depresie ultimii anticomuniști autentici, măcar luna aceasta, de comemorare a victimelor Revoluției. Indicăm doar, ca detaliu relevant în context, cum am fost cenzurați noi înșine de Revista „Memoria“:

 

Am publicat în revista „Memoria“ două texte, ambele cenzurate de către Micaela Ghiţescu, Gheorghe Derevencu şi Ion Drescan. Interpelaţi cum de au putut face aşa ceva, cei trei mi-au furnizat o pretinsă justificare cu totul aiuritoare: că nu doresc să fie „acuzaţi de anti-comunism“[4].

 

Cele trei povești pe care le-am reprodus in extenso indică un tip de (între)cenzură în „sistem Pitești“. Nu am făcut-o însă decât pentru a ajunge la chestiunea de fond și a formula câteva remarci.

Primo: Relatarea d-nei Durandin despre prieteni și cunoscuți este una „cu geometrie variabilă“. Exemple: elogioasă față de Zoe Petre, depreciativă față cu Paul Goma (caz în care merge până la a-l blama ca „antisemit“), neutră față de Vlad Zirra (istoric „atașat față de ideile extremei drepte anticomuniste“[5] sau de-a dreptul infamantă față cu Mihnea Berindei (acuzat că a fost trimis de Securitate pentru a penetra mediile exilului anticomunist din Franța)[6]. Situația este altfel inteligibilă: d-sa este analist al Apărării Franței și face soft power pentru propria țară. Prin urmare, și relatarea despre Lucian Boia este de integrat aceleiași perspective, dat fiind că vedeta noastră istorică locală reprezintă principalul vector al „atlantismului“ cultural (prin demersul recurent de decojire a cepei naționale de mituri și mitologii politice), în timp ce Francezii se situează în clivaj (iar d-na Durandin are la temă câteva lucrări, de altfel de foarte bună factură istorică).

Secundo: Alegerea d-lui Ioan Aurel Pop, cealaltă vedetă istorică locală – concurentă d-lui Boia – la conducerea Academiei, este de văzut ca o consecință a „efectului Trump“, de balans între „atlantismul europenist“ și un gen de particularism, de repliere identitară cu accente populiste, ale cărei contururi rămân de precizat.

Tertio: Concluzia este că noi, istoricii, nu suntem nici politicieni, nici cititori în mase (și cu atât mai puțin în stele), ci ne mișcăm într-un context social, politic, instituțional, iar politicul este cel care decide în ultimă instanță ce direcție cultural-istorică îi convine; și pe aceea o susține.

În rest, vorba Francezului: à bon entendeur, salut !

 

NOTE

[1] Cf. https://www.activenews.ro/stiri-mass-media/Liiceanu-si-Plesu-i-au-cenzurat-pe-istoricii-Ioan-Aurel-Pop-si-Catherine-Durandin-pentru-Lucian-Boia-153929?fbclid=IwAR1RcktY_Uhx6mvcYNtBtJ-51LtWa18x1aEKiSVlH_LTUGwJ86RxaP0ay9c.

 

[2] Cf. https://psnews.ro/dezvaluire-bomba-cum-a-fost-cenzurata-o-revista-pe-motiv-de-lucian-boia-exclusiv-211409/?fbclid=IwAR2BAD7dLeiYR2tqVR9ckxgn2xzC5VDQghXylTsdgjbEA-KkvEuNRcaSkZI.

 

[3] România mea comunistă, Editura Vremea, 2018, traducere de Doina Jelea, pp. 115-118. Articolul cenzurat se găsește la adresa: https://adevarul.ro/cultura/carti/scriitoarea-cercetatorul-catherine-durandin-Incerc-inteleg-taina-longevitatii-comunismului-nationalist-1_5b51e45adf52022f75720b4e/index.html.

 

[4] Mircea Stănescu, Organismele politice românești (1948–1965). Documente privind instituțiile și practicile, București, Editura Vremea, 2003, p. 31.

 

[5] C. Durandin, op. cit., p. 45.

 

[6] Ibidem, pp. 96-100, dar mai apăsat în interviul din revista „LaPunkt“, la adresa: https://www.lapunkt.ro/2018/05/interviu-catherine-durandin-despre-romania-mea-comunista/.

 

București, 21 decembrie 2018.